Câte lucruri se pot face într-o zi, e incredibil! Cât de departe poți ajunge, dacă te trezești de dimineață, câtă frumusețe poți să descoperi și cât poți să te bucuri pentru ceea ce vezi! Nu e nevoie să fie cine știe ce munte celebru, sau vreun vârf foarte înalt și stâncos. Au toate farmecul lor, care pornește de fapt din noi în primul rând. Că dacă în noi nu există dorința aceasta de frumos și un suflet care să permită ochilor să vadă… poți să treci indiferent pe lângă toate, cu gandul la ”lucruri mai importante”.

Fusesem în munții Grohotișului  prima oara în decembrie, singur. Mi-am spus atunci că trebuie să fie tare frumos primăvara, când totul este verde, dar nu mă gândeam cât de diferit poate să fie totul! Revenind însă acum, la începutul lui iunie, am găsit muntele complet schimbat, în haine de primăvară nu neapărat mai la modă, dar mult, mult mai frumoase! Se înțelege că totul era verde în loc să fie maroniu, totul era mai viu, în loc să fie uscat, dar și cerul era altul! Un cer mohorât și cenușiu schimbă mult peisajul – așa cum o face și unul albastru cu norișori albi, cum am avut noi în această zi.

Pentru cine nu știe, munții Grohotiș fac parte din Carpații de Curbură, și ca idee, se află între valea Doftanei la vest și valea Teleajănului la est. În vest sunt munții Baiului, în nord e Ciucașul și la est munții Tătaru. Se poate urca din Cheia, din Slănic, din Măneciu, din Pasul Predeluș sau pasul Bratocea, sau de pe Valea Doftanei (Teșila și Trăisteni) etc.

…

Dar să încep cu începutul. Irina, sora mea, și cu Darmina, colega ei, vroiau să meargă la Slănic câteva zile, la noi la ”țară” (bunicii noștri erau de acolo, de lângă Slănic Prahova). Eu am zis că merg cu ele dacă facem și un traseu de o zi în Grohotiș, unde ele nu mai fuseseră și unde eu îmi doream să revin – mai ales ca eram destul de aproape de munte. Pentru că Irina a preferat din diferite motive să rămână cu nepoțelul nostru acolo la curte, joi dimineață (3 iunie 2010) pe la ora 6 am plecat spre munte doar eu cu Darmina.

Din Slănic se poate urca direct în Grohotiș, pe niște dealuri din capătul orașului, dar noi am preferat altă variantă. Cu mașina am traversat spre valea Teleajănului, pe drumul  asfaltat ce trece pe la Piatra Verde (o cariera de piatră… verde! – un loc tare interesant). Din DN1a, drumul ce duce la Cheia, se face stânga spre satul Schiulești și mânăstirea Crasna. Pe asfalt sunt cam 7 km, până se ajunge într-o parcare (teoretic cu plată) din capătul satului, de unde se poate merge pe jos spre mânăstire. Noi însă ne aventurăm cu mașinuța mai departe pe drumul forestier. Trecem de mânăstire, care rămâne pe dreapta (e un drum care coboară, dar e doar pentru mașini off-road) și înaintăm atât cât putem – traversând câteva zone mai dificile, cu noroi și denivelări. În rest, drumul e chiar foarte bun.

Lăsăm mașina după 7.5 km de strecurat prin pădure pe acest drum, pentru că mai departe e un mal căzut și o porțiune cu noroi și nu vreau să mă aventurez pe-acolo (suntem totuși cu o SuperNova, nu cu Duster). De aici continuăm pe jos, deși, dacă treceam de acea porțiune – și se putea trece – drumul ar fi fost foarte bun cel puțin încă vreo 3 km.

