Imi venise mie o idee candva mai la inceputul anului, ca as putea urca pe Olimp. Muntele acela inconjurat de legende, muntele zeilor din Grecia. Vazusem cateva poze intr-o carte despre „minunile lumii”, si vazand ca se poate face „cu piciorul” si vazand cat de inalt este, s-a aprins destul de repede o scanteie in inima mea. Mai ales ca eram intr-o perioada in care nu prea era nimic care sa aprinda astfel de scantei… exceptand desigur muntii nostri si alte ganduri…

Vroiam deci sa merg, dar era doar o idee, nu era nimic concret. Pana cand am cunoscut-o pe Maria. Sau mai bine zis ea pe mine. Ce minuni poate face internetul asta, e incredibil. Nu pentru toti desigur, pentru ca nu toti cred in el. Maria locuieste cam la 60 de km de Olimp. Reamintesc, e vorba de muntele Olimp din Grecia, si nu de statiunea de pe litoralul marii Negre.

Voi sari peste detalii fara relevanta pentru descrierea excursiei efective pe munte, spun doar ca fara Maria, visul cu Olimpul ar fi ramas la stadiul de proiect probabil inca o perioada… pana cand in cele din urma m-as fi hotarat sa merg. Acum ca am fost stiu ca ar fi usor de mers si pe cont propriu, fara sa cunosti pe nimeni acolo. Asta pentru cei doritori sa mearga dar care nu au blog atractiv pe internet. Cu alte cuvinte, multumesc Maria, pentru o multime de alte lucruri pe langa deschiderea acestei porti catre Olimp. Numai porti in jurul muntelui astuia, nu? Ar fi cazul, parca oamenii stiu sa faca numai ziduri de o vreme…

Pentru ca am cumparat biletele de avion cu o luna in avans, am prins o oferta foarte buna. Am platit 85 euro biletele dus-intors + 14 euro (7 la dus 7 la intors) taxa pentru bagajul de cala (cele 20kg, pe care daca nu le vrei si crezi ca iti ajung cele 7kg de mana, poti sa nu le platesti – eu aveam cort, sac de dormit, haine pentru o saptamana si cate ceva de mancare – din categoria instant). Deci 100 de euro, care inseamna mai putin decat biletul de tren sau de autocar, plus avantajul de a face doar 1 ora pe drum. Ar mai fi avantajos si cu masina proprie daca sunt 4 sau 5 persoane, dar pentru ca se trece prin Bulgaria, tara tuturor posibilitatilor de a ramane fara bani, masina si casa, cred ca as evita aceasta varianta. Ceea ce e trist.

De la Salonic, sau Thessaloniki, unde ajunge avionul la o ora matinala numai buna de pornit intr-o aventura, se poate lua autobuz  pana in oraselul Litochoro, situat chiar la baza muntelui, acolo unde principalul traseu de urcare incepe. Traseul E4. Biletul de autobuz pana in Litochoro costa in jur de 8 euro.

In centrul orasului, pe care nu il poti rata, se gaseste si un centru de informare, si o harta mare cu principalele trasee, si magazine de unde poti cumpara harti cu Olimpul (eu am cumparat din alt oras cu circa 7 euro o harta destul de mare si detaliata, dar cam prost desenata din anumite pcte de vedere). Daca nu te intereseaza sa faci o parte mai mare a masivului, sa urci pe o parte si sa cobori total pe alta parte, daca stii clar ca vei urca pe traseul principal (E4) si vei cobori tot pe el, atunci nu ai nevoie de harta. Sunt de ajuns hartile pe care le gasesti pe traseu, poteca e doar una si e bine marcata, nu ai cum sa te pierzi.

Tot din centru, spre dreapta se face o sosea cu indicator spre Olimp. Este vorba de soseaua lunga de circa 18 km ce urca pana la altitudinea de 1100 metri, in zona numita Prionia. Reamintesc faptul ca orasul Litochoro este foarte aproape de malul marii Egee, deci se incepe destul de jos. La Prionia exista o parcare, un bar cu terasa, izvor si… e punctul de plecare spre varf cel mai utilizat, mai ales ca multi lasa masinile aici si urca mai departe pe jos.

Dar eu nu am venit sa urc pe Olimp cu masina. Asa ca din Litochoro urcam (sunt inca in masina) pe stradute inguste si printre case mici (nu blocuri), pana ajungem la restaurantul Milli. Asta e si un bun punct de reper pentru a ajunge la inceputul traseului efectiv. Aici exista si o parcare si un izvor de unde putem alimenta cu apa (necesara pentru urmatoarele 2 ore in care nu vom gasi pe traseu).

In spatele restaurantului incepe o alee care nu-ti da initial de banuit spre ce lume salbatica te va duce… dar cum treci de cladire, peretii verticali si stancosi ai canionului Enipeea te intampina in asa fel incat, daca sentimentele iti erau adormite de pe drum, sa reinvie acum la dorinta de a urca mai sus…

Mai intai ne informam la un localnic despre traseu si alte chestii, si concluzia pe care si el o trage e ca va fi o experienta de neuitat, ca pe traseu sunt foarte multi turisti straini care vorbesc engleza (deci necunoasterea limbii grecesti nu e o problema) si ca trebuie cu siguranta sa urc pana sus. Se uita totusi la picioarele mele si mentioneaza ca nu incaltat asa (vorbea in greaca, dar am inteles dupa mimica fetei ce a spus ) – eu eram inca din masina cu sandalele de munte Montrex pe care urma sa le leg de rucsac si sa le inlocuiesc cu bocancii minunati La Sportiva (ce nume frumos are marca asta).

Ma echipez asadar cu tot ce trebuie, desfac betele de trekking, umplu un bidon cu apa – nu toate, pe harta se vede ca poteca va intersecta raul mai sus si stiu ca la Prionia se gaseste apa (eu n-as fi plecat fara harta, dar cum spuneam, se poate face si fara).

Ultima constructie inainte de a intra in traseu este o casuta de lemn pe partea stanga, unde cateva fete ne intampina sa ne intrebe unde mergem, de unde suntem etc… Ne dau cateva pliante dragute cu informatii despre parcul national Olimp, si chiar si o mica harta dar cam greu de descifrat. Eu nu ma pot abtine sa nu le intreb ceva de animale salbatice mari… gen ursi sau lupi. Se uita putin ciudat, imi spun ca serpi mai sunt pe aici, dar ursi sau lupi nu… Le spun ca sunt din Romania si la noi sunt ursi nenumarati, de aceea intreb. Ne salutam si plecam mai departe. Imediat ajungem la o intersectie. Spre dreapta – de fapt drept inainte – o alee draguta facuta pentru turistii in adidasi sau papuci merge pentru cateva sute de metri spre adancul canionului, de unde poti admira apa stralucitoare si limpede a raului Enipeea, dar si gura larga si stancoasa pe unde acesta paraseste muntele, acoperita de paduri verzi crescute parca pe stanca.

In stanga insa incepe poteca marcata E4, care in aproximativ 5 ore te duce la Prionia. Aici ma despart si eu de restul „grupului”, care  a venit doar sa ma conduca, ne luam la revedere cu speranta ca ne vom revedea cu bine in cateva zile cand voi cobori (copiii ar vrea sa mearga cu mine, dar poate alta data), si pornesc singur pe poteca cea ingusta si pietruita.

De cum am  ramas singur pe poteca, totul s-a schimbat. Pentru multi ar putea parea ciudat de ce merg singur pe munte, si probabil nu voi explica acum. Dar e incredibil cum totul se schimba in jur si in mine, atunci cand raman doar eu cu muntele, cu natura, cu gandurile si sufletul meu, cu pasarile si frunzele, cu raul si pietrele, cu poteca si rucsacul cel greu… e minunat sa simti cum curg in tine de-o data sentimente pe care parca orasul, „civilizatia”, oamenii, le baricadasera si le impiedicau sa iasa la lumina… Revarsarea asta de sentimente e absolut minunata, e o eliberare… nu neaparat de la ceva rau, ci… catre ceva mult mai bun si mai profund.

Poteca incepe sa urce destul de abrupt, si afara e destul de cald, mai ales ca am plecat tarziu, in jur de ora 11:20.  Trepte de lemn sunt fixate in zonele alunecoase sau abrupte, si sunt foarte multe trepte… unele sunt pur si simplu ca sa usureze urcusul, chiar daca o poteca normala ar fi facut fata. Din multe locuri de pe poteca ai ocazia sa vezi crestele cele inalte din departare, si orasul in urma… din ce in ce mai in urma. Incerc sa analizez fiecare element si sa il compar cu muntii nostri, cu padurile noastre, cu potecile noastre… Este… diferit. Ai putea spune ca o padure e o padure, dar nu! E diferit! Se simte ca e alta clima, se simte parca un aer uscat si un pamant arid, in ciuda copacilor verzi si a tufiselor de pe marginea potecii…

Sunt insa multe zone de „bulevard”, adica zone in care poteca pastreaza aceeasi altitudine, si deci efortul nu e asa mare. Mai ales cand te bucuri de tot ce e in jur: flori pe care nu le-ai mai vazut, tufe care iti amintesc de dealurile de la Slanic, valea impadurita ce ramane in dreapta, acolo unde se aude inca uneori, raul… Apropo, pe Olimp cresc peste 20 de specii de plante unicat in lume, care cresc aici si doar aici. Desigur, mie mi-ar fi greu sa spun care e una din aceste plante, dar te poti bucura de ele oricum, si fara sa stii.

Ma gandesc dupa o ora de mers ca am facut o greseala sa iau un singur bidon cu apa. Asa ca prind un moment in care poteca se apropie destul de mult de rau (poteca urca si coboara de multe ori la inceput) si las rucsacul in drum pentru a cobori sa iau apa. Ceea ce si fac, pe o poteca improvizata pe o portiune de grohotis, pe unde se vede ca si altii au coborat spre apa.

Pornesc apoi mai departe, uneori pe la soare, vazand in departare varfuri golase acoperite de nori, sau privind in spate „poarta” aceea a muntelui, intrarea in canion de unde incepusem traseul. Alteori prin paduri racoroase si verzi, cu trepte de lemn ce par atat de naturale acolo in peisaj…

Ma intalnesc cu o familie din  Bulgaria care coboara. Ma  bucur ca vorbesc engleza, si intreb in primul rand de o sursa de apa. Imi spun ca la circa 30 de minute de mers ajung la un izvor, si apoi de acolo nici nu mai e nevoie sa car apa dupa mine, pentru ca poteca urmareste cursul raului, pe care il si intersecteaza de mai multe ori. Minunat! Intreb apoi si de varf. Doar el urcase pana pe varful cel mai inalt (care se numeste Mytikas si are 2918 metri, mai inalt decat orice alt varf  din Romania). Imi spune ce stiam deja, ca se poate face, dar e destul de periculos si necesita atentie mare, incaltari bune si ceva experienta. Minunat iar!

Ii intreb apoi si de varful cel mai inalt din Bulgaria, care este de altfel cel mai inalt din Balcani (nu Olimpul este), dar imi spun ca nu e nici pe departe la fel de spectaculos ca Olimpul. E doar putin mai inalt, dar mult mai putin spectaculos. Cine stie, poate voi merge candva totusi si acolo. Ne luam ramas bun, sunt tare multumit ca erau bulgari, ceea ce confirma faptul ca nu toti oamenii sunt la fel (cum se aude) – ei s-au purtat foarte dragut, vroiau sa imi dea apa de la ei crezand ca am ramas fara, chiar daca izvorul era la jumatate de ora de mers si ei mai aveau mai  mult de o ora pana ieseau din canion la oras. In fine… e minunat sa poti sa vezi fiecare om in parte, asa cum e el, fara sa pleci din start cu idei preconcepute. Dar eu stiam deja asta.

Dupa circa jumatate de ora ajung la izvor, dupa 2 ore si 10 minute de mers de la inceputul traseului. Apa e minunata, si nu doar cea de aici, ci apa in general. Asta imi aminteste de „- care e cel mai important mineral din natura copii?” „-aurul, aurul!” „-mda, si daca aveti aur dar apa nu aveti ce faceti?”. Si nu, uneori nu poti sa cumperi, pentru ca nu ai de unde. Folositi-o mai cu cap, ca altii nu au nici sa bea.

Aici apare si primul  podet de lemn peste rau, tare frumos integrat in peisajul cel verde – cald. Beau apa pe saturate, alimentez totusi un bidon, si merg mai departe. Dar e adevarat, poteca urmareste cursul raului pe care il intersecteaza de 7 ori prin intermediul a 7 podete, unul mai frumos decat  altul. De  acum raul insa capata un farmec aparte, nu mai este  doar o sursa de apa de baut, ci o incantare  pentru ochi! Langa stanci ce formeaza  mini cascade, se formeaza mini laculete de un verde incredibil si o transparenta si claritate cum nici la izbucurile din Apuseni nu am vazut! Parca ar fi din filmul „laguna albastra”, doar ca e verde! Si stralucesc de  la soare, e imposibil sa nu iti doresti sa te arunci intr-un astfel de laculet, mai ales ca de la caldura sunt tot transpirat si simt nevoia sa fac un dus.

