Un preot, un călugăr și-un Ioan au urcat pe Giumalău

(link catre poze la finalul textului)

Nu e tocmai la indemana sa ajungi din Bucuresti in nordul tarii, si nu e un drum pe care sa-l faci foarte des. Dar daca tot il faci, apoi trebuie profitat din plin de asta! Noi, familia Stoenică – tata, mama, Irina, Maria (surorile mele) si eu – Ioan,  avem de ceva vreme un motiv bunicel de a ajunge in zona Campulung Moldovenesc. Si anume mânăstirea Pojorâta, unde venim in vizita la călugarul Iachint – cunoscut pana in urma cu circa 7 ani drept Daniel Stoenică – fratele meu. Da, am un frate călugăr. Pe langa el mai am un frate Emilian care de data asta a ramas acasa, si doua surori, Irina si Maria, care urca din greu dealul spre manastire. Daca facem calculul, suntem 5 frati (eu sunt cel mai mare) – nu ca ar avea vreo relevanta asupra excursiei, dar trebuie ca a avut ceva influenta (pozitiva) in dezvoltarea noastra iubitoare de frumos si apropiata de natura si de Dumnezeu (sau poate ar fi mai bine sa spun ”apropiată de anumite valori morale si spirituale” – ca nu toata lumea crede in Dumnezeu, dar cred ca toata lumea ar trebui sa creada in bunatate, dragoste, bun simt etc).

Am condus (cu randul, eu si Irina) vreo 600 de km pana la Pojorâta – pe varianta Brasov – Sf Gheorghe – Miercurea Ciuc – Gheorgheni – lacul Bicaz (cu oprire la ”locul Mariei” pe poiana cu flori si vedere spre Ceahlau) – Targu Neamt – Campulung Moldovenesc.  Un drum in care ai ocazia sa vezi atatea locuri frumoase pe care tara asta le are (si pe care prea putin le stim). Am trecut pe langa atatia munti (Baraolt, Hasmas, Harghitei, Giurgeu, Ceahlau, Tarcău, Rarau si Giumalau etc) incat nu se poate sa nu-ti vina pofta sa urci macar pe vreun varf mai inaltut din fiecare masiv, numai ca sa privesti de acolo de sus, in jur. E de ajuns sa zaresti de la sosea un varf stingher undeva la marginea câmpului (cum era de exemplu vf Harghita Mădăraș) ca sa-ti dai seama ca privelistile pe care le ofera acel varf trebuie sa fie minunate. Iar unii munti sunt atat de putin umblati si cunoscuti…

Manastirea de calugari Pojorâta se afla undeva in masivul Rarău, mai sus de comuna Pojorata – cum urci spre Munceii Raraului. De la sosea pana la manastire, daca urci pe jos si fara bagaj, faci cam 30-40 de minute pe o poteca abrupta presarata de bancute rosii de lemn unde sa te odihnesti. Si, daca ai noroc, si de fragi. Altfel, exista un drum forestier pe unde mai circula calugarii cu tractorul sau cu Aro (daca sunt mai multi credinciosi care vor sa urce si au mult bagaj, se poate vorbi la manastire sa vina cineva cu tractorul sa ii ia de jos).

Numele schitului e de fapt ”manastirea sf Ioan Iacob Corlățeni” – dupa numele localnicului fondator – care, rugandu-se pe acel versant sa primeasca vesti despre fiul sau pierdut pe front, a avut o viziune care mai apoi s-a indeplinit, fiul sau intorcandu-se acasa la scurt timp. Biserica a fost daramata de comunisti si refacuta ulterior, o parte din chilii au luat foc in urma cu cativa ani, au fost refacute si ele, si in principiu, e un loc tare placut si linistit. Calatorii pot primi gazduire si masa (gratuit) pentru doua – trei zile (nu strica daca fiecare aduce cate ceva sau daca participa la vreo slujba sau da un acatist). Asadar un loc minunat pentru reculegere, pentru rugaciune, sau… pentru a urca pe munte. Pentru ca, desi venisem la manastire, eu eram hotarat sa urc si pe varful Giumalău (1857m), pe care il vedeam mereu atat de aproape, dincolo de valea de sub manastire. Pe Pietrele Doamnei din Rarau urcasem anul trecut, fiind si ele foarte aproape.

Se anuntau ploi, dar sambata seara cand am ajuns noi (19 iunie 2010) era un soare atat de cald si placut care apunea peste dealuri, incat asta mi-a dat speranta ca poate si a doua zi va fi macar putin vreme buna.

Eu eram pregatit sa urc si pe ploaie, cu Irina si Maria (chiar daca ele erau mai putin pregatite 🙂 ), dar Daniel (calugarul Iachint – nici nu stiu cum sa-i mai spun) a primit invoire de la parintele stareț sa urce si el cu noi pe Giumalau. Auzind acestea, unul din preotii care slujesc la manastire, parintele Filoftei, s-a alaturat si el grupului – dornic sa revada un varf pe care a urcat de zeci de ori si de care nu pare sa se fi saturat. Dar asta nu e tot. Fetele isi cam uitasera acasa pelerinele de ploaie, caciuli si alte lucruri utile pe munte – asa ca au imprumutat de la Daniel cate ceva, un pulover gros de lana, si, in lipsa de pelerine, o umbrela. Dar nu orice umbrela, ci una roz!

