(impreuna cu textul ”Splendoarea de smarald din Cindrel”, acest text a fost ales castigator la cocursul organizat pe www.carpati.org – cel mai bun jurnal al lunii iulie). I am so proud! 😀

…

Nu e usor sa-ti dai seama, privind de pe malul Oltului spre releele de metal de pe varful Cozia, cat de natural si salbatic poate sa fie acest munte. Dar urcusul pe poteca pana la varful cel mai inalt poate fi de ajuns ca sa te uimeasca, sa te surprinda! Si nu o singura data, ci de mult mai multe ori, in aceeasi zi! Aproape la fiecare pas! E incredibil cum padurea din jurul tau isi schimba atat de usor aspectul, inaltimea, forma…  Copacii sunt parca mereu altii, mai inalti, mai scunzi, fagi, stejari, mesteceni, o combinatie atat de variata, ca nicaieri parca. Nu degeaba a fost facut Parc National acest munte!

 Poteca pe care am urcat eu, marcata cu banda galbena, urca putin prin padure pana cand iese in poiana La Mușetelul. E un prim loc bun de pauza, la umbra unui corcodus cu fructe acrisoare racoroase, langa niste capite mari de fan. Afara e canicula, dar imediat se intra in padure, si de aici incepe aventura…

Poteca e destul de larga, si pare sa mearga mai mult orizontal decat sa urce. O adevarata relaxare sa mergi pe ea, la umbra arborilor inalti. Dupa ce trec de intersectia numita La Troiță, remarc faptul ca traseul pe care il urmez e marcat pentru o portiune, cu un tricolor! Banda rosie, galbena si albastra. Un detaliu suficient de dragut ca sa ma faca sa zambesc, amintindu-mi ca trebuie sa fac rost si eu de un stegulet, sa-l lipesc pe rucsac.

Asa ma bucur de fiecare data cand constat ce frumoasa e tara noastra, e tare placut!

Padurea e superba, mai ales ca gasesti si stejari si mesteceni – ceea ce prin alti munti n-am prea intalnit (probabil cauza este altitudinea scazuta de la care incepi sa urci in masivul Cozia). Insa punctele de belvedere, care sa-ti permita sa vezi spre departari, sunt putine. Asa ca ma bucur din plin de prima stanca uriasa ce scoate capul deasupra padurii, si deasupra vaii Păușa. O stanca marginita de o vegetatie diferita, adaptata parca la o zona arida ce pare sa fie mereu arsa de soare ca in acele momente. Ma simt putin ca pe Olimp, muntele zeilor din Grecia, unde tot asta era senzatia.

De pe bolovanul imens de care ma simt lipit (datorita bocancilor cu talpa super aderenta) am vedere si spre varful Ciuha Mica (sau Cozia Mic), unde se zaresc mai multe relee de  comunicatii.

Inca nu-mi dau seama care e configuratia varfului si a traseului, nu am mai fost niciodata pe acest munte. Dar incerc sa intuiesc cat mai mult. Ma ajuta si faptul ca aud cateva clopote destul de aproape, semn ca ma apropii de manastirea Stânișoara. Pana la manastire nu prea exista surse de apa, abia in apropierea ei poteca intersecteaza paraul Gardului – de care profit pentru a ma spala putin de sare si de praf.

Mânăstirea Stânișoara mi s-a parut o adevarata oaza de liniste (asta dupa ce am trecut de cainii aceia galagiosi de la poarta). Poate si pentru ca era marti. In incinta sunt cateva casute mici, cu aspect batranesc, dar care mi se par atat de… romantice!  

Pana aici se poate ajunge si cu masina, pe un drum forestier ce urca din Păușa, dar cele 2 ore si jumatate de mers prin padure pe care le eviti astfel, nu sunt castigate, ci pierdute! Drumul cu masina nu iti poate oferi nici pe departe la fel de multe frumuseti, satisfactii si avantaje precum poteca din padure – mai ales ca traseul nu e deloc greu.

