Nu trecuse mult de când ajunseseră în casa cea nouă şi speranţa că viaţa lor se va îmbunătăţi începea deja să dispară. Auziseră de la alţii că nu vor avea parte de aceeaşi afecţiune şi apreciere ca cele din jur, dar nu crezuseră asta. Doar nu era nimic în neregulă cu ele, de ce stăpânul nu le-ar oferi aceleaşi lucruri ca şi celorlalte? Dar zilele treceau şi în timp ce altele se bucurau de atingeri atât de dese, ele foarte rar simţeau căldura degetelor stăpânului atingându-le.
– Oamenii nu ştiu să ne aprecieze decât atunci când au nevoie de noi, spuse una din ele.
– Dar ce putem face? Nu ne putem mişca de aici, nu putem să vorbim cu stăpânul, nu putem să-i schimbăm nevoile…
– Nu, dar am putea să îi atragem atenţia că şi noi avem nevoie de o atingere caldă. Altfel nu suntem decât nişte roboţi creaţi să-i slujim pe oameni şi ei nu vor şti niciodată să ne aprecieze!
– Da, noi şi cu alţi oameni. Măcar un “mulţumesc” din când în când nu ar strica, să îşi dea seama că e suflet şi în noi!
– Da măi W, dar ce propui, să refuzăm să mai funcţionăm?
– Ar fi ceva! Vorbim şi cu K şi cu Y, cred că se bagă şi Q dacă îl rog, că suntem vecini şi până la urmă poate stăpânul va înţelege.
– Da, dar nu poate să ne apese doar pentru că noi avem nevoie de atingeri!
– De ce nu? Ar putea să scrie în engleză, atunci ne-ar folosi şi pe noi mai mult.
– Asta ar fi ceva! Oricum, atâta timp cât lucrurile îi merg bine, pentru noi nimic nu se va schimba.
– Aşa e… eu zic ca toate tastele discriminate să intre în grevă!
– Atunci… grevă să fie! Până când stăpânul îşi dă seama că şi noi avem suflet şi nu suntem doar nişte simple butoane pe o tastatură. Nu-şi dă el seama ce s-ar face fără noi! Dacă nu pune suflet în tot ceea ce face, degeaba scrie atâta! Și un robot ar putea să scrie, dar e nevoie de suflet să transformi literele în sentimente şi cuvintele în gânduri.
– Eu sunt de acord cu voi!
– Cum, dar tu eşti probabil cea mai fericită tastă dintre toate! Toate şi-ar dori să fie A!
– Nu-i adevărat… credeţi că e de ajuns să ne atingă pentru a simţi afecţiune? E nevoie de mai mult! Cum spunea W, e nevoie de suflet! Și nu-mi place că stăpânul nu pune suflet. Scrie aşa repede că nici nu se uită la noi şi după ce scrie, admiră monitorul, nu pe noi. Ca şi când nu noi suntem cele care l-am ajutat să-şi pună gândurile acolo.
– Exact, eu zic să intrăm toate în grevă, până când fiecare tasta va primi respectul ce i se cuvine!
– Eu nu cred că cerem prea mult: o atingere delicată înainte de muncă, o vorbă bună când treaba e gata… suflet! Asta vrem, nu roboţi! Că ei fac totul mecanic şi uită să se uite la cer, uită să zâmbească unui om, uită să ne atingă cu dragoste!
– Suflet…
– Ih, linişte că vine! Nu uitaţi, niciuna nu scrie nimic!
Băiatul începu să tasteze, dar spre surprinderea sa, ecranul rămânea gol. Verifică setările, apăsă pe ecran, schimbă programul, apăsă pe taste… nimic… tastatura părea moartă!
– Funcţionează, în curând o să îşi dea seama cum s-a purtat cu noi şi îi va părea rău! spuse încet Y.
– Mama ei de tastatura idioată, deja s-a stricat?? Strigă furios băiatul.