Pentru ca urma sa urcam alaturi de un preot si un calugar, tinuta fetelor trebuia sa fie una de manastire – NU in pantaloni, nu in fusta mini 🙂 ci in fusta lunga! Pe sub care au avut oricum si niste pantaloni sau colanti lungi, ca altfel degerau pe-acolo. Asa ca iata imaginea: Ioan (eu) in echipament de munte, cu bocanci, parazapezi, tricou tehnic, rucsac frumusel, bentita Salewa si bete de trekking. Irina si Maria in pantaloni cu fuste lungi pe deasupra si bocanci, basma sau bentita pe cap si un ghiozdan portocaliu in spate, cate un tricou Quechua, ca nu le-au luat degeaba, ba si o umbrela roz care m-a bantuit toata excursia atat de placut! Daniel in haine negre de calugar, cu un pulover de lana gri pe deasupra, o caciula neagra si o traista pe umar – cu aspect dragut de ciobanas de acum cateva sute de ani (nici n-ai zice ca a trait in Bucuresti si a fost la clasa de informatica in liceu) si parintele Filoftei, imbracat si el in negru, in vesmant lung si cu chipie preoteasca pe cap, si el cu o traista pe umar si o umbrela in mana. Daca expresia ”trupa de soc” nu se potriveste in cazul nostru, atunci nu stiu unde s-ar potrivi. Pentru ca eu am fost de-a dreptul socat sa vad o astfel de trupa urcand pe munte! 🙂

Din incinta manastirii se vede foarte clar varful Giumalau, si se vedea foarte clar cum el este complet in nori si cum se apropie nori si mai negri, de ploaie. M-am mirat ca n-a fost nimeni acolo care sa ne spuna ”aoleu, unde mergeti pe vremea asta, nu vedeti ca sta sa ploua?” ci mai degraba ”sa aveti la voi ceva de ploaie” si ”drum bun, Doamne ajuta”. Ca si cand oamenii de acolo erau obisnuiti si cu vremea si cu mersul pe munte in acele conditii. Chiar daca noi nu paream deloc a fi avut de-a face cu muntele pana atunci (ce stiau calugarii ce e aia Quechua 🙂 – pulover de lana sa fie!)

Dupa slujba de duminica si dupa ce am stat cu totii la masa, pe la ora 1 si ceva am pornit la drum. Dar nu oricum. Parintele Filoftei (care tocmai terminase slujba) ne-a dus pana jos (”la garaj”) cu tractorasul – o prima aventura care sa ne ridice moralul in vremea aceea mohorata – sa coboram drumul accidentat prin padure, stand in picioare undeva pe spatele tractorului, tinandu-ne de o bara de metal si bucurandu-ne de fiecare zdruncinatura. De fapt Irinei ii era cam frica, si tractorul mai si bubuia uneori, ca avea apa in motorina si dadea rateuri. Rasuna padurea oricum, si facea si cam mult fum.

De jos de la drum, ne-a preluat pe toti 5 un alt calugar cu un Aro, si cu el am urcat pe drumul forestier ce merge de la Pojorata la Rarau, pe valea Colbului. Drumul a fost asfaltat recent pana la iesirea din Pojorata (chiar pana la garajul manastirii, unde am lasat si noi masina), si se lucreaza intens pentru asfaltare si largire pana la Rarau – si de acolo la Chiril. O sa fie un drum de mare frumusete, dar si importanta – pentru a traversa muntii de la sud la nord. Cu siguranta insa va permite accesul in zona si celor care nu stiu ca muntele si natura nu sunt doar locuri unde sa faci un gratar ”la iarba verde” si unde sa lasi gunoaiele pe poiana. Dar cine sa-i invete si pe altii, daca nu noi, cei care stim?

Inainte sa parasim asfaltul si sa incepem sa urcam serpentinele, am oprit pentru a alimenta cu apa de la un izvor de pe partea dreapta a soselei. Mai sus nu prea mai sunt izvoare – doar apa de ploaie si multe siroaie maronii care se scurg pe marginea drumului. Apoi, dupa vreo 30 de minute cu Aro pe drumul noroios (prin ce denivelari a trecut, super masina Aro asta, made in Romania!), ajungem la inceputul traseului marcat banda rosie, in saua Fundu Colbului. De aici se poate continua pe drum tot pe banda rosie, spre Rarau si Pietrele Doamnei (circa 1,5h), spre cabana Zugreni pe cruce galbena (acest marcaj era prezent si pe drumul forestier pe care am ajuns noi pana aici, venind din Pojorata) sau spre vf  Giumalau. Unde indicatorul ne spune ca vom ajunge in circa 2,5 ore.

Aro ne paraseste si ramanem singuri in linistea incetosata a padurii. Pe drum pana aici a plouat destul de tare, cat eram noi in masina, dar acum s-a oprit. Numai cat sa ne pornim si noi veseli la drum, printre tufe de zmeura nenumarate si inca nefacute si zone de copaci taiati, unde au crescut braduti micuti si verzi. Sau poate au fost plantati, nu stiu – cert e ca aproape toti au pe varf o pata de vopsea cenusie, menita sa-i protejeze de capre si de oi.