Am plecat de la mașină pe la 7.30. Prin pădurea înaltă se strecoară razele unui soare strălucitor și plăcut, desi pe site-ul meteo anunțaseră o zi înnorată, doar cu puțin soare spre prânz. Drumul merge lin prin răcoarea pădurii, și râul Crasna se aude destul de vijelios mai jos, în vale. Știu de pe hartă că drumul trebuie să intersecteze râul într-o poiană, de unde ar trebui să începem și noi să urcăm. Ajungem în acest loc după vreo 40 de minute (2-3km), și sunt surprins să găsesc acolo… o cabană. Cabana Moașa, care este închisă, dar care arată foarte bine și e poziționată tare strategic. Dacă ar funcționa ca o cabană turistică, ar fi un bun punct de plecare spre munte, sau de ieșire din traseu. Păcat ca e închisă, poate ar fi venit mai multă lume pe-aici. Sau ăsta ar fi un dezavantaj?

De aici părasim drumul principal și trecem râul peste un pod ce coboară spre stânga. Am ajuns astfel la marginea pădurii, și în fața noastră se ridică destul de abrupt o culme împădurită a vârfului Moașa – primul vârf unde vrem să ajungem. La intrarea în pădure sunt câteva marcaje forestiere pe copaci, o bandă roșie verticală sau o bandă bleu orizontală încadrată de două benzi albe – dar noi nu găsim o potecă evidentă care să urce. Așa că începem să urcăm destul de abrupt prin pădurea cea verde și înaltă. (De fapt trebuie să fi fost o potecă spre stânga, poate chiar drumulețul ce mergea pe malul drept al râului, care ar fi urcat prin altă parte – noi am ieșit în ea mai sus).

Prin pădure ne atrag atenția ferigi ascuțite, floricele albastre de Nu Mă Uita (iată că nu le-am uitat!) dar și frunzele verzi ce parcă strălucesc atunci când  lumina soarelui trece prin ele. Ne bucurăm de faptul că suntem în  pădure și nu trebuie să urcăm această porțiune direct în bătaia soarelui. Ar fi fost epuizant.

Găsim un fel de potecă acoperită de frunze, și o urmăm, atunci când o vedem, pentru a ne ușura puțin urcușul. Găsim și un mic izvor, dar, deși nu avem decât două sticle de 0,5 de apă și una de ceai, nu ne stresează prea mult acest aspect. Știu că sub vârful cel mai înalt e un izvor, iar pe creastă se merge lin, nu e nevoie de prea multă apă.

La un moment dat ieșim într-o culme mărginită și în stânga și în dreapta de văi destul de mari, și tot aici găsim și o potecă evidentă – unde regăsim și marcajul acela forestier (există chiar și stâlpișori numerotați – noi am ieșit la numărul 6). De aici nu putem decât să urmăm poteca, urcând inevitabil spre marginea pădurii, spre vest. Pe hartă culmea aceasta nu e foarte bine definită, liniile care marchează diferențele de nivel sunt destul de puține (constatasem asta și data trecută).

După mai puțin de o oră de urcat, ajungem la marginea pădurii – unde ne așteaptă un luminiș verde, încălzit de soare. Am ieșit exact unde vroiam să ieșim, ba chiar și timpul îl anticipasem bine încă de acasă.

De aici nu mai intrăm în pădure, piciorul acesta de creastă merge spre vârful Moașa, pe care îl vedem un pic spre stânga. Găsim și aici un izvor, câteva văcuțe care pasc liniștite, și ne apropiem de vârf. Ca să ieșim direct în creasta principală putem ocoli vârful pe la dreapta, dar noi hotărâm să urcăm puțin și pe vârf – cu speranța că am putea să vedem satul Drajna, unde are Darmina bunicii. Dupa un mic urcuș pronunțat, după 40 de minute de la ieșirea din pădure, ajungem pe vârf. De fapt nu e vârful Moașa, că mai încolo puțin, dincolo de o vale, e un alt vârf care acum pare puțin mai înalt. Nu mai mergem însă până acolo, ne mulțumim să ne oprim aici pentru o pauză de masă și de admirat peisajul.

