Traseu:

Ziua 1: Busteni – Valea Alba – platoul Bucegilor – varful Omu – Saua Batrana – refugiu Saua Strunga.

Ziua 2: Saua Strunga – Cheile Horoabei – Padina – Babele – Valea Jepilor Mari – Busteni.

Participanti: Ioan si Chris.

Data: 12 – 13 august 2010

…

Nu degeaba se spune ca daca iti doresti ceva cu adevarat, atunci poti. Sau atunci se va intampla. Pentru ca daca iti doresti foarte mult, atunci vei actiona in consecinta – in directia implinirii acelei dorinte, acelui vis. De aceea imi vine sa rad cand aud persoane spunandu-mi ”as merge si eu pe munte, dar nu am cu cine” sau ”nu am timp” sau ”nu am bani”. Astea sunt doar detalii. Daca intr-adevar iti doresti sa mergi Pe munte (sau orice altceva), faci ceva ca sa schimbi situatia – te zbati putin daca e nevoie, dar ceva se poate face. Nu insa atunci cand dorinta ta nu e decat ceva asa… abstract, din categoria ”mi-ar placea, dar mi-e bine si fara, n-are rost sa ma chinui prea tare”. Toate se pot rezolva, daca faci tu ceva in acest sens. Asa ca sa asteptam in continuare de la altii.

In aceasta idee, daca in primavara nu am reusit sa-mi incerc coltarii pe Valea Alba, dorinta de a urca pe acest traseu nemarcat imi ramasese in minte. Si pentru ca e mai bine sa urci intai vara, sa te familiarizezi cu traseul, m-am gandit ca o tura pana pe creasta Bucegilor, pe un traseu pe unde nu mai fusesem niciodata, ar fi numai buna.

Intentionam sa urc singur, dar am gasit pe cineva caruia sa vreau sa-i propun sa mearga cu mine: Chris, un elvetian in varsta de 30 de ani, pe care l-am cunoscut in Piatra Craiului in urma cu vreo 2 saptamani. El avea planuit sa mearga in Delta, si de acolo in India, dar ar fi putut la fel de bine sa mearga cu surorile mele si cu restul trupei din Crai in Retezat mai intai. A preferat sa vina insa cu mine in Bucegi, asa ca iata-ne pe amandoi in Busteni, joi, 12 august 2010 – pregatiti pentru doua zile pe trasee mai putin umblate de oameni in pantofi.

Pentru ca trenurile au avut intarzieri, am pornit spre marginea padurii abia pe la ora 11 si ceva. Noi am mers chiar pe strada cu indicatorul ”Valea Alba”, desi poteca nu de acolo incepea – ci facea stanga de undeva din poteca marcata triunghi rosu. Dupa ce am trecut de ultima casa, am intrat in padure pe o poteca mocirloasa pe langa rau. Am parasit insa repede poteca spre dreapta, urcand abrupt un picior de deal cu gandul ca vom intra in cele din urma in traseul marcat cu triunghi rosu. Am iesit insa intr-o alta poteca destul de evidenta, care pe harta lui Chris aparea, dar pe a mea ba. Doi tineri faceau o pauza la umbra undeva mai sus, dar gresisera traseul spre Diham, asa ca s-au intors spre drumul forestier.

Si noi am stat putin in dubiu de cateva ori asupra directiei in care ar trebui sa mergem, pentru ca poteca se tot bifurca spre stanga si spre  dreapta. Dar in cele din urma, facand stanga la un moment dat, am ajuns pe marginea vaii – de unde puteam vedea printre copaci orasul Busteni spre stanga, si spre dreapta, valea stancoasa, plina de bolovani, pe unde urma sa urcam.

Ne-am bucurat sa vedem ca nu mai e zapada, pentru ca de dimineata sunasem la salvamont sa intreb care e starea traseelor din Busteni spre creasta – si mi se spusese ca pe valea alba e inca zapada multa, e nevoie de coltari si, desigur, ”ieri a trebuit sa scoatem 3 accidentati de acolo”. Nu mai era pic de zapada, dar nu pot sa spun ca nu inteleg reactia celor de la salvamont. Oricum, noi hotarasem sa venim pana la intrarea pe vale sa vedem care e situatia, si in functie de asta sa alegem pe unde urcam.

Poteca merge de aici orizontal o portiune pe marginea unei vai, apoi iese in zona La Verdeata (cred) – unde e si o cruce neagra ce pare sa fie cumva un paznic al vaii… menit sa mai intoarca din drum turisti nepregatiti. Nu stiu daca reuseste. Noi am ajuns aici dupa circa o ora si 15 minute de cand am parasit soseaua. Cred ca am mers pe o lungitura.

Am fost putin dezamagiti sa vedem ca pe albia raului nu e pic de apa, si am incercat sa coboram putin in speranta ca vom gasi, dar ar fi trebuit sa coboram mult prea mult. Cred ca ne-ar fi ajuns apa oricum,  doar ca a mea avea un gust tare rau… Era prima oara cand foloseam Camel Bag-ul din rucsacul Quechua – si uitasem sa-l spal nitel inainte. Pentru cine nu stie, e vorba de o ”punga” de plastic de vreo 2 litri care se monteaza in rucsac. La un capat are un furtun care iese din rucsac si se fixeaza pe bareta acestuia, astfel incat sa poti sa bei apa fara sa te mai opresti si sa scoti sticla, sa desfaci dopul, sa pui sticla la loc etc. Avantajul e ca poti bea apa mai des, destul de comod, si fara sa te opresti. Dezavantajul e ca nu stii cata apa mai ai in recipient, apa se incalzeste destul de repede, mai ales cea de pe furtun, si ca sa il umpli trebuie sa il scoti din rucsac – ceea ce e complicat cand rucsacul e plin.