 Pornesc mai departe, urmarind cativa fluturi ce nu vor  deloc sa se lase pozati. De acum insa incepe urcusul cu adevarat. Poteca se ingusteaza si urca din ce in ce mai pieptis parca. Printre tufe joase de arbusti pe care nu-i recunosc, sau pe langa tulpini inalte de fagi, fiecare curba pe care o faci iti aduce un peisaj diferit, dar la fel de frumos! Stanci acoperite de muschi verzi cu floricele albe, clopotei mov, din cand in cand cate o tulpina alba, atat de frumoasa, de mesteacan… Ba am gasit pentru prima oara in padure…  coacaze! Cam putine, dar tare bune!

 Ajung apoi la Coltul lui Damaschin (cred ca el era) – o stanca mare, ca si cea de mai devreme – care-mi permite sa privesc spre departari, tinandu-ma bine cu mana de un pin micut crescut parca direct pe stanca. La umbra lui gasesc si afine, pe marginea prapastiei, si nici sa mananc un sendvici nu reusesc, pentru ca nu ma pot opri din a ma catara pe un tapsan de stanca aflat nu doar pe marginea prapastiei, ci cumva… in prapastie! Frumos loc, dar trebuie atentie mare cu imprudenta de a sta pe margine – un pas gresit si te trezesti in varful fagilor de sub tine.  

Cat mancam si eu bucurandu-ma de peisaj, am auzit in padure niste zgomote, care s-au dovedit a fi… un baiat. A trecut rapid, nici nu a salutat (de fapt nu stiu daca m-a vazut). S-ar putea sa fi fost totusi doi, nu stiu sigur. Mi s-a parut ca au urcat, si atunci m-am grabit sa-i prind din urma, dar  nici vorba de asa ceva. Parea ca au disparut! Si eu merg destul de repede, mai ales ca aveam bagaj usor. E posibil totusi sa fi coborat, ma gandesc apoi.

De acum  urcusul pare ca nu se mai termina, si surse de apa nu mai exista. Pe harta aparea un mic izvor undeva, dar cred ca am trecut de el si nu l-am observat – sau era secat. Da, tin minte, era o valcea pe unde parea sa curga o apa, dar nu curgea. Insa acolo am avut parte de o imagine interesanta, cu mai multi fagi aliniati unul langa altul, ca barele unei ferestre de inchisoare – si in spatele lor – o stanca mare, un mal de pamant ce parea sa fie tinut sa nu o ia la vale… de acea inchisoare naturala pe care fagii o formau!

In departari se  aud bubuituri de tunete, si ma gandesc ca pe partea cealalta a muntelui trebuie sa ploua. La mine e inca senin, la fel se vede si spre sud, printre crengi.

Se urca foarte mult, si e tare obositor. Ma bucur ca n-am venit in aprilie aici cu grupul de incepatori cu care am fost la Padina… n-ar mai fi urcat in veci pe munte probabil! :))  E un traseu ce necesita ceva antrenament – sau macar o vointa puternica de a merge mai departe.

Dupa ce trec o portiune abrupta, unde sunt montate cateva cabluri care sa te ajute sa urci, ajung la o a 3-a stanca pe care mi-o amintesc ca punct de belvedere, undeva mai sus, aproape de creasta. E si o bancuta foarte frumoasa lipita de un copac. Dar bancuta nu ma atrage inca asa mult. Las rucsacul pe ea, ba scot si tricoul ud in care pare totusi ca ma incing, si ies la lumina, pe stanca. E o priveliste care te face sa intelegi cam despre ce e vorba in masivul Cozia… vezi prapastii imense sub tine si peste tot in jur, pentru ca peretii de stanca sunt uriasi, si foarte multi! Iar vaile impadurite de sub ei sunt largi, si pline de ondulari, de dealuri verzi pe creasta carora intuiesti poteci ce par sa nu se mai termine… Se vede si un colt din raul Olt, precum si sate rasfirate pe dealurile joase din departari.