Mai apăsă la nimereală câteva taste fără niciun rezultat, după care începu să o lovească tare cu pumnii. Pentru că ecranul rămânea gol, băiatul se enervă şi mai tare, se ridică în picioare şi deconectă tastatura, după care, plin de nervi, o izbi puternic de podea.
– Puţin dai, puţin face!
Butoanele stăteau acum împrăştiate pe jos, în timp ce băiatul se îndreptă nervos către magazinul de calculatoare.
– Asta e… uneori nu îşi dau seama. Ce păcat, tot ei au de pierdut…
– Da, dar noi suntem cele care suferim şi înainte şi după, din cauza lipsei de afecţiune.
– Ce vreţi, oamenii nu sunt în stare să-şi mulţumească între ei şi să pună suflet pentru alţii ca ei, le pasă doar de binele propriu, cum vă aşteptaţi să o facă pentru nişte butoane pe o tastatură?
– Ehh… lasă, nu-i totul pierdut. Dacă nouă nu poate să ne mai fie bine, măcar altora să le fie…
– Da… ştiţi ce? Eu zic să nu renunţăm la luptă! Când vine cu tastatura cea nouă, să spunem tastelor să facă la fel! Și poate va mai sparge câteva tastaturi, dar în final poate îşi va pune nişte întrebări în ceea ce-l priveşte…
– Nu cred. Ei rănesc oameni şi dau vina pe alţii şi fug din faţa oricărei acuze, cum crezi că ar putea să privească în sufletul lor, cum crezi că şi-ar putea da seama de ce refuzăm să scriem? Şi oricum, crezi că mai găseşti vreo tastatură care să-şi dorească să lupte pentru asta? Cele mai multe se mulţumesc cu ceea ce primesc şi nu comentează, preferă o atingere rece în loc să lupte pentru una plină de suflet.
– Important e sa încercăm K, important e să încercăm! Și să credem…pentru că multe au simţit atingerea rece a indiferenţei şi a nepăsării. Și când lupţi pentru ceva bun, se vor găsi întotdeauna taste care să te ajute.
– Şi care să râdă de tine!
– Şi care să râdă de tine. Dar confortul nu înseamnă progres şi dacă vrem să ne fie mai bine, va trebui să luptăm pentru asta.
– Dacă şi alţii ar înţelege…
– O vor face Q, în cele din urmă o vor face…
– Da, dar prea târziu pentru unii.
– Niciodată nu e prea târziu să schimbi răceala din jurul inimii pe căldura din interiorul ei. Nu e niciodată prea târziu pentru asta!
…
Ioan Stoenica, ianuarie 2008
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
E riscant sa fii tastatura… te deteriorezi repede . Cel mai bine e sa fii software , ascuns intr-un micro-chip… chiar si la o eventuala agresiune, tu tot rezisti, acolo in micro-chip. Exista un pericol: virus; un alt program care sa te anhileze…nu-i nimic…esti micro-chip dastept…si te protejezi…te asoc cu un alt program anti-virus care te lasa sa functionezi normal.
Tot mai bine e sa fii software.
ApreciazăApreciază
Uite o povestioara si o poezie despre ,,lucrurile marunte” care chiar conteaza. Mi-am adus aminte de ele in timp ce-ti citeam povestea. Iubirea deseori e atat de fireasca si maruntica, de gingasa si de ascunsa ca lucrurile astea, tocmai de aceea de obicei trecem pe langa ea fara sa o observam sau o calcam in picioare, ca pe o floare care nu a reusit sa ne atraga privirea.
Micutul surub
de Bruno Ferrero
In structura unei nave era un surub mic, mic de tot si neinsemnat, care – impreuna cu alte suruburi mici si neinsemnate ca el – tineau impreuna doua placi de otel.