Dar sa incepem sa urcam. Afara e un soare minunat, stancile parca stralucesc, peretii abrupti de pe margini sunt acoperiti si cu verdeata, si lasam in urma bradutii si orasul… Azuga. Pentru ca el se vede mai bine pe masura ce urci. Nu am mers mult si am gasit apa printre bolovani, chiar multa – asa ca eu profit si beau de fiecare data cand traseul se apropie de pârâu – de fapt traseul merge chiar pe valea raului, nu pe margini. Chris parca nici nu se atinge de apa, nu simte nevoia sa bea, desi e de acord si el ca e mai bine sa bei apa inainte sa simti senzatia de sete.

M-am tot uitat si dupa refugiul de pe Valea Alba, dar nu l-am vazut.

Urcusul nu mi se pare dificil. Sunt foarte multi bolovani pe care trebuie sa ii ocolim, sau uneori pe care trebuie sa ne suim, si sunt foarte multe pietre mici care aluneca. Ba si unele mai mari o mai iau la vale, de aceea am facut bine ca am mentinut o oarecare distanta intre noi – la un moment dat Chris a calcat pe un bolovan mai maricel care a luat-o la vale, si mi-a strigat din instinct ”Achtung!” (atentie) :)) Mi s-a parut comic, oricum, m-am dat rapid la o parte, cu bolovanii care vin la vale nu e de glumit! Chris s-a lovit putin la genunchi cu aceasta ocazie.

Traseul nu  mi se pare mai dificil si nici mai abrupt decat cel din Piatra Craiului, La Lanturi (care e mult, mult mai complex, dificil, periculos) – si ma gandesc in timp ce urc daca fetele (surorile mele) s-ar fi descurcat pe aici. In principiu s-ar fi descurcat, desi Irinei nu i-ar fi placut, din cauza pietricelelor care aluneca. Chris insa precizeaza ca ”n-as urca pe aici cu cineva fara experienta”. Cam asta i-am spus si eu cand am inceput sa urcam, ca ma simt mult mai in siguranta sa urc cu el, pentru ca stiu ca el isi poate purta singur de grija, si nu trebuie sa stau eu cu ochii pe el tot drumul – si atunci ma pot concentra si eu mai bine pe cum merg eu. Cand merg cu incepatori trebuie sa stau asa din umbra, sa am grija sa nu o ia la vale cineva, sa vad cum urca, cat de atent este etc. Nu ca as putea preveni eu o eventuala alunecare, dar cred ca e bine sa fie cineva care sa stie ce sa faca si sa poata sa-si pastreze calmul intr-o situatie de urgenta. Cu Chris mi-a fost mai usor pentru ca stiam ca el a urcat in Alpi, a urcat pe o multime de munti, alergand chiar! Nu-mi faceam probleme ca nu s-ar descurca.

Au fost si cativa bolovani mai mari, pe care ne-am catarat putin mai greu, dar in conditiile astea bune, cu pietrele uscate, fara zapada, ne-am descurcat foarte bine. Chiar daca suntem amandoi cu incaltarile pentru trail running, si nu cu bocanci mai inalti (mult mai potriviti pentru acest traseu). Un avantaj pe acest traseu e ca de multe ori poti gasi alternative – daca nu poti urca pe bolovanul ala, atunci poti incerca mai prin dreapta, sau mai prin stanga. Desi uneori chiar nu exista decat o singura posibilitate – si la aia trebuie mare atentie.

Ca peisaj, mi-a placut parca mai mult aceasta vale decat valea jepilor, cea de sub telecabina. Si spre departari, cum privesti in spate, peisajul e mai larg, vezi mai mult – muntii Baiului cu varful Neamtu, orasul Azuga, dar parca si peretii din jur sunt mai mari. Pe valea jepilor parca e mai abrupt totul, mai strampt, si atunci nu vezi la fel de mult in jur. Acolo insa parca e mai divers peisajul pe masura ce urci, traseul in sine – sunt si stanci si iarba si pamant si poteca normala si catarare cu ajutorul mainilor. Aici e mai monoton, valea plina de bolovani nu se schimba, si desi urci si avansezi, parca peisajul e acelasi de multe ori cand privesti in sus – dar si in jos. Poteca nu exista, una care sa fie evidenta – poti merge pe unde crezi ca e mai sigur si mai usor – ceea ce da un aspect placut de naturalete acestui traseu – in ciuda faptului ca tot se mai gaseste cate o sticla goala de plastic aruncata intre pietre. Nu inteleg, pe aici ma gandeam ca urca mai mult oameni care stiu muntele, care sunt mai pasionati si deci, care stiu si sa-l respecte… Pai daca si astia arunca gunoaie pe poteca… Sau si pe aici merg oameni in papuci, ca pe valea jepilor?

Ca dificultate, pe valea jepilor tin minte ca sunt cateva portiuni cu cabluri si cateva portiuni abrupte, si la fel de sustinut si epuizant e urcusul si acolo. Aici dificultatea e data in primul rand de pietrele care aluneca la vale si de faptul ca iti trebuie ceva conditie fizica sa poti sa urci atat de abrupt, atat de mult. Chiar daca mi se pare mai scurt urcusul pe partea asta. In plus, aici soarele ajunge mai usor, pe valea jepilor mi se pare ca e mai umbra. Cel putin avem apa destula, pana mai sus.