De aici mai merg putin si ies din padure, la o zona deschisa, acoperita de braduti micuti crescuti pe partea estica a varfului Ciuha Mica – unde zaresc imediat si releele pe care le vedeam de jos. Am iesit astfel in drumul forestier de pe creasta, de unde in 10 minute se ajunge la cabana Cozia. Pana acolo insa ma bucur sa recunosc (desi nu il mai vazusem niciodata in mod constient) masivul Buila-Vânturarița, care e chiar in fata mea, spre vest. Spre sud zaresc de acum Oltul in toata splendoarea, pare ca se vede cum serpuieste pana la Slatina! Se vede si podul langa care am lasat masina, cel care traverseaza Oltul in apropiere de manastirea Cozia. Oricum, noaptea trebuie sa fie un peisaj fantastic de  aici!  

In valea de dupa balustrada ce margineste drumul, e un om care culege cimbrisor. Aflu ca e cineva de la administratia Parcului National Cozia, asa ca profit sa intreb cate ceva despre trasee, ursi, refugiul Armasarului… Ma gandeam ca as putea sa dorm la refugiu, ca sa fiu mai in siguranta, desi luasem cortul cel mic cu mine. Nenea imi spune ca refugiul e tinut cat mai secret, ca sa nu vina tineri cu bautura si chef de distractie sa strice ceva pe-acolo, dar ”dvs sunteti om de munte, puteti sa stati linistit”, imi spune, vazandu-ma echipat pana in dinti (tineam putin harta cu dintii ca sa caut ceva in geanta),calatorind singur si fiind destul de informat. De fapt iti poti da seama de multe stand de vorba cu un om.

Ma indrept apoi spre cabana Cozia, pentru a umple sticlele cu apa. Am ajuns acolo dupa circa 6 ore si 20 de minute de urcat de la masina, de langa Olt. Mi se pare foarte mult, dar stiam ca e traseu dificil. Mi s-a  parut insa ca am mers mai incet ca alte dati, cred ca mi-am spus de data asta sa stau mai usor, sa ma bucur mai mult de peisaj – ca nu ma grabea nimeni, si nici sa bat vreun record pana la cabana nu ma interesa. A fost totusi epuizant pe unele portiuni, si pentru faptul ca mai aveam doar putina apa, iar singurul firicel de apa pe care l-am gasit era mult prea mic pentru a putea umple o sticla. Bun eventual sa-ti racoresti putin buzele pe stancile udate de el.

 Dupa ce am baut un ceai bun (2 lei) si am luat apa, am pecat spre varful cel mai inalt. Acoperit si el pe jumatate de padure, pe jumatate de stalpi si relee de metal. Dar daca tot am urcat pana aici, sa stiu ca am fost si pe varful cel mai inalt. Asa ca iata-ma la 1668m altitudine, intampinat de cativa stropi care ma fac sa-mi scot pelerina din rucsac. Pe varf, pe langa antenele inalte, se gaseste si o cruce interesanta, cu un fel de piramida tricolora la baza.

Privelistea e obturata de brazi spre nord-est, dar spre vest se vede frumos inspre muntii Capatanii (Buila), iar sub mine, o vale mare ce coboara intr-o sa – acolo unde peisajul trebuie sa fie si mai frumos. Spre stanga (sud-vest) se vad Pietrele Vulturilor precum si stana Foarfeca, pe o coama tare draguta, abrupta, acoperita de iarba si stanci.

 E inca soare afara, si imediat se opreste si ploaia, asa ca incep sa cobor abrupt spre saua Rotunda (pe harta nu are nume, dar pt ca dincolo de ea era varful Rotunda, asa i-am zis eu acum), acolo unde zaresc niste stanci numai bune sa te cateri pe ele. Privelistea de acolo e parca si mai frumoasa decat de pe varf. Vezi inspre nord Oltul cum vine dinspre Sibiu, iar mai in stanga, muntii Lotrului sunt acoperiti si de ploaie si de raze de soare. Spre sud se vede tot Oltul, care impresioneaza cumva si prin lungime si prin latime, dar si prin curbele pe care  le face parca atat de delicat, de natural.

 M-am bucurat mult sa stau pe stancile acelea, si m-am bucurat ca am ales sa urc in Cozia si nu in Lotrului, cand vad cum ploua acolo.

