Intr-o zi am murit. Cred ca era o zi de toamna. Trebuie sa fi fost, am simtit toate pasarile plecand din mine si florile ofilindu-se. Nu erau insa niciun fel de fructe in copaci, poate era totusi iarna. O iarna ce a zacut mult sub stratul subtire de bucurie ce de-acum se topise iar cu totul.

Oare ce gandeam atunci? In acea ultima clipa constienta ce a dus la decizia mortii mele, in ziua dinainte si ziua de dupa ce nu a mai venit pentru mine? Oare a fost un gand sau un sentiment ce m-a impins? As vrea sa fi fost un sentiment. Sa stiu ca mi-am ascultat inima pana in ultima clipa si mintea mea n-a luat decizii impotriva inimii.

Poate totusi a avut si ea ceva de spus. O ascultam si pe ea, mult… Fara ea n-as fi stiut sa separ florile de maracini inainte sa le cresc in mine si nici ca trebuie sa le ud cu o dragoste venita de undeva de sus dintr-un albastru adanc, nu cu rautatea si ignoranta celor din jur. Le-am tinut cu mintea pe o directie din care vantul raului din jur nu batea niciodata sa le rupa.

Cat de frumoasa e o floare ce in fata vantului se rupe si se ofileste, comparativ cu una ce se zbate sa-si apere tulpina? Poate doar unele stiu ca toata frumusetea petalelor lor exista datorita a ceea ce trece prin tulpina. Poate de aceea unele au mai multa grija de petale. Ce urate sunt florile care nu stiu. Dar nu exista flori care sa nu stie asta. Doar oameni. Florile sunt minunate toate.

Stiam prea multe, de aceea am murit. Sa intelegi e uneori mai dureros decat sa nu. Mult mai folositor totusi.

Cand am murit din corpul ce-mi era prizonier, m-am eliberat. Asa am crezut. Asa cred si acum, desi s-a simtit altfel. Am simtit cum ceva se duce catre un fund de ocean intunecat ce n-avea sa ma mai doara de atunci. Dar inotand spre suprafata nu mai ajungeam la ea si intunericul nu devenea mai luminos. Din ce in ce mai pierdut de soare si de cer, nu mai gaseam nici cerul si nici pe tine nu te mai aveam sa-mi pacalesti durerea cu prezenta ta prea putin pasatoare. Sa pacalesti durerea… ce pacaleala prosteasca… nici de 1 aprilie nu se fac pacaleli asa naive.

Dadeam din maini haotic intr-o apa ce poate era lacrima si aerul ce il tineam cu grija in plamani ca sa nu mor cu totul incepea sa se termine.

In celula aceea neagra ce ascundea durerea as fi avut aer, in corpul ce-l lasasem in urma, un aer ce m-ar fi salvat de la un chin pe care nu il prevazusem si a carui importanta nu conta atunci cand decizia s-a luat singura fara sa-i pot spune nimic. Stiu, a fost si mintea mea acolo. Ea a vorbit, cand inima plangea. Puternica sa realizeze tot ce se intampla, nu a putut sa taca in fata unei nedreptati pe care o constata, vazand mai jos cum stapana ei plange viata afara din mine.

Poate daca nu ar fi fost mintea, acum as fi trait inca. Acolo. Ce bine ca a fost totusi. Sa traiesti pe fundul unui ocean ce nu cunoaste decat intuneric cand inima ta nu poate bate fara cer, e o alegere pe care un singur lucru in lumea asta te poate impinge sa o faci. Eu nu gasisem acel lucru. As fi ramas acolo, caci n-as fi fost eu mai important.

Pluteam.

Uitasem cate feluri de a pluti exista. Poti pluti simtind frica, poti simti bucurie si dragoste, sau poti pluti simtind durere. Oricum ar fi, nu poti controla sentimentul, caci nu ai nimic de care sa te agati, nu e nimeni sa-ti intinda o inima. Plutesti. Dai din maini si din picioare dar asta schimba doar pozitia, nu si faptul ca plutesti.

E ca si cand ai cadea din avion. Poti sa te bucuri stiind ca ai parasuta, poti schimba directia si viteza, dar nu si faptul ca esti in cadere. Poate sa-ti fie frica stiind ca nu ai parasuta, poti schimba directia si viteza, dar nu si faptul ca esti in cadere. Sau poti cadea fugind de flacari si vantul nu va stinge focul și prabusirea poate-ti va parea salvare, de-aceea sari.

Cand avionul arde si cu el si tu, nu iti ramane decat sa sari, oricum se moare intr-o zi. Dar cel putin asa mai prelungesti o clipa – viata sau durerea, prea putin conteaza, stiind ca-n avion de tine-o minte rade. Dar mai presus de asta, in focul ce te arde, in tine cine rade?