Am mai facut o singura pauza mai lunga pe traseu, vreo 25 de minute in care am vorbit despre o gramada de chestii… E prima oara cand urc cu cineva mai antrenat decat mine si cu o conditie fizica mai buna. Chris participa la competitii de trail running, si de obicei cand urca pe munte, alearga. Asa ca ma simt bine sa vad ca reusesc totusi sa tin pasul cu el, desi l-am atentionat ca eu nu merg la fel de repede. Pe Valea Alba insa am urcat foarte bine amandoi, nici foarte grabiti, dar nici prea incet, astfel  incat dupa 2 ore de mers de cand am plecat din zona La Verdeata, eram sus pe creasta. Pe parcurs, impresionat de privelisti si de traseu, Chris se mai oprea sa-mi multumeasca ca l-am luat cu el si sa-mi spuna ca se bucura ca a venit cu mine… Si ma bucuram si eu – chiar a fost o experienta interesanta – din care mai am insa mult de povestit!

Sus, intrarea in Valea Alba e marcata de un triunghi galben pus pe un bolovan, chiar pe dreapta drumului ce vine de la varful Caraiman si merge spre Omu (traseu cruce rosie). Triunghiul galben l-am mai vazut si jos, in padure, dar nu era pus ca si marcaj turistic, probabil doar ca sa-ti arate ca esti inca pe drumul cel bun, din cand in cand.

Dupa o pauza admirand platoul Bucegilor cu tricourile intinse la uscat, pornim spre varful Omu. Stancile ce marginesc Valea Cerbului sunt spectaculoase, cu varfurile ascutite ale coltilor morarului, a caror denumire ma chinui sa i-o traduc in engleza si lui Chris. Nu ca ar arata altfel daca stii cum se cheama. Oricum, pana aici traseul i-a placut foarte mult, el prefera urcusurile abrupte, eventual pe trasee nemarcate si afectate de inundatii :))

Pana sa ajungem la Cerdac ne intalnim cu o fata care mergea singura spre Omu, si nu ezit sa-i fac o poza de la distanta, in ideea ”uite ca se poate daca vrei”. Asta nu inseamna ca oricine, oricand, in orice conditii ar putea – si nici nu ar trebui! Dar de putut se poate. Trebuie doar sa ajungi tu sa fii intr-un anume fel – potrivit pentru asa ceva.

Cat am facut o pauza de poze pe margine de stanca, fata, impreuna cu alti turisti care au mai aparut pe traseu, au luat-o putin inainte. Spiritul competitiv il face pe Chris sa spuna ”haide, pana la varf o intrecem!” , si completez si eu ”sa nu cumva sa pierdem in fata unei fete, uh?” – mai mult ironic, pentru ca nu ma intereseaza sa o depasesc, si urcusul pana la Omu prin soarele ala arzator ma oboseste destul de mult. Asa ca il las pe Chris sa mearga inainte cu ritmul lui care merge, merge, merge, fara apa fara pauze, si eu merg asa cum pot: mai incet, cu pauze de cateva secunde – ba pentru o poza, ba ca sa trag apa din furtun, si in cele din urma ajung si eu pe varf, cu vreo 5 minute dupa Chris. Care isi cere scuze ca a luat-o inainte, dar cand se simte in forma si isi intra in ritm, greu se mai opreste. Il inteleg, si nu ma deranjeaza. Oricum simt ca si eu am fortat destul de mult pe portiunea asta, dar si pe Valea Alba la fel. Adica daca eram singur as fi mers repede, dar  nu asa repede! Si as fi facut mai multe pauze scurte, sa admir mai mult peisajul. In felul asta insa imi simt muschii mai folositi ca niciodata!  

Am ajuns pe varf dupa circa 1 ora si 10 minute de la iesirea in creasta.

Dupa ce bem un ceai la cabana, mergem in spate si ne cataram si pe bolovanul de pe varf – pe care mi se pare ca am urcat mai usor decat alte dati – poate m-am mai inaltat si eu, cine stie… E vant, dar peisajul e tare dragut – chiar daca in  jurul cabanei roiesc o multime de oameni, si o domnisoara (draguta de altfel) face plaja in costum de baie undeva pe iarba.

Lasam apoi multimea de oameni care si-a incheiat traseul pe ziua de azi (era deja ora 18) si pornim spre Saua Batrana. Chris urca si pe varful Bucura, unde eu am mai fost si prefer sa nu mai urc – ca sa nu mai consum energia, chiar daca stiu ca traseul pana in Saua Strunga nu e asa dificil. Trecem si de varful Găvanu si facem dreapta pe poteca marcata cu banda rosie. Admiram in stanga valea Ialomitei, in dreapta cateva stanci mari si albe, apoi incepem sa urcam spre varful Doamnele, unde facem si o pauza de sendvici si o baie de soare, cam 30 de minute.

Inainte mai imi luam batoane proteice de la Redis, la 60 de grame aveau 300 de calorii, ceea ce mi se parea foarte mult. Dar pentru ca nu prea mai imi place gustul lor, acum iau mai mult Snikers si alte ciocolati. Chris insa are un baton energetic genial, nu mi-a venit sa cred cand am vazut! Pe langa faptul ca si gustul era bun, de capsuni, avea la o greutate de 55 de grame, 800 de calorii!! Mi s-a parut urias! Trebuie neaparat sa vad ce scrie pe eticheta batoanelor de la Decathlon, pentru ca trebuie sa existe si la noi asa ceva – doar ca nu am cautat eu pana acum prea mult. 800 de calorii pe un baton e genial!

Lumina apusului e tare placuta, si peisajul pe partea aceasta a Bucegilor e mai linistit, mai natural, mai domol… e o partea foarte frumoasa a acestor munti, de cand am fost prima oara pe-aici stiu ca mi-a placut. Intram in zona cu jnepeni, unde rosul tricourilor noastre arata tare bine intre verdele scaldat de soare.