Inca nu ma hotarasem ce sa fac. Sa pun cortul acolo, sa ma duc inapoi la cabana, sa merg spre refugiu… De la refugiu n-as avea priveliste, e in padure, si as vrea sa vad valea Oltului luminata la noapte. Pentru ca norii din Lotrului au inceput sa vina spre mine, si pentru ca se aud tunete tot mai multe si mi-e clar ca va ploua, ma hotarasc ca pe moment sa pun cortul acolo, sa ma adapostesc de ploaie. Nici nu termin bine de montat ca ceata incepe sa ma invaluie, fiind suflata cu putere dinspre valea din nord, spre sud.

Cel putin vad inca senin spre sud, unde Oltul straluceste in soare. Dar nu pentru  mult.

Curand nu mai vad nici stalpii de pe varf, si ma simt captiv intr-un nor cenusiu, care incepe sa-si trimita catre mine armata cea uda. Asta nu-i problema, chiar vroiam sa vad cum se comporta cortul Ferrino Bivy HL in ploaie. Ce ma sperie insa sunt tunetele. E o senzatie terifianta sa fii inchis in cort, sa stai culcat ca intr-un cosciug, cu mainile pe piept eventual, si sa auzi in jurul tau bubuiturile acelea. Mie imi place sa ascult tunetele, si ploaia, dar acolo nu ma simt deloc bine… Desi teoretic ma gandesc ca sunt destul de in siguranta, pe varf exista paratrasnet, in jur mai sunt braduti micuti, nu sunt eu punctul cel mai inalt si atractiv pentru un fulger. Dar asta nu conteaza cand auzi cum se crapa cerul in jurul tau! E infricosator, imi scot medalionul de la gat, fiind de metal, imping rucsacul cat mai in margine, betele de trekking le-am lasat afara, culcate pe iarba, dar tot mi-e frica. M-am gandit o clipa ca poate ar fi mai intelept sa strang pe ploaie cortul, sa-l iau la sub brat si sa fug spre cabana – ma gandesc ca as nimeri-o si pe ceata. Ba ma gandeam chiar ca as putea lasa cortul acolo, si m-as fi intors dupa el cand ploaia avea sa se opreasca. Dar raman acolo, prizonier in temnita pe care frica a creat-o in mintea mea…

Vorbesc la telefon cu cineva si e asa placut sa simti ca nu esti singur, incat n-as  mai inchide telefonul… pe care l-am pus pe speaker ca sa nu-l tin in mana. Primele vorbe au fost ”mi-e fricaaaa!” dar spuse nu neaparat serios, desi chiar vorbeam serios. E o emotie tare puternica.

Stiu ca ploaia trebuie sa se opreasca, stiu ca trebuie sa iasa iar soarele, se va face senin, dar e asa greu sa astepti acel senin acolo… Ma uit destul de des afara, deschizand putin fermoarul cortului, pentru a vedea daca nu cumva s-au mai ridicat norii, daca nu cumva se vad antenele pe varf, sau Oltul in vale… Dar inca nu – e doar cortul meu cu efect solar – culoarea portocalie si luminoasa te face sa crezi ca afara a iesit soarele. Dar nu e asa. Inca ploua. Placut sunet fac stropii pe cort, e magnific! Daca nu erau tunetele, as fi adormit atat de adanc, zambind pentru bucuria de a fi acolo si a asculta melodia stropilor…

Pozitia pe care o am in cort e una tare ciudata. Nu poti sta altfel decat intins. In principiu pe spate, cu fata in sus. Imi scosesem sosetele cand am intrat in cort, si acum am vrut sa le pun la loc, in caz ca va fi nevoie sa o iau la fuga – si abia am reusit sa le pun, nu poti sa aduci genunchii prea sus, pentru ca e cortul prea jos. In schimb pot deschide usa destul de repede, pentru ca fermoarul e chiar la nasul meu, deasupra mea. Sau in stanga sau in dreapta, depinde unde-l las. Oricum sunt doua. Pentru un caz de urgenta am lasat  undeva la indemana  – desi mi se parea prea aproape, un cutit – daca ia foc cortul de la un fulger, nu voi mai nimeri fermoarul…  Gandurile astea sunt greu de oprit, sunt involuntare, si le consider totusi, oricat de negativiste ar parea, o masura de precautie, un mod de a fi pregatit pentru orice, atat cat poti!

