Era deja ceva vreme de când nu îl mai văzuse. Se învârtea prin ceața cea groasă zi după noapte, dar el nu apărea. Avea nevoie de el. Fusese atâta timp lumina ce o ghida spre siguranță, atâta timp o flacară ce o făcea să înfrunte orice furtuni, atâta timp un refugiu din calea răului și a oboselii, a singurătății și a instabilității. Avea nevoie de el, căci fără el, ea ar fi devenit o epavă abandonată pe un țărm mult prea străin și gol.

Știa… Știa că nu mai e acolo, dar spera. Nu putea să accepte faptul că dispăruse, că zidul cel gros construit în atâta timp ar putea să dispară într-o singură zi. Îl văzuse cum se surpă și-l lăsase singur, așa cum îi ceruse. Poate ar fi fost mai bine să nu o facă. Poate trebuia să stea lânga el, poate l-ar fi putut ajuta cumva. Poate n-ar mai suferi atât acum din cauza absenței lui.

Cerul părea că n-are să-și mai recapete culoarea albastră vreodată, poate pentru că norii negri și uzi  preluaseră controlul asupra acestuia, sau poate pentru că ea nu mai putea privi în nicio altă direcție în afară de cea deja știută. Direcție pe care acum o putea doar intui, căci de la el nu mai primea nicio scânteie. Și plângea mult în întuneric…

Fără lumina lui care să o cheme, îi era frică să se-ndrepte către el. Ar fi riscat prea mult, ar fi putut să se lovească de stâncile pe care-acum le simțea de gheață, stânci ce nu-l înconjuraseră niciodată atât de înalte ca până acum. Oare ele crescuseră în jurul lui, sau el se micșorase printre ele?

Era pierdută, pe o apă mereu învolburată ce nu-i mai permitea să simtă bucurie, lângă un țărm pierdut în ceață fără de lumină, pe care nu avea să-l mai simtă niciodată un refugiu cald.

“Oare câte bărci au trecut prin asta înainte?” se întreba plângând, știind că nu va mai atinge niciodată sentimentul de “acasă”. “Oare toate farurile sunt la fel?”

Nu… nu puteau fi toate la fel. Altfel le-ar fi iubit pe toate… El era unul singur, dispărut din viața ei cine mai știe cum – și viața se micșorase de atunci la o palmă de pământ de câțiva metri lățime.

Pe partea cealaltă a golfului stâncos, un alt far se pregătea de prăbușirea între stanci, prăbușire pe care singur o alegea. “Nu mai e nicio barcă acolo și nu mai e motiv pentru mine să exist…”

…

Ioan Stoenică, 2008