Înspre est vedem valea râului Crasna, pe unde am venit cu mașina. Pare tare lungă (are de fapt vreo 20 de km). În capătul ei parcă se văd niște acoperișuri, dar calculăm că nu e Drajna. Ghinion. O ademenesc pe Darmina cu vârful Nebunul Mare, pe care îl vedem puțin mai la stânga, singuratic, golaș, un vârf unde îmi doream să ajung când m-am uitat acasă de traseu pe google earth. Îi spun că de acolo trebuie să se vadă superb fix spre Drajna! (deși probabil nu s-ar fi văzut). Am stabilit că vedem la întoarcere cât timp avem, în ce stare suntem etc.

Și mai spre nord vedem o parte din creasta Zăganu din Ciucaș, iar în stanga ei, scoțând capul de după o culme înverzită, vârful Grohotișul, cel mai înalt vârf din acești munți, unde vrem și noi să ajungem astăzi. Pare incredibil de departe, văzut și pe viu, dar și în poze. Din fericire, drumul până la el e destul de lin, îl cunosc eu – se poate parcurge destul de repede.

Spre vest e o vale împădurită, o șa, pe unde vom traversa și noi ca să ajungem în creasta principală, apoi vedem desigur și creasta. Dincolo de ea vedem foarte puțin din Bucegi, doar vârfurile Coștila și Bucura, iar vârful Omu e puțin în nori. Spre sud, pe lângă văile înverzite ce coboară dinspre munte, vedem vârful de lângă noi, acela puțin mai înalt, iar în spatele lui – vârful Trifoiul,  golaș și el, pe unde se vine dacă urci din Slănic. Revenind puțin cu privirea spre est, în valea de sub noi e o stână, pe al cărei coș iese fum. Și noi suntem la masă, dar pofta de brânză de la stână și o mămăliguță caldă (care de fapt nu prea ne place), o face pe Darmina să dea o fugă până acolo, măcar cu gândul. Cu gândul la brânză, nu la vreun ciobănaș drăguț.

Peisajul e foarte frumos de pe acest vârf, dar la frumusețea locurilor contribuie foarte mult și lumina caldă a soarelui, și cerul, care în acel moment era albastru, presărat cu norișori albi superbi! Și, deși urcușul prin pădure mi s-a părut foarte, foarte asemănător cu urcușul  prin pădure de data trecută, din decembrie (când am urcat din Cheia), de acum creasta îmi pare extrem de diferită. Un lucru care să mă uimească în plus – capacitatea muntelui de a se schimba, de a deveni din ce în ce mai frumos – de a avea mereu ceva nou de oferit.

…

Începem să coborâm spre șaua dintre vârful Moașa și creasta principală, unde ne așteaptă sperioși fix ”șase cai frumoși”. Darmina nu se poate abține să nu încerce să mângâie unul, și, deși cinci dintre ei se îndepărtează, unul rămâne și se lasă mângâiat pe cap – probabil o senzație plăcută pentru toți cei implicați în acest moment.

Poteca nu intră în pădure pentru a trece în partea cealaltă, se strecoară printr-o poiană pe la marginea ei. O poiană unde am crezut că mă voi îmbogăți, când am auzit-o pe Darmina strigând entuziasmată ”oaaaaa, câți băăăănuuuți!!”. Eu deja pregătisem rucsacul să-l umplu, îmi părea rău că n-am luat rucsacul ăla mare, dar când colo… bănuții găsiți de Darmina, cu petale albe și mijlocul galben, nu puteau să ne îmbogățească decât sufletește, nu și material. Ce dezamăgire, cui îi trebuie comori din astea pentru suflet? Banii domne sunt viața! :))

Din șa începem să urcăm spre creastă, pe un drum de căruță destul de prost, pe care se scurge un pârâiaș. Din dreapta apare o turmă de oi și schimbăm două vorbe cu ciobanul, apoi ajungem imediat și în creastă.

Încă un moment în care să mă minunez de cât de schimbat e totul față de data trecută, de câte minuni poate face primăvara și cum de atâtea ori mă face să exclam că ”N-am mai văzut niciodată atâta verde la un loc!!” (dar am mai văzut, că l-am căutat).