Ne apropiem de saua Batrana si de la distanta zarim o constructie care iese imediat in evidenta – mai ales pentru mine, care stiam ca nu era nimic acolo. E prea mare ca sa fie un cort, ar putea totusi sa fie o stana noua. Dar cea mai plauzibila varianta e cea a unui nou refugiu turistic! Asta ar explica si guguloiul pe care il zarisem de la Omu pe creasta Tiganesti. Si intr-adevar, cand ajungem in saua Batrana (dupa circa o ora de la Omu), constatam prezenta unui refugiu nou, rosu cu alb, asemanator celor din Piatra Craiului – de tip sfera/bila. Doar ca mult mai mare, cu priciuri supra etajate, cred ca 30 in total. Mi se pare genial! Un refugiu nou, intr-o zona atat de frumoasa, la o intersectie de trasee.

Sunt cam 10 oameni in el si in jur, baieti de la salvamont Bran – ei s-au ocupat de montarea refugiilor, si acum lucreaza inca la montarea unor stalpi de marcaj pe traseul spre Șaua Strunga. S-au facut cateva remarcari in zona asta, si Chris se mira de ce e nevoie sa fie atat de multi stalpi de metal, la distanta asa mica unul de altul. Probabil ca pe vreme proasta, cu ceata deasa, sunt foarte utili.

Ne gandim daca sa ramanem aici sau sa continuam spre refugiul din Saua Strunga, asa cum planuisem initial. Baietii (unii mai in varsta, altii chiar foarte tineri) ne-au invitat sa ramanem aici, ca refugiul din Saua Strunga e cam prost, ca aici e bine izolat etc. Dar hotaram sa mergem mai departe, dupa atata mers ne-ar prinde bine o noapte mai linistita, si cine stie la ce ora aveau de gand sa se culce ceilalti – mai ales cu sticlele de bautura si de cola din refugiu. Plecam, dar nu inainte de a le multumi pentru ceea ce fac acolo, pentru refugii si marcaje – lucruri ce mi se par atat de utile, stiind ce bucurie poate sa fie un refugiu atunci cand  te prinde noaptea sau ploaia pe creasta…

Undeva langa varful Strungile Mari, parasim poteca si facem dreapta, pentru a iesi in creasta – cu speranta ca vom mai prinde putin din culorile apusului. Soarele nu credeam sa mai fie pe cer, si eu nici nu mai vroiam sa urc pana acolo – dar pana la urma mi-am mai gasit putina energie si pentru asta. Avem parte de bucuria de a vedea biluta portocalie in toata splendoarea, chiar inante de a se cufunda dincolo de Fagaras. Apoi am continuat drumul spre Saua Strunga, nu fara a privi spre partea stanga, acolo unde incerc sa imi dau seama pe unde ar fi mai bine sa coboram a doua zi pentru a intra in cheile Horoabei. Nu pare greu de gasit intrarea, mai ales daca e vreme buna.

Pe creasta ne-am mai amagit putin cu gandul la ceaiuri multe si ieftine la Padina (ma gandeam sa comand vreo 10 – cu 50 de bani o cana, cred ca mi-ar fi ajuns!), la pepene rosu, eventual tocat cu mixerul pentru a face suc natural de pepene… E clar, ne era cam sete!

La refugiu ajungem pe la ora 21, dupa circa o ora din saua Batrana. Refugiul e in stare buna, atata timp cat nu ploua, ca am inteles ca picura in el. Dupa ce admiram putin stelele si fac cateva poze cu carul mare si cu o bufnita, ne bagam in saci. Sacul meu de 3 sezoane i-l dadusem Mariei sa-l foloseasca in Retezat, asa ca eu plecasem de acasa doar cu suprasacul. La Breaza insa, de unde am pornit spre munte, am gasit un sac de dormit de vara, primul meu sac de dormit – pe care l-am folosit cand am fost intr-o tabara in Franta, acum vreo 6 ani. L-am luat cu mine, dar tot stateam cu ceva emotii ca va fi frig peste noapte. De unde! Din cauza efortului de peste zi, corpul a continuat cred sa produca energie, astfel incat nici frig nu mi-a fost, dar nici prea bine nu am dormit – fiindu-mi prea cald. Mai erau si paienjeni care vroiau sa-mi intre in gura, si scandurile erau parca mai tari ca niciodata – sau poate am dormit cu capul putin in vale, cert e ca ma cam luase o mica durere de spate. Nu m-am plans insa prea mult, nu-mi place deloc sa fac asta.  

ZIUA 2

Ceasul a sunat la rasarit, pe la 6. Ne-am dat cam greu jos de pe scandurile de lemn, dar pana la urma am iesit afara sa vedem aburii diminetii. Soarele isi trimitea primele raze la inaintare de undeva din spatele refugiului, si valea era frumos luminata in culorile unei zile ce se anunta a fi superba!

Pe la 7 am pornit pe acelasi traseu din seara precedenta, banda rosie, spre Saua Batrana. Adica inapoi de unde venisem – de data asta insa cu gandul sa facem dreapta si sa coboram spre cheile Horoabei. Am parasit poteca la un moment dat dar nu am reusit sa coboram, erau mult prea multi jnepeni. Asa ca i-am urmat orizontal, pe la marginea de sus, pana cand am ajuns pe firul unei vaii pe unde puteam cobori. Undeva dupa Strungile Mari, dar pana in Coltii Tapului. Pe vreme buna nu sunt probleme de orientare, intrarea in chei e destul de evidenta.

In capatul potecii ne asteapta o stana fumegand puternic, dar si un raulet – cel ce se strecoara prin cheile pe unde ne vom strecura si noi imediat. Ne era dor de un raulet, mai aveam putina apa si simteam nevoia sa ne spalam putin de dimineata.

