(Textul a fost scris in ianuarie 2008, unele lucruri s-au schimbat de atunci in ceea ce ma priveste. Pentru cei ce ar putea fi tentati de astfel de „aventuri”, don’t be stupid! Intai ganditi, pe urma actionati.)

Uneori, o lume potrivnica te face sa cresti mai mult decat una prielnica. In interior.

(Nu cititi. Textul e despre mine, pentru mine. Puteti sa treceti peste, ca e prea lung – asta ca scuza pentru cei carora le e lene sa citeasca un text lung. Eventual vedeti cateva poze aici )

5, 4, 3, 2, 1… La multi ani 2008! Ce tampenie! Ce inseamna? Ma rog…

31 decembrie 2007, ora 04:30. Mananc ceva, imi iau rucsacul proaspat achizitionat si pregatit din seara precedenta, si plec spre gara. La 06:16 e personalul spre Sinaia.

Am de gand sa urc pe jos pana pe Varful cu Dor (de duca), la 2030 metri altitudine, probabil varful cel mai incarcat de sentimente pentru mine… E un varf… cu dor…

Plecand de acasa, doua mari griji imi neliniestesc inima: zapada inghetata pe varf si ursi pe traseu.

Nu am echipament de iarna (piolet, coltari – nici macar bocanci prea buni – se uda repede), dar am mai mers asa, daca nu e gheata, ar trebui sa fie usor. Sigur, am la mine in caz de urgenta o improvizatie de piolet numita sugestiv „surubelnita”, care ar putea fi folosita si pe post de arma anti-ursi – avand in vedere ca nu am gasit sa imi iau spray special pentru asta…

Si incep sa urc. Padurea pana la 1400 nu e alba asa cum ma asteptam si imi doream (pt poze), dar are avantajul de a nu ma face sa alunec prea tare… In schimb, ca intotdeauna, ramane destul de infricosatoare… adica… e o padure… si sunt afise cu „zona frecventata de ursi”… Si e o liniste care te nelinisteste si te face sa te opresti sa o asculti… in cautarea unui zgomot suspect care sa te faca sa ai timp pentru o eventuala riposta (petarde, surubelnita, filmat cu mobilul).

Ajung la 1400 cam in 2 ore, ceea ce e rezonabil avand in vedere cele aproximativ 20 de kg din spatele meu, si intreb „un localnic” de ursi. Imi spune ca doar noaptea ies, ziua nu e nicio problema in perioada asta. Ma linisteste gandul asta si continuu sa urc. E ceata, nu se vede nimic in sus. In schimb, pe toneta de la telescaun e un afis care anunta ca la 2000 e soare si cer senin. Ce bine de-ar fi asa!

Parasesc zona frecventata de turisti, trec de 1500 si intru pe traseul atat de cunoscut mie.

Ma apropii de creasta si parca dintr-o data, norii se risipesc si un cer albastru isi face aparitia. El si soarele… cald… stralucitor… imi da atata caldura in interior, in momente cand am cea mai mare nevoie. Si urc…

E plin de schiori pe partii si ajung in creasta. In dreapta e cota 2000, cu telescaunul, dar eu nu acolo vreau sa merg. Fac stanga, pe drumul stiut de atat de putini, spre Varful cu Dor…

Zapada e mare acum, dar nu e inghetata. In unele portiuni ma afund in ea, ceea ce nu e bine, ingreuneaza foarte mult mersul, dar pe alte portiuni are o crusta mai tare, numai buna de facut trepte in ea. Ma apropii…

Sunt doua „asedii” inainte de varf, pe primul il ocolesc pentru ca e prea abrupt si inghetat si urc pe alta parte pana la cel final. Sunt urme de pasi, a mai fost cineva… vreun cunoscator, pentru ca traseul nu e marcat. Bine, nici nu e nevoie, doar vezi varful in fata, te duci spre el daca vrei.

Si ajung pe varf. E soare, e caldut dar bate vantul. Si sunt… deasupra marii! O mare de nori intr-o parte, senin pana la orizont in alta parte. Creste de munti iesind din mare, aici un varf, acolo un altul… Se vede Costila, si varful Omu… Vf Omu, ehe… m-as fi dus acolo, dar am sunat sa intreb si cabana era inchisa si pe traseu era gheata. Cu gheata nu ma impac prea bine…

Ma schimb de hainele ude (e esential), mananc un sandwich, desi imi ingheata degetele pe el, admir peisajul, fac cateva poze si filmulete. Si ma pregatesc sa… sa cobor? Nu… asta am facut in celelalte 3 dati cand am fost aici… am ajuns, am stat, am vazut, am coborat. Nu si acum!