De acum avem priveliști minunate și spre vest, unde vedem toată creasta munților Baiului, iar în dreapta ei – vârful Neamțu și vârful Paltinu, care e puțin în nori. Sub ei, valea râului Doftana, verde și frumoasă, mai puțin celebră ca vecina de peste Baiului, parcă păstrându-și din acest motiv mai bine naturalețea.

Spre sud nu vedem mare lucru pentru că privirea e blocată de vârful Radila Mare, pe care urcam și noi puțin ca să vedem restul de creastă dincolo de el. E încă lungă, dar și mai joasă, și merge în zig-zag, stânga-dreapta stânga-dreapta, coborând spre Trăisteni și Teșila. Câte amintiri îmi revin în minte, a fost o excursie tare frumoasă și prima mea vizită pe această creastă, când eram singur și dornic să descopăr…

Spre nord vedem cum creasta merge destul de lin spre vârful cel mai înalt. E presărată de vârfulețe mai mici sau mai înalte, pe stânga sau pe dreapta, pe care drumul le ocolește, și parca te îmbie să mergi mai departe. Ah, am spus cât de verde era totul? Era tare verde!! Un verde atât de frumos, și în combinație cu cerul… vai, trebuie profitat din plin de astfel de momente, și trebuie mers cât mai mult în astfel de locuri! Te încarcă așa tare cu bucurie, e minunat!

Începem să mergem spre nord, și uitându-mă pe hartă observ o chestie interesantă: trecem pe lângă 4  vârfulețe care au înălțimile următoare: 1482, 1483, 1484, 1485 metri. Nu în ordinea asta, dar ce mai contează! Drumul le ocolește, și la fel facem și noi. Nu fără a ne minuna de un alt grup de șase cai frumoși aflați într-o vale. Parcă umblă special câte șase! (Pentru cine nu știe faza, să caute pe youtube clipul cu ”șase cai frumoși”).

În partea dreaptă, deci spre est, vedem și Clăbucetul (Măneciului), un munte singuratic, masiv, cu vârful golaș. Ce desfășurare de peisaje trebuie să fie și de-acolo… Mai în stânga de el se vede și Vârful lui Crai, primul vârf din creasta munților Tătaru, și îmi revin amintiri și din acea excursie… Chiar am fost în excursii minunate primăvara asta! Și daca tot îmi  aminteam de acea excursie, și mai spre stânga, în capătul crestei munților Tătaru se vede și masivul Siriu, destul de evident, rotunjit și puțin întunecat. În dreapta lui abia se distinge vârful ascuțit al Penteleului, și ceea ce mă gândesc că trebuie să fie vârful Podu Calului, că era singurul mai înalt  în dreapta de Penteleu. El trebuie să fie. Creasta Zăganu se vede și ea stâncoasă spre nord, și vârful Grohotișul se tot apropie.

Pe văi mai sunt turme de oi, dar până acum nu ne-a lătrat niciun câine. Am mai stat de vorbă cu vreo 2 ciobani, despre animale sălbatice, despre vreo potecă spre Nebunul Mare etc…

Până să ajungem în dreptul vârfului Ulița, am coborât puțin spre dreapta până pe marginea văii, ca să vedem acolo sub noi, stâna unde am dormit eu singur data trecută. Părea parcă și ea mai veselă decât atunci, acum că totul era schimbat în jur și mai plin de viață. Nu așa mohorât ca în decembrie.

Trecem de vârful Ulița, nu fără a observa o potecă ce merge pe sub vârf înspre dreapta, și mă gândesc că pe acolo vom coborî și noi la întoarcere.

Găsim și un lăculeț pe malul căruia pasc liniștite mai multe văcuțe, și tot mergem pe creastă spre vârful cel înalt. Apropo de vârful acesta înalt, Grohotișul. Cu cei 1768 de metri ai săi, vârful domină cu vreo 200 de metri restul de creastă. Iese deci foarte mult în evidență, într-un mod tare plăcut. Eu data trecută am venit din sens invers, și acolo creasta e mai înaltă, vârful nu iese așa mult în evidență. Acum însă mă uimește cât de abrupt pare, cât de masiv, impunător! E tare frumos să-l vezi acolo în față, să vezi drumul care șerpuiește pe creastă până sub el.