Printre copaci zarim si niste cutii negre de tabla montate din loc in loc, ca niste felinare mai mari, cu un tub micut la partea de jos. Le-am mai zarit eu si in alte paduri, si chiar ma intrebam ce sunt. Un dezavantaj atunci cand mergi singur e ca n-are cine sa-ti explice ce nu stii. Acum  insa am aflat ca e vorba de un fel de capcane pentru muste, puse de cei de la ocolul silvic pentru a proteja copacii de invaziile de insecte daunatoare. Moama, daca stiam asta in Ciucas, pai coboram repede in padure si imprumutam o astfel de capcana, sa o pun langa cort 🙂

La inceput poteca merge destul de lin, si avem deschidere spre dreapta, spre nord, unde reusim sa vedem pe unul din versantii impaduriti – manastirea de unde am pornit. Eu nu ma pot abtine sa nu scot un chiuit, dar Daniel imi recomanda sa fac liniste daca vreau sa vad vreun cerb. Intreb cu aceasta ocazie si daca sunt ursi, lupi prin zona. Inteleg ca nu prea sunt – sau cel putin nu prea ai ocazia sa te intalnesti cu ei. Nici nu-i de mirare, cu atatea defrisari, cu masinarii de facut drumuri si oameni, probabil se retrag si animalele pe vai mai pustii.

 Apoi intram intr-o padure mai intunecoasa de brad, unde incepe si o ploaie puternica. Ne oprim sa ne punem geci si pelerine pe noi, fiecare ce are – si nu ma mira sa constat ca Daniel si cu parintele sunt cei mai echipati dintre toti! Cu geaca groasa peste pulover gros, Daniel n-are nicio treaba, chiar daca si-a pus in cap o punga de plastic (desi parintele a deschis o umbrela destul de larga sub care stau amandoi). Irina si Maria improvizeaza si ele ceva cu gecile lor cam subtiri si prea putin impermeabile, cu niste caciuli cu care au dormit dar care sunt frumos colorate – creand totusi o mare varza de culori 🙂 si cu o umbrela cam micuta, dar roz. Un roz tare frumos si in intunericul maroniu al padurii, dar si mai apoi, cand a devenit inconjurat de verde! Eu poate par imbracat ”ca de strand”, dar sunt obisnuit cu mersul pe munte si sunt echipat potrivit nevoilor mele – in tricou subtire cu maneca lunga si pelerina de ploaie (albastra!). In schimb cu pantalonii am dat-o in bara! Sunt de vara si se uda instantaneu, si absorb imediat apa. Asa ca la picioare simt rece, desi nu in mod deranjant, chiar daca sunt fleasca – mai putin la talpi, unde bocancii de iarna imblaniti (!) isi fac treaba de minune – deh, ma gandeam ca va fi noroi si frig – pacat ca n-am luat pantalonii de fâș.

Ne-am oprit putin sub un brad cu gand ca se mai opreste, dar n-am stat decat vreo 3 minute. Am propus ca daca oricum ne ploua, mai bine sa ne ploua in mers, si daca tot e sa se opreasca ploaia, mai bine sa fim pe varf cand se opreste. Toata lumea a fost de acord, asa ca mergem mai departe. Eu mi-am uitat aici un bat de trekking, dar mi-am dat seama dupa 5 minute si m-am intors in fuga dupa el, sarind peste baltile de pe poteca si fiind atent sa nu calc stramb pe vreo radacina de copac. E tare frumoasa poteca pe aici, chiar si pe ploaie – chiar si acum, cand norii negri o intuneca atat de tare ca zici ca mai e putin si vine noaptea.  

Daniel si parintele Filoftei merg primii, si Irina nu poate sa nu observe cat de repede urca – ei fiindu-i mai greu la urcus. Eu raman ultimul ca sa am grija de fete, dar m-am gandit ca daca eram doar eu cu Dan si cu parintele, am fi urcat super repede pe aici. Dar nu ne grabeste nimeni, si, desi poate ar fi trebuit, am considerat ca nu e cazul sa le atrag atentia celor din fata sa mearga mai incet, pentru ca fetele nu pot merge asa repede. Oricum, se opreau atunci cand nu ne mai vedeau si ne regrupam sa mai schimbam cateva vorbe.

Dinspre deal coboara un baiat si o fata din Brasov, care se bucura sa constate ca nu sunt singuri prin padurea pustie, apoi fiecare isi vede de drumul lui. Ce-or fi zis de trupa noastra, dotata ba cu sutană neagra ba cu tricouri sau polare Quechua?