Asa ca ma opresc putin pe malul unui astfel de laculet – vreo  5 metri diametru, un metru adancime, si imi scot tricoul sa se usuce putin… ma spal pe fata si pe maini, dar parca nu ma satur de apa asta rece… Poteca e destul de circulata, desi eu am intalnit doar cativa  oameni pana acum, si mai jos erau afise cu regulile de respectat pe Olimp… printre care scaldatul interzis si camparea interzisa…

Nu ma pot abtine insa, apa e geniala! Imi scot  pantalonii pe care ii pun la uscat de asemenea – or fi ei Mammut 3xdry, dar nu au facut fata efortului si caldurii, sunt uzi. Ii las deci pe o stanca si raman in boxerii minunati  X-bionic, apoi intru in apa pana peste genunchi. Intru mai mult sa fac cateva poze, pentru ca apa e foarte rece si gandul ca ar putea trece  cineva nu ma lasa sa ma dezbrac complet sa inot putin (nu vreau sa ud boxerii, si nici sa deranjez pe cineva cu prezenta mea indecenta). Trebuie in acelasi timp sa fiu atent la serpi de apa pe sub stanci, si la faptul ca pietrele aluneca. Dar imi fac putin de cap in apa cea limpede. Candva voi intra cu totul, oricat de rece ar fi… sa plutesc asa ca in filmul Into the wild. Doar ca el era pe un rau. De fapt si aici tot rau era, dar mai prapastios.

Dupa ce ma reechipez, ma apropii de ceea ce stiu de pe harta ca trebuie sa fie chilia sfantului Dionis. La care ajung dupa doar 10 minute de la locul de scaldat. O cladire alba si micuta, ca un bordei, intr-o pestera nu prea mare, dar cu un perete de stanca la intrare destul de inalt, care adaposteste si chilia… Din pestera curge un izvor, in chilie sunt icoane si candele si locul are ceva tare dragut asa per total… De acolo ajung rapid la un alt podet de lemn, unde niste turisti din Germania arunca pietre in rau, si aici drumul se ramifica… Niste sageti de lemn arata directiile spre care se poate merge. Pe malul raului la stanga de podet se continua drumul spre Prionia, pana unde se mai face circa o ora (pe indicatoare nu sunt trecuti timpii in general). Spre dreapta, urcand pe deal, ajungem la manastirea sfantul Dionisie, fortificata precum o cetate, manastire la care se poate ajunge si cu masina printr-o deviatie din soseaua ce merge spre Prionia. Ii intreb pe nemti cam cat fac pana la manastire, si 10 minute nu imi par deloc multe, mai ales ca trebuie sa gasesc o iconita cu sfantul Dionisie pentru cineva care chiar isi dorea una.

Zidurile  par intr-adevar a fi zidurile unei cetati, si pozitia de pe marginea unei vai abrupte, intre munti inalti, chiar iti da impresia de refugiu din calea unei invazii otomane… De fapt invazia a fost una nemteasca, acum vreo 70 de ani cand manastirea a fost complet distrusa. Nu-i de mirare de ce totul avea aspect parasit, dar „in lucru”. Lasand  asta la o parte, zidurile vechi, spatiul ingust dintre biserica (nou construita) si chilii, peisajul pe care il vezi prin sparturile zidurilor, totul creaza o atmosfera tare placuta – si nu doar pentru ca e o ocazie buna sa dai jos din spate rucsacul cel greu si sa bei apa de la izvorul din curte. Daca mergeti spre Prionia, merita sa va opriti intre zidurile manastirii. E un loc cumva… magic. Chiar daca pare parasit si vizitat doar de turisti (nu am vazut niciun calugar, si nici icoane de vanzare nu erau).

In fata curtii, la sosea, o masina cu numere de Romania se pregateste de plecare. Eu cobor inapoi spre rau, ocolind manastirea mai pe sus, acolo unde se lucra si la sosea (asfaltul era nou si incredibil de bun), si reintru in traseul meu, E4. O placuta ma anunta ca daca pun cortul in zona amenda este 1000 de euro, si asta ma pune nitel pe ganduri… dar nu merg mult si gasesc doua corturi  montate la marginea unei padurici asa ca nu mai stiu ce sa cred. Oricum n-as pune cortul in drum, as gasi eu un loc ascuns. E drept ca nu prea sunt locuri de cort pe acest drum, e foarte  putin spatiu plat.

Ajung la o intersectie cu un drum forestier ce vine din dreapta si se opreste  in rau, un loc unde se gaseste si un fel de tarc pentru vite, acum pustiu. Aici candva existau mori de apa pe rau, scrie pe harta.

Marcajul E4 apare din cand in cand pe cate un stalpisor de lemn batut special in pamant, sau pe cate un copac… este un patrat de metal alb, in care e un romb colorat galben, pe care scrie cu negru E4. Nu e la fel de prezent ca marcajele din muntii nostri (pe unele trasee, caci pe altele marcajul abia se vede si la noi din 100 de metri in 200), dar poteca e destul de clara. Chiar daca am fost  de cateva ori putin in dubiu cu privire la directia in care se continua, nu prea ai cum sa te pierzi. Oricum, pe aici mai gasesti oameni, poti intreba.

Mai am putin pana la capatul soselei, pe care o intuiesc in capatul malului abrupt din dreapta mea… Lucru confirmat de altfel de un Matiz cazut in prapastie si aflat la marginea potecii pe unde trec eu… Te intrebi ce-o fi cu o masina busita din toate partile acolo in padure, mai ales ca nu se vede nicio sosea, dar aproape sigur soseaua era in dreapta mea, sus pe malul acela de grohotis. Probabil  nu-i mergeau senzorii de parcare.

Ajung la Prionia dupa ce traversez ultimul podet de lemn, dupa 5 ore de la plecare. Ceea ce inseamna ca e destul de tarziu, circa ora 16:30.

Aici e un fel de… nu merita sa vii doar ca sa vii aici. Se merita daca vrei sa mergi mai departe, spre refugiul A (caci E4 merge spre el) si de acolo eventual pe varf.

Aici e doar o parcare maricica si plina, cu o terasa unde te poti si informa despre traseu eventual, desi poti la fel de bine sa intrebi un turist care coboara, si cu toalete ce ies in evidenta, ca e o cladire separata. Eu vreau in primul rand sa stiu cam cat se face pana la refugiul A, daca e apa pe drum si daca e vreun loc de cort pe drum. Se fac cam 2,5 – 3 ore pana la refugiul A (2100 metri), apa nu mai este, dar la refugiu e posibil sa fie (refugiu in cazul asta inseamna ditamai cabana, cu doua cladiri, cazare, mancare etc). Loc de cort nici urma de asa ceva imi lasa de inteles cativa tineri care au coborat.

Pe drum pana aici ma gandeam ca 5 ore de mers sunt ok, ma gandeam ca poate pun cortul undeva in zona Prionia. De aici pana pe varf s-ar face cam 6 ore. Dar cum loc de cort nu prea este, si e totusi doar ora 17, ma gandesc ca am timp sa ajung pe lumina si fara prea mult efort la refugiu. Chiar daca bocancii mei cei rosii La Sportiva nu sunt inca obisnuiti cu excursii asa lungi, si atunci dupa prea mult mers incep sa ma jeneze usor. Inca nu incepusera sa faca asta, dar luam in considerare si acest aspect.

Dupa ce las magarusul sa bea apa, incarc toate bidoanele (vreo 2 litri in total) si incep sa urc, parasind zona exagerat de populata pentru mine. Sigur ca pe poteca pe care urc nu voi fi singur, dar lumea mai mult coboara la ora asta, de urcat mai putini oameni. Imi amintesc o familie, el, ea si doua fetite. I-am intrebat putin mirat daca vor sa urce pana la refugiu. Tatal imi spune ca nu, doar pana unde pot fetitele. Asta pare mai rezonabil avand in vedere felul in care sunt imbracati si echipati… Dar urca foarte bine, eu o iau inainte cu rucsacul cel mare, dar cum fac pauza cateva minute, cum ma ajung din urma… apoi poate ma depasesc, si ii ajung eu din urma… ba chiar fetele ma saluta de cum ma vad, cred ca deja se crease o legatura asa… Cred ca erau din Anglia, fetitele vorbeau cu parintii in engleza. Poate erau totusi americani sau ceva, ca nu aveau accent englezesc. In fine. Eu am facut o pauza putin mai lunga, si ei au luat-o inainte pana la niste bancute de care stia el. Acolo i-am ajuns din urma si m-am oprit putin sa mai vorbim… Tatal o lauda pe una din fete: „ia uite la asta mica, e o capra neagra, a urcat pana aici si n-a transpirat niciun pic!” Sigur ca ii raspund instantaneu: „si eu cu tricoul asta extrem de tehnic tot ud leoarca sunt!” Sigur, lipsa rucsacului e un factor deciziv, chiar daca stiu ca oricum eu transpir foarte mult. Noroc cu tricourile astea X-bionic ca altfel trebuia sa car cate 10 tricouri dupa mine.

Ei incep sa coboare, iar eu sa urc. Pana aici, grupuri grupuri de oameni coborau spre Prionia, in general oameni trecuti de 35 de ani. Oameni echipati de munte, dar si cativa magarusi despre care  ne avertiza un panou pus strategic la inceputul traseului. De aici insa iar raman singur… Ora e din ce in ce mai tarzie, nu mai urca nici nu mai coboara nimeni acum… Si-au calculat oamenii  bine timpul, dar si eu. Nu ma deranjeaza ca sunt inca pe drum, nici ca am pornit tarziu pe traseu. Sunt aici sa ma bucur de drum la fel de mult cum sunt pentru varf.

Padurea incepe acum sa se rareasca, poteca sa urce tot mai mult, si deja vedem cateva creste golase pe care cad frumos ultimele raze de soare… Soarele  era de ceva vreme trecut in partea  cealalta a muntelui, tot traseul facut de mine e dinspre est spre vest.

Pe aici pe traseu ar fi trebuit sa fie cateva poteci care sa duca in alte parti, dar nu le-am vazut si marcaje nu erau.

Deja vad undeva in stanga, pe un colt de munte, intre pini, o luminita. Fac un zoom micut cu aparatul foto si intr-adevar este un bec, nu doar  o reflexie ciudata. Ma uit  putin pe harta, ma asteptam ca refugiul sa fie mai in dreapta, adica deasupra mea, dar nu are ce sa fie altceva acolo. Pare departe inca, sa il vad asa sus, si stiu ca poteca nu merge direct la el, mai are de facut serpentine mai pe dreapta vaii… caci sub refugiu e de acum o vale destul de mare… Aaa, apropo de asta, a fost o bancuta undeva in zona, tin minte ca aici am auzit un ecou incredibil… Vorbeam si se auzea atat de tare si de clar, dar nu aproape, ci undeva departe in vale…  Si apropo de ecou, am mers prin padure fara sa ma streseze vreo clipa gandul ca trebuie sa fac galagie sa ma fac auzit de vreun animal salbatic… Desi mai sunt porci mistreti si vulpi si pisici salbatice pe Olimp. Nicio grija insa din punctul asta de vedere, am mers total linistit, mai ales cu atata populatie in zona. Era rucsacul prea greu sa mai pot canta oricum. Desi cred ca o mai faceam uneori. Ah, si mai loveam betele de trekking de stanci sa ma simta serpii din timp.

Crestele acelea pe care apunea soarele se vedeau minunat, privind in urma pe partea dreapta. Poteca incepe sa isi micsoreze serpentinele, sa urce  mai abrupt  si sa piarda din vegetatia  de pe margini, si curand ajung pe partea cu refugiul. Sunt la circa  5 minute de el, dar nu pot sa nu ma opresc, chiar daca se intuneca din ce in ce mai mult, cand vad chiar langa poteca tufe pline de zmeura… asa ca ma pun si culeg si mananc pana ma satur macar putin (nu cred ca te poti satura complet),  apoi urc ultimele serpentine prin padurea redevenita intunecoasa si de pin, pana la refugiu.

Aici ne intampina doua panouri galbene cu instructiuni si informatii despre sederea la refugiu (cabana). Si de asemenea, un furtun la capatul caruia… apa! Aveam apa la mine, dar e minunat ca pot sa realimentez de aici, ca sa plec cu sticlele pline a doua zi.

Lume multa pe terasa cu bancute si masute din fata intrarii. Merg si intreb cat costa (stiam deja ca scria afara) sa pun cortul in zona, si unde  il pot pune… vine cu mine cabanierul si imi explica sa pun cortul pe al doilea tapsan, nu pe primul! Erau ca niste balcoane asa amenajate, inconjurate cu ciment, primul era cu pamant, al doilea cu pietre pe jos – mi s-a parut tare nepotrivit pentru cort, mai ales ca abia reuseam sa infig cuiele sa fixez cortul. E loc doar pentru vreo 4 corturi. Costa 4 euro si 20 de centi, cred ca de persoana, ca m-au intrebat cati suntem. In fine. Intai am montat cortul cu greu, gandindu-ma ca va trebui sa il las neancorat cu sforile, si deci in pericol sa fie suflat de vant, si eu sa fiu udat in caz de ploaie… dar  nu avea sa ploua, si am reusit pana la urma sa il montez frumos. Apoi am intrat si am platit, mi s-a spus ca in sala de mese (care sunt mai multe) nu se poate intra incaltat cu bocancii – eu aveam sandalele la mine, dar daca nu aveai nimic, iti dadeau ei niste papuci ceva. M-am uitat putin la imagini cu varful, apoi pe o harta pe care o aveam si eu scoasa la imprimanta de pe net, de fapt o imagine 3d cu muntele si cateva trasee principale… m-am uitat la preturi – 12 euro cazarea  pt o persoana, nu stiu in ce fel de camere cu cate paturi in camera. Ceaiuri de la 1 euro – am baut un ceai Olympus, dintr-o planta locala, bunicel, adica un gust nou, dar nu cine stie ce. Mancarea nu stiu cat costa ca nu ma interesa, aveam sandwich-uri la mine pentru 3 zile. Apropo, nu ai voie sa gatesti la primus in zona, dar cu mancarea rece poti sa intri si la sala de mese.