Mai e ceva ce ar putea zambi, gandind la tot ce-a fost candva? Sau poate… prea putin a fost ca sa poti zambi. “Am facut multi bani la viata mea… am fost la multe petreceri, am avut multe masini si case, multe femei si multi prieteni cu care ma distram si care tineau la mine… da… pot sa mor zambind!” Eu nu avusesem si nu facusem nimic din toate astea…

Si zambeam… muream si zambeam, pe buze si in suflet, caci stiam ca moartea nu e cel mai rau lucru ce-ar fi putut sa mi se intample. Cel mai rau il traisem atat de mult timp inainte de eliberare. Si-apoi si dupa. Moartea nu e cel mai rau lucru ce-ar putea sa se intample, nu… Dar lumea nu stie, caci nu a trait nici moartea si nici viata indeajuns, ca sa le simta in fiecare celula a unei inimi mult prea pline de un dor in care s-ar ineca Pamantul…

Dar cand eliberarea devine moarte, e mai trist. Că n-ai scapat de ceea ce te urmarea, ci doar de cel ce provocase asta! Poate ca lasi in urma dusmanii ce te-alearga, au obosit sau poate ca nu le mai pasa, dar dupa tine latra, cu dintii ascutiti, dulaii ce dusmanii i-au aruncat spre tine.

Si fugi si padurea ce-o iubeai devine acum prea deasa si crengile si frunze te biciuesc pe fata. Si pare ca padurea cea plina de iubire, ramane acuma goala, cand altceva pentru tine e mai important ca ea. Si cainii te alearga si nu-ti vor pierde urma si nu mai poti atunci decat sa te opresti sa lupti. Dar cum sa lupti, ti-e frica! Ascunde-te de ei, afunda-te-n padure, prefa-te ca nu sunt, ca au murit pe drum, c-au renuntat la tine, iluzii! Sunt undeva in urma, sau poate chiar in tine… Ai sa-i revezi candva. Ignora-le latratul infundat, degeaba. Poate latrau de dorul unei vorbe calde. Tu fugi…

In scorbura aceea parea sa-mi fie bine, as fi ramas acolo si-o ora si o viata, stiind ca pentru oameni, numai atat conteaza. Un loc cu tot confortul, cum era pentru mine pomul, un loc ca sa muncesti, sa ai ce sa mananci, asa cum pentru mine padurea devenise birou cu aer conditionat ce nu avea sa-mi dea niciodata dureri de spate sau de cap.

Excursii si cadouri, cumparaturi si masina, distractii si distractii, “fun fun fun” (un vis adanc?), le aveam pe toate mai mult decat alții. Padurea era mare, un urs mi-era masina, cadouri flori o mie si-un con dintr-o poveste si lacul sub cascada si raul si padurea si tot in jurul meu erau distractii si bucurii si bani ce nu-mi dorisem niciodata de cand realizasem…

Le-aveam pe toate, mai mult decat toti cei ce ramaneau in urma, le aveam caci luptasem nu sa le castig pe ele, ci sa ma castig pe mine! Nu-mi construisem casa, ci mintea, nu luptasem pentru bani si excursii, cadouri si petreceri, ci suferisem ca inima sa-mi fie libera, si libera imi devenise.

Si aveam tot ce imi doream, nimic din ce-si doreau cei multi si care pentru mine nu insemna nimic si eram liber – nu era nimic pe care lumea sa il aiba si eu sa simt un acru gandind ca n-am si eu. Acolo aveam tot. Si am plecat mai departe plangand, pentru ca in acel TOT pe care il aveam, nu avem nimic din ceea ce mi-ar fi umplut acel gol…

Oare trebuie neaparat intai sa ai ca apoi sa iti dai seama ca altceva te face fericit? Si ce faci daca-ti dai seama dinainte? Mergi inainte sau schimbi drumul spre mai tine? Si-am renuntat si la padure si la flori si la cascada si la rau si n-am plecat spre un birou mai mare nici spre prieteni ce in gandul meu m-ar fi facut sa spun “in fata suferintei suntem cu totii singuri…” Si-am renuntat la tine si la tot, caci nu te aveam nici pe tine si nimic din ceea ce iubeam in mine si in jur…

Si imi doream atat de putin ca sa fiu fericit, dar putinul acela… pentru oameni era mai mare decat Lumea si atunci credeau ca nu se poate sa il ai. Si uitau ca de fapt e vorba sa-l oferi…

Ce mic trebuie sa fii sa vezi dragostea asa departe… Departe, nu mare! Ce mare trebuie sa fii sa iti dai seama ca “enorm” pentru tine e ceva normal si “normalul” lor pentru tine e ceva minuscul. Cata credinta trebuie o inima si-o minte impreuna sa creeze, sa iti dea forta sa alegi moartea mai bine decat sa renunti la vis sau la credinta, sa ai putere sa fii TU oricat de mult te doare asta, sa poti SA FII cand toti in jurul tau se multumesc sa FACA, sa poti sa mori pentru ceva mai mare decat ce-i in jurul tau si intr-o zi, sa mori pentru ceva mai mare decat tine.

Pentru ce mori azi daca te calca o masina? Pentru ce traiesti? Ce mica-i moartea comparativ cu viata – si oamenilor le e mai frica de moarte decat de felul cum traiesc si moartea le patrunde mult mai adanc in suflet… Amar.

Trecusera cateva stele pe langa mine cand mi-am amintit ce se-ntamplase.