Am intrat mai intai in stana, unde am mancat vreo 4 feluri de branza de vaci de la ciobanii ospitalieri si darnici. Chris a vrut si sa cumpere, asa ca ne-am facut ceva provizii de calciu pentru mai tarziu! Cred ca am luat la noi vreo 2-3 kg de branza, poate mai mult. Ciobanii ne-ar fi dat-o pe toata cu 20 de lei, dar pana la urma Chris a mai adaugat 10 lei, considerand ca asa branza buna si multa merita mai multi bani. Ne-a placut mult in interiorul stanei, unde cazanele cu branza erau pe foc, fumul era inecacios dar senzatia de a fi acolo si a vedea cum se face branza era tare placuta. Sa nu mai spun de gust! Ne-a prins bine, mai ales ca nu mancasem de dimineata – cu gandul la o ciorbita buna la Padina.

Ne-am oprit sa ne racorim putin la raul de langa stana, si am umplut si camel bag-ul cu apa proaspata si rece. Acum am inteles si de ce e mai bine sa scoti punga din rucsac cand vrei sa o umpli! :))

Am pornit apoi pe firul raului la vale, spre Cheile Horoabei – unde  nu stiam ce ne va astepta! Citisem cateva jurnale, dar niciunul nu descria prea bine ce urma sa gasim acolo, si cat de dificil si lung este traseul! Nici macar nu ma asteptam sa fie atat de salbatic si spectaculos! Ma gandeam ca va fi dragut, cu cateva zone putin mai dificile, dar atat. De fapt… a fost mult mai mult decat atat!  

Desi puteam merge (cred) direct pe firul raului, noi am urmat mai intai o potecuta pe partea dreapta, care ocoleste putin o mare de jnepeni. Apoi am facut stanga printr-un tunel de crengi de jnepeni, cu grija sa nu calcam in apa unui alt pârâu ce se varsa in raul principal. Odata ajunsi pe firul vaii, ne-am strecurat cum am putut mai bine, sarind din piatra in piatra, de pe un mal pe altul, printre jnepeni si urzici si iarba uda si inalta. In fata se zaresc cativa pereti de stanca, dar inca nimic care sa ne anunte ce va urma. Afara e inca soare, dar noi mergem pe la umbra, ceea ce e mai bine.

Apar primele cascade micute, pe care trebuie sa le ocolim, sau peste care trebuie sa sarim. Pana cand ajungem la o zona unde raul trece printre doi pereti de stanca, nu foarte apropiati, dar suficient de abrupti si inalti incat sa nu putem sa ii ocolim. Asa ca ne hotaram sa ne descaltam si sa trecem prin apa urmatoarea portiune. Cu incaltarile in mana, inaintam pe pietrele din apa, si, desi la inceput parea distractiv sa mergi prin apa raului, e nevoie doar de un minut ca sa simti ca incep sa-ti inghete talpile – si mai ales gleznele! Apa e atat de rece incat simti ca sangele nu mai circula cum trebuie, e incredibil! Chris imi spune ca el iarna face baie in ape mai reci decat asta cu prietenii lui. Nebunie totala! :))

Iesim inapoi pe iarba intr-o zona cu soare, si ne incaltam la loc. Peisajul devine din ce in ce mai salbatic, ierburi si tufisuri crescute pe maluri, stancile abrupte, poteca stearsa ce pare sa nu mai fi fost calcata de multa vreme… flori si susur de apa, e o zona minunata!

Dar apoi stancile incep sa iasa tot mai des in cale, ca niste pioni ce vor sa ne puna piedici, sa nu putem inainta spre rege… Trebuie mers cu grija tot timpul, dar uneori ajungem la zone foarte dificil de trecut. Sunt pereti inclinati de stanca, si trebuie sa traversam pe ei, pe langa apa destul de adanca in unele locuri. Trebuie cautate colturi, smocuri de iarba sau pietre de care sa te tii cu mainile, apoi sa ai grija unde pui picioarele… desi de multe ori m-am mirat cum de nu aluneca picioarele de pe pietrele alea inclinate! Au fost cateva pasaje dificile, dar dupa fiecare, privelistea in spate era spectaculoasa – cu mini cascade care mai de care mai dragute, mai inalte sau mai vijelioase. La o cascada putin mai inalta a trebuit sa ocolim prin dreapta, catarandu-ne pe un mal de pamant si stanca destul de abrupt, unde nu se vedea nici urma de poteca. Era atat de abrupt incat parea ca tin muntele in brate cand ma urcam!

O alta zona dificila a fost cand a trebuit sa ocolim un ochi de apa prin partea stanga, si nu aveam puncte bune de sprijin pentru picioare – si putine pentru maini. A trebuit de la un punct sa sarim dincolo de apa, dar ma gandesc ca in sens invers nu ai cum sa treci fara sa te uzi – pentru ca nu poti sa sari in sus pe stanca de unde sarisem noi. Amandoi ne gandim deja ca pe-aici nu am fi putut trece cu fetele (sau cu oameni fara antrenament si experienta). Decat daca am fi mers prin apa, ceea ce nu e chiar asa distractiv cum pare.

Ne strecuram rapid printre ierburi si stanci, iar soarele nu-l mai zarim in mod direct – ii vedem doar lumina cum cade pe varfuri de stanca sau copaci. Si ajungem la prima portiune la care a trebuit sa stam pe loc cateva minute, ca sa ne pregatim pentru a merge mai departe. Pana acum fusesera zone mai dificil de trecut, dar le-am trecut fara sa ne oprim. Acum insa urmeaza o râpă adanca de 4-5 metri (eu am 1,83 metri si era mai inalta decat doi de mine pusi unul peste altul), cu peretele inclinat putin spre interior! Era o cordelina rosie legata de un surub la inceputul coborarii, dar era mult prea scurta. Chris a scos briceagul pentru a incerca sa desfaca din noduri, ca sa o faca mai lunga. Chiar si asa, nu ajungea nici pana la jumatatea coborarii, dar ne-a prins bine. Eu aveam o impresie ca s-ar putea sa nu fie atat de dificil de coborat precum pare, desi parea super dificil! Era o cascada in partea stanga, care trecea pe sub un bolovan suspendat intre doua stanci, si singurul loc pe unde puteai cobori era o gaura ingusta intre niste stanci, dar cu o deschidere larga spre valea de sub noi.