Dupa ce am baut ceaiul cel fierbinte – imi era cam sete, am iesit pe terasa cea frumoasa. Deja se intunecase, oamenii inca erau la mese (la 21:30 se inchide bucataria, la 22 se inchide si „barul” si tot). Ah, eu am ajuns aici pe la ora 20, deci dupa un total de circa 8 ore si 40 minute.

Terasa are o zona cu balustrada deasupra prapastiei (pe care nu o prea vad sub mine ca e intuneric, dar se vad pini din astia bosnieni (sau bosniaci?), si departe, dar departe de tot, se vad luminile orasului Litochoro de unde am pornit, si fereastra aceea, despicatura aceea in stanca, pe unde  iese raul din  zona de munte spre mare. Ah, s-ar vedea si marea daca ar fi lumina pe ea. Dar  o intuim acolo, in capatul defileului. Frumoasa balustrada asta de aici… ofera o priveliste minunata. Cu toata valea aceasta pe unde am venit, luminata de luna plina…

Apoi… privind spre cortul meu, deasupra lui, in spate, peretele stancos al muntelui, si ceea ce aveam sa aflu ulterior ca este varful cel mai inalt. Se  vedea de acolo de la refugiu, arata ca… o stanca facuta faramite… nu nu… ca un castel din acela de nisip pe care pui brobonele de nisip ud si se formeaza niste turturi asa… eh, vedeti pozele. Oricum, asta mi s-a parut partea cea mai putin spectaculoasa a varfului. Si era frumos si de aici.

Apa care ajunge la refugiul A (situat la 2100m alt.) provine din topirea zapezii, adusa cu furtunele acelea prin cine stie ce metoda de cine stie unde. Am intrebat daca e potabila si este, daca nu ai un stomac foarte sensibil. Dar cum setea parea sa nu imi dispara, am intrat iar in cabana cu gand sa pun mana pe unul din fructele delicioase de pe tijghea… contra cost desigur. O banana sau o piersica – 90 de centi (scump ce-i drept, atat e un kilogram la oras). Mar cu 80 de centi. M-am gandit ca marul l-as termina mai greu, asa ca mi-am luat un mar verde. A fost unul din cele mai bune mere pe care le-am mancat! Si nu doar pentru ca imi era mie sete si pofta de nu mai puteam. Chiar avea gust bun. Italia sa moara de ciuda ca acolo nu exista mere cu gust! Mai erau si ciocolati cu 1 euro si ceva, si chestii proteice si energizante, in fine. Mere sa fie! Chiar si albastre, daca asa le visezi tu…

Am incercat sa prind semnal prin roaming sa anunt jos (de fapt in alt oras) ca am ajuns cu bine la refugiu, dar desi semnal era (mai ales cosmote si vodafone), nu am reusit sa dau sms. Desigur ca am primit in schimb cateva sms-uri care imi urau bun venit in Grecia. De fiecare data cand aprindeam  telefonul. (il tineam stins ca sa imi ajunga bateria pana in ultima zi – lasa ca imi iau eu incarcator solar).

Stele nu se vedeau asa multe, desi o coada  de car mare plutea deasupra varfului cel mai inalt. Luna plina insa era ca un reflector, sau ca o vedeta care atrage toata atentia reflectoarelor asupra ei, eclipsand pe oricine aflat in preajma, sau ca Ioan care le ia fața fetelor pe munte, cand ar vrea si ele sa vorbeasca vreunui baiat dragut, dar el prefera sa vorbeasca mai mult cu mine decat cu ele. Cam asa cu luna asta plina, nu te lasa sa vezi stele cu magnitudine aparenta mai mica decat ea…

Si-am intrat apoi in cort unde am mai mancat niste caise confiate (super bune pe munte, desi sunt cam grele). La ora 22 s-a dat stingerea si s-a facut liniste. Asta  pana  pe la ora 23 cand langa cortul meu s-a auzit un cal… si un om care lega calul pe primul terasament amenajat acolo, acela cu pamant. Ca sa nu ma mai intreb de ce mi-a zis sa stau pe terasa de  mai sus, unde nici macar pamant bun nu era. Si am dormit fara frica de ursi singur in cortul meu frumos, gandindu-ma probabil ca a doua zi aveam sa fiu cel mai inalt din Grecia…

Ziua 2

Cabaniera imi spusese ca soarele rasare la 7 fara vreo 10 minute, asa ca pusesem ceasul sa sune la 6 jumatate. Doar avea sa rasara din mare, nu asa de oriunde! Dar dimineata era asa un frigulet din ala care sa te faca sa vrei sa mai stai in sacul de dormit inca o ora calduta… Sigur ca nu am facut asa ceva, in sacul de dormit si in cort pot sta linistit si in curtea din spatele casei de la tara (ca sa nu zic de la bloc), asa ca m-am imbracat binisor, mi-am luat un sandwich la mine, si am iesit pe terasa. Inca nu se vede soarele, dar lumina incepe sa castige teren impotriva noptii, si terasa e inca pustie. Fac cateva poze spre… imi vine sa-i spun “fereastra mare a Sambetei”, ma rog, spre Litochoro si spre mare… apoi se ridica si biluta portocalie si magica, terasa se umple parca instant de oameni si eu ma intorc la cort… Ma bucur ca pot impacheta cortul fara sa fie plin de noroi sau nisip pe fund, nu au fost chiar asa rele pietricelele alea, desi era sa imi taie cortul una…

Ma sfatuiesc putin cu cabaniera despre cateva trasee, lucru ce mi-a fost de folos, si am stabilit ca voi dormi in alta parte la noapte, apoi voi reveni pe aici… ce prostii spuneam si eu. Daca vroiam sa las bagajele aici nu era nicio problema, de fapt multi fac asa, pentru ca de aici pana la varf se fac cam 3 ore, si pe varful principal urcusul cu rucsac mare in spate nu e indicat. Eu aveam de gand sa las rucsacul pe varful Skala, care e varful… de legatura cu Mytikas. Cer si o sticla goala de plastic, mi-am dat seama ca 2 litri pentru 2 zile nu imi ajung, asa ca am plecat la mine cu 3 litri de apa. Foarte de treaba si cabaniera si cabanierul.

In bidonul cu apa de baut luata de aici am pus o pilula de purificat apa sa fiu sigur ca nu ma apuca vreo durere de stomac pe varf, si am plecat spre creste insorite. Vremea, asa cum o asteptam in urma prognozei de pe www.freemeteo.com (La sectiunea cu vremea la munte) era minunata. Cer senin si soare puternic.

Am inceput urcusul pe la ora 8, cam tarziu, deja soarele te epuizeaza, dar nu ma grabeam, avea sa fie traseu scurt azi.

Imediat in spatele refugiului se desparte spre dreapta o poteca ce duce la refugiul C si platoul Muzelor, la circa o ora si jumatate de mers. Acolo unde as fi vrut sa dorm noaptea urmatoare, dar de la varf e periculos sa mergi cu rucsacul direct acolo, trebuie sa cobori inapoi o portiune si apoi pe o alta poteca expusa…

Imi plac multicel pinii astia mari, cresc pana si la peste 2200 de metri unii mai indrazneti. Mai ofera putina umbra, avand in vedere ca deja poteca devine arida si pietroasa… Urmeaza apoi ultimii jnepeni, si iesim imediat la golul alpin… Parca nu am simtit niciodata pe munte asa… arsita! E solul uscat, cu pietre multe, soarele puternic, e asa… sterp! Desi plante mai sunt inca, mai gasesti cate o iarba, o floricica ceva… Ajungem la un punct de belvedere unde e pusa si o bancuta de ciment. Privind in urma, valea raului Enipeea, pe unde am urcat, e luuuunga si verde, serpuindu-si drum inspre marea ce straluceste mai mult imaginar spre orizont… Se vede si refugiul mai jos, de fapt de aici iti dai seama mai bine cum veneau cladirile asezate pe marginea prapastiei… Frumos punct de pauza. In sus insa… crestele stancoase, abrupte sau mai line, parca te cheama spre o alta planeta. Una fara atmosfera, si deci, fara viata…

De acum se urca direct in bataia soarelui, dar desi pare ca ai mai putine lucruri de vazut, eu sunt tot mai captivat si mai bucuros de urcus. Ma gandesc totusi ca poate uneori… e mai bine sa alegi varianta mai usoara si sa lasi rucsacul la refugiu, sa te intorci tot acolo seara si gata. Nu sa urci cu 20 de kg in spate poteca asta abrupta si uscata.

Ajungem la o alta intersectie, unde este si o harta cu “you are here”, practica tare pentru cine nu are harta si nu stie deja tot ce scrie pe panou. Eu intamplator sau nu, stiam. Spre dreapta e poteca ce traverseaza malul abrupt de grohotis periculos de sub Mytikas, si ajunge la refugiul C cam intr-o ora. Trebuie atentie mare la cei ce urca pe varf, care se afla undeva deasupra acestei poteci si mai arunca pietre la vale – fara sa vrea desigur. In stanga se face o alta poteca, nemarcata, spre varful Skolio, care e al doilea ca inaltime si se afla si el pus strategic undeva mai in stanga… De fapt trebuie sa fac o schema sa intelegeti cum vin varfurile astea 3 principale:

Cum urci drept in sus sa iesi in creasta, in mijloc se iese la varful Skala. De acolo, spre stanga se ajunge usor si rapid pe varful Skolio, si in dreapta, greu si periculos, pe varful  Mytikas.

Ok. Inapoi pe poteca acum.

De la aceasta intersectie se mai face o poteca pe stanga, spre refugiul parasit de pe varful Sfantul Antonio (unde aveam de gand sa dorm noaptea ce urma).

Poteca mea incepe sa urce abrupt. Nu e greu de facut in sensul de periculos, ci foarte obositor. E tare abrupta. Si total diferita de orice poteca pe care am mers in Romania. Parca urci printr-un desert cu pietre maruntite, printre care mai zaresti daca esti atent cate o floare galbena stinghera… sau un ciuline. E absolut superba poteca asta, oricat te face ea sa gafai. De fapt nu ma grabeste nimeni. Decat varful care ma cheama. Privesc destul de mult si in urma, acolo unde alte creste line sau abrupte ma fac sa inteleg ca muntele asta e mai mare decat credeam. Undeva in mijlocul peisajului se vede si varful ascutit pe care intuiesc refugiul unde voi dormi noaptea ce va urma… varful sfantul Antonio, un varf ascutit si singurel asa… Sentimentul de poteca prin desert e accentuat si de toate varfuletele golase din jur, si de valea mare dintre ele, si de pietrele multe si sfaramate prezente peste tot… ma gandesc totusi ca iarna aici e zapada. Eu am venit in cea mai secetoasa perioada, ceea ce, aveam sa constat ulterior, nu e tocmai placut.

Urcand spre Skala, si deci si spre Mytikas, ma intalnesc cu un baiat care coboara. Il intreb cum a fost pe varf si imi spune ca nu a urcat pana pe varf, pentru ca i s-a facut frica. Incerc sa-l incurajez putin, si ma gandesc ca na, ai ajuns pana aici, e pacat sa nu urci pana pe cel mai inalt varf. Dar e baiat cu capul pe umeri, „eu sunt din Olanda, noi nu avem munti, nu am experienta…” E bine sa stii cand sa renunti. Mai ales ca pe Skala exista avertizari cu privire la traseul spre Mytikas, care te sfatuiesc sa nu mergi daca simti ameteli, teama etc… si multe alte avertismente care intr-adevar te-ar putea face sa dai inapoi. Am ajuns asadar pe varful Skala, la 2866 de metri. De acum avem in stanga varful Skolio, destul de ascutit si el, si in fata noastra, varful Mytikas. Sub noi, o prapastie imensa ce conduce spre… partea nevazuta a Greciei… nevazuta pana acum, dar odata iesit in creasta parca vezi toata Grecia. Desi nu vezi decat multe dealuri si ceva munti, marea nu foarte mult, cateva orasele in departari… Deja de pe Skala privelistea e aproape aceeasi ca pe varful principal, si este minunata. Nu ma pot insa entuziasma de ea asa mult acum cand scriu, pentru ca stiu cat de entuziasmant mi s-a parut urcusul pana la varful cel mai inalt.

Aici pe Skala sunt foarte multi oameni. Unii s-au intors deja de la varf, altii urmeaza sa mearga. Ma opresc si eu sa mananc, las rucsacul jos, ma schimb de tricoul ud, fac cateva poze… Mi-am pus pentru prima oara bluza cu maneca lunga de la X-bionic, pentru ca era cald afara in timp ce mergeai, dar pe varf putea sa fie frig. Si cum rucsacul urma sa il las aici… am ales cea mai buna solutie. Bluza care atunci cand ti-e cald te racoreste, atunci cand ti-e frig te incalzeste.