Cerul s-a mai întunecat de la o vreme, sunt nori negri și deasupra, și spre vârf, dar încă e senin. În urma noastră se vede încă soare pe creastă și în depărtări, și ne gândim ca poate mai ajunge și pe la noi câte o rază. Ceea ce se întâmplă din când în când.

Pe dreapta observăm un vârfuleț ascuțit tare drăguț, dar care nu are un nume pe hartă – așa că îl numim, nu știu de unde până unde, ”vârful ascuțit”! Mai remarcăm și pădurile de fag de pe văi, tare verzi, care încearcă să urce spre creastă strecurându-se printre dealuri pe albiile unor pâraie. Apropo de asta, pe mai toate văile care pleacă din creastă, se găsesc izvoare (nu neapărat permanente). Unele destul de aproape de creastă. Dar drumul merge oricum foarte lin, și chiar dacă ar fi fost soare puternic (ceea ce nu mai e de la un timp), efortul nu ar fi fost așa mare – și deci nici nevoia de apă. Chiar daca e bine să bei apă cât mai multă – înainte de a simți că ți-e sete, când corpul e deja deshidratat.

Dupa 2 ore și jumătate de mers pe creastă fără prea multe opriri (5 ore și jumătate de la mașină) ajungem la baza vârfului, acolo unde drumul începe să urce. Am mers bine, Darmina e destul de sprintenă. De fapt chiar mă gândeam la asta înainte să plecăm. Mai urcase cu mine în câteva excursii, dar nu eram singuri – și din tot grupul, ea ar fi fost mereu prima, parcă mereu neobosită, mereu dornică să meargă mai departe. Mi-a plăcut asta, și mă gândeam acum că o să merg tare bine doar eu cu ea. Ba chiar îmi făceam probleme dacă nu cumva ea merge mai repede ca mine. Dar e normal să se vadă diferența, orele de urcat și km parcurși pe bicicletă – ba și faptul că sunt mai înalt. ”Tu te oprești pentru mine?” mă întreabă. ”Ei, mai fac și eu două poze, e numai bine!”. Din punctul ăsta de vedere am fost foarte mulțumit de căprița neagră.

Urcușul până la vârf, pe unde am ales să-l facem noi – adică direct pe coama care începe să urce din drum, e destul de obositor. O variantă mai lejeră ar fi să ocolești vârful pe drum, până în partea nordică, și de acolo să mergi spre sud – e mai lin pe acolo. Aici însă începem să urcăm pe o pantă abruptă acoperită de grohotiș – și pentru prima oară muntele ăsta mă duce cu gândul la grohotiș. Până acum, numele lui nu mi s-a părut deloc potrivit. Ar fi trebuit să se cheme… Poieniș.

După jumătate de oră în care urcăm prin umbra întunecată a norilor deveniți negri, ajungem pe vârf. Suntem la 1768 de metri altitudine, și chiar dacă stă să plouă, peisajul e minunat – norii nu ne obturează vederea decât spre Ciucaș, unde nu reușim să vedem vârful. În rest, văile verzi și dealurile, creasta cea lungă de unde am venit, orașul și lacul Măneciu în vale, Siriu, Tătaru, Clăbucetul într-o parte, Valea Doftanei cu câteva căsuțe în cealaltă, toate par mai frumoase de acolo de sus. Poate și pentru că ne oprim mai mult timp, amintindu-ne să privim în jur. Ar trebui să facem asta mai des. Și nu mă refer la munte…

Ne așezăm pe iarbă să mâncăm, nu înainte de a ne pune pe noi ceva călduros, pentru că bate vântul destul de rece. De plouat nu plouă și nici nu va ploua, așa pare. În schimb remarc faptul că pe vârful Paltinu din Baiului tot timpul e un nor. De 3 ore de când am ieșit în creastă, vârful Paltinu e în nori, chiar dacă vârful Neamțu de lângă el, nu. Asta mă duce cu gândul la aventura mea pe acel vârf, când m-am pierdut în ceață și-am bâjbâit vreo jumătate de oră total dezorientat. Un castel cu vrăjitoare parcă ar lipsi de pe acel vârf și imaginea ar fi completă.