Am analizat putin si alte variante, parea ca s-ar putea si prin stanga, dar era mult prea riscant, nu stiu daca chiar s-ar fi putut pe acolo. Asa ca am inceput sa cobor eu primul, fara rucsac. E ca si cand ai cobori intr-o fantana. Trebuie sa te tii de marginile ei, si apoi sa te lasi usor in jos, cautand un punct de sprijin pentru picioare. Apoi cobori si mai mult, tinandu-te de marginile fantanii, si poate si cu acea coarda infasurata in jurul mainii. Mi-au prins tare bine manusile de ciclism, au aderenta foarte buna si imi protejeaza mainile de frecarea cu coarda/cablul. Cand am reusit sa ajung la jumatatea coborarii, Chris mi-a dat rucsacii, pe care i-am balansat si i-am aruncat pe pietrisul de sub mine, undeva mai in dreapta – sa nu cada in rau. La fel si betele de trekking. Geanta aparatului foto am tinut-o pe umar, si am coborat apoi cu ea – nu foarte usor, pentru ca era greu sa vad sub mine unde sa pun piciorul, stancile erau foarte umede si alunecau, si dedesubt era apa si un bustean pe care era mai bine sa nu cazi.

Am ajuns insa bine, apoi am incercat sa-l directionez pe Chris catre punctele bune de sprijin pentru picioare. Incet incet a coborat si el, si ne-am bucurat sa fi reusit aceasta coborare dificila. De-acum trebuie sa fie mai usor, ne gandeam! Dar de unde! Greul abia incepuse!

Imediat am ajuns la cea mai dificila portiune, portiunea care ne-a facut sa credem ca vom fi nevoiti sa ne intoarcem pe unde venisem. Peretii de stanca erau foarte apropiati unul de altul, formand ca o palnie pe unde se scurgea cu putere apa, cazand intr-o cascada inalta tot cat vreo 2 de mine unul peste altul – si mai mult! Pe aici nu mai exista alternativa ”uscata” de coborare, era clar ca trebuie coborat direct prin cascada! Parea imposibil, dar aveam inca in minte un gand ca ”au trecut si altii pe aici, trebuie sa se poata cumva!” Doar ca nu-mi dadeam inca seama cum…

Pe peretele din partea dreapta era fixat un cablu. In partea de sus el era rotund (cilindric) si subtire, apoi mai jos devenea plat, mult mai lat. Parea cam subred, parea ca fusese prins in mai multe locuri dar se desprinsese si atarna acum prins doar sus si jos. Am pus pe noi pelerinele de ploaie, mai mult ca sa protejeze rucsacii – am bagat in rucsaci aparatele foto (eu m-am chinuit putin, ca e geanta aparatului mare si rucsacul mic, dar a incaput!) si ne-am pregatit moral pentru coborare. Era evident ca ne vom uda, ca vom cobori prin cascada. Nu se punea problema sa mai protejam incaltarile, mai ales ca desculti nu am fi putut trece mai departe. Asa ca am stabilit sa mergem incaltati, asa cum putem.

Chris a inceput sa coboare primul. Cateva incercari esuate de a gasi un punct de sprijin pentru picioare, rucsacul sprijinit de peretele de stanca din spate, mainile cu manusi stranse pe cablu… Se cobora ca printre doi pereti foarte apropiati, printre care cobori stand cu picioarele pe un perete, si cu spatele pe celalalt perete. Eh, nici chiar asa. In cele din urma a ajuns jos, si mai mult, a reusit sa-mi faca apoi mie cateva poze in timp ce coboram – poze pe care le-am asteptat ulterior cu nerabdare, si care imi vor aminti mereu de acea portiune a traseului!

Mi-a fost greu sa fac primul pas, cel dincolo de marginea stancii. Nu-mi gaseam o pozitie potrivita, nu vedeam niciun punct unde as putea pune piciorul – am incercat chiar sa pun piciorul undeva mai sus pe perete, dar aluneca. Problema era ca in spatele cascadei era gaura, nu era un perete de stanca pe care apa se prelingea, deci nu aveam pe ce sa pun piciorul. Cautam un punct de sprijin dincolo de apa, in apa, dar nu gaseam! In cele din urma am pus piciorul pe cablul de fier de care ma tineam cu o mana, avea o parte iesita putin in afara, acolo unde partea rotunda a cablului se unea cu partea aceea mai plata – era ca un mot, suficient sa pui piciorul pe el. Am simtit apoi un val de apa rece cum imi vine pe piept, stiu ca a fost socant – nu neaparat pentru ca era rece, ci pentru ca a fost ceva nou, ca si cand nu ma asteptam sa ma ude chiar atat de rau! Picioarele imi erau de mult in apa.