Tot aici am lasat si betele de trekking, sub rucsac, pentru ca la ceea ce urmeaza ele nu iti mai sunt de folos, ba mai mult, te pot incurca. Ce urmeaza? Cam 45 de minute de traseu extrem de abrupt si stancos, cu stanci mici si mari, stabile si care cad, cu pietricele mici care aluneca, cu prapastie imensa in dreapta ta si stanci uriase uneori peste tot in jur… E drept ca de pe varful Skala cand te uiti putin in vale pe unde trebuie sa o iei (marcajul e foarte bun de aici la Mytikas, rosu cu galben), te gandesti ca nu degeaba cei din fata ta au ales sa mearga asigurati in coarda. In stanci chiar exista infipte inele speciale cu ajutorul carora sa te poti asigura… daca ai coarda si ce iti mai trebuie. Lanturi sau cabluri ajutatoare nu exista, poate pentru a pastra muntele cat mai natural.

Am luat cu mine doar aparatul foto si un bidon de apa. E minunat, si acum simt asa cum mi se umple inima de bucurie gandindu-ma la acea portiune de traseu. E palpitanta, periculoasa si spectaculoasa, cu peisaje minunate la care nu poti sa te uiti in timp ce mergi, cu stanci de care trebuie sa te tii si stanci ce delimiteaza prapastii… Intai trebuie coborat. Mie imi pare mai greu la coborare cand e vorba de astfel de traseu, pentru ca e mai greu sa vezi unde pui piciorul. Poteca nu exista, trebuie sa mergi din piatra in piatra, dar nu e nici tocmai un perete vertical, in cea mai mare parte poti sa mergi in picioare, fara sa te ajuti de maini. Sunt insa si portiuni de catarare sau in care sprijinul mainilor e obligatoriu.

Panoul de la inceputul traseului avertiza la caderile de pietre ce pot fi provocate de cei de pe traseu, de aceea nu e recomandat sa mergi cand e foarte multa lume pe traseu in fata ta. Era lume multa acolo, dar distanta intre cataratori era mare, puteai sa mergi fara sa ai pe nimeni deasupra ta. Trebuie atentie insa si la pietrele ce ar putea sa cada sub noi, pentru ca la vreo 100-200 de metri mai jos e poteca aceea ce ocoleste varful si ajunge la refugiul C.

Cu toate astea, nu am vazut nicio piatra cazand. Eu am mers destul de repede si sigur, incredibil cat de in siguranta m-au facut sa ma simt bocancii La Sportiva, parca erau lipiti de stanci. Sigur, asta nu trebuie sa te faca sa lasi garda jos sau sa bagi mainile in buzunare! Sa fii atent la fiecare pas e obligatoriu. Asa. Zisesem ca se coboara mai intai. La inceput e nevoie sa te ajuti cu mainile o portiune scurta, apoi se poate merge spre stanga, in coborare, in picioare. Fara maini. Nu e poteca, dar parca traseul din bolovan in bolovan e clar, mai ales ca e si foarte bine marcat. Se coboara destul de mult, pentru a ocoli o despicatura intre stanci, despicatura prin care se vede prapastia imensa aflata in stanga, dincolo de varf. In dreapta avem valea pe unde am urcat ieri, se vede si refugiul, si mai jos, sub noi, poteca aceea ocolitoare… pe care nu o vezi chiar sub tine, pentru ca ar fi greu sa o identifici printre pietrele sfaramate, dar ii vezi o coada asa mai spre dreapta…

Incepem apoi sa urcam, si traseul e tare spectaculos, el insusi. Si daca ar fi ceata si nu ai vedea niciun peisaj in departari, tot ar fi minunat traseul. Desi nu e recomandat a fi facut pe vreme proasta. Daca te dezechilibrezi putin, te-ai dus la vale… si nu e vorba ca pe urma ai de urcat mult inapoi. E vorba ca s-ar putea sa nu mai poti urca. Niciodata.

In dreapta se vad niste stanci ca niste coloane, aliniate ca niste pioni pe tabla de sah. Incepe apoi un urcus abrupt, despre care credeam ca e urcusul ce te duce la varf. De fapt cand ajungi sus, constati ca varful e dincolo de el, mai ai putin de coborat si apoi de urcat. Aici mai sunt oameni, am ajuns din urma un grupulet care urca asigurandu-se cu o coarda, ceea ce ii facea sa mearga mai incet. Sunt portiuni ce par atat de dificil de traversat, peste stanci, dar e atat de frumos, e incredibil! Nu neaparat pentru ca e Olimpul, probabil orice astfel de catarare are farmecul asta… e stanca minunata prin traseul pe care ti-l pune in cale.

Vine iar o despicatura intre peretii stancii, pe partea stanga – acolo unde suntem protejati de prapastia cea mai abrupta de cateva varfuri de stanca, pe la baza carora traversam. Imi amintesc o portiune unde despicatura aceasta in stanca nu doar ca iti oferea priveliste spre partea cealalta – spre varful Skolio si valea cu grohotis si doua pete de zapada, ci era chiar o parte din traseul pe care trebuia sa il strabati: trebuia sarit de pe o stanca pe alta pentru a traversa aceasta despicatura, ce ajungea pana la picioarele tale. Nu era greu, dar senzatia era minunata. Un pas peste marginea prapastiei… apoi traseul mergea orizontal o portiune, cu valea imensa in dreapta si peretele muntelui in stanga… nu era un perete de stanca, ci un perete cu multe stanci sfaramate, pietre… Si ajungem la  baza varfului principal, de unde incepe un urcus pronuntat pe stanci intregi si sfaramate, pana la varf. A fost o portiune unde trebuia sa te cateri pe o stanca bagata in pamant, dar care nu oferea prea multe puncte de sprijin pentru maini, aici a fost nevoie sa ma orientez putin pe unde e mai bine sa o iau, dar nu a fost prea complicat.

Pe varf sunt cam 10-15 oameni, unii veniti in grupuri mai mari, altii doar cate 2 – imi amintesc 2 greci pe care i-am depasit pe traseu si pe care i-am rugat sa imi faca 2 poze…

Pe varf exista un steag al Greciei, de tabla, ca sa para batut de vant ca cel de pe Luna. Nu realizasem pana acum ce steag frumos are Grecia, dar albastrul acela pe fundalul albastru al cerului arata chiar foarte bine. Pe varf sunt multi bolovani ce nu ar permite montarea unui cort, dar spatiu este pentru toata lumea. Exista si un stalp de ciment de un metru inaltime, de care e atasata o cutiuta de metal… in interiorul careia gasesti un caiet grosut cu coperti cartonate, unde sa scrii… ce vrei. Cutiuta are capac sa nu ploua in ea si caietul e bagat intr-o punga de plastic. Exista si pix. Sigur ca am scris si eu ca e frumos muntele asta, dar munti ca acasa nu exista. “I just love Romania” incheiam eu bucuros… si data, 4 septembrie 2009, ora 11:30 aproximativ. Facusem 2 ore jumate de la refugiu pana pe Skala, si cam 30 de minute de pe Skala pana pe Mytikas (desi pe panou scria ca se fac 45 de minute – ceea ce e valabil in majoritatea cazurilor cred).

Asadar ma aflu la 2918 metri altitudine, peisajul e superb pentru ca e destul de senin, bluza X-bionic arata si se simte minunat, bocancii La Sportiva la fel, cu rosul lor plin de praf de o vreme… mi-ar fi placut sa fi fost singur pe varf, dar aici cred ca tot timpul e plin.

Am stat cam jumatate de ora, am schimbat cateva vorbe cu un bulgar care nu vorbea engleza, apoi am inceput sa cobor pe acelasi traseu, mergand spre varful Skala. De aici de pe varf, pe harta apare o “poteca” ce ar cobori in poteca de sub varf, aceea ce merge la refugiul C. Dar eu nu am observat aceasta poteca, este probabil o coborare extrem de abrupta si periculoasa, direct de la varf, pe stanci si grohotis, despre care imi spunea cabaniera ca nu o recomanda nici fara rucsac – pentru ca au fost multe accidente pe acolo… Eu rucsac nu mai aveam oricum, si trebuia sa il recuperez, asa ca o coborare pe acolo nu era oricum in plan. Altii aveau in spate rucsaci dar nu foarte mari sau grei. Cred ca nimeni nu urca pana acolo cu cortul in spate. Nici nu merita, pentru ca poti foarte usor sa lasi rucsacul pe Skala si apoi sa te intorci la el, si daca vrei sa mergi la platoul muzelor si refugiul C (acolo e spatiu mult mai mult pentru corturi, nu stiu cat costa), sa cobori putin sa intri in poteca aceea mai sigura. Care tot periculoasa este, dar e mai sigura.

Ajung din urma grupul de bulgari ce plecase de pe varf inaintea mea, oameni trecuti de 40 de ani, asa ca ma opresc cateva minute sa-i las sa urce, sa nu-mi pice vreo piatra in cap, mai ales ca suntem la o portiune in care se urca… drept in sus!

Pe varful Skala nu mai stau mult, mai ales ca incep sa coboare nori peste varf si mi-e frica sa nu raman in ceata, asa ca iau rucsacul, desfac betele si plec spre Skolio. Unde ajung rapid, dupa o portiune dreapta si un urcus pronuntat. Acolo macar sunt singur, de aceea cred ca mi-a placut mai mult sa stau aici decat pe celelalte varfuri. Privirea spre Mytikas este, asa cum auzisem, spectaculoasa, mai ales ca de aici se vede foarte abrupt varful…

Am uitat sa spun, mai incolo de Mytikas, se vedea varful Stefani, inalt si el  de 2909 metri dar la care probabil se putea ajunge doar cu echipament de alpinism. Acest varf este considerat tronul unde statea Zeus si arunca fulgere cand se enerva – era un zeu cam nervos – in timp ce Mytikas e considerat locul de intalnire al Zeilor… ceilalti zei nu stiu unde stateau, dar daca trebuiau sa urce si sa coboare zilnic varful asta… oricat de frumos ar fi fost, nu-i de mirare de ce Zeus era zeul zeilor – locuia asa aproape de varf!

De pe Skolio imaginea celor doua varfuri ale zeilor e total diferita, se vede partea lor cea mai abrupta, care coboara foarte mult vertical, pana sa ajunga la valea plina de grohotis… Sub varful Stefani, stanca prezinta niste linii orizontale, niste protuberante asa care ma duc cu gandul la marele canion din America… Doar ca nu e rosu, pentru ca ora nu e potrivita. Cu siguranta cel mai frumos apus trebuie sa se vada de pe Skolio, cand lumina soarelui isi lasa ultimele raze exact peste peretele vertical al celor doua varfuri. Dar suntem  abia la pranz si nu pot astepta apusul aici. Trebuie sa ma indrept spre refugiul de pe harta, aflat nu departe de aici, pe varful acela ascutit si izolat pe care il vedeam de mult, si pe care acum pare ca il ocolesc dandu-i tarcoale pe la distanta…

Ah, pe Skolio era de asemenea un caiet unde puteai sa-ti scrii impresiile, si  am uitat sa spun cred ca varful e al doilea cel mai inalt, cu cei 2912 metri ai sai (atat era scris pe caiet, pe harta mea scrie 2905m, iar pe alta harta scrie 2911 – ce sa mai crezi? Sa nu le arunci un fulger cand ii vezi ca se cearta si nu se pot hotari asupra inaltimii varfului? Jap un fulger!). Tot pe varf era si un adapost improvizat din pietre puse una peste alta, un fel de semicerc asa, ca un zid care sa te protejeze daca stai ghemuit langa el… ma gandeam ca as putea sa dorm acolo, doar cu sacul de dormit, fara sa mai pun cortul. Doar ca se vedeau nori cenusii in apropiere, si daca avea sa ploua nu era bine. Dar ca aventura ar fi fost ceva tare placut, sa dormi in aer liber la 2900 de metri. Poate pe viitor.

Acum insa am inceput sa cobor pana am reintrat in poteca ce venea dinspre Skala (poteca ocolea varful, dar o alta poteca urca pana la el si apoi coboara in partea cealalta, spre stanga).

Ah, dincolo de Skolio (adica asa cum vii dinspre Skala, nu vezi ce e dincolo de varf decat cand ajungi pe el) in vale se vedea un drum de masina ce ducea la un refugiu (Christakis HUT – refugiu de urgenta). Erau chiar si cateva masini acolo, si ma gandesc ca drumul asta te duce foarte foarte aproape de varfuri. Doar ca nu stiu ce fel de drum este, daca poate fi facut cu orice masina. Urmarindu-l pe harta aflu ca el porneste de undeva din… afara hartii. Ce idioti, nu au scris spre ce merge drumul asta. Spre vest oricum. Probabil spre orasul Larissa. Dar de la refugiul de la capatul drumului poteca duce spre orasul Kokinoplos, care este de fapt celalalt punct de plecare pe traseul celebru, E4. Adica daca vrei sa cobori de pe Skolio in partea opusa de unde ai venit, mergi tot pe traseul E4. Care urmeaza drumul de masina o portiune, apoi drumul face stanga si poteca incepe serpentine drept inainte. Nu stiu, n-am fost pe acolo, dar arata tare dragut si in acea directie.

