(prima parte e aici: dragostea unei mame)

(A son’s love)

Uneori, suferinţa naşte monştrii. Alteori…

…

Iubita mea mamă,

Îţi scriu ceea ce sper să fie o ultimă scrisoare către tine, acum, în gerul iernii ce peste mine s-a lăsat. Scuză-mi te rog scrisul dacă este tremurat, mâinile mai au puţin până să îmi îngheţe. Aici pe stradă lucrurile sunt altfel decât în căsuţa ta călduroasă, plină de iubirea prietenilor şi a familiei.

Gardul de care mă sprijin a devenit mai primitor acum, nu mai e aşa rece, m-am obişnuit cu el şi-am înţeles ce mi se întâmplă. Şi chiar dacă în jurul meu latră câinii şi strada e întunecoasă, văd de aici, din fundul ei, luminiţele Crăciunului.

Văd oameni veseli cum trec ţinându-se de mână, copii cu cadouri şi părinţi care îi iubesc mai mult sau mai puţin. Copiii se bucură de cadouri, dar niciunul nu îşi ia mămica în braţe să îi spună ce mult o iubeşte. Eu aş face asta, dar nu mai am mămică…

Sper că îţi e bine acolo unde eşti şi ştiu că ai avut motivele tale să mă laşi aici, pentru că ştiu cât de diferiţi eram de fapt. E ciudat cum tu poţi să spui asta atât de senin – şi iartă-mă te rog că eu nu mă pot abţine, încerc să şterg câteva lacrimi ce mă dor, dar batista nu mai are niciun colţ curat. Poate doar cea care a rămas la tine… Sunt calde totuşi, ceea ce îmi prinde bine, e singura căldură pe care o mai primesc acum.

Îţi mulţumesc pentru toate clipele în care, din timpul tău preţios ai rupt puţin şi te-ai uitat la mine. Eram micuţ, aveam nevoie de iubire şi am crezut că o voi avea cu tine. Înţeleg acum că nu puteai să îmi oferi asta şi nu te condamn, mi-ai oferit totuşi atât cât ai putut şi-ţi mulţumesc! E o lume mare şi eu eram atât de mic pentru tine ca să îţi fiu de-ajuns. Sau poate că eram totuşi prea mare…

Degeaba te iubeam, dar ştii, nu-mi pare rău! Ştiu cât de mult te-a ajutat iubirea mea şi atunci a meritat să sufăr. Aveam şi eu nevoie de iubire, să o ofer şi s-o primesc şi măcar o parte din vis am împlinit-o: cea care ţinea de mine.

Îţi mulţumesc că am suferit atât, asta mă face să realizez cât de mult pot să iubesc şi-ţi mulţumesc că mi-am confirmat încă o dată cât de minunată poate să fie dragostea adevarată. Chiar dacă eu nu am avut-o pentru că tu nu ţi-o doreai la fel, chiar dacă nu de confirmări aveam nevoie, ci de sentimente. Chiar dacă limitele iubirii tale au limitat-o şi pe a mea. Tu în schimb ai simţit-o şi ma bucur că ţi-am putut oferi măcar acest minuscul dar…

Nu aveam bani pentru buchete de trandafiri aşa cum aveau alţii, dar florile de pe câmp pe care ţi le dădeam erau mult mai pline de iubire… Să ştii mămico, buchete de trandafiri vei mai primi multe.

Îmi pare rău c-a trebuit să plec de-acasă, dar înţelesesem că amândurora ne-ar fi mai bine astfel. Ţie pe drumul tău important şi mie singur, liber şi trist să îmi caut adevărata mamă. Tu nu ai fost EA şi n-ai putut să-mi spui asta de la început, m-ai lăsat să mă chinui, crezând că e vina mea. Aveai nevoie de mine, de aceea m-ai ţinut lângă tine. Dar apoi am făcut greşeala de a-ţi cere în schimbul inimii mele, toată inima ta. E prea mult, ştiu, să aştepţi asta de la cineva care nu ştie ce e iubirea. Am înţeles că nu îţi doreai cu adevărat un copil atunci când am venit eu, nu erai pregătită pentru unul şi de aceea în dragostea ta ai uitat un singur lucru: să pui suflet cu adevărat!