Scot din rucsac cortul si ma apuc sa-l montez… pe varf! Si cand spun varf, vreau sa zic varf! Nu, nu e ascutit, dar e inconjurat din 3 parti de margini abrupte si intr-o parte de o vale care duce tot spre margini abrupte. Bine, nu ai unde sa cazi prea mult, daca e sa aluneci, te tot duci, dar nu sunt stanci foarte periculoase in drum, te opresti la un moment dat. Dar mai bine sa nu cazi.

Pe varf e spatiu drept cat sa pui un cort. Drept? Nu foarte drept din pacate. E putin inclinat, si apoi inclinatia creste si pe jos e zapada. Zapada aluneca.

Pun cortul. Ma chinui sa-l fixez folosind pentru prima oara si sforile din dotare precum si cuiele, dar gheata si pamantul inghetat imi dau de furca. E obligatoriu sa-l leg, altfel ar putea sa fie luat imediat pe sus de vant. Suntem pe un varf, vantul poate sa fie destul de puternic la noapte…

Reusesc sa il leg cat de cat, mai improvizez, mai dau gauri in gheata cu surubelnita (nu am luat-o degeaba) si intru in el. Vaai, ce caldut si adapost este! Mult mai bine decat afara! Gasesc in el frunze din padurea unde l-am folosit ultima oara… Amintiri…

Fara legatura cu asta , imi scot pantalonii ca sa pun niste pantaloni de pijama, peste care pun inapoi pantalonii (doar nu stateam in pijama, nu sunt (chiar asa) nebun! )

Scot cele doua perechi de sosete ude si pun in locul lor 3 perechi de sosete uscate. Degetele de la picioare ingheata cel mai repede daca nu sunt protejate. La partea de sus am doua tricouri, o helanca grosuta, un pulover si un hanorac. Mi-e bine asa, geaca nu o mai pun.

Ah, primul inconvenient constatat in cort e lipsa izoprenului. Nu asta am constatat, stiam ca nu am (duhh ), dar cortul sta pe zapada si fundul lui nu izoleaza prea bine, se simte raceala si daca stau in genunchi. Pun totusi geaca pe jos, niste pungi, improvizez ceva. E rau daca solul tine rece.

Scot si elementul de baza pentru supravietuirea mea in noaptea ce are sa urmeze: sacul de dormit. Rezistent in caz extrem la -11 grade. De ce anticipez oare -20 la noapte?

Dupa ce aranjez putin dezordinea din cort, mai manac ceva si ies sa fac poze cu apusul. Doamne ce spectacol! Soarele intrand in marea de nori, varfurile luminate, valuri, zapada stralucind, cerul portocaliu, rosu… Doar si pentru asta si a meritat!

Dar sunt aici pentru mai mult de atat. Vreau sa vad artificiile pe toata valea Prahovei, dar marea din vale nu cred ca va disparea.

Afara e din ce in ce mai frig si vantul sufla rece (ranile inca nu ma dor ), asa ca prefer sa stau in cort. Pe la ora 17:30 se intuneca. Am la mine o lanterna micuta si puternica, sper sa reziste. Si telefonul, care nu mai are prea multa baterie. Lucru grav, in caz de urgenta.

Ma bag in sacul de dormit. Inchid fermoarul, strang gluga si simt. Caldurica. Se pare ca e bine deocamdata. In schimb, realizez prima problema… vantul.

Din exterior, nu pare cine stie ce. Dar din interior, simti ca urmeaza sa ia cortul pe sus cu tine cu tot. Folia exterioara e fluturata pe la colturi intr-un mod zgomotos si cand sufla mai puternic, cortul pare sa se incline…

Ies afara si incerc sa intaresc cuiele si legaturile… trag de sfori sa vad daca rezista si par sa reziste. Imping cu mainile de cort, il zdruncin, il zbucium si pare sa reziste. Buna treaba!

Intru iar. Intunericul se lasa din ce in ce mai puternic si zgomotul din exterior e din ce in ce mai intens. Stiam cum se aude vantul, nici la Caltun n-am dormit prea bine in cort din cauza asta. Si desi teoretic totul e sigur (e legat, esti tu in el), practic apare o frica destul de puternica. Daca se rastoarna? Sunt pe un varf, orice deplasare a cortului duce la alunecarea lui intr-una din vai, si eu sunt prins in sacul de dormit si in cort. Dureaza ceva pana sa pot iesi cu totul afara si daca ar fi sa se darame, atunci sansele sa mai gasesc usa cortului scad dramatic.