Coborarea de la Skolio te duce intr-un alt traseu important de pe Olimp, traseul O2, marcat cu romb rosu pe care scrie cu alb O2. Care incepe (sau se termina) aici, si merge spre orasul Karia. Il urmez o portiune, apoi eu fac stanga si incep sa urc spre varful Sfantul Antonios, care are o inaltime de 2816 metri. In stanga noastra vedem poteca abrupta si desertica ce urca la Skala, dar pana la ea e o vale cu deschidere imensa, numai buna de pus cortul.. Urcand spre varful acoperit si el de stanci, spre dreapta observam in vale capatul unui alt drum, drum ce duce la o unitate militara ale carei cladiri le putem si vedea. Mai sus de ea, mai aproape de noi, alte cateva casute, refugii sau tonete cu folosire invernala, pentru ca aici exista si partii de ski… ba se vad si stalpii de metal a ceea ce ar putea fi un sistem de telescaun…

Ajungem pe varf, unde mai sunt cativa oameni. Imediat sub varf, o casuta de piatra, destul de inalta daca o vezi de la intrare, si micuta vazuta din spate, asteapta parca sa intri sa vezi daca te poate gazdui… nu intru inca, o ocolesc si ajung pe varf, unde un neamt ma intreaba ceva de un traseu spre refugiul A, adica cel de unde plecasem eu. Nu avea harta, asa ca ii arat pe harta mea si apoi si pe teren pe unde poate merge. Imi las rucsacul greu jos si ma gandesc sa vad daca pot dormi aici sau nu.

Pe acoperisul refugiului sunt doi oameni care monteaza niste panouri solare, langa el alti doi, imbracati cam la fel, ma gandesc ca poate sunt salvamonti sau ceva, si ei se ocupa de refugiu. Ii intreb daca se poate dormi, si imi raspund ca da. Unul din ei imi spune ca sunt de fapt o echipa de radio amatori dintr-un oras din vale, si ca vor sa bata un record… imi spune ca pot ramane peste noapte (oricine poate, refugiul e cumva … abandonat – desi bine intretinut), dar isi cere scuze pentru ca ei vor lucra pana tarziu in noapte si poate ma va deranja asta… sigur ca nu ma va deranja, important e sa ai un adapost deasupra capului, nu mai fac si astfel de mofturi, sa fie liniste… in plus, mi se pare interesant, voi avea cu cine vorbi si ce invata.

Asa ca intru in refugiu.

O tanti din grupul lor se apucase sa faca ordine pe acolo, sa mature, sa dea afara gunoaiele, foarte frumos din partea ei. M-am oferit sa o ajut, dar a zis ca se descurca. Ea nu vorbeste engleza, ne-a tradus unul din prietenii ei. La parter sunt vreo 3 camere micute darapanate unde nu se poate sta, decat pe ciment daca vrei neaparat. Dar exista o scara de lemn abrupta, care duce la etaj – printr-o spartura prin care nu incapi cu tot cu rucsac. Asa ca ma chinui sa urc intai rucsacul, dupa care ma catar si eu. Ajung intr-un holulet cu cateva rafturi de metal, iar in fata e o usa de metal unde e si camera principala si cea mai bine intretinuta. In dreapta mai e un hol intunecat ce duce la vreo 2 camere, una darapanata si una cu diferite unelte si provizii. Intru insa in camera principala. O camera cu vreo 15 paturi suprapuse, cu pături pentru invelit, o masa, o bancuta, e tare dragut si primitor. Sunt si cateva primusuri pe o masa, ba chiar si pachete de supa instant sau alte mancaruri, e clar ca cineva foloseste acest refugiu ca „home base”, baza pentru diferite aplicatii sau ceva… de fapt am aflat ulterior ca iarna mai vine aici salvamontul, acum nu stiu nici eu sigur. Dar mi-am ales cel mai dragut si frumos pozitionat pat.

Dupa ce m-am instalat cat de cat acolo, am iesit afara. E ora 2 doar, asa ca am timp toata ziua sa ma odihnesc. Sa privesc departarile, sa ascult tunetele… pentru ca da, incepusera sa se auda si tunete undeva peste crestele dinspre sud. Dar apoi norii s-au departat si a redevenit senin. Am mai mancat ceva, am pozat varfurile si vaile din jur, imi place cum se vede spre Skolio si Mytikas, dar si poteca ce duce la Skala…

Pe varf aici exista si o bisericuta micuta, „de jucarie”, asa cum sunt la noi troite la colt de drum pe la tara, in Grecia e plin de astfel de bisericute, pe marginea strazilor, in curtile oamenilor, pe varfuri de 2800 metri…

Sunt si niste cilindrii de fier, nu stiu ce-i cu ei, nu e el foarte natural sau salbatic varful asta, dar ca pozitie e genial… e inconjurat din toate partile de vai largi, si apoi in cateva parti de creste inalte, la departare.

Dupa masa am intrat in sacul de dormit si am dormit vreo 2 ore, nu mi-a parut rau de ele. Apoi am iesit sa vad apusul, sa-mi gatesc la primus o supica buna si un pahar din ala de paste cu legume instant, foarte bune cand ti-e foame. Apropo de primus, la avion nu ai voie cu butelia de la el, asa ca luasem la mine doar aparatul meu MSR – pocket rocket, care e tare dragut si micut, si mi-am cumparat de la un magazin de produse montane o butelioara micuta, de 100 de grame, cu 4 euro. Scump domne scump! Dar a prins bine, chiar daca nu am consumat-o toata pentru ca n-am avut apa suficienta sa gatesc in zilele urmatoare.

Dupa ce am mancat si s-a intunecat afara, am stat putin sa fac poze cu luna plina, cu orasele luminate de pe malul marii, cu varfurile principale si alte creste batute de razele reci si albe… in fata refugiului e o bancuta unde am stat si sa simt soarele pe fata, si luna acum… e tare placut, sprijinit de zid…

Vremea e foarte buna, sunt imbracat binisor, dar nu e oricum asa frig. Ah, minunate si sandalele mele Montrex, super comode si cu aderenta buna, sunt tare de folos pentru plimbari in jurul refugiului sau cortului, cand bocancii cei mari ar fi incomozi si ti-ar solicita degeaba pielea cea fina si predispusa la bataturi. Sa tin minte ca merita carate, mai ales ca am gasit si un sistem foarte bun de a le prinde de rucsac fara sa atarne in aer si sa se balangane, ceea ce e tare incomod si uneori periculos.

Apoi am intrat inapoi in sacul de dormit, unde am terminat de citit o carticica despre viata si minunile sfantului Ioan Rusul, pe care mi-o daduse cineva inainte sa plec pe munte si pe care o incepusem in cort in prima noapte. Apoi am stat si am ascultat incercarile repetate de a intra in contact cu cat mai multa lume a celui de la masa tehnica… mi-a explicat el ca ei transmit pe mai multe frecvente, si trebuie sa primeasca raspuns de la cat mai multe echipe care se nimeresc a fi pe acele frecvente… „din Romania nu a raspuns inca nimeni” imi spune. Raspundeau oameni si din Irlanda, si din Ungaria, nu stiu daca au reusit sa contacteze 300 de locatii asa cum isi propusesera, dar a fost interesant. Cei ce raspundeau si auzeau ca sunt pe un varf la 2816metri erau de multe ori surprinsi in mod placut, cereau coordonatele varfului sa-l vada pe harta… si asta ma facea sa-mi amintesc ca sunt mai inalt decat orice punct din Romania, ceea ce e o senzatie placuta. Imi plac inaltimile.

Intai se chinuiau la lumina lumanarilor si cu cateva lanterne mai proaste decat frontala mea Black Diamond, dar apoi au gasit un generator de curent si au aprins becul din camera. Ba nu stiu cum de li se parea lor asa frig, ca au gasit si o butelie cu un dispozitiv de incalzit camera in capat… cand m-am vazut cu ea in mijlocul camerei am tresarit un pic, numai de gaze periculoase nu aveam nevoie… se chinuie ei sa o aprinda, eu stau cu ceva emotii, apoi pare sa mearga. Se aprinde chestia aia ca un resou asa, ca o farfurie care imprastie caldura… ma gandesc ca e ok. Pana cand vad ca se stinge flacara. Nimeni nu a vazut. Le atrag atentia si ei se grabesc sa opreasca butelia. Pe urma hotarasc ca e mai bine sa o dea afara si sa o lase balta. Mai bine!

Apoi au stins totul pe la ora 0 cred, si am dormit dus pana dimineata. Tare bun patul acela suspendat langa fereastra…

Day 3

Dimineata am iesit pe geam. De fapt, dupa ce am strans bagajul, ca sa nu ma chinui cu el pe scara aceea ingusta si abrupta, unul din baieti mi-a aratat ca se poate iesi si pe alta parte, pe la o fereastra ce se putea deschide si dadea chiar la nivelul solului. Pentru ca refugiul e construit asa pe o panta, din spate are doar un etaj, din fata are doua. Deci de la etaj daca iesi pe fereastra din spate, esti la nivelul solului. In fine. Am facut cateva poze cu echipa de radio amatori, i-am intrebat cate ceva de traseul pe care ma hotarasem sa-l fac pentru a cobori inapoi la Litochoro, si pe la 8 am pornit.

E soare minunat si se anunta o zi frumoasa. Mai putin ca de pe harta stiu ca poteca nu va fi marcata, si sunt cateva intersectii ciudate pe care sper sa le nimeresc. Norocul a facut sa fie senin, astfel incat m-am putut orienta pe o distanta mare asupra directiei de mers.

Mai intai trebuie sa cobor de pe varful cu refugiu, si plec spre sud, spre refugiul B si unitatea militara care se vad in vale. Baietii imi spusesera ca e prea periculos sa cobori direct spre est, pe unde ar fi fost mai scurt. Ulterior, de la baza varfului, nu mi s-a parut chiar asa greu de coborat nici pe acolo. Si e mai scurt, se ajunge intr-o poteca ce vine de la refugiul A.

Asa. Eu am coborat pe o poteca marcata de stalpisori subtiri, care porneste din dreapta refugiului (cum iesi pe usa). Coboara abrupt pe pietre, in serpentine micute pe care poti sa nu le faci daca nu vrei, pentru ca oricum nu e tocmai o poteca foarte clara. Tin minte ca a fost o coborare tare solicitanta pentru genunchi. E un varf inalt totusi. Am ajuns in vale, la capatul telescaunului – daca asta era, si m-am intalnit cu 3 greci pe care i-am intrebat de refugiul Livadaki, unde vreau sa ajung. Cica “e un refugiu acolo?” intreaba unul din ei. Nu prea stiu nici ei mare lucru, caz in care am mai mare incredere in mine, in busola si in harta, decat in parerile altora. De la capatul telescaunului trebuie facut stanga. Daca ai merge in fata, pe ceea ce devine deja oarecum un drum, ajungi la unitatea militara si apoi la drum, dar as cobori prea departe de Litochoro si Katerini, si mi-ar fi mai greu apoi cu tot bagajul sa caut autobuze si trenuri… de aceea am ales sa cobor tot in Litochoro, dar pe un alt drum, mai putin umblat.

Ca sa faci stanga, trebuie sa traversezi o vale abrupta a unui rau ce acum nu exista. Erau o gramada de vai de rauri secate in perioada asta pe Olimp. Ca sa nu cobori si sa urci iar, exista o poteca ce ocoleste pe la capatul vaii, chiar pe versantul de pe care am coborat. Poteca, dupa ce o gasesti, e destul de evidenta. Si iese apoi intr-un platou destul de mare, inconjurat de munti din cateva parti. Aici e problema cu orientarea. Trebuie mers intai spre est, sperand ca vei gasi poteca marcata ce vine dinspre refugiul A. Nu e usor sa o gasesti, pentru ca nu e o poteca evidenta, si marcajele, desi destul de dese, nu sunt foarte practice: nu exista stalpi indicatori, iar pietrele sunt foarte mici, deci marcajele nu se vad decat daca te uiti de sus, cum sa zic eu, de la distanta nu ai cum sa le vezi. Sunt puse orizontal, ca si cand ar fi puse direct pe pamant. Doar unele sunt puse vertical, pe vreo piatra care iese asa in relief nitel…

Pe platou undeva mai sus, o turma de vaci de mare altitudine (erau la peste 2500 metri, ce mancau nu stiu – desi pe aici e ceva iarba, nu mai e asa desert ca spre Skala). Imi place tare mult zona asta, platou la nivel inalt, se merge la nivel, nu trebuie sa urci sau sa cobori, numai bine pentru rucsacul meu, care intre timp poate s-a mai usurat putin, pentru ca am mai golit din mancare si din apa. Asta insa nu e un lucru bun, mai am putina apa. Mi-e clar deja ca trebuie sa incep sa folosesc cu economie.

Folosindu-ma de busola si de super-puterile mele de orientare, reusesc nu doar sa ma indrept in directia care trebuie, ci sa ies chiar in poteca marcata. Adica in zona cu pietre unde gasesti si pietre cu marcaj. Dificil nu era sa stii in ce parte trebuie sa mergi, ci pe unde! Pentru ca trebuia sa urc o creasta, ca apoi sa fac stanga. Dar ca sa urci creasta puteai merge prin multe locuri, cel putin aparent, si nu stiai care e cea mai buna varianta, care sa nu te duca la o prapastie sau sa te ocoleasca inutil de mult si de obositor.

