Camera aceea era prea mare pentru a o cuprinde cu vederea, dar asta nu ii oprea sa o admire deseori de acolo de sus, de la locul lor preferat. Stateau pe coltul acela de dulap si priveau oamenii intrand si iesind din camera, vedeau copiii jucandu-se pe sub masa si pe altii ca si ei asteptand seara.

Ei mereu fusesera mai retrasi. Ceilalti ii invitau sa zboare impreuna la masa, dar ei preferau sa faca asta singuri. Invatasera ca uneori e mai bine sa stea ascunsi si sa astepte, decat sa se arunce inainte catre o cina care de multe ori se termina tragic. Toti ceilalti zburau mereu, la treaba, la joaca, la masa, zburau. Zborul era cel mai eficient si mai folosit mijloc de deplasare pentru cei ca ei. Dar ei erau altfel…

Mereu isi dorisera sa mearga. Atingandu-si usor aripile, se lasau in jos catre podea si mergeau. Nu des, caci oamenii erau periculosi, dar poate asta era ceea ce-i facuse sa se schimbe! In timp ce altii zburau banal de colo colo atragand pernite aruncate de oameni sa-i ucida, ei doi invatasera sa evite asta. Si, asa cum printre oameni gaseai cativa nebuni indragostiti care sa zboare, asa erau ei, singurii tantari care sa mearga. Poate faptul ca se iubeau asa mult le daduse picioare, in timp ce altii aveau doar aripi, sau poate faptul ca acest mod de deplasare era mai putin periculos, cert e ca amadoi erau fascinati de mers!

Noaptea stateau la locul lor si ascultau. Cand oamenii adormeau, incepeau sa mearga incet pe usa dulapului pana la podea, apoi traversau covorul acoperit de praf si dupa multe minute ajungeau langa pat. Tot timpul asta ii auzeau pe ceilalti zburand si sunetul aripilor lor devenea periculos noaptea. Dar cei mai multi nu stiau asta… se aruncau la atac dornici de sange si de multe ori se auzea acel sunet macabru: sunetul de palma pe obraz, sunet ce anunta moartea. Jap! Inca o victima a cinei. Uneori mureau multi intr-o singura noapte, caci zgomotul produs de aripile lor transforma zborul in pericol.

Ajunsi sus pe marginea patului, mai asteptau ceva vreme. Priveau in intuneric umbrele lungi create de un bec ce lumina de-afara si-apoi se pregateau de masa. Desi mersul ii aducea pe corpul cinei fara sa-i dea de gol, pericolul exista oricand, deci orice masa ar fi putut sa fie ultima pentru unul din ei sau pentru amandoi. Atata timp cat erau impreuna, nimic nu mai conta insa.

Se atingeau usor inainte de plecare, se mangaiau si-si spuneau vorbe de iubire, apoi ea manca… Doar ea, caci masculii nu mananca sange. El o privea mereu cu drag tinandu-i companie si era gata oricand sa bazaie pentru a distrage palma ucigasa. De aceea venea cu ea, de aceea erau nedespartiti… Impreuna la orice bine si rau exterioare lor, caci in ei binele stralucea datorita dragostei ce si-o purtau. Si-apoi plecau mergand inapoi la locul lor…

Si cei care-i vedeau mergand radeau, tantarii judecau deseori ceea ce era diferit de ei. In zborul lor grabit, ei nu stateau sa analizeze mersul incet al celor doi, caci ce-ar putea cineva sa-nvete de la doi nebuni indragostiti? Ceilalti erau grabiti ca sa manance, sa creasca mult, sa adune, sa aiba ce sa lase-n urma, in timp ce ei se bucurau pe un colt de dulap de clipa draga ce-o traiau – si lumea dornica de sange dispretuia fericirea pura din sufletele lor. Ei nu de sange aveau nevoie-n primul rand…

Intr-o zi, oamenii din acea casa pusera in priza un aparat micut si rosu. Incet de pe tavan tantarii incepeau sa cada, fiecare singur, fiecare disperat in calea fortei nevazute ce le-nclesta aripile spre moarte. Doar ei doi zambeau imbratisati – si adormira.

Pentru că nu stii niciodata cand vine vremea palmei pe obraz – si te poti stinge cu ura-n suflet si cu-n gol, incremenit de frica, sau poti, de stii cum sa traiesti, cand vine vremea – sa poti si-atunci sa mai zambesti! Caci sa-aduni sange spre pastrare sa-l poti lasa copiilor, nu-ti umple inima de soare – si n-o va umple nici pe-a lor! In timp ce dragostea se pare, traind adanc in corpul lor, transforma aripi in picioare, si-n mers suav al lumii zbor…

…

Ioan Stoenica, 23 feb 2008