Multe zile se uita, multe trec fara rost…

E incredibil cum locurile se schimba atunci cand tu te schimbi… cum peisajele sau muntii sau padurile, manastirile sau muzeele capata alte culori, alte arome, alte semnificatii, atunci cand tu te schimbi… crescand, devenind mai bun, mai intelegator, mai dornic de cunoastere si de simtire, sau pierzand parti din tine, prea ocupat fiind cu alte lucruri pentru a mai da atentie si celui ce esti si ai devenit… o ramasita de copil candva frumos, doar „un adult deteriorat” acum…

Unele lucruri insa par sa nu se schimbe niciodata, si atunci ele contribuie in mod mult mai stabil la crearea propriei tale identitati… o identitate pe care poate nici tu nu o intelegi.

Iubesc Romania.

Pe zi ce trece observ tot mai multe lucruri care nu merg asa cum ar trebui sa mearga, nu sunt cum ar trebui sa fie, multe lucruri care duc mai mult spre distrugere si decadere, decat spre ceva bun… Dar cu fiecare lucru care merge rau in tara asta, descopar locuri si oameni si sentimente pe care ea reuseste sa le faca inca incredibile, pentru ca Romania nu se rezuma la cativa politicieni dintr-un birou material lipsit complet (dar complet) de suflet, nu se rezuma la un sistem care te face sa iti uiti visele si sa devii robot, nu se rezuma la cladiri al caror scop e in mod prost dus la indeplinire de catre cei ce le frecventeaza…

Romania poetilor nostri, Romania povestilor unor oameni care au trait alte vremuri in alte locuri decat cele stiute de cei multi, Romania care inca poate trezi Luceferi in inima cuiva suficient de deschis sa o primeasca in el…  Oare Eminescu ar mai fi fost Eminescu daca ar fi trait in Bucuresti, acum? Oare nuferi galbeni ar fi incarcat Lacul Morii si padurea de la Rosu s-ar fi leganat fara ploaie fara vant cu gunoaiele pe pamant, daca el ar fi trait aici? Oare Cosbuc ar mai fi auzit cum „in vaduri ape repezi curg”, daca ar fi ascultat doar Dambovita pe splaiul unirii la ora de varf?

Ce caut Doamne in Bucuresti?? Ce cauta toti cei care vin aici, daca nu in mod evident ceva material? Un confort pe care un sat pierdut in inima muntilor nu il poate oferi, o sansa sa faci ceva in viata… bani… Fericiti cei ce inca isi amintesc cine sunt, chiar si aici… Caci gresit nu e sa lupti pentru un scop pe care TU il alegi, ci sa lupti fara sa poti alege tu scopul, devenind sclavul lui, si uitand cu ce scop ai pornit la lupta…

O alegere facuta in cunostinta de cauza nu e ceva gresit, ci minunat, dar lumea nu alege in cunostinta de cauza, ci alege fara sa stie cate alte sute de alternative exista, de multe ori, alternative ce i-ar face sufletul sa vibreze mult mai mult… Poate nu si portofelul. Acum inteleg de ce multi artisti, poeti, pictori, compozitori, au murit saraci. Pentru ca probabil erau mult, mult mai interesati sa creeze, decat sa isi vanda creatia. Pentru ca dorinta era de a exprima frumusetea si dragostea si natura, nu de a le vinde cuiva care sa nu stie sa le aprecieze… Pentru ca ar fi fost pierdere de sentimente sa pierzi timpul ocupandu-te de lucruri materiale, cand inima si mainile tale ardeau sa scoata sufletul la iveala, in culori si cuvinte si sunete cum altii nu ar fi simtit… Nu exista geniu, doar suflet simtit in mod intens. Prin durere sau iubire, frumusete sau regret, toate vuind atat de adanc in suflet incat sa erupa ca un vulcan atunci cand intensitatea sentimentelor e prea puternica pentru a mai putea fi tinuta inauntru… Si atunci nu-i de mirare cum de curg rauri de cuvinte si lava si culori si sunete neintelese, cand tot ce e in tine iese afara-n felul asta…  Prin lacrimi sau cuvinte, tot ce iese din noi exprima ce-i in interiorul nostru… Dar nu toti stiu sa citeasca un tablou, sau omul din spatele lui.

„Cum poate un nume sa te faca sa plangi?” isi exprima durerea amintirii personajul unui film… Cum poate un loc sa trezeasca in tine atatea emotii, cand locul e ceva exterior tie, iar emotiile-ti sunt interioare? Cum sa nu te opresti din mers vazand trecutul si viitorul din varful unui munte unde timpul se opreste pentru tine? Locuri uitate de oameni, locuri pe care multi nici nu le stiu, locuri pe care multi aleg sa le paraseasca, ele neputand oferi nici macar strictul necesar pentru a putea trai… Dar oare sa traiesti e de ajuns? Sa fii in viata, fara ca ea sa fie-n tine cu adevarat? 

Si lumea pleaca pe buna dreptate din locuri ce par a fi uitate, locuri al caror farmec se pastreaza inca poate tocmai datorita acestei uitari… Sa nu isi aminteasca cineva de ele construind o autostrada, caci le-ar distruge… Si am ajunge sa avem orase mari si-nalte si unul langa altul si spatiu intre ele doar cat sa bati o minge… Tu si alte mii de oameni ce cauta cu disperare un ultim petic verde ce-a ramas neasfaltat…

Cum sa nu ti se umple inima de bucurie cand, privind de jur imprejurul tau, pana la orizont, in toate partile, vezi numai dealuri si paduri si munti si doar 3 casute uitate intr-o vale… Niciun oras, nicio sosea, niciun om sa-ti strice linistea… Pustiu… un pustiu atat de plin de sentimente si natura si dragoste  si frumos, un pustiu in care lupii si ursii si caprioarele si rasii isi traiesc viata fara sa stie riscul la care oameni fara suflet sau minte i-ar putea supune cu un singur cuvant… Ce usor sa spui un cuvant fara sa gandesti ce-ar putea face el cuiva…

Dar curand eu voi pleca, imi pare din ce in ce mai inevitabil. Si voi pleca sa caut frumusetea si dragostea in locuri unde ele pot inca exista intr-o anume forma… Si voi lua tot ce am nevoie cu mine caci tot ce am nevoie e in interiorul meu si tot ce am sunt eu… Si asta ma face atat de liber, sa fiu si sa iubesc fara nicio limita exterioara sau interioara, sa fiu si sa iubesc cum eu stiu ca se poate, pentru ca stiu de ce sunt in stare eu… Si voi lasa in urma numai o poveste, in care poate peste ani, cineva se va gasi si va gasi in ea Iubirea, ceva ce altii cauta zadarnic imprejurul lor… Ceva mai mare decat asta nu as putea lasa in urma, pentru ca nu cred sa existe, ceva mai mare de atat. Dar e inca prea devreme ca lumea sa-nteleaga… Sau poate este totusi prea tarziu…

Si-atunci gasindu-se-n poveste, zambind va merge omul mai departe, din poveste in poveste, scriindu-si propria poveste, urmand ca si mine drumul de caramida galbena ce duce catre cer…

Azi e o zi minunata pentru a (re)incepe sa mergi.

Ioan, 18 mai 2009. Intors pentru o clipa pe Pamant.