Am gasit marcajul si asta e o bucurie. Poteca inca e superba, privind in urma incepe si se vede varful Mytikas, ba si Skolio. Varful Skala se vedea mai mereu, pentru ca e primul. De aici se vede si cat de abrupta e poteca pe care am urcat ieri pana la el. Arata ca o dara alba de praf pe un munte gri de pietre arse…

Acum ca am marcaj intuiesc directia potrivita de mers. Se merge pe valea unui rau ce lipseste si aici cu desavarsire, pana in capatul ei. Acolo unde ajung la un mal abrupt pe care trebuie sa il catar pana in creasta. Stau totusi putin in dubiu, pentru ca pe harta poteca parea sa se ramifice in doua, iar eu trebuia sa merg in stanga, si poteca pare sa ma duca usor spre dreapta… Aici am considerat ca diferentele de nivel nu sunt prea bine desenate pe harta, desi e posibil ca pur si simplu sa nu fi reusit eu sa-mi dau seama unde anume se separau cele doua poteci. Ma gandeam ca a mea era mai prin stanga, si asta iese in creasta mai in dreapta. Dar asta a fost singura marcata, deci am ales sa o urmez. Din creasta pot face stanga oricum.

Incep sa urc abruptul acela obositor, dar soarele ma ajuta, pitindu-se dupa un nor. Minunat peisaj in urma mea, si e atat de pustiu… sunt atat de singur, si e genul de singuratate pe care il iubesc!

Sus pe creasta observ niste siluete, pe care le identific cu ajutorul aparatului foto ca fiind capre negre. Minunat!

E tare obositoare partea asta de drum, nu e lunga, dar se merge greu. Ajung insa in creasta, unde ma intampina doua capre negre. Una fuge spre valea de unde am venit eu, una e mai departe, asa ca sta pe loc.

Dincolo de creasta, o alta vale de rau secat, cu platou destul de verde, cu loc imens de pus cortul, dincolo de care un varf piramidal pe care il vedeam si de la refugiu… in dreapta se merge lin spre o alta creasta, pe unde se ajunge la acel varf de 2678 metri. Poteca marcata cu rosu merge spre stanga, ocolind cumva varful pe care il vedeam de jos dar si de aici (nu exista o forma fixa de marcaj, sunt pete de vopsea aruncate pe stanci, unele insa sunt sub forma de banda – care indica si directia spre urmatorul marcaj – practic, mai ales ca nu poti vedea marcajele decat de la mica distanta). Pe harta imi apare o alta poteca, mai importanta, care coboara pe valea raului lipsa din fata, o vale larga, ca valea Ialomitei cumva, doar ca la inaltime mai mare.

Aveam de gand sa ma opresc dupa urcusul acela abrupt cum ieseam in creasta, sa imi fac un suc energizant, dar prefer sa mai urc usor spre unul din varfurile din creasta.

De acum zaresc vreo 15 capre negre, mergand linistite pe o culme de deal chiar in directia mea. Ma gandesc ce salbatic trebuie sa fie pe aici, cat de putini oameni care sa treaca peste pietrele astea… sigur ca mai trec si altii, dar cu siguranta mult, mult mai putini decat pe E4. De fapt, eu am intalnit un singur om toata ziua. Ce chestie, intr-o zi normala pe langa cati oameni treci?

Observ ca poteca nu face stanga sa mearga pe creasta, asa cum apare pe harta, ci merge la acelasi nivel, drept inainte – cumva tot spre est. O urmaresc putin, pana cand in stanga vad vreo 15 capre negre stand linistite intr-o zona plina de floricele galbene presarte printr-o iarba verde cum nu ma gandeam sa fie la inaltimea asta. M-am gandit imediat ca poate e apa acolo, mai ales ca undeva pe harta scria ca in zona ar fi un iaz natural. Nu m-am dus pana acolo, desi caprele negre s-au speriat si au inceput sa fuga imediat, dar nu era apa. Probabil era doar o zona unde zapada a rezistat mai mult. Frumoasa zona oricum. Mai merg putin pe poteca, marcajul e foarte prost, asa ca ma hotarasc sa fac stanga, sa merg spre o culme ce se vede acolo, si pe unde ar trebui sa fie poteca mea secundara. Urc putin, trec un mal, si observ o multime de bete de metal, ce formau candva un gard lung. Vin dinspre varf si merg spre dreapta, pana in vale. Au ramas doar fiarele, sarma ce forma gardul nu prea mai e. Las rucsacul langa un bat din asta, si urc fara pana pe varfuletul de la capatul “gardului”. Un varf spectaculos, minunat, cu un peisaj uimitor! Ba chiar gasesc si un marcaj rosu pe o stanca, ceea ce ma face sa ma intreb de unde mama lui vine, ca poteca nu se vede.

Cobor la rucsac, si urc iar, dar nu spre varf, ci ocolindu-l pe la baza, mergand spre un alt varf pe care il vazusem de acolo, si pe unde imi era din ce in ce mai clar ca trebuie sa fie poteca mea. Pe varful acela exista si un bat infipt, pe marginea unei prapastii… ah, nu am zis? Toata creasta aceasta, vazuta de unde am venit eu acum, nu parea cine stie ce. Dar cand ajungi pe ea, pe unul din cele cateva varfulete ce se inalta deasupra ei, te trezesti pe malul unei prapastii largi si imense, la baza careia o caldare plina de grohotis, un circ glaciar sau ceva, cu priveliste superba spre Mytikas si spre refugiul A, spre valea pe unde urcasem in prima zi. Sunt de fapt crestele pe care le vazusem in prima seara luminate de ultimele raze de soare, inainte sa ajung la refugiul A. Mai merg putin pana ajung pe ceea ce pare a fi cel mai inalt varf de aici (de fapt al doilea, cel mai inalt ramasese deja nitel in urma).

Ajung pe el, unde exista si un cilindru de ciment, ca si pe varful unde am dormit, doar ca aici e spart, nu-l pot folosi pe post de trepied. Scot intai harta de la gat, apoi rucsacul, apoi si geanta aparatului foto, pe care o am legata la piept – e destul de mare, dar se fixeaza destul de practic in fata.

Pun praful energizant in bidonul cel visiniu si transparent si gradat luat inainte de aceasta excursie, pun vreo 300 ml de apa peste – ramanand astfel cu doar vreo 300 de ml de apa pentru restul zilei – si era abia vreo 12 ceasul. E tare bun sucul asta, face apa sa fie mult mai eficienta. Apropo de apa, bausem apa in care pusesem pilula de purificat, a fost buna. Cu 500 ml fara pilula gatisem, deci nu am simtit-o, dar acum, band fara suc din cei 500 ml ramasi, am simtit ca avea de fapt gust de zapada topita. Ceea ce m-a bucurat pentru ca am constatat ca pilulele alea chiar fac ceva cu apa. Era buna oricum. Dar acum cu suc e si mai buna.

Am stat cred jumatate de ora pe acest varf, la peste 2600 metri. Am trimis un mms cu poze acasa, am facut poze cu norii aflati peste refugiul A si peste varf, m-am bucurat de soare si de norii albi (erau si nori cenusii mai la vale, dar nu veneau spre mine, si deja ma simteam ca si la refugiu acum).

M-am minunat mult de aceasta parte de traseu, care de fapt mi-a placut cel mai mult dintre toate. De la refugiul de pe vf Sfantul Antonio pana aici pe varful Pagos (cred, sau poate asa se numea culmea), a fost superb!

Si faptul ca nu mai era absolut nimeni pe poteca a contribuit la asta, si vremea – nici foarte cald, dar nici complet innorat sa nu vezi soarele si sa nu ai lumina buna pentru poze… si mai ales peisajele pe care le ofera aceasta creasta. Vederea spre Mytikas, spre varful unde am dormit, ce pare sa fi ramas asa departe – desi nu foarte departe, pentru ca nu am mers totusi decat vreo 4 ore de la el, si nu in linie dreapta. Si faptul ca erau multe zone in care te simteai ca pe bulevard – adica puteai merge fara efort, doar bucurandu-te de peisaj si de drum… cu ceva atentie la pietrele pe care calci si uneori la serpi.

Minunat traseu de coborare mi-am ales! Pacat ca nu e prea bine marcat, ma gandesc ca daca e ceata, aia e, te pierzi. Noroc ca poti gasi loc sa pui cortul, dar daca fulgera, nu e tocmai placut sa stai la inaltimea asta asa aproape de creasta. Noroc ca se poate vedea dinainte cum va fi vremea. Desi eu nu mai verificasem de 3 zile. Stiam insa ca pana duminica avea sa fie vreme buna, si azi era sambata.

Am continuat apoi poteca, ce iarasi a capatat marcaj rosu, spre refugiul Livadaki, un mic refugiu al clubului alpin din Litochoro. Pe care ma gandeam ca poate nu il voi gasi, pentru ca urma o alta intersectie de poteci prost marcata. Poteca incepe in cele din urma sa coboare in mod mai evident, apar primii jnepeni, in vale se vede padure, care e inca departe totusi. Pe poteca mai exista momai de piatra, pietre puse una peste alta, care te ajuta sa mai gasesti marcajul. Am construit si eu vreo 2 acolo unde era sa pierd semnele de pe pietre. Oricum, directia este est. In stanga e prapastia cea mare, in dreapta e vale maricica. Ma gandeam ca refugiul trebuie sa fie undeva pe o culme putin impadurita aflata mai la dreapta, dar mai mergand putin, l-am zarit in valea de sub mine. Poteca marcata duce chiar la el, facand putin dreapta si coborand pe valea dintre cele doua culmi – cea pe care sunt, si cea putin impadurita din dreapta.

Coborarea devine deja abrupta, dar nu dificila.

Undeva aici am intalnit… un om! Nu prea vorbea el engleza, l-am intrebat de apa si mi-a zis ca nu e. Mergea spre varf, ceea ce m-a facut sa-mi dau seama ca asta e un traseu foaaarte lung pana la varf. Si e numai de urcat aproape. Oricum, a fost singurul om pe care l-am intalnit pe acest traseu, care a fost destul de lung de altfel. Bine, de la varful unde am dormit pana la refugiu au fost doar 6 ore, dar oricum.

Langa refugiu parea sa fie o pista de aterizare pentru elicoptere, vazuta de sus, dar de aproape am constatat ca era un bazin foarte mare, cu pereti de ciment. Care probabil se transforma in laculet atunci cand exista apa pe muntele asta uscat. Sau zapada. De fapt, mai sus de refugiu, era un loc amenajat pentru a obtine apa din topirea zapezii. Erau acolo si doua bazine mici de metal, unde am sperat sa gasesc apa… pe harta scria ca aici, in zona refugiului, trebuie sa fie un izvor cu apa recoltata din zapada. Ceva ca si la refugiul A. Doar ca pe partea asta zapada lipseste complet, si nu curge niciun pic de apa. Imi pusesem cumva speranta ca voi gasi apa aici, daca nu gasesc nu e tocmai bine. Mai am doar vreo 300 de ml.

In bazinele de metal cele mici, era ceva apa. Apa statuta, de cine stie cand. Ma gandesc ca pot pune in loc de o pilula, 2 pilule la 1 litru de apa (cam asa scria si pe instructiunile pilulelor, in caz de apa foarte murdara), si macar o pot folosi pentru gatit, deci o fierb! Suna bine planul, pana sa vad plutind prin apa un soricel mort. Well, daca soricelul a murit band apa, iti dai seama ce as pati si eu! Am hotarat ca nici cu 2 pilule si nici fiarta nu ma ating de ea, desi trebuie sa ma mai informez in privinta asta. Poate ca ar fi fost buna de baut apa dupa cele doua operatii de purificare, cine stie.

Refugiul cel micut este incuiat cu cheie. Minunat! Nu imi faceam neaparat sperante sa dorm in el, desi m-as fi simtit mai in siguranta decat in cort, dar speram sa gasesc ceva apa inauntru. La refugiul de unde am plecat dimineata, erau multe sticle cu apa depozitate acolo, dar nu am luat niciuna, m-am gandit ca sunt pentru cazuri de urgenta, si eu mai aveam ceva apa. Acum insa ma gandeam ca era mai bine daca luam totusi o sticla de acolo. Nu i-ar fi simtit nimeni lipsa. Eu i-am simtit insa.

E putin innorat afara, dar nu ploua. Inca nu sunt hotarat ce voi face. E abia ora 2 la pranz, as putea sa ma opresc aici, unde e atat de frumos, dar as fi fara apa pentru inca o zi, si a doua zi la coborare. Daca as pleca acum insa spre Litochoro, unde nu stiam in cat timp se ajunge, dar anticipam 4 ore (se vede in vale putin din oras), as ajunge seara acolo. Pana as gasi autobuz spre Katerini ar dura, apoi de acolo nu stiu daca as gasi spre Veria, unde trebuie sa ajung, si nu vreau sa raman pe drumuri undeva la civilizatie. Sa trebuiasca sa pun cortul la marginea orasului. Ar fi culmea, cu ce frumusete se vede de aici de la refugiu. Asa ca ma hotarasc sa raman aici. Schimb bocancii cu sandalele si ma duc sa inspectez zona. In spatele refugiului, la marginea bazinului mare, gasesc zmeura! Perfecta sa tina de sete, si plina de vitamine care mi-au lipsit sus pe creasta. Mananc cred o cana plina, apoi las restul pentru mai tarziu. Ma indrept spre „faleza”, o zona unde pinii bosnieni s-au incumetat sa urce, la peste 2000 de metri. O margine de prapastie de unde se vede atat de frumos marea in vale, si toate oraselele de pe mal… iar sub mine, o vale imensa acoperita de paduri verzi, si cateva creste impadurite, cu doua poieni, undeva mai la stanga, pe unde intuiesc traseul de coborare… e minunat locul asta! Superb! De venit aici cu cineva insa.