Dar pare sa reziste la vant. Sunt obosit. Pun telefonul sa sune inainte de miezul noptii si ma gandesc sa dorm. As vrea eu.

Nu faptul ca zgomotul e puternic nu ma lasa sa dorm, ci frica pe care el ti-o baga in tot corpul si in inima. Sunt cu inima cat un purice si zgomotele sunt tot mai ciudate. Ah, dar am uitat! Ursii…

Sunt pe un varf, nu ar trebui sa vina ursii pana acolo, ei stau mai jos, unde e padure. Degeaba imi spun asta, degeaba in mod rational realizez ca nu ar avea ce sa caute un urs acolo, pentru ca zgomotele se transforma: pasi, maraituri… doar in mintea si inima mea, dar cu siguranta asta nu te lasa sa dormi. Unele zgomote se repeta, un colt de cort lovindu-se de zapada, vantul fluierand pe sub folie. Le inveti… le ignori. Dar restul te chinuie. Orice zgomot diferit e suspect, ciulesc urechile. Mi-e frica… Imi pun cateva petarde la indemana si cutia de chibrituri, desi petardele sunt cam expirate, pana sa nimeresc una care sa mearga…

Si incerc sa dorm, dar in minte scenarii se ivesc. Daca vine un urs simtind miros de carne in rucsacul meu? De ce am lasat punga cu carne in cort?? Parca nu trebuia lasata in cort, nu asa ziceau? Nu imi mai amintesc. Un urs in jurul cortului nu e o imagine care sa te bucure, dar mintea mea bolnava nu se opreste aici. Daca s-ar ridica in doua labe si s-ar aseza pe cort, m-ar strivi… Sau poate nu m-ar nimeri, dar nu as mai putea sa ies… Unde e cutitul? Sa-l am la indemana pentru a taia cortul ca sa ies in caz de urgenta.

„Sunt pe un varf, nu vin ursii aici… sunt pe un varf… ” imi spun.

„Doar noaptea ies…” imi spune omul de la cota.

Si vantul se opreste rar… dar e slab constat. Pentru un varf, ma asteptam sa sufle mai cu putere, dar nu ma plang! Incerc sa dorm. Sunt obosit, as dormi… nu zgomotul nu ma lasa, ci frica… adrenalina care inunda corpul.

Imi fac niste doape din servetele si imi pun in urechi. Ajuta putin, dar… oare sa nu mai aud e o solutie buna? Daca un urs ar fi langa cort, as vrea sa stiu din timp.

Incep si cant. Ducu Bertzi, Hrusca, Seicaru… Cant, si mi-e mai bine. Nu mai aud zgomotele, ma incalzesc putin, atipesc… si ma gandesc la ea.

Sunt singur, nu cred ca am precizat pana acum. Sunt singur pentru ca asa am vrut sa fiu. Am fost surprins sa constat ca sunt fete interesate de asemenea aventuri, dar nu puteam sa risc viata altcuiva, doar pe a mea. Si in plus… ceea ce simti cand esti singur e diferit… Nu neaparat mai bun.

Sunt singur si cant – de dragoste, de dor, de frica… Si ma gandesc. Ce bine e sa ai pe cineva langa tine… un prieten, cineva din familie… sau persoana cea mai importanta din viata ta, cea care are sufletul tau si pe al carei suflet il ai.

Niciodata nu am mai simtit singuratatea atat de intens. Mereu m-a durut, dar ma obisnuisem cu ea, era o durere de fond pe care o puteam controla si pe care o puteam acoperi. Dar acum… Nevoia de cineva e atat de puternica atunci cand tot ceea ce auzi iti da fiori reci in corp…

Uneori, aud in departare, la cabana, caini latrand. E un sunet linistitor, simt ca nu sunt totusi la capatul pamantului. Artificii razlete bubuie in departare si un motor de snow jet se aude pe partie in vale. In noaptea asta am iubit tot ceea ce era uman si eu puteam sa percep…

Mobilul nu mai are baterie decat putina, nu pot risca sa sun pe cineva ca sa aud o voce calda, stiind ca as putea avea nevoie de telefon mai tarziu.

