Sambata ma plimbam si eu cu bicicleta prin oras linistit (desi nu foarte, cu traficul din Bucuresti), si am fost tras pe dreapta. Nu, nu de un politist, merg regulamentar. Am fost oprit de un alt biciclist, tot pe cursiera si costumat – mai exact, antrenorul Florin Leonte. Care vroia sa-mi dea un fluturas referitor la joia bicicletei. L-am intrebat si de ceva curse pentru amatori, si imi zice ”pai vino maine la Dragonul Rosu, ca e prima cursa pe anul asta”. Maine? Pare asa in scurt, nu ma simt pregatit… Dar apoi imi zice ca ”haide ca vin si oameni pe mountain bike, si mai in varsta, tu ai cursiera…” I-am spus ca ma gandesc, dar ca vin sigur la joia bicicletei (25 martie).

Pana acasa m-am gandit daca sa ma duc sau nu, pe anul asta abia scosesem bicicleta de 3 ori, clar nu aveam antrenament pentru o cursa. Dar poate sunt si altii ca si mine, eventual cu biciclete mai normale (nu cursiere), as putea sa ma duc. Am avut ceva emotii in luarea deciziei, ganduri care mai de care mai stupide, dar si vise nefondate de genul „dar daca castig?!” – de fapt cred ca gandul asta, ideea ca as putea castiga, era ceea ce-mi dadea emotiile respective – era ca o presiune pe care mi-o puneam singur pe umeri. De fapt pe picioare.

Dar apoi am intrat pe site-ul Mybike , site-ul organizatorilor oarecum, si am vazut poze si informatii de la cursele trecute. Mi-am dat seama rapid ca nu am absolut nicio sansa sa castig, si ca cei care participa acolo se antreneaza mult mai mult ca mine si merg pe bicicleta mult mai regulat. Realizand asta, toate emotiile mi-au disparut, si mi-am dat seama ca ma pot duce doar ca sa particip, for the fun of it, ca sa vad cum e la o cursa, care mi-e nivelul etc.

Dar pana sa ajung la ziua cursei (duminica, 21 martie), am hotarat sa ma duc pe bicicleta pana la Dragonul Rosu, in Fundeni, ca sa vad exact unde e si cat fac pana acolo. M-am dus pe o parte, m-am intors pe alta, oricum sunt cel putin 15 km pe ambele parti, cu trafic – aprox 45 de minute. Am facut si vreo 2 ture de recunoastere in jurul halelor de acolo, si m-am intors acasa. Imi simteam putin picioarele obosite, mersesem si cu o zi inainte vreo 30 de km, acum vreo 50, in ideea de a ma antrena si eu in ajun. Dar apoi m-am gandit ca s-ar putea sa aiba un efect contrar, si a doua zi, la cursa, sa fiu prea obosit.

Duminica am plecat pe la 8 fara ceva spre Dragonul Rosu, dupa ce am mancat bine ca sa am energie. Ma simteam destul de bine. Acolo nu mai erau decat 2 biciclisti, am ajuns devreme. Era soare, desi pe net se anuntasera nori toata ziua. Unul din baieti avea o super cursiera, super usoara, cu o valoare de vreo 4000 de euro. Ii intreb daca merg des pe bicicleta, daca au mai participat, si imi dau impresia ca sunt si ei ca si mine: „eh, am mai iesit si noi asa… ca de primavara”.

Soarele a intrat in nori apoi, si am stat putin sa ma gandesc cum sa ma imbrac pentru cursa. Am pantalonii lungi de bicicleta, pe sub care am pus pantalonii x-bionic, chiar ii simteam utili – ca sa imi sustina muschii in timpul efortului. Apoi, la partea de sus m-am hotarat sa pun doar bluza x-bionic cu maneca lunga – desi o alta varianta era sa pun tricoul x-bionic cu maneca scurta si geaca albastra de bicicleta (asa venisem pana acolo). Apoi casca, ochelarii, sosete speciale si pantofii Sidi pe care nu prea i-am folosit – prin oras nu sunt asa obisnuit sa merg cu ei, mi se par cam periculosi.

Ca sa scurtez, la ora 10 aveam deja numerele lipite pe noi si ne asezam la start. Am fost 21 de concurenti la categoria Amatori. Toti pe cursiere, toti echipati – ba unii aveau costume cu reclame la diferite hoteluri etc – ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca nu e prima oara cand participa la o cursa… Cel putin n-am nicio emotie, important e sa termin cursa, merg in ritmul meu, e de distractie – nu vreau sa demonstrez nimic nimanui – nici macar mie. Dupa un tur de recunoastere revenim pe linia de start – eu sunt in prima linie, apoi mai e o linie in spate.

cursa ciclism amatori 21 martie 2010. Eu sunt primul din stanga - cam negru asa

Si… start!