De la „faleza” la refugiu sunt vreo 200 de metri, acoperiti de iarba maricica si cateva pietre, ceea ce ma face sa fiu foarte atent sa nu calc vreun sarpe pe coada. In jurul refugiului vegetatia e si mai multa, mai inalta, flori uscate, frunze mari de plante necunoscute, semn ca aici e umezeala mai mare… dar nu si acum. Am gasit totusi un alt bazin micut cu apa. Doar cativa fluturi morti si o vrabiuta. Nope, nu mi-e asa sete. Sau foame.

Dupa ce am hotarat ca raman aici peste noapte, m-am apucat sa caut loc de cort. E loc cat vrei, dar eu sunt destul de pretentios in privinta asta. Imi place sa am priveliste cat mai frumoasa cand scot capul pe usa cortului, si nici sa nu fiu intr-un loc prea infricosator, cum ar fi o margine de padure de unde nu stii ce iese. Asa ca urc putin mai sus de refugiu, si montez cortul pe un loc putin inclinat. E incredibil cum cortul arata mai bine cand e putin inclinat cu usa in jos, oricum capul trebuie sa imi stea mai sus decat picioarele, asa ca e ok (dorm cu picioarele spre usa).

M-am dus apoi cu canita de 300 ml sa culeg zmeura. Am mancat foarte multa, si am si cules o canita plina, pe care sa o am pentru mai tarziu, in loc de apa. Am mancat si cateva sandwich-uri facute pe loc – din cele de acasa nu mai aveam, dar aveam un salamior bun la mine, si paine nenumarata.

Cea mai mare problema cu aceasta zona au fost musculitele. Mai patisem eu in Piatra Mare sa ma trezesc acasa plin de bubite, de la musculite. Noroc ca nu erau muste mai mari, poate ar fi fost si bubele mai mari.

E plin de musculite care ti-ar intra si in ochi. Imediat caut in rucsac o bucatica de spirala din aceea anti insecte, careia ii dai foc la un capat si scoate fum sa le alunge. Sunt bune, am constatat in Apuseni cand am mancat pepene linistit. Dar se pare ca nu le-am luat la mine. Mi se pare incredibil, incerc sa-mi amintesc, stiu ca le-am avut in mana… si nu pot sa cred, dar cred ca atunci cand am facut bagajul m-am gandit „nu le mai iau”… nu pot sa cred, eu am ales sa nu le iau, ce prostie! Daca le uitam era una, dar sa nu le iau pentru ca asa am hotarat… nu pot sa cred ce decizie proasta! Dar e a mea, deci nu ma pot plange prea tare. Imi invat lectia si mananc bazait de musculite. E mai bine sa cari si sa nu iti trebuiasca, decat sa nu cari si sa ai nevoie. Dar asta nu inseamna sa cari orice prostie cu tine.

Am stat putin si descult pe iarba si pe piatra unde am mancat, privind spre mare… e placut sa stai descult in iarba, desi nu e chiar indicat daca te gandesti la serpisori. Apoi am intrat putin si in cort, unde am constatat ca sacul de dormit aluneca spre usa cortului. Ce comic mi se parea, dar era ok, ca ma sprijineam cu picioarele usor de peretele cu usa si atunci era ok. Nu as fi pus cortul mai jos, unde era mai drept. De acolo nu se vedea la fel de frumos.

Apropo de asta, am asteptat sa se intunece putin, apoi am scos capul afara… incredibil cum se vad orasele de pe mal! Superb! Katerini, care e cel mai mare, se vede ca o stea cu mai multe brate – sosele ce pornesc spre alte orasele… in partea dreapta, luna plina rasare peste mare, si e incredibil cum se vede lumina ei portocalie reflectata in apa. Apoi, pentru prima oara, observ si lumini pe malul celalalt al apei! De fapt, fiind vorba de un golf al marii Egee, nici nu-i de mirare. Se vedea si Salonicul, desi nu il vedeam prea mare, ci doar ca o dara luminoasa. Apoi lumini dinspre Halkidiki, aflat cumva vizavi de Litochoro, pe malul celalalt, si desigur, si putin din Litochoro. Asta doar privind de la cort. Dar nu eram batut in cuie sau in cap sa raman acolo cu asa peisaj. M-am echipat, am luat frontala si un bat de trekking si am plecat spre „Faleza”. E putin infricosator sa mergi noaptea prin iarba aia, dar marginea ma cheama, privelistea aceea e incredibila! Ajuns acolo imi caut un bolovan pe care sa ma asez, si privesc… de aici vad mult mai multe orasele, pentru ca vad si spre dreapta, chiar daca mai sunt cativa pini care blocheaza privirea. Apropo de pini, multi pini rupti si uscati pe aici, cred ca erau fulgerati. Bine ca nu ploua.

Am stat vreo 20 de minute sa admir peisajul de aici, e absolut fantastic! Ma gandesc ca cei din oras ar putea urca macar pana aici – ma gandesc ca se fac vreo 6 ore, dar merita! Apoi am auzit un zgomot aproape de mine, si cand am pus frontala, doi ochisori straluceau pe o stanca… era una din pasarile acelea maricele care pluteau pe deasupra refugiului, si apoi pe neanuntate se aruncau asupra vreunui soricel aflat la sol… aratau putin comic, se uitau la mine cand le puneam frontala in ochi… probabil se gandeau ca sunt Ra sau cineva…

Nu imi place insa cand nu stii ce e in jur, cand nu vezi prea bine si nu stii la ce sa te astepti, si frontala parca face totul si mai spooky, pentru ca nu vezi decat o portiune limitata din ceea ce te inconjoara, in timp ce campul tau vizual e mult mai larg, si obisnuit sa primeasca mai multa informatie de-o data… dar nu ma plang (de intuneric), te invata si el multe, si iti ofera si ceva senzatii pe care sa le tii minte.

M-am intors la cort, de unde am mai admirat putin stelele (nu asa multe ca in apuseni) si stelele de la sol, apoi am dormit destul de dus pana dimineata. Asta dupa ce am stat putin si pe messenger (de pe mobil) – deh, dorinta de a “auzi” o voce cunoscuta, o vorba calda, pe cineva apropiat, e o dorinta puternica atunci cand esti singur noaptea in cort, atat de departe…. Ah, si am adormit cu gandul ca dimineata imi voi face in canita cea bleu un amestec de zmeura cu praf din acela de mere cu biscuiti – un amestec de fibre naturale ce-mi amintesc de mancarea de bebelusi – si cu putina apa, sa fie ca o crema… Vai ce bunatate! Asa da noapte buna!

Ziua 4

Ma trezesc desigur cu gandul la zmeura mea, undeva pe la ora 6 jumatate, ca sa am timp sa ajung la marginea falezei sa vad rasaritul. Canita plina doar pe jumatate de zmeura (mai mancasem din ea aseara, gandindu-ma ca oricum nu ar incapea tot plicul cu fibre nutritive daca ar fi plina) o pusesem intr-unul din buzunarele cortului, sa stea dreapta. Proasta idee sa o pun chiar in buzunarul de la picioarele mele, acolo unde atingeam cu picioarele de perete, si deci si de buzunar. Cand m-am trezit canita era frumos in picioare in alta parte, undeva pe podeaua cortului, mai in dreapta. Ma intreb cu stupoare cum a ajuns acolo, daca am mai mancat din ea peste noapte, dar nu. Am daramat-o cu picioarele, cateva zmeurici erau cazute pe izopren si canita astepta linistita sa o iau de acolo. Mi s-a parut ciudat ca nu s-a varsat mai multa zmeura, dar nu ma plang. Oricum sacul de dormit s-a murdarit la picioare si miroase acum atat de frumos… noroc cu servetelele umede ca am curatat putin zona.

Rasaritul… se vede si de la cort. E prea racoare afara ca sa parasesc cortul asa devreme, dar  nici sa dorm nu mai vreau. Nu mai merg pe faleza, dar incep si ma imbrac – chiar, am dormit cu pantalonii x-bionic pentru prima data, sunt tare comozi, si cu siguranta la urcat ar fi geniali si ei. Pacat ca nu pot urca doar in ei, pentru ca arata tare… mulati si… robotic. Robotic e dragut, dar mulati pe picioarele mele nu neaparat foarte sexy… asa ca ii tin de iarna sa-i pun pe dedesubt.

La aparatul foto mai am foarte putina baterie, asa ca nici azi-noapte nu m-am putut desfasura prea mult cu pozele cu orasele luminate, nici acum cu rasaritul. Norocul meu ca cerul e cam innorat si atunci nu vad mare lucru. Vad desigur soarele rasarit, si astept vreo 8 minute sa ajunga si lumina lui la mine… adica asa stiam, ca luminii ii trebuie circa 8 minute sa ajunga de la soare la Pamant, si deci atunci cand rasare, lumina inca nu a ajuns la noi. E ceva ciudat in asta, dar cand ma uit ca nu am umbra si peste 8 minute am umbra, mi se pare dragut. Dar nu apuca lumina sa ajunga bine pe cortul meu si sa ma incalzeasca putin, ca apoi se piteste intr-un nor de unde nu mai are de gand sa iasa…

Eu imi fac zmeura cea buna cu fibre proteice si putina apa, imi era o pofta… m-am gandit ca asa mic dejun sanatos si consistent o sa prinda tare bine. Din pacate fibrele alea au schimbat putin gustul zmeurii, se simteau ele mai puternic decat ea, dar a fost bun oricum. Am baut si o gurita de apa dupa, pe care am tinut-o ca si pe toate celelalte, mai mult in gura – sa se asimileze mai bine (chiar merge, daca tin apa in gura mai mult timp – vreo 10 secunde, imi e mai putin sete pe urma).  Am ramas deci cu vreo 200 ml de apa. Dar deja nu imi mai fac griji prea multe, pana jos la drumul forestier trebuie sa fie vreo 3 ore, si acolo apar pe harta doua izvoare.

Strang sacul de dormit, cortul, bagajul, pe mine, analizez iar harta, stiind ca probabil voi avea probleme in gasirea potecii de coborare, si plec. Spre stanga, unde poteca duce spre Prionia, dar de unde se face dreapta pentru coborare spre Litochoro. Merg pe potecuta orizontala printre  pini micuti si jnepeni, pana cand mi se pare mie ca deja am mers prea mult – vreo 300 de metri, si poteca incepea sa faca stanga prea mult si valea pe unde calculasem ca ar trebui sa fie coborarea ramasese putin in urma. Nici urma de vreo poteca sa faca dreapta.

Ma intorc  putin inapoi, caut poteca, nimic. Scot harta iar, incerc sa calculez pe care din muchiile ce  coboara ar putea sa fie. Sunt mai multe coame asa, despartite de vai de rauri mai line sau mai abrupte, pe unde nu se poate cobori prea usor. Calculasem ca trebuie sa ajung la o poiana care se vedea undeva in vale pe o muchie din aceasta de munte, dar pana acolo ar fi putut sa fie mai multe variante ca sa ajungi. Asa ca incep pentru a nu pierde timpul, sa cobor drept la vale, prin iarba si pe conuri foarte multe de pin. E draguta padurea pe aici, e inca rara, deci  luminoasa, mai e si zmeura, dar acum gandul imi sta mult mai mult la gasirea potecii. Pe care nu o gasesc. Cobor la nimereala putin, apoi fac stanga, pe unde ma gandesc ca ar putea sa fie. Nici urma de ea. Mai cobor, mai ma uit pe harta, sunt de fapt 2 poteci  care se unesc undeva mai jos, deci macar pe una din ele trebuie sa o gasesc. Intru in cele din urma pe valea unui rau – care nici  el nu e acasa. Ma gandesc ca poteca e undeva  pe malul celalat mai sus, si trebuie sa traverseze spre dreapta mai jos. Asa ca nu mai urc, incep sa cobor pe „rau” cu gand sa fac dreapta si eu mai jos. Sa mergi pe vai de rau nu e o idee foarte buna, sunt multi bolovani, e spatiu ingust si uneori bolovanii formeaza asa, niste mini prapastii, unde e greu sa te strecori cu rucsacul cel mare. Dar reusesc, gandindu-ma in mod clar ca pe aici nu e nicio urma de poteca. Totusi,  mentin directia calculata, merg inca putin mai jos, apoi fac dreapta pentru a intra in padure. Deja poiana din vale unde trebuia sa ajung nu se mai vede, e pe partea dreapta a culmii aceleia, pe care o vad acum din partea stanga, undeva mai in vale. Ma gandesc ca pot merge la nimereala prin padure spre dreapta, pana ies in acea culme, apoi pot cobori la nimereala pana in poiana. Zis si facut. Intru in padure la dreapta, e destul de inghesuita, e nevoie sa rup cateva crengi uscate sa ma pot strecura – imi amintesc de Muntele Mare din Apuseni, dar nu e chiar asa inghesuit – doar ca eu am bagaj mai mare si mai greu acum. Nu trece mult insa, si ciudat sau nu, intamplator sau nu, gasesc o imitatie de poteca. Merg in directia calculata si iar, intamplator sau nu, apare un marcaj. Simt asa o eliberare, pentru ca pierdeam timp pretios – timpul era pretios acum pentru ca nu mai aveam apa, altfel puteam rataci si mai mult. Marcajul cu rosu este probabil acelasi care m-a dus si la refugiu, dar nu stiu cum a ajuns acolo. Nu este tocmai usor de urmarit nici de acum, dar oameni destepti au legat de unele crengi niste benzi de plastic care atarna din loc in loc, acolo unde marcajul nu era suficient ca sa nimeresti poteca. Asa ca merg de acum mult mai increzator si mai repede, pana ajung in poiana aceea. Privesc in urma spre „faleza” de unde  am admirat marea si valea, si intru iar in padure, pe partea dreapta. Gasesc si un indicator cam vechi, dar nu imi spune cat fac pana in oras.