Un dor involuntar ma face sa-mi doresc sa o sun pe ea. Un dor distructiv, ca-ntotdeauna, dar atat de cald. Dar ea nu ar vrea sa imi vorbeasca, nu i-ar pasa si stiu asta si atunci cant…

„Marturie stau si norii, in fereastra grei…

Ca n-ai mai privit de-o vreme drept in ochii mei…

Dau tristetea mea pe-o vorba, care-ar mai putea,

Sa-mi raspunda la-ntrebare, fara-a ezita

Sa-mi raspunda la-ntrebare fara-a ezita…

…

Cand ai aparut iubire drept in calea mea,

Am crezut ca viata toata tu mi-o vei schimba…

De atunci la mine-n suflet, s-a aprins o stea…

Azi e singura si-asteapta sa mai spui ceva…

Azi e singura si-asteapta sa mai spui ceva…

…

Razele se rup in doua cand vreau sa-ti vorbesc…

Si repet aceleasi ganduri ce ma urmaresc…

Daca-n vorbe mai e vreme, pentru da si nu…

Nu stiu dar privesc iar locul unde nu esti tu…

Nu stiu dar privesc iar locul unde nu esti tu…

…

Unde oare… Unde am gresit…

In tacere… Daca te-am iubit… ”

…

Cant bucuria de a simti inca in mine, ceva bun in ceea ce o priveste.

Cant cu intermitente. Din cauza altitudinii si a frigului orice efort e mult mai mare… chiar si acela de a canta. Dar merita… ma face sa simt.

Incerc iar sa adorm, cantatul ma ajuta sa trec dincolo. Poate un minut… Apoi o rafala de vant mai puternica ma face sa tresar. Pun mana pe marginea cortului pentru a opune rezistenta vantului. Zgomote…

In sac e caldut. Zapada de sub cort insa tine rece si mi-e greu sa gasesc o pozitie confortabila. Si mi-e greu sa stau in sac, cand la fiecare rafala de vant mai puternica simt nevoia sa pun mana pe perete. Ca sa fac asta trebuie sa deschid sacul, si sa las frigul sa intre…

La 12 voi iesi sa vad daca se vad artificiile. Atunci o sa scot si punga cu mancare afara… sa o las undeva, in caz de urs. Sa nu mai aiba motive sa vina la cort. Ma uit la ceas… E abia 9 seara. Incredibil cat de greu trece timpul atunci cand ti-e frica si te simti in pericol si nu poti nici sa dormi! Incredibil de greu!

Deschid usa cortului sa vad ce se intampla afara. Norii sunt tot acolo, sub mine, in schimb ce vad deasupra? Cel mai clar cer instelat! Nu tot e senin, doar o parte, dar e incredibil… Vad Orion, Cassiopeea, Carul Mic, Delfinul… Parca nu mai simt frigul vazand atata frumusete. Dar se simte…

Tin minte ce spuneam acum cativa ani: „dupa oameni, cerul instelat mi se pare cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu”. Oameni… doar unii oameni, asta e clar.. Desi toti ar putea sa fie, nu vor… Nu stiu…

Mi-au inghetat mainile in acele cateva secunde de admirat cerul, asa ca le bag repede in sac.

Ah, am la mine o lumanare din aia mica si rotunda. O aprind. Face caldura in jurul ei si o lumina asa placuta. Parca si vantul se mai potoleste cand e ea aprinsa. De ce nu am luat mai multe la mine?

Intunericul nu ma ajuta, tin lumanarea aprinsa nitel (nu in caz ca mor sa am lumanare la cap), dar vreau sa mai pastrez si pentru mai tarziu. O sting si mai aprind lanterna. Stiu ca nici ea nu va rezista mult, dar intunericul e atat de rece. Nu, nu e bezna… se vad peretii cortului, se vad cum se misca, dar parca pe lumina ma simt mai in siguranta.

Uneori, ma ridic sa verific betele cortului cu lanternuta: par sa fie in regula, la locul lor. Dar asa se apleaca uneori…

Mai e pana la 12, haide sa scot punga cu mancare afara, macar sa nu mai am grija ursilor.

Gasesc un loc langa un smoc de iarba si o indes acolo, intre iarba si zapada. Lanternuta e foarte puternica, vad foarte bine in jur cu ea, dar nu departe, pentru ca e ceata.

Ma uit pe vai, mai ales pe una, pe unde ma gandesc ca ar putea sa urce un urs. Pentru ca e singura vale care in capat are brazi. Mici… rari… dar ursii pe acolo trebuie sa stea, nu?