La orizont, în depărtări, e încă soare – și mi se pare incredibil cum un șir de norișori albi, foarte mici, se întind la același nivel pe o suprafață foarte mare – de la stânga la dreapta, undeva sub norii cei negri. Parcă ar fi un șir de rățuște albe pe lac, că tot e cerul albastru pe-acolo. Tare frumoși mi se par norii, diversifică atât de mult peisajul, ies și pozele mai frumoase și mai vii datorită lor.

La coborâre am scurtat pe o vale abruptă, spre vest, ieșind direct în drumul ce ocolea vârful chiar pe-acolo. Asta și ca să ieșim la un izvor pe care-l știam acolo, deasupra drumului. Izvorul este, dar pentru că apa curge prea pe sol, nu ne chinuim să umplem sticla – mai avem puțină apă și oricum urmează să coborâm spre pădure.

Până la vârful Ulița traseul a fost același, la fel de frumos. La un moment dat am trecut pe lângă 3 femei și un nene care mergeau cu câteva vaci pe drum spre nord, în sens invers nouă. Am salutat și am mers mai departe, dar după nu mult timp am găsit pe iarbă vreo 4 pliculețe goale de cafea instant, o conservă și alte ambalaje – semn că locul acela era tare frumos pentru o pauză, dar și că drumul până acolo i-a obosit pe bieții călători atât de mult, încât au devenit incapabili să reziste efortului de a căra după ei câteva ambalaje – mult mai grele acum, că sunt goale. Îmi venea să mă duc înapoi după ei cu gunoaiele să le spun vreo două, dar erau deja aproape de vârful cel mai înalt, și noi destul de departe. Am strâns noi ce era de strâns într-o pungă și am pus-o în rucsac. Nici măcar n-a fost așa greu, oricât de frustrant este să trebuiască să strângi dupa alții mai puțin înzestrați de vreo forță divină superioară cu o calitate total supranaturală și greu de obținut, numită bun simț.

Drumul ocolește vârful Ulița (1565m) pe la dreapta, dar noi începem să-l urcăm, destul de lejer, printr-o iarbă destul de mare. Ajungem sus după aproape o oră și jumătate de la vârful Grohotișul. De aici peisajul e deasemenea superb, oferind în plus o priveliște mai de ansamblu asupra crestei sudice (fiind mai sus decat ea cu cel puțin 100 de metri), dar și o imagine mai clară asupra vârfului Grohotișul, pe care îl vedem acum puțin mai din lateral, dar și de la o înălțime mai mare decât de la nivelul drumului. De aici se observa insa cel mai bine… Primăvara pe Uliță!

Începem să coborâm spre sud est pe o coamă îngustă și drăguță, ca să ajungem în șaua de sub vârful Nebunul Mare (care e vizavi). Pe drum ne întâmpină o turmă de oi și ne latră primii câini pe ziua de azi, iar ciobanul ne spune ca ar fi o potecă undeva pe stânga, potecă ce ne va scoate la drumul forestier de pe valea Crasna.

Observ și de aici plin de bucurie stâna unde am dormit în decembrie, care se vede dincolo de vale spre dreapta, apoi ajungem pe ultimul vârfuleț înainte de coborâre. În fața noastră e o vale foarte abruptă ce duce spre șa, și eu propun să coborâm pe acolo, direct la vale. Darmina se cam sperie când vede cât de abrupt este, dar pentru că oricum nu găsim nicio potecă (era o imitație de potecă ce mergea orizontal spre stânga, dar dacă ar fi coborât unde vroiam noi să ajungem, ar fi ocolit destul de mult) începem să coborâm pe acolo. Puțin câte puțin, nici nu-ți dai seama când ajungi jos. E iarbă și nu e așa dificil să cobori, sprijinit în băț, doar când privești puțin spre înapoi, în sus, îți dai seama cât de abrupt este de fapt. Și astfel ajungem la marginea pădurii. Dincolo de ea începe un urcuș la fel de abrupt, dar împădurit – spre vârful Nebunul Mare, unde hotărâm să nu mai mergem. Noi însă trebuie să coborâm spre dreapta, ca să ieșim în drumul forestier. Sper să găsim o potecă la marginea pădurii, dar găsim doar câteva marcaje forestiere. Pe un copăcel zăresc o bandă roșie de plastic legată cu fundiță, un semn ce pare să marcheze o potecă – pe care nu prea o văd.