Plasa de tantari n-am mai inchis-o, ca sa pot iesi mai usor, desi afara incepusera sa bazaie musculite care ar fi vrut sa guste putin din mine. Pe usa exista si o ferestruica, prin care pot vedea iarba de langa cort, si ceata putin mai departe. Ba si sticla mea cu apa lasata afara. Cortul asta e intr-adevar cort de bivuac, pentru situatii de urgenta, nu e sa pleci in vacanta ”cu cortul”. Nu e comod pentru asa ceva, nici practic. In schimb, pentru mine, in acea situatie a fost un adapost minunat! Exceptand frica de a fi fulgerat, sentimentul ar fi putut sa fie tare placut. Dar cu gandul la fulgere, nici nu-ti vine sa crezi cate iti trec prin minte. Ca cel putin sunt intins pe pamant, si asta e bine, in caz ca te fulgera – pentru ca pamantul absoarbe mai repede curentul din tine, daca esti intins. Dar daca izoprenul pe care stau izoleaza atat de bine incat curentul nu se mai poate scurge in pamant asa cum ar trebui? Daca undele formate cand vorbesc la telefon atrag si mai tare fulgerul? Daca si daca si daca, si pana la urma ma gandesc ca pe munte trebuie sa te simti bine, si eu nu ma simt bine, si atunci ma gandesc ca ar trebui sa evit situatii din astea, in care mai puternica e frica, in care inima iti bate mai tare nu de bucurie, si parca respiri mai greu si simti cum se pompeaza  de cine stie unde, adrenalina in tot corpul… e o senzatie incredibila, dar pe moment, acolo, nu o pot aprecia ca acum. Sau cum am apreciat-o imediat si acolo… cand am scos un ochi pe usa cortului si am vazut ce asteptam atat de mult sa vad.

Ploaia aproape s-a oprit, si norii incep sa se ridice! Vad varful in stanga, cu antenele, vad padurea in dreapta, spre varful Rotunda, vad Oltul in vale si… soarele!! E o senzatie absolut fenomenala, nu pot sa descriu acum, desi o retraiesc si acum aproape la fel de intens ca atunci, doar amintindu-mi-o! E o senzatie de eliberare si de bucurie incredibila, ma scoate instant din cort si ma face sa alerg in toate partile ca un titirez, imi vine sa urlu, sa plang, sa rad, sa dau telefoane, e o invazie de sentimente placute ce intrec in frumusete peisajul  devenit intre timp spectaculos!

 (observati norul din padurea din spate, in dreapta)

Alerg pe stancile unde statusem mai devreme, ca sa privesc spre nord-vest, unde mi se pare cel mai frumos peisaj acum! Muntii Lotrului, Latoritei, poate si Cindrel  si Parang, nu reusesc sa recunosc nimic, dar nici nu ma mai intereseaza!

 Sunt creste albastre undeva mai jos ca mine, si printre ele se strecoara norisori albi si micuti, stralucitori, precum si raze de soare aproape orizontale ce creaza o lumina atat de placuta… E mai ceva ca un curcubeu parca!

Inspre Fagaras sunt aproape sigur ca am recunoscut varfurile Lespezi si Caltun, iar varful Negoiu din stanga lor era cu capul in nori.