Cu piciorul pe cablu si spatele sprijinit de zidul din dreapta, am incercat sa caut un punct de sprijin pentru celalalt picior. Cu greu m-am lasat in jos, uneori cred ca tinandu-ma doar de cablu, ca si cand as fi atarnat pe el, si am reusit sa gasesc un prag in cascada, un bolovan pe care sa pot sta. M-am simtit mult mai in siguranta acolo, mai ales ca deja coborasem o lungime de Ioan :)) Peretii de stanca sunt complet uzi si nu ofera puncte de sprijin nici pentru maini nici pentru picioare, asa ca fara cablu ar fi practic imposibil de cobora/urcat. De la bolovanul acela m-am lasat iarasi in jos pana am ajuns cu piciorul pe capatul unui bustean vertical sprijnit de stanca, peste care se scurgea apa. Bustenii uzi aluneca rau, dar acesta era singurul loc unde puteam pune piciorul. Apoi am coborat tinandu-ma cu mainile de cablu si cu picioarele pe bustean, dar intr-o pozitie cat mai perpendiculara pe bustean – astfel sa imping cu picioarele in el, sa fie mai stabile – nu sa alunece la vale (ceea ce ar fi facut daca as fi stat eu vertical).

Ultimul pas a fost saritura in apa, si de acolo pe mal, cu o senzatie incredibila de bucurie, un strigat de fericire si de reusita, de a ma afla in siguranta, de a fi trecut prin ceva incredibil – ceva ce nu mai facusem niciodata. Ulterior am comparat putin canionul acesta cu cel de la 7 scari din Piatra Mare – doar ca fara scari. A fost ceva incredibil! Dar deja invatasem sa nu mai asteptam sa fi trecut deja greul, asa ca eram curiosi ce urmeaza.

Dar, pentru ca puteam merge de acum direct prin apa, am trecut mai usor urmatoarele doua praguri/cascade. Apa parea ca se scurge printr-un labirint, un tunel de piatra, un tobogan care te imbie sa te pui in fund si sa te lasi dus la vale printre peretii ingusti de stanca. Acum imi dau seama ca nici n-am avut timp sa privesc in sus, sa vad daca se zareste cerul printre stanci. Stiu doar ca m-a bucurat sa vad lumina soarelui pe o stanca ce marca iesirea din canion – si imi doream sa ajung mai repede la soare. Pentru ca, desi eram in luna august intr-o zi caniculara, mie imi degerau picioarele!

La iesirea dintre stanci am zarit si o pancarta de lemn fixata pe unul din pereti, ”Ponorul din Horoaba” – dar tot nu aflasem ce e acela ponor (”povârniș abrupt sau adâncitură formată prin prăbușirea unor straturi de teren; râpă” – dex)

Desi am iesit dintre stanci, partea superba nu s-a terminat. Doar ca de acum ea isi schimba aspectul. Raul incepe sa coboare abrupt, creand mai multe cascade rasfirate printre ierburi si flori, si soarele incalzeste zona intr-un mod tare placut. Am gasit si izbucul din Horoaba, despre care stiam de pe harta – era pitit cumva dincolo de un mal de pamant (pe dreapta cum coboram), din poteca nu se vedea, dar l-am intuit cumva acolo.

Apar si copaci, si de acum vedem si spre vale, spre departari – desi copacii nu ne lasa sa vedem asa mult. Stim insa ca de acum incepe coborarea spre Padina. Poteca trece pe langa un perete urias de stanca, superb, apoi intra in padure. Si iese la lumina pe o poiana verde, cu braduti si cer albastru si cativa cai cam naravasi. Ba chiar si o cusca pentru capturat ursi.

 Ajungem la drum, dupa circa 2 ore si 45 de minute de cand am plecat de la stana!! Incredibil de mult, nu ma asteptam – si am mers super repede! Ma simt insa atat de epuizat de mersul in ritm alert, de poteca salbatica, de mersul pe stanci alunecoase ce iti fac toti muschii din corp sa se incordeze, imi simt mainile obosite, solicitate ca niciodata pe un traseu pe care nu-l credeam atat de dificil, de periculos sau de spectaculos! Simt ca daca acum am ramane la cabana, sau am lua o masina spre casa, as considera ca ziua a fost incredibil de plina si as putea sa o inchei aici fara nicio remuscare sau jena, chiar daca e abia ora 11 si jumatate. Asa de intense au fost orele petrecute in canion, in cheile Horoabei. Minunat! (trebuie totusi sa revin aici special pentru poze – as fi putut face mult mai multe poze, mult mai reusite, daca nu eram pe fuga).

Imediat apoi ajungem si la Padina, strecurandu-ne inca uzi la picioare printre sirurile de turisti de weekend – simtindu-ne atat de departe de ei prin ceea ce tocmai facusem. Cu siguranta ceva ce nu am recomanda altora. Ba la cabana chiar am tinut sa-i spun cabanierei despre starea traseului, ca sa stie ce le spune celor care intreaba de cheile Horoabei. Ne-a spus si dansa ca nu trimite oamenii pe traseu pentru ca stie ca e foarte periculos si dificil. Foarte bine. Chiar asa este! Nu strica insa sa fii informat si in cunostinta de cauza daca vrei sa mergi undeva – pentru ca de multe ori oamenii spun ca ”e prea greu, prea periculos, nu se poate trece” – si de fapt se poate. Poate ca nu pot ei. Dar uneori chiar e foarte greu si periculos. Trebuie sa stii si cand sa te intorci inapoi. De aceea cred ca e mai bine daca se merge dinspre Padina spre chei, pentru ca ajungi pana la izbuc si la intrarea in ponor, si apoi, cand nu mai poti sa inaintezi – probabil la cascada aceea mare, te poti intoarce impacat cu tine insuti – si nici n-ai avea mult de mers inapoi.

