Maine s-ar putea sa mor. Multi au murit din cauza asta, dar nu conteaza. O sa o fac oricum, pentru ca asa simt.

Si ma gandeam… daca tot s-ar putea sa mor si stiu asta… ce fac? Nu ar fi normal sa ma opresc? Sa renunt? De ce sa risc sa patesc ceva, cand as putea sa stau frumos in casa fara nicio grija?

Pentru ca „fara nicio grija” nu implica faptul ca traiesti… ca simti ca traiesti… ca simti viata…

Dar ce inseamna viata? Sa respiri? Oare la atat se rezuma? Opreste-te acum din citit si gandeste-te: ce iti amintesti cel mai mult din viata ta de pana acum? Cate momente in care ai mers la birou si ai stat acolo facand acelasi lucru, si cate momente iesite din comun, sentimente, excursii, oameni speciali, saruturi, suferinte sau bucurii, cauzate de dorinte implinite sau nu?

Eu imi amintesc in primul rand lucrurile care au iesit cumva in evidenta. Si sunt multe, i’ll blog about it some other time. Consider ca acele momente au contribuit la ceea ce sunt eu mult mai mult, daca e sa privesc prin prisma faptului ca sunt ceea ce imi amintesc despre mine ca am fost si am facut.

Si ce inseamna a risca? E o diferenta intre a fi nebun, curajos, aventurier, indraznet, visator – si a fi imprudent, inconstient, increzut, prost. Diferentele le stiu foarte bine, si nu trec niciodata linia. Chestia e ca cei mai multi nu inteleg aceste diferente, si confunda curajul si indrazneala cu prostia si imprudenta…

De ce lumea nu are incredere? Cat de prost trebuie sa fie un om sa plece sa cucereasca Everestul in papuci si fara harta? Daca tu esti in papuci, nu inseamna ca si el este! El isi doreste asta, prin urmare, e mult mai pregatit decat tine sa o faca… Si atunci ce e cu „vai, e prea greu, mai bine nu…” sau „e prea riscant…” sau „ai innebunit, cati au mai reusit asta inainte?”. Nu conteaza cati. Unul daca a fost, atunci si el ar putea. Si daca niciunul nu a reusit, atunci hell, e cazul ca cineva sa o faca!

Si uneori merita, chiar daca lumea nu intelege… Asa cum pentru cineva a meritat sa plece la drum infruntand pericole ca sa ajunga in India, asa cum pentru altii a meritat sa se pregateasca toata viata pentru o singura excursie (cea din 1969), cum pentru altii a meritat sa moara impreuna cu cei 4 copii pentru credinta lor…

Merita sa lupti pentru ceva ce iti doresti foarte mult, chiar daca asta implica riscuri foarte mari uneori… sa suferi, sa pierzi, sa TE pierzi, sa mori… Dar chestia e ca cei mai multi nu cred atat de tare in ceva incat sa accepte faptul ca ar putea sa plateasca un pret pentru asta. Daca e de platit vreun pret care ni se pare prea scump, we quit. Renuntam. Pentru ca banca nu face credit pentru indrazneala, pentru curaj, pentru fericire.

Si renuntam, desi pretul nu era obligatoriu de platit. We take the easy way out… calea care ne ofera cel mai mult confort cu cele mai putine riscuri. Ceea ce nu e gresit decat daca tu insuti consideri asta. Daca esti multumit, e perfect. Daca simti ca nu-ti lipseste nimic, ca asta e cu adevarat ceea ce iti doresti…

So I might die tomorrow. Si ma gandeam, daca-o fi sa mor, ce as vrea sa scrie pe cruce? Nu, nu cred ca ar fi destul loc… Dar poate as incepe cu ceva de genul: „eu inca rad, tu de ce doamne iarta-ma plangi?”

Ideea e ca daca mor, voi muri impacat cu mine insumi, fericit pentru toate clipele frumoase pe care le-am trait, pentru toate luptele pe care le-am dat, fie ca le-am castigat fie ca le-am pierdut, si mai ales, impacat cu faptul ca desi nu am avut-o asa cum as fi vrut, am luptat pentru dragoste si nu am lasat nimic din partea mea sa stea in calea ei… Mai important decat moartea mi se pare felul in care traiesti. Si daca traiesti intr-un anume fel, atunci moartea nu mai are nicio putere…

Ma gandeam ca atunci cand voi muri, imi voi aminti sa zambesc. Si singurul motiv care m-ar putea face sa nu zambesc in clipa mortii, ar fi faptul ca nu m-as putea opri din ras.

Part 2.

So I did it! A fost greu, a fost riscant, a fost periculos (96 de morti si 600 de raniti din cauza asta in 2007), dar I did it anyway!

Si ce e minunat e faptul ca acum, dupa ce am facut asta, sunt mult mai constient de cat de fragila este viata, si de cat de important e sa stii ce te face fericit… Pentru ca am fost atat de aproape de moarte, am realizat ca in loc sa ma concentrez pe ceea ce fac altii, e mai bine sa ma gandesc ce fac eu, cum imi traiesc eu viata, astfel incat daca e sa mor, sa stiu ca nu am trait degeaba…

Pentru ca nu moare nimeni in locul meu (hell, i could do that for someone), si atunci, ce rost are sa ma intreb ce o sa faca nebunul ala maine, cand mai mult ar trebui sa ma intereseze ce fac eu… sau ce nu fac!

Unele experiente te pot invata foarte multe… despre viata, despre moarte, despre cine esti tu si ce iti doresti, ce te-ar face fericit si ce nu are nicio relevanta pentru sufletul tau… Dar trebuie sa stai sa te intrebi! Si iata cum, facand acest lucru periculos, care mi-ar fi putut aduce moartea, am invatat sa pun si mai mult accent pe sufletul meu sarac…

Dar e nevoie sa faci tu. Din experienta altora… lumea nu prea se pricepe sa invete… Si cum nici nu prea fac chestii din astea periculoase, unii nu invata niciodata nimic!

Cam asta am invatat eu azi mergand pe jos prin Bucuresti…

Ioan, noiembrie 2007