Intru inapoi in cort, inapoi in sac, repede. Cat sunt afara nu constat asa bine frigul, dar cand intru in sac si ma opresc din miscare, simt… simt cum gafai si cum inima imi bate tare, desi nu am facut niciun efort. Imi misc mainile si picioarele cu viteza, pentru a pune sangele in miscare si incet, imi revin.

Punga… am scos punga cu carne care imprastie miros, afara? Afara din rucsac si din cort, ca sa fie mai aproape de nasul ursilor si sa ii atraga mai bine??? Doamne, ce-am facut? Incredibil cum ceva ce credeam ca ma va ajuta, a ajuns sa-mi dea emotii si mai mari! Din rucsac si din cort poate mirosul nu ajungea prea departe, dar daca e afara… Iar nu pot sa dorm.

Ma gandesc ca vantul bate dinspre punga spre cort, deci mirosul nu ar ajunge unde nu trebuie. Nu e foarte linistitoare aceasta idee oricum.

Am vorbit si la telefon de vreo doua ori… pe fuga, ca nu am baterie. Mi-a prins bine totusi…

Si se face 23:50… incep sa se auda artificii. Scot capul sa fiu sigur ca nu se vede nimic si ma bag la loc, multumindu-ma sa le ascult. Aprind si radioul telefonului, cat sa il aud pe Basescu pentru cateva secunde si sa aud numaratoarea inversa. Zero… si bubuiturile din Sinaia se intetesc. Nu inteleg de ce lumea pune atat accent pe acest moment. Mi-e total indiferent…

Incerc iar sa adorm. Mai vorbesc la telefon de vreo 2 ori, pe fuga (nu, nu fugea sacul cu mine si nici cortul) si atipesc. Scurt, temator… ma trezesc… rapid, temator. Dar timpul a inceput sa-si reia mersul normal, pentru ca s-a facut mult mai repede ora 2… ora 3… As vrea sa dorm…

Nu mi-e frica de ce spuneam in povestea cu Summer Soul, ca daca adormi pe munte unde e frig risti sa nu te mai trezesti, pentru ca in sac e cald. Simt doar o raceala de la sol, si urechile mi se mai descopera uneori.

Afara ninge de ceva vreme… se aud fulgii mici cum lovesc cortul. Parca sunt mii de ace care vor sa intre. Si de fapt, intr-un fel, chiar intra. Peretii interiori ai cortului sunt acoperiti de o pulbere fina si rece. Oare cate grade sunt afara? Dar in cort? Afara nu stiu, dar in cort nu e asa frig cum m-as fi asteptat. Sacul rezista la -11 (extrem), dar sunt imbracat gros, ar putea sa fie deci si mai putin… Cert e ca apa din bidon a inghetat.

Inca 5 ore… inca 4… 3… 2… numaratoarea mea… Niciodata nu cred ca am asteptat cu atata speranta si dorinta dimineata. Ce imagine placuta… lumina afara! Poate si un soare caldut… Poate si peisajul de ieri, ca sa stearga toata durerea acesti nopti. Cinci secunde… atat! Cinci secunde sa vad totul in jur… totul alb, totul singur si rece… si eu cald.

Se face ora 7 si afara incepe sa se simta cum bleu-ul diminetii intra peste negrul noptii. Ma ridic. Cred ca am mancat ceva… o placinta cu mere facuta de mama si ramasa la mine pe balcon de cine stie cand. Mi-era foame, cred ca de-aia mi-a placut asa mult. Si constat ca Twix pe burta goala nu e tocmai bun.

Ma uit afara. Ninge si a nins… sforile cortului sunt acoperite de un strat gros de zapada, peretii exteriori par inghetati de un strat subtire de alb si… ceata. Nu se vede la mai mult de 7-8 metri. Vad valea abrupta pe unde trebuie sa cobor… hmm… Poate pana strang cortul se mai lumineaza, mai fug norii.

Mai stau in cort la caldurica nitel, incep sa strang rucsacul, sa fie totul gata atunci cand voi incerca sa strang cortul.

Sa strang cortul… cum fac asta singur, cand vantul abia asteapta sa-l ia pe sus? Dar gasesc o metoda: las sforile exterioare fixate si il demontez mai intai din interior. Las rucsacul in el sa atarne greu si reusesc in cele din urma sa-l strang. Desi am incercat sa-l curat de zapada, se pare ca o mare parte din ea va merge cu mine acasa.