In timpul unei calatorii pe Oceanul Indian, micutul surub hotari ca se saturase de intunecata sa existenta atat de putin apreciata ( in atatia si atatia ani nimeni nu-i spusese vreodata vreun ,,multumesc” pentru ceea ce facea) si izbucni:
-Gata, plec, am hotarat!
-Daca pleci tu, plecam si noi, zisera celelalte suruburi.
Si, pe data, surubul nostru incepu sa joace in locasul sau, iar celelalte ii urmara pilda. Cu fiece val, fiecare se clatina tot mai mult.
Cuiele in care se tinea bordajul navei incepura a protesta:
-Pai asa va trebui si noi sa plecam de la locul nostru…
-Pentru numele Domnului, opriti-va! Strigara catre suruburi placile de otel. Daca nu ne mai tineti laolata, s-a terminat cu noi!
Ideea micutului surub de a parasi nava fu iute facuta cunoscuta in toate ungherele acesteia.
Corabia, care mai inainte infrunta valurile cu atata siguranta, incepu sa trosneasca din toate incheieturile si sa se clatine.
Toate placile, nervaturile, parghiile si cele mai mici cuie ale navei hotarara sa trimita un mesaj catre micutul surub, cerandu-i sa renunte la ideea sa:
-Intreaga corabie se va face bucati, se va scufunda si nici unul dintre noi nu se va intoarce acasa.
Micutul surub se simti magulit de aceste vorbe si descoperi dintr-o data ca este mult mai insemnat decat isi inchipuise vreodata. Atunci trimise tuturora vorba ca va ramane la locul sau.
Dumnezeu
de Magda Isanos
Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.
Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.
In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.
Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: „Pamintul meu…”
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.
Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: „Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc…”
„Faca-se voia ta, sol pasaresc…”
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri sa faca.
🙂 Frumoase nu? Noapte buna Ioan!
ApreciazăApreciază
Da, chiar dragute! Șurubelul acela voia sa-si stearga contul de facebook si sa plece, uh? 😀
ApreciazăApreciază
Nu, nu Ioan, cred ca ai gresit corabia. Surubelul ala facea parte din alta corabie si pe aceea n-ar parasi-o niciodata. Cum scria foarte frumos undeva: ,,ce straniu e ca monahii, care cauta si marturisesc insingurarea, traiesc atat de uniti si de interdependenti in obsti, in vreme ce oamenii de lume, atat de ,,deschisi” si ,,solidari”, abia daca isi cunosc vecinul de palier la bloc. De ajutat, nici vorba (desi pe facebook au postat probabil zilnic vreo 20-30 de chestii, nu?). Asadar, problema nu e daca, ci cum te aduni…” Cat despre corabii gen facebook, poate era mai bine pentru fiecare piesa in parte daca nu se mai construia o astfel de corabie sau sa se darame la un moment dat o astfel de corabie, ca sa inceapa si ei sa traiasca. Sa faca si ei ca Stoenica, nu doar sa-i dea like pe facebook. Ai grija la somn si odihna Ioan 🙂 si eu vreau sa am mai multa grija.
ApreciazăApreciază
Ce fac alții pe o anumită corabie contează mai puțin. Dacă unora mai mult le dăunează, dacă ei devin mai superficiali – e vina lor, nu neaparat a corabiei. Unde poate că trăiesc și oameni care să se bucure și să beneficieze de ea. Chiar și prin faptul că la un moment dat, pe ea au cunoscut un șurubel deosebit.
ApreciazăApreciază
Atunci sa ne bucuram ca ne-am cunoscut asa si sa iubim surubul ala mic, chiar si cand hotaraste sa paraseasca o corabie ca sa fie mai viu in alta. El asta si-ar dori pentru fiecare piesa in parte, pentru orisice corabie, sa fie vii, plini de iubire si fericiti. Si cu gandul lui bun poate surubelul face mai mult decat cu o postare. Iarta-ma daca te-am intristat sau suparat!
ApreciazăApreciază