La un moment dat parintele face dreapta, parasind poteca marcata, si urcand abrupt printre niste crengi de brad. Daniel urca dupa el, si eu ii intreb ce cauta pe acolo, ca poteca marcata merge inainte! Ne cheama insa si pe noi pentru a admira peisajul dintr-un loc spectaculos (s-ar putea sa fie vorba de stanca „polita caprelor”). O stanca pe care ne cataram cu atentie, ca aluneca, la o margine de prapastie verde (nu am fi ajuns acolo daca nu stiau ei locul acela). Ploaia s-a oprit parca special ca sa putem sa ne bucuram de peisaj din acest loc salbatic, presarat totusi cu cate-o sticla goala de plastic printre tufele de afin (sticla asta goala imi strica si mie acum descrierea peisajului, ce sa mai zic de efectul pe care il are acolo, aruncata in peisaj 😐 )

De pe stanca se vad coamele impadurite ale muntilor spre nord, satul Pojorata in vale si cladirile manastirii deasupra. Sunt norisori albi-cenusii care parca se ridica dintre copaci, dand impresia ca cineva a pus bucatele de vata pe crengile lor – ca in bradul de craciun! Spre est vedem Munceii Raraului, pe unde am fost anul trecut cu Irina cand am urcat pe Pietrele Doamnei, si printre doua crengi de brad le zarim si pe ele! Stancile impunatoare din apropierea varfului Rarau. Pe care il zarim deasemenea atunci cand norii binevoiesc sa se ridice, pentru a ne lasa sa numaram stalpii si antenele de pe varf. Cel  mai mult insa imi place sa privesc… in jos! Aici ar avea o bucurie si bucurestenii care merg cu metroul, care sunt atat de obisnuiti sa priveasca in jos incat pare ca niciodata nu privesc in sus sau in departari. Aici pot sa priveasca in jos linistiti, pentru ca peisajul este fantastic! Este o prapastie umpluta cu brazi, pe care ii privim de deasupra. Faptul ca totul e ud face si verdele sa fie mai frumos, spalat cumva de praf, si langa stanca, o floricica alba pe o creanga inalta cu picaturi de roua pe frunze ma atrage sa o fotografiez.

Ne continuam drumul si ajungem imediat la un indicator. Spre stanga se merge la cabana Giumalau pe cruce rosie (1,5h) iar in sus spre varful cu acelasi nume (tot 1,5h). Pana aici am facut cam o ora si jumatate  din saua de unde am inceput sa urcam. Pe harta mea (autori Vasile Baican, Dimitrie Oancea si Cazimir Swizewski) vad ca nu apare aceasta intersectie si nici poteca spre cabana, dar ea exista. Harta e oricum destul de veche, nici manastirea Pojorata nu apare pe ea. Marcajul banda rosie din sa pana pe varf e foarte bun, nu stiu cel spre cabana.

De aici nu dureaza mult si iesim din padure, pe o potecuta ingusta inconjurata de jnepeni. Inca picura, ba se aud si cateva tunete infundate, iar noi ne grabim spre varf. Pe mine ma mira ca sunt singurul care pare a fi ingrijorat in privinta fulgerelor pe creasta – ceilalti urca parca fara grija.

Mancam si cate un biscuite, iar parintele ne povesteste cum a urcat el intr-o zi de doua ori pe Giumalau, cu un prieten, sa duca o turma de oi la deal. Si a doua oara cand au urcat, pentru ca nu mancasera nimic, au cazut efectiv la pamant de foame si n-au mai putut inainta – asa ca au inceput sa manance frunze de afine, iar un calugar care i-a vazut a ras de ei ca s-au oprit la păscut… Cu ocazia asta insa ne spun si ca mugurii de la jnepeni se pot manca – trebuie curatati de ace, si, asa cum am constatat si noi, au un gust acrisor-amarui care iti cam usuca limba – dar atata timp cat dau macar putina energie, nu strica sa stii de ei.

Privim de acum spre vaile din stanga, spre est. Norii sunt faramitati in multe bucatele, si uneori ne permit sa vedem varful Rarau – pe care il recunoastem dupa multimea de stalpi si de relee. La un moment dat era un nor in jurul Pietrelor Doamnei, si doar stancile se vedeau, ca si cand spargeau norul sa iasa la lumina. Tare frumos peisajul, desi e totusi putin incețoșat si sters. Vedem spre nord-est si manastirea Pojorata, dar cel mai frumos peisaj e spre sud-est. Asta atunci cand se ridica putin norii si ne permit sa vedem doua varfuri ascutite si inalte, pe o creasta ingusta. Daniel ne spune ca e vorba de varful Pietrosul, si eu verific pe harta si il gasesc. Varful Pietrosu (1791m) din muntii Bistritei (pe care ma bucur sa-i constientizez pentru prima oara). Al doilea varf ascutit si spectaculos care se vedea langa el, era varful Bogolinu (1748m). Nu se vad mereu pentru ca inca sunt nori, dar spre muntii Stanisoarei (mai spre est), norii au devenit albi si sunt atat de frumos imprastiati sub noi, e incredibil! Parca am fi in avion!