 Superbe imagini si momente am trait atunci, acolo – si nu pot sa nu ma gandesc imediat cat de mult  a meritat sa stau in cort si sa-mi fie frica! Si cum daca as fi cedat fricii si as fi strans cortul si as fi plecat spre cabana, acum n-as mai fi avut parte de aceste momente, de aceste peisaje superbe… E minunat! E o rasplata pe care nu ai putea sa o apreciezi cu atata bucurie si multumire, daca  nu ai trece prin ceva greu inainte. Daca ai fi stat la cabana linistit, unde eventual ai ajuns cu masina, si apoi ai fi scos capul pe fereastra. Ar fi fost frumos, ti-ar fi placut, dar nu te-ar fi facut sa alergi sarind in sus de bucurie pe poiana plina de flori, si strigand cu voce tare, sau macar in interiorul tau, cat de frumoasa e viata si natura si Romania si poate chiar si Dumnezeu. Unele lucruri te fac sa simti mai intens decat altele. Si pana acum in cazul meu frica nu a facut decat sa ma ajute sa cresc, sa devin mai puternic, mai curajos (intr-un mod totusi cat de cat intelept, si nu naiv – trebuie sa stii si cand sa renunti). Cum se spune, ”curajul nu inseamna absenta fricii, ci invingerea ei!”. Pentru mine asta a devenit un moto oarecum, valabil si in viata de zi cu zi. Frica de a te exprima, de a spune ce simti, frica de a iubi, frica de a fi tu insuti, gandind ca ai putea fi judecat si ranit, frica de a-ti urma visele, frica de a te urca intr-un copac sau de a intra in apa marii, frici pe care daca le-ai invinge, ai deveni mult, mult mai bun, si te-ai  putea bucura mult mai mult, de mai multe lucruri! Frica e ceva fantastic, mi se pare atat de buna, daca reusesti sa o invingi! Pentru ca ne permite sa evoluam – dar nu atunci cand ne lasam condusi de ea, sau limitati de ea… E placut sa poti sa o domini, sa fii mai puternic decat ea, si astfel reusesti sa te apropii mai mult de tine, de un TU cu mai putine masti, cu mai putine limite, un TU ca  o sculptura ce a stat prea mult ascunsa in trunchiul acela necioplit de nimeni. Pai cum sa te vada cineva cand stai atat de ascuns acolo, si cum sa te iubeasca cineva pentru ceea ce esti, pentru cum simti, cum gandesti, cand nimeni nu stie toate astea despre tine cu adevarat? Dar traind confortabil intr-o viata fara griji, ce motive ai avea sa vrei sa evoluezi?

…

 Cu aceasta bucurie in suflet, iau un bat de trekking si pornesc prin iarba uda sa fac o mica excursie pana pe varful Rotunda, aflat in apropiere. Ma gandeam ca as putea gasi un punct de belvedere spre vest. Dar ceea ce am gasit a fost total peste asteptari, un fenomen pe care l-am perceput ca pe ceva ce se poate intampla doar o singura data in viata – desi sper si cred ca nu va fi asa!

Vazusem inca de la cort cum in padurea ce urca spre varful Rotunda e un nor interesant – era o fasie de nor ce trecea cu viteza dinspre nord spre sud, peste coama dealului, suflat de vant. Deja cand am ajuns la primii braduti, razele soarelui (care batea din fata – dinspre vest), se profilau pe acel nor intr-un mod tare frumos, pentru ca erau atat de clar delimitate! Dar cand am intrat in padure si am vazut ce se intampla acolo, in norul acela, cu razele soarelui care se strecurau printre brazi… nu mi-a venit sa cred! Un spectacol de lumini incredibil, o combinatie de forte, de elemente, unite toate parca special pentru mine, doar in acel moment – cat timp eram eu acolo! Sau special ca sa ma aduca acolo!

Soarele se strecura printre copacii din fata mea, din varful dealului, iar razele lui se reflectau pe norul acela magic, ca pe un fum! Era un curcubeu de lumina, de stralucire, intr-o padure ce altfel ar fi putut sa para chiar sinistra, mohorata, infricosatoare… Inaintam printre raze si prin nor si nu stiam cum sa fac sa profit cat mai mult de ceea ce vad, mi-era frica sa nu dispara inainte sa fac o poza… Dar nu a disparut! Am incercat sa am asez undeva mai sus, astfel incat umbra mea sa se profileze pe norul ramas in spate, ca sa vad fenomenul Gloria – acela in care umbra capului e inconjurata de o aureola de curcubeu – asa cum am vazut in Leaota. Dar n-am reusit. Nu-i nimic, ar fi fost deja prea mult!!

