Luna Albastră

 – Nu uita să îl uzi dimineaţa şi seara… dar nu prea mult, că se îneacă…

– Da mami… dar… crezi că o să crească mare şi frumos?

– O să crească, dacă ştii să îl îngrijeşti, îi spuse mama pupând-o de noapte bună…

Pe vata de pe capacul cutiei de margarină, seminţele de grâu aşteptau acum lumina zilei pentru a începe să crească. Andreea aşeză grâuşorul pe marginea ferestrei şi se băgă în pat la căldurică. Plapuma cu Mickey Mouse şi alte personaje Disney o învăluia de fiecare dată cu o căldură primitoare, şi totul în jur devenea atât de calm şi liniştit… fără nicio grijă, fără nicio durere.

Razele lunii intrau prin geam până pe faţa ei, creând de multe ori o legătură luminoasă între ele două. Îi plăcea Luna. Mereu o făcea să se întrebe ce se ascunde acolo sus şi de multe ori o făcea să viseze…

De această dată, pe Luna de argint era pustiu. O câmpie întinsă şi rece, fără urmă de viaţă, şi nişte munţi la depărtare. Soarele era foarte strălucitor, dar strălucirea lui nu reuşea niciodată să atragă atenţia fetei prea mult, pentru că ceea ce o fascina de fiecare dată era imaginea Pământului pe care îl lăsase în urmă, undeva într-un dormitor tapetat cu desene animate…

– Ar trebui să vii când e Pământ plin… e de 1000 de ori mai frumos atunci! îi spuse o voce care o făcu să tresară.

Întorcându-se, lângă ea văzu un băieţel care stătea jos pe un bolovan şi se uita la Pământ. Fata rămase cu privirea ţintă la el, ca şi când aştepta ca acesta să îi explice cine este şi ce vrea, dar băieţelul rămase cu privirea către Pământ. Parcă nici nu o vedea! În cele din urma, o invită să ia loc lângă el…

– Bolovanul e destul de mare pentru amândoi! îi spuse, şi fetiţa se aşeză.

– Cine eşti? întrebă Andreea.

– Ştiai că atunci când e Pământ plin, poţi să citeşti ziarul la lumina lui? îşi continuă băiatul minunea. De fapt, nu e lumina lui… el nu poate să strălucească singur, are nevoie de Soare să îl facă atât de frumos. Altfel… nici nu s-ar vedea. E greu să vezi o planetă, fie ea şi una aşa mare şi frumoasă ca Pământul, dacă nu e nimic care să o lumineze. Doar stelele se văd singure…

Fetiţa nu înţelegea prea bine ce îi spunea băiatul, dar reuşi să îşi stăpânească puţin curiozitatea în ceea ce-l privea, şi îşi întoarse privirea către Pământ.

– Pământul pare mai frumos de aici de sus… nu e aşa multă gălăgie, oamenii nu se văd aşa răi şi… mereu ocupaţi cu tot felul de treburi care nu îi fac fericiţi. De aici… totul pare acoperit de dragoste. Cred că dragostea are culoarea albastră! râse Andreea…

– Eu nu îi înţeleg uneori pe oamenii mari. Ei chiar nu ştiu cât de frumoasă poate fi dragostea? De ce fug de ea?

– Păi dacă nu au fost niciodată pe Lună, ca să o vadă de la înălţime… şopti fata puţin intimidată de spusele lui.

– Eu mă plictisesc aici singur. Văd totul de la înălţime şi văd cât de frumos poate să fie, dar nu mă pot bucura singur cu adevărat de nimic. Nu vrei să rămâi cu mine? o rugă băiatul apropiindu-se şi mai mult de ea.

– Nu pot să rămân acum, dar îţi promit că mă voi întoarce şi mâine, îi zâmbi ea, şi se urcă pe raza Lunii, plecând înapoi către pătuţul ei călduros.

– Mi-ar plăcea să rămâi… totul ar fi atât de frumos! Am avea toată Luna la dispoziţie! Am putea să facem aşa multe împreună… Singur… nu pot. Mereu mi-am dorit să văd un curcubeu. Pe Lună nu sunt curcubee, dar dacă ai fi şi tu, cred că am putea să facem unul! spuse băiatul întristat de plecarea ei. Dar ea era deja departe.

Grâuşorul începuse să încolţească, lucru ce o minuna pe Andreea din ce în ce mai mult… simţea cum ceva ce ea face, prinde viaţă.

Trecură mai multe nopţi, şi acum era o noapte fără Lună… Ăsta era însă momentul pe care Andreea îl aşteptase. Pentru că uneori, acolo unde nu vezi nimic din ceea ce ştiai, găseşti cea mai mare frumuseţe! Aşa cum atunci când de pe Pământ nu se vede Luna, pe Lună e Pământ plin! Și visul continuă…

– Te-ai întors! spuse băiatul cu sclipiri în ochi. Ce bine că te-ai întors! E Pământ plin, şi de când te-am cunoscut şi ai plecat, nu mă mai pot bucura de nimic! Mi-era teamă că pentru prima oară, Pământul plin nu mă va mai face să zâmbesc. Dar ai venit!

– Ţi-am spus că o să vin! Trebuia doar să ud grâuşorul… e puiuţul meu, nu îl puteam lăsa să moară. Te superi dacă îl aşez aici lângă noi?

– L-ai adus cu tine? Dar asta înseamnă…

– Da! spuse ea emoţionată.

Băiatul simţea prea multă fericire în interior ca să mai vorbească, dar reuşi să o ia de mână şi să o ţină strâns. Extrem de fericită de alegerea pe care o făcuse, Andreea îşi deschisese acum sufletul către simţire, lăsându-l liber pentru el. Şi ceea ce venea către ea, împins cu toată forţa de băieţelul singuratic, era lucrul cel mai minunat pe care îl simţise vreodată…

Văzută de pe Pământ, Luna începea acum să devină albastră…

 …

Ioan Stoenica, 30 noiembrie 2007.