Stiam prea bine cine sunt si eram eu, nu altii ce vorbeau prin mine cu ganduri adunate din prejur. Ca sa renunt la mine devenind ceva ce niciodata nu-mi doream, ceva mult prea departe de-o lume ce-o iubeam, de-o inima cu aripi si-un suflet plin de cer, ar fi insemnat o moarte mai lunga si mai dura, decat aceea lenta ce te chinuie cativa ani. Si am ales sa mor o moarte mult mai trista, puternic sa aleg durerea in locul unui compromis si mii de bucatele rupturi din al meu suflet, in locul unui corp robotic ce-ar fi luptat vesnic, pentru ceva minuscul, comparativ cu EA.

N-am stiut sa apreciez? Ce, durerea? Ce usor e sa vorbesti si vorbele sa nu aiba continut la o simpla analiza. Am stors in mine fiecare picatura de suferinta si un pahar prea mare l-am degustat din plin, lasandu-i gustul acru prin sange sa imi curga si-o inima golita, umpluta de venin…

Si n-am dat inapoi la prima lovitura, nici la a doua nici cand in spate caram singur provizii mult prea grele pentru acel pahar, dar inima aceea… nu mai era a mea sa o pot tine-n mine. Si am murit atunci, plecand cu golul meu si cu paharul plin, o ultima amintire, o legatura trista, in inima un spin…

Ce dulce-i suferinta cand in ea se-ascunde tot ce-ai avut frumos, si-i trist ca pentru-a merge inainte, trebuie sa-o tii cu tine, caci e o punte spre ce-a fost! Cand suferinta-i toata dragostea ce-o ai, si-i mult mai multa dragoste decat a celor multi, inveti sa apreciezi mult suferinta. Și ea atunci ajunge sa te-nvete multe. Dar cine sa stea sa o asculte? Fugiti de ea micuta…  nu-i de mirare ca dragostea e cum se vede in jur. Nu se vede. Oare daca nu se vede, inseamna ca e totusi acolo? Cui ii pasa? Fiecare cu dragostea lui, tu stii mai bine cat cu-adevarat o ai. Minte-te acum!

Si care-i diferenta pe care un copil o poate face uitandu-va la voi printr-un geam cu vizibilitate in sens unic, creat de minti prea ocupate sa lase ochii sa il vada? Prea putina informatie ca sa cunosti un om de la distanta si criticati copilul ca prefera sa-si faca temele decat sa se joace cu voi, considerand ca va judeca prea aspru fara sa va cunoasca.

Dar el simte… si tu esti cel ce esti in tine si ce se vede esti tot tu! Doar atat in ochii lui, caci unde sa se uite sa te vada mai bine? Tu nu te joci. Tu nu te joci, nu… Cand vrei sa mergi cu bicicleta si vezi o minge stand pe un trotuar, prea putin conteaza ce-i inauntrul mingii, cand ea din start se vede, nu-i bicicleta ta! Dar nu-i nimic, mai sunt si alti copii, unul poate va ramane. Iti va-nvata si meseria si drumul. Producatori cu totii, si nu-i nimic din ceea ce faci ce n-ar putea face si cel de langa tine.

Fusese un camion. A trecut. Si-n urma lui, bicicleta sfaramata si mingea rade inca intreaga. Cu-acelasi gol interior. Si catre cine mergi atunci? La ce mai e buna o bicicleta rupta de durere, cand ai putea mai bine s-alegi un compromis? Mingea nu-i bicicleta, dar cel putin te poate face sa simti ceva mai bun, caci in acel moment, in ochii ei si-ai unora, mingea-i de preferat! Cat de mult iubeai bicicleta? Las-o pe drum, nu te mai uita la ea, iti va fi mai usor asa…

Si joci uitand de bicicleta un joc ce nu-ti doreai nicicand in vise, dar visele-s pentru copii, realitatea-i mult mai dura si viata te invata sa-accepti ceea ce vine, nu sa te lupti cu forta pentru ce iti doresti, caci tu oricum nu stii ce vrei.

Si uneori in lupta asta se-ntampla inima sa planga, e ea ce mana mintea-n lupta, ca faci ce simti, dar si gandesti, nu doar gandesti si faci apoi, ceva ce prea putin se simte-n noi. Si lupti si doare si mai si mori si-apoi un singur lucru face diferenta. Momentul cand realizezi ca dragostea era in tine, nu in altul sau in afara, si tot ce simti pleaca din tine si nu-i nimic in celalalt sa nasca asta-n tine, e totul in tine si-n tine esti si tu, cel ce traiai candva.

Si-apoi lipeste bucatile rupte de tine sau de noi, de altii sau de ploi, doar tu o poti face! Nu unul nou ce-ai vrea sa vina sa te surprinda, aratandu-ti ca viata-i mult mai mult decat ceea ce tu traiesti, in acea uitare fortata de-o frica atat de lașă.

Si-apoi o singura durere ramane de trecut… ******* **-* ******* ** ****** ******** * **** ** ** *****, ** ** ** *****. Si apoi vei fi liber. Sa iubesti… sa mori…

…

Intr-o zi am inviat. Multumesc, Doamne, pentru moarte.

…

Ioan, iulie 2008.