Ne apropiem de varf, poteca urca printre jnepeni care ne mai umezesc mainile si deja vedem crucea aceea mare si alba (despre care Dan ne spune ca a fost vopsita cu vopsea reflectorizanta). Ceea ce ne bucura si mai mult insa nu e faptul ca s-a oprit ploaia, dar ca vedem si putin cer albastru deasupra. Trecem pe langa niste mese cu bancute asezate mai jos de cruce si ajungem langa ea. Crucea a fost construita prima oara in 1908, apoi a fost daramata de artilerie in 1915 si reconstruita din initiativa satenilor din Pojorata in 1947, apoi refacuta in 2008. Eu nu stau insa mult timp langa cruce, si alerg sa urc pe varf, care e putin mai spre sud si e alcatuit parca din mai multi bolovani pusi unul peste altul. De ce ma grabesc asa? Pentru ca a iesit soarele!! Sunt cateva raze bune, si peisajul e fantastic – chiar daca nu e senin pana la orizont. Sunt incredibili norisorii aceia albi presarati peste munti, ca si cand ar iesi din ei, e spectaculos, parca cineva a varsat apa rece peste muntele care era fierbinte si acum se inalta aburi in sus! Se vede si Bistrita (maronie) in vale, care face o curba mare, si muntii dincolo de ea… Soarele asta e atat de bun dupa atata ploaie, si a aparut exact cand am ajuns pe varf, incat nu pot sa nu remarc spre cei doi oameni ai bisericii faptul ca ”se vede  ca cineva are pile undeva acolo sus”.

Am ajuns pe varf pe la ora 16.40, dupa circa 2 ore si 30 de minute de la drumul forestier. Cat scria si pe indicator de altfel.

Pe varf nici nu stiu in ce parte sa ma uit mai intai – spre muntii Bistritei (spre sud), unde Pietrosu nu prea vrea sa mai scoata coltul din nori, spre sud est, unde se vad culmile mai joase si mai domoale ale muntilor Stânisoarei – impanzite de norisori, spre Rarau si Pietrele Doamnei, care sunt mai jos ca noi si care parca fumega, undeva spre est… Spre Pojorata si coama impadurita si lunga pe unde am venit, spre dealurile de dincolo de Campulung Moldovenesc care sunt spre nord (Obcinele Bucovinei), spre muntii dinspre vest, unde Daniel ne indica pasul Mestecanis (pe unde am trecut si noi cu masina candva, dar pe care nu-l recunosc acum), si la care se ajunge in circa 5 ore, dincolo de care, mai spre stanga, se vede si un varf inalt si destul de impunator – din masivul Călimani cred. Daniel ne spune ca acolo trebuie sa fie Piatra Taieturii, o manastire situata pe un varf la circa 1700 de metri altitudine – poate cea mai inalta din tara.  Dincolo de acei munti s-ar fi vazut si muntii Rodnei daca nu erau norii.

Un tur de orizont, putin cu capul in nori, dar care sa te faca sa realizezi ca mai ai atatea de vazut… oricat de mult ai merge! E ciudat cum de stam pe loc atat de mult uneori., sau cum ne invartim in cerc alteori. Eu chiar incep acolo sus sa-mi fac planuri, ca daca as veni sa stau o saptamana la Dan la manastire, as putea in fiecare zi sa urc pe cate un munte. Iau si cortul cu mine, doua zile in muntii Bistritei, doua zile in Stanisoarei, Rarau, poate iar in Giumalau – sa trec si prin codrii seculari Giumalau, care se vad spre vest pe o vale ce coboara de la creasta principala… Maria imi aminteste ca de obicei sa nu uit sa ma intorc prin Timisoara 🙂 E felul ei de-a spune ca merg foarte mult, un fel de ”hai sa urcam la Omu, cu o mica oprire in Piatra Craiului si in Fagaras… si coborare prin Timisoara, daca tot am plecat la drum” 🙂 Cel mai mult insa ma atrag acum muntii Bistritei, varfurile acelea doua sunt tare spectaculoase – cel putin vazute de pe Giumalau.

Dar, revenind cu picioarele pe varful pe care ne aflam, ne asezam intr-un mini refugiu din pietre ca sa mancam ceva – meniu pe baza de pește desigur, pentru ca suntem in post – dar azi e dezlegare la peste. Vantul a inceput sa sufle mai tare si norii sa revina. Fetele au apucat sa schimbe tricourile ude si le e nitel mai bine, chiar daca inca le e frigut, dar eu am pus polarul peste tricoul umed cand am ajuns in varf, dornic sa pozez tot ce se poate cat e putin soare – asa ca acum imi e putin rece la spate.

Privim totusi si pe vaile din apropiere. Spre nord se continua creasta Giumalaului, marcaj punct albastru, bine intretinut – care duce spre Valea Putnei (5h), peste  (sau pe langa) varful Alunu – pe care il intuim si noi in fata pe creasta. In valea verde dinspre vest se zaresc cateva stane, si pantele sunt incredibil de verzi – si datorita ploii, si datorita tufelor de afine care impanzesc tot muntele. Pacat ca nu am venit in septembrie, sa gasim si fructe coapte. Tot in acea parte, mai in fata pe stanga, observam o padure verde marcata pe harta drept ”padurea seculara Giumalău”. Ideea ma atrage tare mult, sa simt cum ma plimb printre copaci ce au vazut atatea generatii de turme de oi si de ciobani umblandu-le potecile – si poate si turisti uneori. Au inceput sa ma atraga mult locurile cu semnificatie istorica.

Coboram putin de pe varf spre sud, ca sa vedem ce se vede dincolo de un varfulet aflat putin mai incolo pe creasta. Dar peisajul nu se schimba, urmeaza un alt varfulet si mai jos, dincolo de care probabil ar urma un alt varfulet si mai jos si tot asa. Pana ai ajunge la cabana Giumalau. Ceata incepe sa ne inconjoare, si ne intoarcem pe varf, singurul loc care reuseste sa se ridice macar putin deasupra norilor, singurul loc unde soarele binevoieste sa-si trimita o raza din cand in cand.