Nu reusesc sa il impachetez cum trebuie, dar atata timp cat incape in rucsac e bine. Strang totul, recuperez punga cu mancare, inchid legaturile, il pun in spate si incep sa cobor.

S-a pus un strat maricel de zapada, dar e bine ca nu e gheata. Cobor printre stanci stand pe fund, pentru ca e prea abrupt sa pot sta in picioare cu rucsacul in spate. Imi fac trepte pentru fiecare pas pe care il pun si reusesc sa cobor prima vale, cea mai abrupta. Nu se vede mai nimic, dar stiu directia din care am venit. Merg si imi gasesc urmele. O noua vale, vant puternic… coafura e distrusa in caciula. Ma opresc la adapostul unei stanci mari, sa ma gandesc pe unde e mai bine sa o iau. O vale mai abrupta chiar langa mine, sau una care ocoleste dar e mai lina? Ma duc pe acolo, e mai sigur, chiar daca vantul ma loveste puternic.

Nu se vede nimic, totul e bleu, dar stiu directia si incep sa cobor panta foarte lina care duce la poteca. Ajung in poteca (adica urme in zapada) si o urmez, stiind ca trebuie sa ajung la un stalp de marcaj aflat la intersectie de trasee. Ajung si ma lipesc de el… atat vad. Stalpul pe care il ating. Nimic altceva, decat bleu. Si nu, nu e bleu-ul senin al cerului. Ci o ceata care ma face sa ma gandesc la „doi tineri au fost gasiti morti la 100 de metri de cabana, pentru ca din cauza cetii nu au reusit sa o gaseasca…” sau ceva de genul asta.

Sigur, asta nu ma sperie, stiu exact unde ma aflu. Daca merg in fata, inseamna sa urc si sa ajung la cabana. Daca merg in dreapta, in vale, pe acolo am venit ieri. Incerc sa privesc in vale, sa vad daramaturile unui fost teleferic, dar nu pot sa privesc in directia aia. Fulgii mici imi lovesc ochii foarte dur si nu pot sa ii tin deschisi. Ma dor, nu ma ustura… Incerc sa imi pun ochelarii, dar cu ei chiar ca nu mai vad nimic.

Sa merg spre cabana si deci spre telescaun, sau sa cobor pe jos pe unde am venit? Desi in niciuna din parti nu vad nimic.

Cobor, si dupa nu multi pasi facuti la nimereala, zaresc un stalp de marcaj. Ajung la el si mai cobor putin, pana gasesc un altul. Acum zaresc cladirea de care spuneam si ma duc la ea. O simt ca pe o salvare, e un bun adapost in calea furiei naturii. Iadul alb, era un film.

Scot putin rucsacul, e la fel de greu ca si la dus. Pentru ca acum are in el haine ude si inghetate, cort ud, sac de dormit umed. Toate atarna mai greu. Si mai imi atarna sa-mi cada si pantalonii de pe mine! Ii leg mai bine si continuu sa cobor.

Intru pe traseul pe care il stiu atat de bine si care acum e mult mai evident, fiind folosit ca partie de schi de la 2000 la 1400. Ceata se mai imprastie, acum pot sa vad cam la 30 de metri. Si, ajungand iar la nivelul bradutilor, teama de ursi revine.

Nu uit faptul ca ultima oara cand am fost am intalnit un urs in apropiere de cota 1500.

Cobor cat de repede pot, avand grija sa nu alunec si oprindu-ma din cand in cand sa ascult. Daca e liniste, e bine. Ajung la portiunea de drum orizontala, efortul e mai mic decat la coborare sau la urcare atunci cand terenul e drept.

„Pericol de avalanse” scrie pe un panou… Hmm, sper ca zapada asta proaspat cazuta nu are de gand sa cada si mai la vale chiar acum.

In fine. Ajung la cota 1400, cu ursii in minte tot drumul, atent la tot ce misca si nu misca.

Telegondola nu merge, e abia ora 09:40, ceea ce inseamna ca am facut circa 1 ora de pe varf pana aici. Intreb un om de la cota daca e vreun pericol sa intalnesc vreun urs coborand spre Sinaia si imi zice ca „n-ai tu norocul asta” , ceea ce ma linisteste.

Si cobor… cum spuneam, padurea asta e spookie – chiar daca trece soseaua prin ea, masini sunt rare si poteca taie padurea. Ursii astia… vreau spray anti ursi!