Mi-ai întrerupt drumul spre Iubire, dar sunt puternic, oricât de mic aş fi şi străzile geroase şi oamenii reci ce trec pe lângă mine fără să le pese nu mă vor opri!

Îţi mulţumesc că am plâns mult scriind aceste rânduri, mă simt mai bine acum. Şi te iert mămica mea, pentru că fericirea fiecaruia nu e responsabilitatea altcuiva şi înţeleg că tu trebuie să ai grijă de a ta. Eu nu puteam să fac asta pentru mine, pentru că îmi doream prea mult să fii tu fericită. Ma doare însă faptul ca nu ai încercat deloc să mă protejezi, dar ştiu, te-ai gândit că nu am nevoie… O, Doamne, cât de multă aveam!

Ştiu că m-ai iubit cândva şi-ţi mulţumesc enorm. Dar realizând acum ce mică şi limitată ţi-a fost dragostea, nu pot să opresc aceste lacrimi… Sunt liber de acum să o caut pe adevărata EA, adevărata mamă din care m-am născut şi alături de care vreau să cresc şi să mor. Iubind-o cu toată fiinţa mea pentru ceea ce ea este şi simte pentru mine. Aş fi vrut să fii tu… Oh, cât aș fi vrut să fii tu…

„Mulţumesc!” Ce bine… mai sunt şi oameni buni. Un străin mi-a dat o hăinuţa să-mi ţină de cald. Puţini fac asta, mai mulţi sunt cei care mă lovesc cu vorbe reci şi lipsite de compasiune sau înţelegere. Cei cărora le pasă doar de ei şi de binele lor. Nu le pasă să înţeleagă ce simt, se gândesc că e vina mea că sunt aici. Dar au dreptate, ştiu că e vina mea… Tu mă iubeai, nu m-ai fi lăsat niciodată pe stradă. Aveai dreptate, înnebunisem, pentru că îmi doream mai mult decât o casă goală…

Mă bucur că tu ai avut alături prieteni adevăraţi, care te-au susţinut mereu, fără să analizeze dacă greşeai sau nu. Ei înţeleg iubirea mai bine decât mine şi stiau că o iubire care îţi cere să te schimbi nu e iubire, ci egoism. Oare eu voiam să te schimbi în rău cerându-ţi dragoste? Oare tot ce s-a schimbat în tine datorită mie, a fost ceva rau? Spune-le asta! Minte-i dacă e nevoie, să nu se simtă prost că eu te-am cunoscut mai bine decât o vor face ei vreodată. Şi că am avut un impact pozitiv mai mare decât oricine în viaţa ta.., Minte-i, şi pe tine la fel!

Mai e până la Crăciun, dar nu voi mai putea să îţi scriu, aşa că îţi urez acum…

Crăciun fericit şi îmbelşugat mămico! Ştiu că aşa va fi pentru tine.

Şi ca să nu te gândeşti la mine când vei sta la masă şi vei râde cu cei ce te iubesc şi de mine nu le-a păsat niciodată cu adevărat, caută un copil pe stradă şi dăi şi lui ceva. Nu voi fi eu, dar poate ca aşa vei compensa cu o fărâmă ceea ce mie nu ai putut să îmi dai.

Ştiu că nu ai remuşcari sau regrete în privinţa mea, dar chiar dacă nu simţi nimic pentru el, un copil care suferă va aprecia enorm gestul tău. Ştiu, pentru că şi eu l-aş fi apreciat, chiar dacă ar fi fost făcut doar dintr-o dorinţă superficială de a face un bine. Dar am încetat să-mi fac iluzii că ceea ce simţi s-ar putea schimba şi ar putea căpăta profunzime şi nu îmi mai doresc asta.