Am stat pe varf cam o ora, si pe la 17.50 incepem sa coboram – pe drumul de TAF ce duce direct in Pojorata, mergand o portiune (la inceput) pe creasta, pe marcaj punct albastru. Cu ocazia asta am invatat si ce inseamna TAF, lucru care ne-a entuziasmat pe toti 3 bucurestenii care am fost in Apuseni vara trecuta. E vorba de Tractor Adaptat Forestier, si drumul respectiv se numeste drum de TAF, sau cu alte cuvinte ”mergeti pe TAF”. In Apuseni habar nu aveam ce vrea sa spuna nenea ala, sa mergem pe Taf, si am crezut ca asa se cheama locul acela pe unde urma sa trecem – dar pentru ca TAF nu avea niciun sens, ne-am gandit ca n-am auzit noi bine, si l-am denumit in cele din urma Vătaf.

Acum tinem drumul de Taf ce incepe sa coboare, mai intai pe creasta, unde inca sunt cateva raze calde, apoi spre dreapta, unde intra in ceata si incepe sa picure. Drumul nu e marcat si nici nu apare pe harta, dar eu daca as fi urcat singur din Pojorata pe Giumalau, exact pe unde e drumul facut pe acolo as fi urcat.

Pana sa intram in padure trecem pe langa o casuta darapanata, dar cu aspect tare dragut, cu interiorul invadat de urzici, si drumul se strecoara printr-o zona foarte intinsa, plina de ștegi. Adica un fel de brusturi, din florile carora se poate face ceai – bun atunci cand esti deranjat la stomac – ne spune parintele Filoftei. Acum inteleg de ce in zona exista un varf care se cheama ”Ștegile”.

Apoi, cand  ploaia devine mai puternica, intram in padurea de brazi. Coborarea devine mai abrupta, drumul e plin de noroi si de suvoaie de apa ce se scurg pe el, si pe Irina incep sa o doara varfurile degetelor de la picioare. Asa ca incearca pentru cativa metri sa mearga cu spatele – lucru eficient, ca nu mai simte durerea, dar putin practic, pentru ca s-ar putea sa aiba mai mult de suferit cand va cadea. Asa ca insist sa mearga normal si sa suporte durerea, ca sunt altele si mai rele pe lumea asta. Daniel si parintele sunt ca de obicei primii, iar Maria ma incanta printre copaci cu umbrela ei roz, pe care nu ma pot abtine sa nu o pozez de mai multe ori – chiar daca, din pacate, din cauza ploii obiectivul meu e cam aburit si pozele ies cam neclare – lucru de care nu mi-am dat seama pe moment, ca pe LCD pareau dragute. Apoi nici nu stateam prea mult cu aparatul scos din geanta, ca mi-l ploua. De aceea nu mi-au iesit atat de multe poze bune ca alte dati – dar nu pot sa ma plang. Pana sa-mi iau o husa de ploaie pentru aparat… ma descurc asa cum pot. Umbrela roz n-am!

Ajungem in cele din urma in vale, unde trebuie sa traversam un raulet devenit din cauza ploii cam furios, si unde e o zona de  rascruce, cu o rulota pentru muncitori si un alt drum forestier ce urca in fata. Noi facem stanga, si de acum drumul e drept – se poate merge si cu masina pana aici, daca n-ar fi noroiul asta. Trecem pe langa o casuta de lemn cu un pod numai bun sa dormi in el – o  vulparaie – ne spune parintele – un loc unde se sta la panda sa vanezi vulpi – ba chiar si ursi – ceea ce mi se pare trist. Remarca si parintele ca la inceputul drumului, in sat, e un panou care spune ”ocrotiti vanatul”, si e cam degeaba.

Ajungem la primele case, dar pana la sosea mai avem putin. Desi ploua, sunt oameni prin curti si o femeie cu o umbrela rosie pe drum, si toti se opresc sa-l salute pe parintele. Trecem si pe langa cabana Scufita Rosie si ajungem in cele din urma la sosea. Dupa circa 2 ore de la varf. De acolo ne suim pe tractoras si incepem sa urcam spre manastire. Unde ajungem pe la ora  20.20, cand nu mai e nimeni in curte. Decat tata, care, auzind zgomotul tractorului, a iesit repede afara – dupa cateva ore bune de stat ingrijorat privind spre norii de pe Giumalau. Dar, vazandu-ne pe toti patru râzând calare pe tractor, mai mai sa inceapa sa planga de bucurie, facandu-si semnul crucii: ”puiuții lu tata, ați ajuns bine…”

Va urma…

(a doua zi am urcat singur pe varful Rarau si pe Pietrele Doamnei)

 poze sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/CuUmbrelaRozPeGiumalau?feat=directlink

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Un preot, un călugăr și-un Ioan au urcat pe Giumalău

  1. Eu nu stiam c-ai fost socat 😀
    „Un dezavantaj atunci cand mergi singur e ca n-are cine sa-ti explice ce nu stii.” – ce tare 😀 si da, e doar unul dintre ele..;))