La cabana am fost surprinsi sa aflam ca nu putem sa comandam nici macar ceai – bucataria era inchisa la ora aia. Abia la 1 se deschidea. Noi am luat cate un suc si am iesit pe iarba la soare sa ne uscam – si pe noi, si sacii de dormit sau pelerinele si incaltarile. Am stat cam o ora cred pe iarba, si daca tot am stat, am mers apoi si am luat si o ciorbita buna si o salata. N-as fi vrut sa plec cu burta goala pe coasta aceea de munte ce urca la babele. Dar mi-a parut rau ca ceai tot nu am putut bea, n-am inteles exact de ce.

Am trecut mai intai si pe la pestera Ialomitei, unde insa n-am intrat, apoi am inceput sa urcam pe traseul marcat cruce albastra spre babele – Chris vroia sa vada Sfinxul, iar eu vroiam sa urc pe un traseu pe unde nu mai fusesem. Pana acum in aceasta excursie am facut 3 trasee noi: Valea Alba, portiunea dintre Saua Batrana si Saua Strunga, Cheile Horoabei si acum si traseul spre Babele. Iar apoi, un alt traseu nou pentru mine, cel de pe valea Jepilor Mari.

Am ajuns la Babele cam intr-o ora si jumatate – am mers foarte repede, desi ma simteam atat de ”lesinat de caldura” si de urcus. Aveam nevoie de umbra sa ma ”revergoreze”. Chris urca incredibil de repede, nu pare sa aiba nevoie de pauze, nici de apa. Dar eu prefer sa ma opresc de cateva ori la umbra, plus ca vreau sa ma bucur si de peisaj din cand in cand.

La Sfinx n-am stat mult, era plin de oameni care nu prea aveau de-a face cu muntele. Ceea ce nu e ceva rau, sa te plimbi o data pe an cu telecabina pana undeva pe munte, sa admiri peisajul. Partea rea e ca multi dintre acesti oameni arunca gunoaie pe jos, coboara pe valea jepilor in papuci (probabil cu gandul de a ajunge la stiri), fac galagie intr-un fel cum nu-ti doresti sa auzi pe munte…  asa ca am pornit pe banda galbena spre Piatra Arsa.

Pe drum ne-am descaltat si am mers putin desculti o portiune acoperita cu iarba, e tare placut. Apoi ne-am oprit intre niste jnepeni unde am gasit niste afine mari si bune. Am ratat intrarea in traseul de pe valea jepilor mari (marcat cu triunghi albastru, dar prost semnalizat la intrare), asa ca ne-am intors putin inapoi. De la casa naturalistilor, sageata spune ca pana in Busteni se fac 2-3 ore. Chris propune sa ajungem intr-o ora si jumatate jos. Am ajuns intr-o ora si un sfert! Am mers  incredibil de repede, am si alergat pe cateva portiuni, desi mie mi-era cam greu din cauza gentii aparatului foto, care se balanganea si ma lovea. Am folosit o multime de scurtaturi – una atat de lunga incat mi-era ca nu vom mai intra inapoi in traseu.

Ne-am oprit doar cateva minute intr-un zmeuris, si de cateva ori pentru cate o poza rapida in jur. Mi-am indoit un bat de trekking la un moment dat, s-a infipt intre niste radacini si eu am alunecat la vale, tinandu-ma de el. Mi l-a indreptat Chris ulterior – noroc ca era cel cu varful rupt. Am ajuns din urma mai multe grupuri de turisti care ne-au facut sa ne minunam de ce fel de oameni merg pe traseele din Bucegi (si acest traseu nu e unul tocmai usor), si am ajuns la primele case la ora 18.20. Dupa o zi incredibil de plina!

Am coborat apoi pe langa statia de telecabina pana la gara, de unde Chris si-a recuperat rucascul cel mare, si ne-am suit in microbuz. El spre Bucuresti, de unde urma sa plece in delta, eu spre Breaza, unde urma sa fac pe babysitter-ul pentru vreo 5 nepotei si cativa copii din vecini. Deh, copiii ma iubesc!

…

Desi eram mai atras de alti munti in ultima vreme, munti unde n-am mai fost niciodata, excursia din Bucegi a fost una extrem de frumoasa, interesanta si surprinzatoare. Am avut pentru prima oara un partener de incredere, cu experienta – dar nu numai – un aventurier ca si mine, care colinda singur prin lume si pe munti – nu doar de dragul de a merge sau a vedea, dar si pentru experienta in sine, pentru oamenii noi pe care ii cunosti, pentru ceea ce are sa te invete o astfel de excursie si felul in care ea contribuie la dezvoltarea ta persoanala – psihica, fizica si spirituala.

 Am mers pe 5 trasee noi, pe unde nu mai fusesem – ceea ce ma bucura pentru ca le pot adauga pe harta mea cu Bucegii, unde am colorat toate traseele pe care am fost (mai am inca multe de facut!). Am descoperit Cheile Horoabei, o zona putin cunoscuta si umblata din Bucegi, dar atat de frumoasa!

Am vorbit in engleza tot drumul despre o multime de chestii, iar acum  am o poarta deschisa catre Alpi (Chris m-a invitat in Elvetia dupa ce ajunge el acasa din India). Chiar daca au fost momente cand i-am spus ”of, nu puteai si tu sa fii din Anglia, sau Olanda?” – pentru ca acolo nu prea sunt munti, si strainii care vin din astfel de tari sunt mult mai impresionati de peisajele noastre. Chiar si asa, desi el era obisnuit poate cu munti si mai frumosi, a fost super placut impresionat de muntii nostri, dar nu numai. Cum a spus si el, ”trebuia sa fiu deja in India acum, dar ce sa fac daca ROMANIA ROCKS!?”

…

Ioan Stoenică, 17-19 august, despre excursia din Bucegi din 12-13 august 2010.

 Mai multe poze (cu descrieri) sunt in albumele mele de pe picasa, aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/ValeaAlbaSiCheileHoroabeiBucegi?feat=directlink