Incredibile imagini am gasit acolo in padure, si nu degeaba le-am simtit ca pe o comoara pe care am descoperit-o intr-o padure neumblata, de pe o insula pustie aflata undeva departe de oameni. Pentru ca daca ar fi fost descoperita de altcineva inainte, ar fi luat-o, si eu n-as mai fi gasit-o! Dar ea era inca acolo, si parea ca acolo va ramane mereu, daca eu n-as fi luat-o cu mine…

De pe varf nu am reusit sa vad nimic, asa ca m-am intors la cort. In timp ce ma bucuram pe poiana plina de cimbrisor si de flori roz, dar si de Veratrum Album (floarea aceea alba pe care am descoperit-o in Cindrel), de locul meu s-a apropiat un om, cautand afine. Cred ca era chiar cabanierul de la Cozia, oricum, am profitat sa-l intreb de animale salbatice, daca crede ca e ok sa las cortul acolo… Mi-a spus ca in fiecare noapte trec mistreti pe poiana asta, si intr-adevar, erau urme de sapaturi foarte multe. Si, chiar daca prin padure, ziua, animalele ar fugi de oameni, daca nimeresc langa cort si te simt brusc ca deschizi usa, nu se stie cum reactioneaza. Asa ca, multumit pentru ca nu carasem cortul degeaba dar si pentru bucuria pe care am trait-o dupa ce am iesit din cort, ma hotarasc sa merg la cabana pentru o noapte linistita.

Mai ales ca nici n-aveam sac de dormit la mine, doar suprasacul. Inainte insa am stat sa adun o punguta de cimbrisor, era prea mult si prea bine mirositor ca sa nu iau si eu putin.

Poteca pana la cabana trece pe la baza unor stanci frumoase, si eu ma grabesc pentru a prinde apusul de undeva din zona cabanei – aici fiind putin obturat de varful Rotunda. Am stat si mi-am facut si mie cateva poze in iarba galbena, desi e tare greu fara trepied – saracul aparat prin cate a trecut…  Si batea si un vant puternic de imi lacrimau ochisorii.

Dar apusul a fost tare frumos, cu muntii Buila inconjurati de lumina asfintitului…

Soarele apune chiar in spatele varfului Rotunda, unde ii vazusem mai devreme razele printre crengi… In partea dreapta se vede varful cel mai inalt.

 La cabana mai sunt ceva oameni, si in cele din urma intru si eu pentru a bea un ceai si a manca o supa calda si buna (dar cam scumpa – 8 lei). Cazarea insa e ieftina, 25 de lei de persoana, si am stat singur intr-o camera cu doua paturi.

Dupa ce m-am odihnit putin asteptand intunericul, am iesit afara sa vad  luminile de pe valea Oltului. Am mers putin pe jos pana la marginea prapastiei de langa drum, undeva spre sud, dar peisajul e fantastic, cu orasul Călimănești luminat si stele deasupra. Ba si cativa licurici verzi, care sunt tare draguti si ei – cel putin vazuti asa, de la distanta.

 Peste noapte s-a facut putin racoare, dar am dormit destul de bine pana dimineata – pe la 5 si jumatate, cand am iesit afara sa vad rasaritul. Nu a fost asa spectaculos ca alte dati, dar nu l-am regretat. Nici nu m-am grabit insa sa plec, asa cum ma gandeam, ci am mai stat vreo 2 ore in pat.

 Apoi, pentru ca era soare si se anunta o zi minunata, am plecat voios pe marcajul triunghi rosu spre manastirea Turnu – si deci spre masina. De la cabana fusesem avertizat ca pe acest traseu sunt multe vipere, pentru ca sunt mai multe stanci, dar l-am preferat pe acesta, gandindu-ma ca e mai frumos decat cel prin padure (banda rosie). Cabanierul mi-a spus ca pana pe la 11-12 nu ies viperele, ca inca nu ajunge soarele sa bata pe partea aia – asa ca am mers oricum destul de linistit – chiar daca la stanci eram atent si mai loveam batul de trekking de ele, sa fac zgomot sa fuga viperele. Nu mi-ar fi displacut insa sa vad una, sa o pozez.

 In schimb am vazut un cerb, desi era tare departe, intr-o poiana din vale. Poteca e superba, coboara uneori destul de abrupt, dar pentru ca prima portiune nu e in padure, ai parte de privelisti frumoase cu valea Oltului, spre sud. Iarba e uda, gasesc si afine, ba si fragi, si merg destul de vesel pe carare – ba prin poieni, ba pe la marginea padurii, unde ma minunez de cat de frumosi sunt mestecenii, pana cand poteca intra cu totul intre copaci.