    Am ramas la „De pe stanca se vad coamele impadurite ” 😀

    Apreciază

  2. Fantastica descriere…felicitari!

    Apreciază

  3. Bogdan zice:

    Ioane, ai o famile extraordinara. Am cateva zile de cand la servici nu fac altceva decat sa citesc povestirile tale si sa privesc pozele. Eram indragostit de munte de mai de mult dar nu am am avut ocazia sa ajung PE munte (scuze inventate, stiu!). Insa de cand am descoperit scrierile tale numai la asta ma gandesc. Sa cutreier muntii! Iti multumesc ca mi-ai amintit ca exista si altfel de romani. Sau poate(sper) ca cei de felul tau sunt romanii adevarati si nu nu cei care asculta manele in audi-urile lor cu clima bizonica….

    Apreciază

    • Multumesc pt mesaje, ma bucur cand oamenii reusesc sa intre in profunzimea textelor si sa vada ceva mai mult in ele – si ma bucur cand ele reusesc sa ii atinga intr-un mod care sa nasca o dorinta de schimbare in bine.

      Nu stiu ce sa zic despre ”familie extraordinara„ , dar vreau si eu sa cred ca romanii adevarati nu sunt cei de care spui, nesimtiti, ignoranti etc. E si vina societatii daca nu se promoveaza valori serioase, dar e si vina noastra cand nu stim sa apreciem si sa ne comportam corespunzator – si eventual sa incercam sa ridicam putin nivelul a ceea ce este in jurul nostru.

      Apreciază

  4. Oana zice:

    Ce frumooos! Nu stiu cum am ,,dat din intamplare” peste o poza cu familia ta in Giumalau (apoi restul pozelor de pe picasa) si apoi de jurnalul asta. Cred ca e preferatul meu :)) Partea mea preferata credeam ca e:,,Un tur de orizont, putin cu capul in nori, dar care sa te faca sa realizezi ca mai ai atatea de vazut… oricat de mult ai merge! E ciudat cum de stam pe loc atat de mult uneori., sau cum ne invartim in cerc alteori. „, dar cand am ajuns la sfarsit si am citit cum va astepta tata si cu ce cuvinte si gesturi v-a intampinat m-am hotarat printre lacrimi ca asta e partea cea mai frumoasa. Eu nu am auzit niciodata astfel de cuvinte de la tata aici pe pamant, doar de la Taticul meu din ceruri am avut parte de ele. De fapt imi aduc aminte de un moment cand am reusit prima data sa ajung la olimpiada pe tara (la istorie) si tata, care era bolnav tare, (a, da era in anul mortii lui) s-a ridicat cu greu din pat (ii tremurau picioarele, dar inca putea merge), ca sa ma conduca la usa si sa-mi ureze succes si drum bun. Parca a si plans atunci, nu-mi mai aduc aminte clar. Uitasem de momentul asta, uite ce amintiri frumoase ies la iveala :).
    Apropo de aspectul ciudat al ,,trupei de soc”, eu sunt foarte obisnuita cu astfel de privelisti. Imi aduc aminte cum ma aflam o data cu niste prieteni si un parinte si cautam o pestera a unui pustnic, eu eram imbracta cu o camasa, pulover de lana pe deasupra (al bunicului), o fusta lunga si tenesi, bineinteles batic pe cap si cand mi s-a facut frig parintele mi-a pus pe umeri haina lui :)). I-am multumit si m-am bucurat atat de mult de haina aia, ca a doua zi la biserica m-am trezit ca mi-a adus o haina de-a lui de acasa si mi-a daruit-o de tot. Eu stanjenita am acceptat si o tin si acum pe un umeras in dulap si ma amuz de intamplare :))
    Si ultimul lucru pe care il scriu (desi as mai avea de spus multe), ca m-am lungit ca un drum de munte :), e legat de chiuitul ala pe care l-ai dat tu si sfatul fratelui tau, sa faci liniste daca vrei sa vezi vreun cerb. Eram la manastirea Poiana Marului si ne plimbam prin imprejurimi, eu singura fata din grup ca de obicei 🙂 si vad dintr-o data o caprioara. Am inceput sa strig de bucurie: uau, uitati-va o caprioara si sa ma bucur ca un copil cum imi sta in fire, cand aud vocea calma a lui Eugen care imi spune: ,,Oana, sperii caprioarele, bucura-te interior!” :)) Mi-am inghitit rasul si am tacut si de atunci cand merg cu el incerc sa ma bucur interior :)), desi mi-e tare greu si profit uneori de momentele cand sunt singura sa ma bucur ca un copil cantand si razand si jucandu-ma. Interior sau exterior, cum o fi, dar sa ne bucuram! Multumesc Ioan!

    Apreciază

  5. jorel001 zice:

    Oare … exista un destin ?