De acum ne afundăm în pădure, și nu e o pădure obișnuită, una prin care să mergi liniștit pe potecă, admirând soarele printre crengi, floricelele și multele nuanțe de verde. Asta e o pădure atât de deasă și de întunecoasă și de întortocheată încât… ne bucurăm incredibil de mult amândoi! E fantastic! Ne amintim puțin de coborârea de pe Muntele Mare din Apuseni, când a trebuit tot așa să coborâm fără potecă, printr-o pădure înghesuită. Și acum suntem nevoiți pentru a înainta să rupem din crengile uscate de la poalele brazilor, să ridicam crenguțe subțiri de fag sau de alți copaci, să ne aplecăm uneori mult, alteori să sărim peste obstacole… e minunat! Nu mai e nici urmă de potecă, de semn forestier, de marcaje agățate de vreo creangă. Nici măcar sticle de plastic pe jos nu găsim! Doar un fir de apă, pe care încercăm să-l urmăm –  destul de greu uneori, pentru că malurile sunt ori prea abrupte, ori prea alunecoase, ori prea pline de tufe sau de copaci. Nu avem vizibilitate prea mare în nicio parte, pentru că terenul nu coboară uniform – uneori e de urcat, uneori trebuie să faci stânga pe după un delușor, alteori cobori și apoi urci iar… nu știi ce urmează. Pădurea e atât de diferită parcă de la metru la metru – ba sunt brazi cu crengi uscate, ba fagi foarte subțiri și unul lângă altul, ba fagi înalți și alți copaci mai mici printre ei, cu crengile împreunate ca să nu poți trece…

Cel puțin în afara pădurii iese soarele, și asta ne mai luminează și nouă puțin înaintarea. Mai fac și gălăgie din când în când, cu terenul ăsta denivelat ne putem trezi oricând față în față cu un urs – chiar dacă uneori mi se pare că Darmina seamănă cu unul, îmbrăcată toată în negru așa… ei, cu un ursuleț mai mic.

Pârâiașul pe care l-am urmat se unește cu un altul, și astfel crește. Apoi din dreapta vine un pârâu mai mare, și ieșim pentru o clipă la lumină. În urmă putem vedea deasupra  pădurii vârful de unde am coborât, și ne gândim că nu mai avem mult până la drumul forestier. De fapt mai este ceva de mers. De acum trebuie să fim atenâi când traversăm râul – pietrele alunecă și el a devenit destul de lat – nu mai poate fi sărit dintr-un salt. Eu chiar am alunecat pe o piatră și am căzut cu piciorul în apă. M-am udat complet, că am membrana perforată la Salewa, dar cel puțin se usucă repede și nu mai simt udătura.

Malurile sunt acoperite de grohotiș, și uneori sunt prea abrupte pentru a putea  merge pe ele – caz în care trebuie să traversăm râul pe malul mai primitor. Apropo de asta, nu știu ce imagine îmi creasem eu despre munții ăștia după excursia din decembrie, dar acum senzația e că sunt în cu totul altă parte – nu în munții Grohotișului. E atât de sălbatic și de verde, de viu, de activ, te ține în priză la fiecare pas, nu e ca pe creastă, unde mergi lejer admirând peisajul. Aici te bucuri enorm de mult, dar de altceva. Câte frumuseți și bucurii poți găsi pe munte… Deși aici mă simțeam mai puțin PE el și mai mult ÎN el cumva…

Din dreapta, dintr-un tunel întunecos de pădure, iese un drum forestier tare noroios, și Darmina remarcă foarte bine că și dacă l-am fi găsit mai devreme, nu ne-am fi bucurat, ci am fi făcut tot posibilul să-l ocolim – să mergem pe malul lui – ca și cu râul  de altfel.