Cobor o vale pe o poteca stramta, limitata de brazi si aud un zgomot care ma sperie. Ma opresc si ma uit atent, ca in fata mea, printre crengi, sa vad ceva negru cum misca. Caut in buzunar cateva petarde si cutia de chibrituri, timp in care il vad cum fuge in padure. Daca era caine, ar fi latrat, ar fi stat pe loc sau ar fi venit la mine. Daca era lup, ar fi fugit in padure…

Incerc sa arunc o petarda dar nu explodeaza. Cu un bat intr-o mana si surubelnita (!) in alta, cobor in continuare. Ma uit la el… e cam la 50 de metri, se uita la mine. Incep sa vorbesc tare, vorbe, zgomote, sunete, nu conteaza, important e sa stie ca sunt acolo si ca nu imi e frica. Imi este, dar el nu stie asta. Pentru ca simte taria vorbelor si hotararea pasilor mei. Mirosul? Nu, nu simte frica…

Ies la sosea si ii vad urmele mari. Nu… nu era caine. Urmele insa fac un ocol pe sosea, ca si cand a iesit doar sa miroasa ceva si unele intra de unde am venit eu. Altele insa merg unde trebuie sa merg eu. Lupii umbla in haita, asa stiam… Mi-e frica sa intru iar in padure, stiind ca urme de lup merg pe aceeasi poteca, asa ca o iau pe sosea la vale.

Ma uit in dreapta, incercand sa zaresc miscare in padure. Ma uit in urma, sa fiu sigur ca nu se intoarce cel pe care l-am vazut si merg pe sosea. Fir-ar sa fie, soseaua lungeste mult drumul, padurea ar fi scurtat. Dar vreau timp sau siguranta?

Merg cantand, dar nu pentru ca sunt vesel, ci pentru ca trebuie sa ma fac auzit. Animalele nu se apropie de oameni in general, le e frica… Chiar si ursilor.

Intru inapoi in padure, cobor, cobor, si ajung aproape de zona cu case. Inca un pic…

…

Ce chestie ca pot sa scriu asta iar:

„Asadar concluzii… to the hell and back”

Fusesem invitat de revelion la o home made party unde ar fi fost multe fete singure si in principiu foarte putini baieti. Hmm, petrecere cu prieteni si eventual persoane pe care nu le cunosti? Cati dintre voi ati facut asta de revelion? Adevarul e ca poate sa fie minunat. Dar nu pentru mine. Nu acum.

Initial ideea era sa fiu de revelion pe Varful cu Dor, la 2030 de metri, si sa vad artificiile de pe toata valea Prahovei. Lucru deosebit daca stai sa te gandesti, se vad altfel de la inaltime. Ar fi fost cel mai original revelion pe care l-am facut vreodata (sa nu uitam ca pe mine nu ma intereseaza revelionul, de aceea pana acum nici nu am incercat sa fac ceva deosebit cu aceasta ocazie). Totul bine si frumos, astfel incat sa ma simt intr-un anume fel si sa am ce povesti pe urma. Nu cuiva, as putea la fel de bine sa nu spun nimic, dar e important sa am ce povesti. Si am.

Ei bine, nu a iesit deloc asa cum vroiam. Sau cum ma asteptam. Constat ca in general toate lucrurile care nu tin de mine, nu ies asa cum as vrea eu sa iasa. Cele care tin de mine, in principiu ies.

Si astfel, ceea ce am simtit pe varf in noaptea respectiva nu a fost deloc „wow, ce cool, sunt pe varf la 2000 de metri in noaptea de revelion… singur… cu cortul!” In mod normal, asta m-ar fi facut sa ma simt foarte bine.

Conditiile grele insa, frica si alti factori m-au facut sa nu pot sa simt asta, ci altceva, care pe moment, nu era deloc placut. Nu imi doream sa simt ce am simtit acolo sus.

Si am incercat sa imi dau seama care este totusi partea buna a ceea ce a fost. Pentru ca intotdeauna este o parte buna, doar ca de multe ori nu ne dam seama de ea (poate pentru ca nu o cautam).