Eu voi fi singur de Crăciun. Si poate voi plânge ca şi alte dăţi când îmi lipsea iubirea, dar fii fericită, nu plâng după tine. Dragostea nu te răneşte – doar lipsa ei…

Voi creşte cândva, pornind de unde tu m-ai lăsat fără milă şi fără lacrimi şi voi putea cândva să mă bucur şi eu. Şi tu te vei bucura pentru mine, pentru că astfel nu te vei simţi prost cu ceea ce ai făcut acum. Nu e nevoie să te stresezi, eu voi avea Dragostea adevarată chiar dacă nu voi avea nimic altceva şi voi fi fericit. Şi ştiu că şi tu vei avea dragostea, o dragoste aşa cum tu ţi-o doreşti, după posibilităţile sufletului tău – şi vei avea multe pe lângă asta, de aceea nu pot să îţi plâng de milă.

Îmi doresc să găseşti pe cineva care să aibă grijă să nu treci prin ce am trecut eu acum, dar care să te iubească suficient de puţin încât nici el să nu treacă prin asta vreodată. Of, cât de puţin îţi doresc, iartă-ma! E doar durerea din mine care spune asta…

E bine totuşi când cineva reuşeşte să îţi dea curaj şi încredere să mergi pe drumul care te reprezintă cel mai bine. Mă încălzeşte faptul că am făcut eu asta pentru amândoi. Păcat însă că nu era acelaşi drum, deşi m-ai lăsat să cred asta…

De aceea, de mâine voi încerca să nu mai plâng şi voi începe o nouă luptă. Aceeaşi pe care am dat-o mereu… o luptă pentru a avea Dragostea aceea mare, în care cei doi se iubesc atât de mult încât nimic în jur nu mai contează, nimic din jur nu poate sta între ei, nimic din jur nu se înalţă nici până la jumătatea ei: nici familie, nici carieră, nici prieteni… O voi gasi, pentru că ştiu că e în interiorul meu şi eu o pot crea! Şi mă voi bucura de ea chiar şi când voi plânge pentru că nu am mamă, până O voi găsi…

Strada asta rece şi murdară are atât de multe de oferit… atâtea învăţăminte şi sentimente şi senzaţii, pe care sper să le găseşti şi în palatul tău de puf.

Te rog să nu mă cerţi mămico pentru această scrisoare, din care pare că nu te-am înţeles. E doar inima mea care plânge aici, nu şi creierul meu. El ştie bine ce am greşit, că ţi-am cerut mai mult când tu erai în creştere şi în loc să am răbdare şi să fiu lângă tine să te ajut să creşti (aşa cum totuşi am făcut-o atât de mult), eu nu am mai suportat durerea şi lipsa dragostei şi am plecat. Considerând că dragostea e un sentiment pe care îl SIMŢI sau nu, în care CREZI cu tărie sau nu şi nu o aşteptare dureroasă a ceva ce nu avea să vină niciodată cu adevărat. De aceea am ales să plec. Iartă-mă… Să ştii că nu îmi plâng de milă, am creierul ce mă ajută mult, deci voi fi bine. Voiam doar să sţii ce simt, că mă întrebai (tu pe mine) unde e dragostea acum…

Rămâi cu bine micuţa mea şi nu uita… Nu uita că undeva în sufletul tău, există o parte ce mie mi-a fost mama măcar puţin. Există bunătate, dragoste, căldură, vise, flori, cer, fluturi, Luna şi poveşti…

E cea mai frumoasă parte a ta şi să o scot la iveala a meritat tot ceea ce îndur acum. Îmi pare rău că nu a însemnat şi pentru tine la fel de mult acea parte atunci când eram lângă tine. Dar ştiu că va rămâne mereu, aşa cum am simţit-o, minunată – chiar dacă altcineva se va bucura de ea, nu eu.

Rămâi cu bine scumpa mea, de-acum nu-mi mai eşti mamă…

Cu durere, cândva al tău,

Ioan

 (decembrie 2007)

(nu-i o mama, nu-i un fiu)