La locul unde se separa banda rosie de triunghiul rosu e o casuta micuta, darapanata, loc pe unde clar trecuse si Păcală inainte. I-am vazut usa asezata in pod, pe niste barne! Cine ar mai ”trage usa dupa el” si ar dormi pe ea?

De aici incepe o portiune mai dificila, de coborare abrupta pe o poteca nu  tot timpul foarte evidenta. Apa nu exista pe acest traseu (doar la manastire jos si la cabana sus), asa ca la urcare, desi poate e mai scurt, ar fi epuizant! Padurea, ca si pe unde urcasem, isi schimba aspectul foarte mult de la o curba la alta parca, dar aici o simt diferita totusi de cea de pe partea cealalta a muntelui. Sunt zone mai lungi de strabatut printre tufisuri inalte, arbori subtiri si josi, e o padure ce-mi aminteste de dealurile de la Slanic, de la mine de la tara.

 Stancile nu sunt asa multe cum ma asteptam, dar  cele care ies din padure ofera privelisti deosebite spre vai, dar si spre varf, care a ramas mult in urma, undeva spre stanga. Se zareste uneori si manastirea Turnu in vale, si ma gandesc ca nu mai am mult – desi pare inca departe.

De la o vreme incep sa simt un miros frumos in jur, si la inceput nu mi-am dat seama ce este, dar apoi nu mi-a venit sa cred: era tei. Era plin de tei infiltrati prin padurice, si mirosea atat de frumos! M-am oprit si am cules si eu cateva flori, pe care le-am pus in geanta de la aparatul foto! (care  a mirosit a flori de tei cateva zile apoi!)

 La manastire am ajuns dupa circa 3 ore, ceea ce mi s-a parut foarte rapid – am mers destul de bine – poate si pentru ca, ne mai avand multa baterie la aparat, am facut mai putine poze, si deci mai putine opriri. Oricum, trebuia sa ajung din timp in Sibiu ca sa strangem tablourile din primarie si sa le ducem acasa – tata si mama ma asteptau acolo, ca se termina expozitia. De acolo urma peste doar cateva zile un drum la Iasi, pentru o noua expozitie (deschisa intre 20 – 30 iulie la galeria Cupola din Piata Unirii).

 Manastirea Turnu o mai vazusem cand eram mic – dar nu-mi aminteam decat chiliile acelea sapate in stanca. Oricum, o zona superba si o curte plina de flori. Se poate ajunge si cu masina aici foarte usor.

 Inainte sa plec m-am interesat de posibilitatile de cazare, pentru ca stiam ca locul unde lasasem masina, un camping de langa podul de peste Olt, apartine manastirii. Si, avand in vedere ca se poate primi gazdurie pentru preturi intre 10 si 25 de lei de persoana (in functie de numarul de paturi din camera), mi se pare un loc minunat unde sa stai cateva  nopti in vacanta (celor interesati le pot da nr de telefon al preotului de acolo care se ocupa de cazare).  

Si, daca picioarele sunt de acord si sufletul te indeamna, din camping poti sa pleci pe trasee prin padurile minunate, cu o flora atat de diversificata si complexa. Cateva ore pana la manastirea Stânișoara iti vor arata ca uneori, oricat de bine asfaltat ar fi drumul pana la serviciu, o poteca e infinit mai frumoasa si mai plina de sentimente.  

 Iar daca ar trebui sa descriu in putine cuvinte muntele Cozia, as face referire in primul rand la paduri – deosebite si diferite fata de alti munti, la mesteceni, tei si stejari – pe care i-am intalnit cu surprindere si bucurie, la multimea de  flori si de fructe dar si la stancile impunatoare, care te imbie sa le cateri si care iti ofera privelisti fantastice. Sau, si mai pe scurt… Vizitati Parcul National Cozia! E al nostru, si merita sa-l cunoastem!

…

Ioan Stoenică, despre excursia pe varful Cozia din 13-14 iulie 2010.

Mai multe poze sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/PadurileMinunateDinParculNationalCoziaSiOMinune?feat=directlink