Drumul însă nu e încă scăparea noastră, pentru că el intră pe firul apei și acolo rămâne. Adică dacă ar merge o căruță pe el, ar continua drumul pe albia râului, prin apă. Noi nu facem asta, așa că ne strecurăm cu greu pe sub crengi aplecate peste apă, crengi ce formează o boltă, un tunel tare frumos – cu partea de jos limpede și albăstruie, iar cea de sus verde și deasă. Și în capăt cu o luminiță.

Abia după ce trecem prin tunelul acesta, care mă duce cu gândul la un fel de river-road, ieșim la drumul forestier, al cărui capăt este acolo. Câțiva oameni taie lemne și încarcă în căruță, și noi privim puțin în urmă, admirând vârful însorit de unde am început coborârea – și atât cât reușim să vedem din pădurea pe care tocmai am străbătut-o. Ce parte superbă a excursiei, atât de neașteptată, dar atât de plăcută. Sigur, în urma acestei aventuri prin desișul pădurii eu m-am ales cu un țep de la o tufă de cătin în deget, și n-am reușit să-l scot decât acasă. Dar asta mă face și acum să zâmbesc.

De la capătul drumului forestier, unde am ajuns după o oră de umblat prin pădure ca mistreții, facem încă 35 de minute până la cabana Moașa, unde începusem urcușul de dimineață. De aici ajungem la mașină după alte 40 de minute, în care Darmina se săturase de mers pe drum forestier – deși eu încercam să-i mai atrag atenția asupra vreunui aspect frumos al acestuia – muguri proaspeți de brad, o poiană însorită, o cascadă pe care o fac să curgă cu repezitorul într-o poză… Nu uit să menționez că ”eu dacă veneam singur, nu aveam mașină să mă aștepte, și aș fi mers 20 de km până la șosea…” – poate așa ăștia 2 km rămași nu mai par atât de lungi.

În dreptul mânăstirii Crasna trecem pe lângă un om mai în vârstă cu o sapă în mână, și Darmina îmi spune să-l iau și pe el (deși nu ne făcuse cu mâna). Opresc și-l întreb dacă vrea să meargă cu noi spre sat, și se bucură de asta. Așa că, drept răsplată pentru că l-am scutit de vreo 2-3 km de drum, ne oferă câteva informații despre mânăstire (că e de călugări), despre microbuze (exista microbuze Vălenii de Munte – Schiulești, costa 4 lei), despre un drum de țară care traversează dealul până la Slănic (și care ar fi fost mai scurt, dar nu ne aventurăm).

Ne oprim pentru o poza cu acoperisuri roșii în valea verde și pentru a admira înainte de plecare valea raului și crestele împădurite pe care le lăsăm în urmă, și intrăm în drumul național. De aici ajungem înapoi la Slănic, unde Flavian (nepoțelul în vârstă de 7 ani) poate să propună înainte de culcare, ca și în seara precedentă, ”să spună Ioan o poveste din aia de pe munte… ca aia cu focul de la stână”.

O poveste cu locuri magice, cu întâmplări fantastice și sentimente (prea) rare, cu emoții, cu teamă și bucurie, o poveste atât de plină, de frumoasă și de… adevărată. O poveste ce o călătorie pe munte poate deveni, dacă ea te atinge suficient de mult încât să te facă să-ți dorești să o exprimi – astfel încât să se bucure și alții de ea.

…

Ioan, 5-6 iunie, despre excursia din 3 iunie din muntii Grohotis.

Mai multe poze (unele cu descrieri comice) gasiti aici:

 http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/MuntiiGrohotisSchimbareaLaFata?feat=directlink

Aici e textul cu descrierea excursiei din decembrie din muntii Grohotis:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2009/12/10/creste-de-grohotis-si-o-noapte-la-stana/

…

(Daca doriti sa aveti pe perete una din fotografii, sau sa o faceti cadou cuiva, vedeti detalii aici)