Si mi-am dat seama de urmatoarele parti bune (minunate de fapt):

Am devenit mai puternic, mai curajos, mai increzator. Bine, eram deja toate astea, altfel nu as fi ajuns acolo si nu as fi rezistat, dar nu strica niciodata mai mult curaj, mai multa incredere, mai multa forta… In cazul meu, frica nu e decat o limita ce poate si trebuie sa fie depasita… Pentru ca astfel ai mult mai mult de castigat…

Curajul nu inseamna absenta fricii, ci invingerea ei… Puterea de a merge mai departe chiar daca ti-e frica, de a rezista chiar daca sunt riscuri… De a nu da inapoi… (puteam sa strang cortul si sa cobor cand am simtit cum bate vantul si cand m-am gandit la ursi, era inca lumina atunci)

Cum imi place mie sa spun, pushing the limits… Am facut asta… mi-am impins limitele si mai departe… ca sa constat cat de putin limitat poate sa fie un om, atunci cand inima si mintea ii dicteaza ce sa faca… Sigur, tot mintea e cea care pune de cele mai multe ori limite, dar de aceea unii se duc singuri noaptea pe munte, in timp ce altora le e frica de paienjeni si de gandaci. De aceea unii stiu sa iubeasca daruind tot ceea ce ei sunt si au, in timp ce pe altii frica de suferinta ii face sa isi tina sufletul inchis undeva…

Un alt lucru minunat pe care l-am avut de castigat dupa aceasta experienta, lucru de care mi-am dat seama sus in cort: Nevoia de cineva… nevoia de apropiere… nevoia de dragoste… Simteam atat de puternic nevoia de dragoste, de cineva care sa stiu ca e langa mine, cu o vorba buna sau cu totul, sa ai pe cineva care sa te iubeasca si pe care sa-l iubesti (in acelasi fel) e incredibil… Dar nu asta e ceea ce mi-am confirmat acum.

Ci faptul ca atunci cand simti raceala singuratatii, atunci cand ai fost singur foarte mult timp, sau destul cat sa te doara, atunci cand te-ai rugat pentru dragoste si pentru cineva care sa te iubeasca asa cum tu stii ca poti sa iubesti, atunci vei sti mult, mult mai bine sa apreciezi dragostea si persoana care ti-o ofera…

Daca tot timpul ti-a fost bine, daca ai avut langa tine mereu prieteni sau familie care sa te sprijine, sa te incurajeze, sa iti ofere iubire (intr-o forma sau alta), atunci cu ce e diferita o prietenie de iubire? Cum poti sa apreciezi dragostea ca fiind cel mai maret si important lucru, daca tie tot timpul, si in lipsa ei, ti-a fost bine. Cum? Cand tu te bucuri la fel de mult si fara ea?

La fel si cu libertatea – cum o poti aprecia daca nu ai luptat niciodata pentru ea? Daca ai avut-o mereu asigurata?

Cum poti aprecia caldura, daca tot timpul ai trait la caldura si nu stii durerea frigului?

Cand nu stii partile rele ale vietii, ale dragostei, atunci partile bune te fac sa simti ceva… care te face fericit. Dar pentru tine, asta nu e decat ceva normal, si nu ceva extraordinar!! Ceva ce pur si simplu ai, nu ceva pentru care merita sa lupti din tot sufletul tau… Si de aceea, ti-ar fi mult mai usor sa renunti la ceva, stiind ca altceva la fel de placut va aparea candva…

Cand totul e usor, poti sa fii fericit cu ceea ce ai, ce esti, ce simti. Dar fii sigur ca se poate mult, mult mai bine de atat!

Cat despre mine… poate motivul pentru care nu am simtit ce vroiam sa simt a fost chiar lipsa dragostei, care m-a durut intotdeauna. Inainte, puteam sa las asta undeva in mine, si sa ma bucur de multe chestii, dar acum, realizand din ce in ce mai puternic ca dragostea e pentru mine cel mai important lucru, atunci totul paleste… everything else fades…

Si atunci cand dupa o astfel de suferinta ajungi sa ai dragostea, atunci vei sti cu adevarat sa o apreciezi, sa oferi totul pentru ea, sa te minunezi de fiecare clipa cu ea, sa ti-o doresti mereu, mai mult si mai mult – daca stii si simti ca este ceea ce-ti doresti. Nu exista dragoste care sa consume sau sa distruga… doar nepotriviri.

Ah, inca ceva. Experienta din astea doua zile, atat de plina de invataminte si senzatii si castiguri… m-a costat in principiu cam 50 de lei. Transportul cu personalul si mancarea. Bine, rucsacul, cortul si sacul de dormit sunt investitii pe termen lung (care merita), pe ele nu le pun acum la socoteala.

Si cand ma gandesc ca pentru numai 100 de ron in plus, as fi putut sa ma duc la cine stie ce reuniune de grup pe la cine stie ce vila din cine stie ce oras…

 Ioan Stoenica, despre revelionul 2007 – 2008. Sau despre altceva.