Deja nu mai conteaza, de acum poteca e mult mai clara, si deci si marcajele mai rare. Dar devine frumos. Plante mai multe, de mai multe feluri, verde mai mult, si cerul se innoreaza din ce in ce mai mult si el.

Mai gasesc mure, si nu pot trece pe langa ele cand le vad asa zemoase si… pline de apa si de vitamine! Mai m-am oprit pe o stanca intr-o zona cu arbori uscati si cazuti la pamant,  fac poza unei plante dragute cu bilute negre cu steluta in jur, mai mananc niste mure si un baton proteic, apoi iar cobor… din mura in mura, cand sa ma opresc la niste mure mai multe, incepe sa ploua. Scot rapid pelerina de ploaie Quechua, albastra si frumoasa, montez si pelerina rucsacului, care desi nu e facuta sa-l acopere cu tot cu cort si izopren care sa-i schimbe forma, e destul de mare incat sa o faca… si incep sa cobor mai repejor. Ploaia asta insa e atat de buna… nu e asa puternica, e destula insa cat sa ma racoreasca putin si sa ma faca sa nu-mi fie sete…

Se mai opreste insa, si la fel si eu, murele sunt asa bune… Poteca e clara de acum si e doar una, nu mai o poti incurca sau pierde, si mai sunt si marcaje din cand in cand pe stanci sau copaci. Peisajul se schimba treptat, de la padurile de pini la fagi grosi si ferigi colorate parca special sa dea peisajului o atmosfera placuta – nu sunt verdele acela crud cum erau ferigile de la urcus, acestea au marginile galbene si aramii, semn ca incep sa se usuce. E de efect!

Apoi paduri de fagi mai subtiri si alti copaci subtiri pe care nu-i mai recunosc, tufisuri, alte vai de rauri lipsa care se unesc, si tot cobor… mai ploua, mai se opreste, si ma gandesc ca drumul asta daca trebuie facut in sens invers, e atat de lung si de obositor… pentru ca e doar de urcat pana la refugiu, foarte putine zone unde poteca sa mearga drept. Ma gandesc ca din oras pana la refugiu se fac vreo 7 ore, dar nu stiu.

Ies in sfarsit intr-o poiana de unde se vede orasul atat de aproape, si ma opresc sa mananc niste porumbe… ma intreb cati din cei ce citesc stiu ce sunt acelea porumbe si cati au mancat vreodata asa ceva… nu ma intereseaza raspunsul insa. Sunt bune pentru ca au vitamine, dar imi cam lasa gura punga. Am cules cateva si intr-o sticluta ramasa goala. Ah, ultima gura de apa am baut-o pe la jumatate coborarii, cand am hotarat ca e cazul si ca mai am putin pana la drum.

In poiana m-a prins o ploaie mai puternica tocmai dupa ce scosesem pelerinele… le-am pus inapoi, ca deh. Aici era si o intersectie cu o poteca spre Prionia, unde am auzit si voci. Primii oameni pe ziua de azi. Nu degeaba am zis eu ca traseul asta e pustiu, ieri am intalnit un singur om, azi niciunul.

Din poiana incep ultima coborare prin padure, serpentine scurte, si ajung la drumul forestier cu o ploaie torentiala… de care nu imi pasa asa tare, pe care o iubesc! Raman insa la marginea padurii unde e mai adapost, si dau jos rucsacul cel mare si harta ascunsa in husa speciala anti ploaie „mr dry”. Am facut cam 3 ore de la refugiu pana aici, mers normal sa zic.

Las si betele de trekking, iau bidonul cel rosu si gol, si plec prin ploaie in sus pe drum, spre izvorul de pe harta. Ar trebui sa fie la doar vreo 600 de metri, asa ca e ok. Ploaia asta imi place asa mult incat mai scot gluga de la pelerina uneori, sa o simt mai bine. In jos pe drum un om umbla la portbagajul masinii sale, dar nu-mi pasa. Merg dupa apa, chiar daca nu pot spune ca muream de sete. Dupa vreo 500 de metri de drum forestier incredibil de bun, si cu priveliste uneori spre vale si deci spre Litochoro, nu gasisem niciun izvor. Ma gandesc ca poate e dupa curba asta, asa ca mai merg un pic… sau poate dupa curba urmatoare… inca putin… ar fi pacat sa ma intorc daca tot am venit pana aici, ar fi pacat ca izvorul (amenajat de oameni) sa fie nitel mai sus si eu sa nu-l fi gasit. Asa ca mai merg putin, fara bagaj, oricum, se merge aproape orizontal, nu e efort mare. Doar ca nu apucasem sa schimb bocancii cu sandalele sa-mi fie mai comod. Dar pe apa asta am zis ca mai astept.

Cam dupa 1 km gasesc izvorul, la care am ajuns pentru ca am auzit un sunet ciudat care m-a facut sa mai merg putin… Izvorul e oricum evident, nu poti sa-l ratezi, e pe marginea drumului – o teava cu jgheab de lemn si apoi cum se cheama butucii aia gauriti in care se pune apa pt animale? Eh. Am baut cam un litru de apa, dar nu foarte usor, pentru ca e rece si afara oricum e racoare. Dar am baut sa recuperez. Apoi am umplut bidonul iar, am mai baut nitica, si am plecat inapoi. Drumul e dragut, trece prin padure dar intr-o parte e un mal abrupt si in alta o vale abrupta, deci deasupra ramane destula lumina, se vede cerul. Ajung inapoi la rucsac, ploaia s-a mai oprit intre timp. Ma echipez si plec spre omul cu masina. Omul venise sa-si plimbe cainele, nu pare sa vorbeasca engleza, asa ca il salut doar si trec mai departe. Urmez de acum drumul ce incepe sa faca serpentine, si desi as scuti mult din drum daca as taia serpentinele – pentru ca vad drumul imediat jos in vale – acest lucru e imposibil, pentru ca e vorba de o prapastie ce desparte partea de sus si cea de jos a drumului. Asa ca merg pe drum ca tot omu, desi abia astept sa dau jos bocancii cei rosii, care pe drum drept nu sunt cei mai potriviti.

Ajung insa rapid si la al doilea izvor, unde gasesc o masuta cu bancute si alte doua masini oprite. Scot rucsacul si, asa cum imi doream, ma gandesc sa ma opresc mai mult, sa ma spal, sa imi gatesc ceva, sa ma schimb…  cat ma spal putin pe fata la izvorul cu teava de metal, apare o femeie pe la 30 si ceva de ani, pe care o intreb cam cat mai e pana in oras… si imi spune ca vreo 12 km. Mi se pare enorm! Pe harta par a fi mult mai putini, mai ales ca pot calcula – 4cm pe harta = 1km pe teren. Dar in fine, prin centru pe stradutele mici poate se face si pe acolo mai mult, asta e, 12km, desi raman la parerea mea ca ar fi doar vreo 5.

Tanti se ofera sa ma duca ea pana in oras, ca oricum merge intr-acolo. Sunt placut surprins, si ii spun ca ma gandesc. Urma sa plece intr-un sfert de ora.

Ce poti face intr-un sfert de ora?

Ei bine, pentru ca am hotarat sa merg cu ea cu masina, am putut face urmatoarele: m-am spalat pe picioare si pe corp, m-am uscat si m-am schimbat. Am montat primusul si am pus apa la fiert, supa in cana si salam pe paine. Am mancat o supa buna buna, pe care am racit-o mai repede punand-o in craticioara cu apa rece. Am strans bagajele toate, am pitit cutitul tip Rambo pe care l-am spalat in prealabil (chiar, nu am zis nimic de el pana acum – mi-a fost de folos cand a trebuit sa tai salamul si sa bat cuiele la cort in prima noapte! Si ca sa ma simt eu mai bine ca am cutit Rambo – altfel, sper sa nu imi trebuiasca vreodata la mai mult de atat). Cand eu eram gata, tanti – cu copilul si mama dupa ea, inca mai culegeau mure din zona.

Am asteptat putin la soare – caci intre timp mai iesise si soarele, numai bine cat sa simt asa o bucurie asupra reusitei de a fi ajuns cu bine la drum, si asupra intregii excursii pe care o lasam in urma…

In masina am vorbit despre munte si despre cat de diferit l-am simtit fata de muntii din Romania (pe care nu puteam sa nu-i laud putin), mi-a explicat ceva de autobuze spre Katerini, foarte de treaba tanti.

In Litochoro am asteptat cam jumatate de ora in statie, autobuze sunt din ora in ora (la si jumate), pana pe la ora 8 jumate seara. Merg spre Katerini si Tesaloniki, pana la Katerini costa 2,10 euro, pana la Salonic vreo 8 euro.

Si pe drum in ditamai autocarul acela gol, am privit in urma mea spre muntele maret , inalt si salbatic pe care il paraseam… era jumatate acoperit de nori si il vedeam parca si de aici a fi ud… oricat de uscat fusese el pentru mine vreo 3 zile… minunat munte!

Ma gandesc ca voi reveni candva acolo, mai am atatea trasee de facut – pe partea cu refugiul C se poate cobori tot in Litochoro, sau in Dion – un alt orasel cu istorie, si e o parte mult mai umblata si bine marcata, cel putin pe harta.

Dar traseul facut de mine, mai ales cel ales pentru intoarcere, a fost absolut superb! Vremea frumoasa, oameni care vorbesc engleza peste tot pe E4 si in apropiere (mai putin tanti aceea de la refugiul de pe varf, cea care matura prin refugiu – ea nu vorbea engleza, dar parea cea mai dornica sa vorbeasca cu mine), peisaje superbe si atat de diferite de cele de la noi uneori, si desigur, o multime de sentimente si de amintiri…

In Katerini am avut de asteptat cateva ore, numai bune sa merg prin centru sa vizitez Mc-donald’s-ul si apoi sa stau de vorba mai mult de o ora cu un baiat care avea un chiosc la sosea. Despre Grecia, despre munte, despre Romania, despre cum el nu a calatorit nicaieri prea departe pana acum si si-ar dori dar nu are timp… stiti povestea. Si am mancat vreo 5 inghetate, chiar daca afara era frigut si innorat. Ah, si baiatul imi spune ca a scris in ziar cu vreo 2 zile in urma ca cineva a murit pe Olimp. Adica in ziua in care eu eram pe varf. Ce chestie…

Am ramas insa ziua aceea cu un zambet mare pe buze si in suflet, cu gandul la cele 4 zile pe care le-am petrecut pe Olimp, si de fapt zambetul nu mi-a disparut nici acum, chiar daca Olimpul a ramas asa departe in spatiu si incet incet, si in timp… ramane insa aproape prin ceea ce el mi-a oferit si eu am simtit acolo (textul mi-a iesit poate cam sec, cred ca e pentru ca simt prezentul mult mai intens decat trecutul). Ramane in mine prin frumusetile descoperite, sentimentele simtite, bucuria de a fi singur intr-o aventura minunata, dar si dorinta de a reveni acolo insotit de cineva…

Cu gandul la alte aventuri ce vor urma si la cat de minunat e sa fii liber sa faci ce vrei, nu datorita banilor, ci datorita felului in care esti tu… (in total am cheltuit cam 130 de euro pentru o saptamana de stat in Grecia, asta si datorita Mariei care m-a scutit de o multime de cheltuieli).

Si oricat de mult iubesc muntii si frumosul, mai mult iubesc felul in care ei ma fac sa ma simt, libertatea pe care mi-o ofera si toate sentimentele pe care ei nu fac decat sa le scoata la iveala din mine… Sa te puna in contact cu adevartul „eu”, intr-o forma cum poate o uitasei, cum poate nu o mai simtisei de mult (eu o simt mereu)… ceea ce e minunat pentru ca ma face sa nu fiu dependent de ei, ci mult mai mult, de sentiment. Si atunci ii pot respecta si iubi pentru ceea ce imi ofera, dar nu sunt pentru mine un drog care sa ma faca sa uit cine sunt… Pentru ca sentimentul cel mai intens si profund, nu muntii mi-l vor oferi. De aceea e minunat sa stiu ca pot oricand renunta la ei, cand acel ceva pe care mi-l doresc mai mult decat pe ei va exista in viata mea. Si ce e si mai minunat, e ca nu va fi nevoie sa renunt la nimic. Din dragoste ai numai de castigat, orice s-ar intampla. Pacat ca uneori e greu sa vedem asta.

Ioan, 12-14 septembrie 2009, despre excursia pe Olimp din 3-6 septembrie.

ps: daca citeste cineva acest text in intregime, mi-ar placea sa stiu 🙂

(pozele sunt aici: Singur printre zei)

(alte informatii despre traseul E4, aici )

Iubitorii de frumos pot sustine printr-o semnatura on line (doar scrii numele si adresa de mail), marirea spatiului protejat al Parcului National Olimp – aici  (mai jos scrie in engleza).

…

Try to be better. For you and for others.

Descopera-mi inima cu ceva

Pieces of nature, pieces of my soul (photos)