    Ne pregatim maine (eu, parintii si sora mea) sa facem un „road trip” pana la Putna, cu trecere pe la Voronet si apoi la intoarcere pe la Sucevita si Moldovita. Mi-am amintit ca un coleg mi-a recomandat mai demult, daca voi merge la Putna, neaparat sa trec si pe la Manastirea Pojorata, pentru ca voi gasi acolo un loc minunat, special, deosebit de frumos. Zis si facut … Am inceput harnic sa caut pe net un traseu cat mai usor de parcurs cu masina spre Manastirea Pojorata. Din link in link am ajuns pe blogul tau … Si de aici … s-a rupt filmul … timp de cateva ore bune ( vreo 9 mai exact cu unele mici intreruperi ) am citit fascinat … din ceea ce scrii tu aici … si nu m-am mai saturat sa rasfoiesc albumele tale de poze online …
    Mi-au fost retrezite … acele sentimente … pe care nu le-am mai avut de mai bine de zece ani, pe care le aveam in adolescenta cand citeam cu aviditate Ciresarii … si calatoream impreuna cu ei … cautand-o pe fata in Alb … ; am retrait fantasticile aventuri din „Aripi de Zapada” cand elevii liceelor din „Binaia” si „Susteni” s-au laut la intrecere la concursul de schi … si cand ciresarii faceau rationamente fantastice … despre unde era ascunsa „Caseta Albastra” si despre raceala in rationament si simtiri a lui „Liviu Iordan” – personajul negativ …
    Si ma intreb … ce s-a intamplat in ultimii zece ani cu mine … unde am fost … de ce am uitat sa mai fiu eu … In fuga de zi cu zi pentru asigurarea traiului zilnic … lucrand intr-o multinationala …. acolo … am uitat sa ceea ce sunt, tot incercand sa ii copii pe ceilalti pentru a deveni unul din ei … am uitat sa mai fiu eu… Si recitind blogul tau … care tipa … efectiv urla … de originalitate si exprimare a trairilor proprii si personale si intense … si facand calatoriile … si incursiunile in spiritual pe care le faci si tu … mi-am reamintit de acel eu … care iubea Ceahlaul … . Mi-am amintit de traseul de la Lutul Rosu … mi-am amintit ca eram suficient de nebun ca sa urc singur, nepregatit, fara conditie fizica si fara echipament … pe Jepii Mici. Eram suficient de nebun dupa munte.

    Exista, oare un destin ? Nu stiu sa iti raspund … dar cu siguranta iti zic ca citirea blogului si a calatoriilor tale … si descoperirea lui acum, ma ajuta mult in hotararea pe care am luat-o recent … de a fi un om mai bun … 🙂

    Iti multumesc Ioane !!!

    P.S. Transmite felicitari Irinei pentru reusita de exceptie … si mi-as dori ca media nationala sa ia exemplul ziarului Adevarul si sa promoveze tineri asa cum e Irina, si asa cum esti tu … poate in felul asta vom avea parte de un viitor mai bun 🙂

    Apreciază

    • Hei, salut! M-a bucurat mult mesajul tau! 🙂 Ma bucur sa vad ca blogul meu chiar are efectul pe care mi-l doresc in unii oameni, acela de a ii aduce mai aproape nu doar de natura si de munti, ci si de adevarata fiinta din interior, aceea de care poate au uitat…

      Ai spus bine, de multe ori te pierzi in viata asta de zi cu zi si uiti o multime de lucruri importante – unele care au poate mai multe sanse sa te faca mai fericit decat cele pe care le faci zilnic. Dar partea tare e ca, amintindu-ti de ele, trezindu-ți simturile si mintea, ai sansa sa schimbi ceva in bine. Daca chiar o faci, depinde doar de tine 🙂 Nu e nevoie sa faci cine stie ce schimbari la exterior, e de ajuns sa schimbi modul in care te raportezi la lucruri – si apoi sa incerci sa introduci in ceea ce faci, lucruri pe care sa le simti mai aproape de sufletul tau.

      Si eu am citit Ciresarii cand eram mic, dar nu stiam atunci ca voi ajunge sa dorm si eu in bordeiul din volumul 4, acela ingropat in zapada… O fi avut si asta vreo influenta 🙂

      Nu stiu daca ai descoperit si emisiunea mea de munte, „pe poteci, spre inima ta!” – o gasesti pe YouTube. Episodul 5 are ceva din Aripile de Zapada ale Ciresarilor.

      Iti doresc sa faci sa creasca scanteia aceasta care te-a trezit si sa o ajuti sa devina o parte mai mare din viata ta, astfel incat sa te bucuri mai mult de ea – dar sa reusesti sa-i bucuri si pe altii 🙂 Si sper sa rasfoiesti in continuare blogul, sunt multe texte (mai vechi) ce merita citite! 😀

      Numai bine!

      Apreciază

  6. Cristina Marinache zice:

    Într-adevăr o trupă interesantă! Cred că acea plimbare a fost în amintirea copilăriei oarecum. Parcă mi-aduce aminte de colindatul lui Creangă. Fiecare a pornit la drum cu ce-a avut: o umbrelă veselă, o pungă pe cap, un tractoraș care scotea fum… Foarte drăguț! Mai important a fost că v-ați regăsit și erați pregătiți sufletește și nu numai pentru drumeție. Nu poți să știi ce întorsură ia viața, pe ce drumuri te poartă! Dar, de multe ori, e suficient să sti că o persoană dragă e undeva acolo, în viață, chiar dacă e departe. Important e să-i fie bine.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s