Pana reusesc sa fixez pantofii de pedale, ma depaseste jumatate de pluton, apoi mai mergem putin si ma mai depaseste o jumatate. O ultima jumatate ramane in spatele meu :)) adica vreo 3-4 ciclisti. Plutonul fruntas se departeaza rapid, si imi dau seama imediat ca n-am sanse sa-i mai ajung, si ca ei sunt la un cu totul alt nivel decat mine. Un nivel la care as putea cu siguranta sa ajung si eu. De mine depinde. Dar momentan pedalez… Ajung nu stiu cum umar la umar cu un alt ciclist, care imi sugereaza sa ne aliem, sa facem cu randul: un tur sa mearga el in fata, alt tur eu in fata, si astfel sa ne ajutam reciproc. Ideea e ca cel care sta in spate, merge mai  lejer, pentru ca nu trebuie sa lupte cu vantul – care, pe linia dreapta cu sosirea, era tare puternic. In timp ce persoana din fata, pedaleaza mai din greu, din cauza vantului. Asa ca facem asta pentru cateva ture, ba chiar ajungem pe cineva din urma! Plutonul insa e departe, si nu-l mai ajungem. Dupa cateva ture imi dau seama ca pot mai mult, si n-are rost sa stau in fata in spate cu un ciclist. Asa ca il las in urma, si imi vad de cursa mea.

Pozitionat strategic

Dupa alte cateva ture, plutonul ma prinde din urma si ma depaseste. Imi vine sa le strig ceva gen „ca de primavara, uh?”, dar  sunt pe portiunea cu vant, asa ca pastrez putina energie pentru pedalat. Ce mi s-a parut interesant la faptul ca m-au depasit cu un tur cei din frunte (care erau vreo 12 cred), a fost faptul ca nu doar m-au depasit… ci chiar s-au dus! S-au tot dus, si se tot departau! Daca erau suficiente ture, m-ar mai fi ajuns din urma inca o data! Ah, am uitat sa spun, aveam de facut 15 ture a cate 1,5 km, deci vreo 20 de km. Cand intram in ultimul tur, organizatorii mi-au facut semn sa trag pe dreapta, sa ma opresc. M-am mirat, credeam ca nu stiu ei ca mai am un tur, dar de fapt ideea era sa eliberam locul pentru cei care aveau sa sprinteze la finish. De fapt ce loc sa eliberez, ca eu ma duceam, ei se opreau dupa ce terminau, nu incurcam pe nimeni. Sau poate s-au gandit ca vreau si eu sa vad finish-ul…

Si l-am vazut. Au gonit cu forta doi baieti, intre care si baiatul din Galati, acela de avea cursiera aia smechera de care ziceam la inceput. Cel care zicea ca nu s-au prea antrenat nici ei… eh, poate daca se antrena mai bine, nu iesea pe locul doi! :)) Si celalalt baiat cu care vorbisem nitel a fost in primii 5.

Eh. Eu am iesit cred pe locul 15 sau 16, si nici macar nu m-am simtit prost din cauza asta! Desi ma gandeam in timp ce pedalam sa am grija sa nu ies ultimul. Dar apoi nici asta n-ar fi contat – ma simteam chiar foarte bine! Mai si zambeam uneori, pentru ideea ca particip la o cursa (prima mea cursa), pentru ca sunt pe bicicleta, pentru ca fac sport, pentru ca nu-mi pasa ce zice lumea etc. M-am simtit chiar bine, si am fost bucuros ca nu am lasat emotiile sa ma faca sa stau acasa si sa nu particip. A fost minunat ca am participat! Dar ar trebui sa incep sa ies zilnic cu bicicleta.

Oricum, ma gandeam… poate pentru mine mersul pe bicicleta inseamna altceva decat pentru baietii care concureaza regulat la curse (cred ca eram singurul care nu mai participase niciodata la o cursa). Pentru mine e vorba de sentimentul de libertate pe care il am cand pedalez, cand simt soseaua cum se scurge pe sub mine, cand vad peisaje in jur (daca ies din Bucuresti)… si apoi ce simte fiecare e ceva personal, si nu poate fi comparat. Dar daca e vorba de curse… important e sa participi – daca nu ai pretentii de a castiga. Dar daca ai… atunci e mai bine sa castigi!

Pana acolo insa, poti castiga zilnic ceva, pur si simplu facand sport!

Ioan

(nu uitati de joia bicicletei – joi, 25 martie, ora 18 – parc tineretului)

(multumesc pentru  poze Oanei)