Vedea apusul a câta oară pe malul acelui lac? Nu mai ştia. Uneori poate nici nu-şi dădea seama dacă era apus sau răsărit, se pierdea adânc undeva în frumuseţea lui. Sau poate în durerea unor gânduri pe care portocaliul soarelui le scotea mereu la iveală. “Suferinţa are culoarea portocalie” îşi spunea el de multe ori prinvindu-l.

La marginea unui oraş prea mare să îl ştie, acel lac îi devenise de mult prieten să-l asculte. Uneori natura are urechi mai înţelegătoare decât oamenii, căci sunt urechi cu suflet şi nu urechi cu minte! Nu-i de mirare câţi poeţi sau pictori i-au exprimat frumuseţea în felul lor, câţi oameni s-au bucurat de ea cândva, la bine sau la rău. Uneori mai mult la rău decât la bine…

Se stinse, lăsând în urmă un cer portocaliu. Sau poate roz. Cu puţin mov şi-o nuanţă stinsă de roşu. Da, uneori trebuia să aştepte câteva minute să-şi dea seama dacă e apus sau răsărit. Să-l vadă urcând sau coborând, căci dacă te trezeşti stingher pe malul unei lumi pe care o uitasei, cum ştii în ce moment al vieţii ai ajuns? Erai în cădere, sau începusei să urci câteva trepte spre cer? E-aşa uşor să le confunzi, când nu stai să priveşti în jur – şi nici în tine.

Soarele ştia răspunsul: uneori cobori, apoi te urci în altă parte. Cobori şi urci, acesta-i mersul lumii sale. Dar părea că atunci când apunea, le era mai uşor oamenilor să-l privească lung, senzaţia căderii din vârful lumii în spatele ei părea mult mai dramatică şi importantă decât momentul ridicării. Cerul unei zile noi părea la fel ca-n alte zile, pe când pierdut în întunericul unui apus, posibilitatea unui nou răsărit trezea în oameni visuri măreţe… sau poate doar dureri strălucitoare. Uneori le era mai uşor să gândească ziua de mâine, decât să primească în ei frumuseţea pe care un răsărit de dimineaţă rece o agăţa pe cerul de departe. Sau poate începutul unei noi zile cenuşii nu le mai părea de mult interesant, pe când un sfârşit plin de culoare, le amintea uneori că viaţa e mai mult decât ceea ce ei simt.

Dar nu-şi doreau mai mult. Un apus din când în când era de-ajuns, căci alte lucruri sunt mai importante şi sentimente ale unui suflet de copil nu ţin de foame, într-o lume unde totul se rezumă la dorinţa minţii de-a face pe plac trupului. Nimic nu pare să lipsească din această ecuaţie atât de atent studiată asupra fericirii. Citim din cărţi ce-i fericirea, iar dragostea nu-i ca în filme. Pentru că noi suntem nişte actori prea slabi ai propriilor noastre vieţi, ca să putem să transformăm în soare o dragoste ce a apus uneori înainte de a fi răsărit cu-adevărat.

Să pui în tine dragostea ce frige precum soarele, nu-i un lucru prea inteligent dacă nu eşti pregătit să arzi. Dar dorinţa de a simţi strălucirea şi căldura lui în tine e prea mare să-i rezişti. Şi-atunci înghiţi cu un pahar de apă o iubire mult prea mare să-i faci faţă şi te trezeşti la scurtă vreme, că apa ce te-a ajutat să-nghiţi, a stins cu ea din start nucleul ce făcea razele să ardă. Ce ai apoi e-un soare stins, pe cerul unei iubiri ce n-avea spaţiu ca să simtă.

Și pe Pământ soarele-apune,

Inevitabil într-o seară

Plecând încet dinspre o lume

Ce n-are suflet să-l răsară.

Dar de vrei să-l ai cu tine,

Să-i simţi căldura viaţa-ntreagă,

Atunci nu-l lua pe el în tine

Ci zbori spre el, iubire dragă!

Nu-l trage-n jos căci îl omori,

Lăsând în urmă-o lume moartă

Dar mergi spre el riscând să mori

Şi-ai să vezi dragostea ce-o poartă.

Și de te simţi în suflet soare,

Nu-ţi face giji, vei şti să zbori!

Căci lângă el nimic nu moare,

Ci totul se transformă-n sori…

 …

Ioan, 11 martie 2008. Pe malul unei lumi.

(am uitat sa-l pun pe blog mai demult, era unul din textele mele preferate…)