Din dorinta de a cunoaste cat mai mult din Romania (care apropo, nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral!), dar mai ales din muntii ei, am incercat in ultima vreme sa urc pe munti unde nu mai fusesem, sa descopar locuri ”celebre” sau mai putin cunoscute, mai aproape sau mai departe de Bucuresti.

Astfel  ca picioarele si inima, ajutate de ratiune, m-au purtat de aceasta data spre muntii Harghitei. Aparuti destul de spontan in mintea mea, trecusem pe langa ei in drum spre Moldova, si mi se pareau totusi atat de accesibili (se vedeau parca asa aproape de sosea). Ma gandeam ca peisajele de pe varf trebuie sa fie superbe, avand in vedere ca la poalele lor se intindea o mare zona de campuri line si joase – astfel incat linia orizontului sa fie cat mai departe.

Am avut cam 3 zile de cand mi-a venit ideea si pana am plecat – tinut vreo 2 zile pe loc de prognoza meteo. In aceste zile am analizat mult nu doar starea vremii, ci si harta dar si imaginile din satelit, si imi stabilisem niste trasee mai putin umblate (avand in vedere ca nu existau pe net descrieri ale acelor trasee si nici marcaje nu prea erau). Am sunat si la cabana de sub varful cel mai inalt, Harghita Madaras, sa intreb de cazare (25 lei) si daca a nins (doar pe varful brazilor), dar si de traseul dinspre comuna Madaras. Cabanierul mi-a spus ca nu prea vine lumea pe acolo, dar marcajele au fost refacute de curand (pe munte, nu neaparat pe acolo). El considera ca s-ar face cam 10 ore pe acel traseu. Vazusem si eu o poza cu un indicator aflat langa cabana, care anunta ca la coborare s-ar face 7 ore, deci 10 ore la urcare mi se parea plauzibil. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste intotdeauna cu cea de pe munte, haide sa pornim la drum, sa vedem la fata locului cum a fost!

Am plecat duminica dupa masa (10 octombrie) spre Brasov, cu un personal. Putea sa aiba si 3 ore intarziere, nu mi-ar fi pasat – ca oricum aveam de asteptat in gara pana la ora 4 noaptea. Am ajuns pe la ora 21 in Brasov, iar personalul spre Mădăraș Ciuc era la ora 04. Ca directie, Mădăraș e mai incolo putin de Miercurea Ciuc. Biletul pana la Brasov a fost 20 de lei, iar pana la Mădăraș alti 12. Nu chiar asa mult as zice, avand in vedere ca am ajuns la vreo 280 km departare de Bucuresti.

In gara bantuie tot felul de oameni, e si cam frig, asa ca-mi iau frumos rucsacul in spate si plec de nebun prin Brasov. E frumos si noaptea Brasovul, mai ales ca frigul i-a cam impins pe oameni in case. Am fost pe jos pana in centru, am stat si la Mc Donalds o ora, apoi m-am intors la gara. Unde, pana la ora 4 am stat de vorba cu un nene… dar asta e alta poveste, ar fi interesant de scris – e o poveste in viata fiecarui om.

Pana la Miercurea Ciuc am atipit de cateva ori in tren, dar nu mult. Cred ca abia atunci mi-am dat seama cu adevarat ca eu am de gand sa urc pe munte traseu de 10 ore fara sa fi dormit deloc in noaptea dinainte. Nu-mi faceam totusi nicio grija in privinta asta, ma simteam in stare – impins de dorinta dar si stiind ca traseul, desi lung, nu e unul dificil.

Pana la Mădăraș am incercat sa privesc spre stanga, spre vest, ca sa vad muntii. In mod normal ar fi trebuit sa se vada, dar acum erau doua motive pentru care nu se vedea nimic: era noapte, intuneric bezna, si era ceata. O ceata din aceea de campie, deasa si rece, de dimineata de iarna. Superba as spune!

Trenul a ajuns pe la 7 in statia mea, chiar cand negrul noptii se transforma in cenusiu, anuntand dimineata. Am coborat intr-un ger de ti-ar fi fost mai mare dragul sa te bagi inapoi la somn, intr-o plapuma calda. Asa ca peste geaca subtire de bicicleta (pusa peste un polar) am pus si vesta Nahanny, gandindu-ma ca poate a fost o idee proasta sa iau doar vesta, nu si geaca groasa, cu maneci. Din fericire insa a fost numai bine asa, am uitat repede de frig si chiar m-am mirat ce se intamplase cu el. Doar degetele imi inghetau, pentru ca nu aveam decat manusile de bicicleta (fara degete) – ca nu le gasisem pe alea din material de polar cand am plecat de-acasa – si stiam ca imi vor trebui.

Am facut o poza cu orarul trenurilor, sa am un punct de reper, chiar daca nu aveam de gand sa ma intorc aici. Planul era sa cobor de pe munte in Izvorul Muresului, mult mai la nord. Apoi am batut la usa sefului de gara pentru a cere cateva informatii. Asta si pentru ca din cauza cetii nu reusesc sa vad decat cateva case, nu si muntii in departare – ca sa ma pot orienta – desi directia era clara: trebuia mers spre vest. Seful de gara e binevoitor, imi explica pe unde e drumul forestier care duce pana la baza muntelui, de unde se urca apoi la cabana Harghita Mădăraș si la varful cu acelasi nume – destinatia mea pentru aceasta zi. Desi am apreciat faptul ca a incercat sa-mi fie de folos, in ciuda ”pai te mananca ursul pana la cabana!”, nu pot sa nu tresar un pic uimit cand constat ca se chinuie sa-si gaseasca vorbele in limba romana (el fiind ungur).

Traversez asadar caile ferate si intru pe un drum de tara, mergand o portiune paralel cu acestea, spre nord. Aici intalnesc un batran, si il intreb si pe el care e drumul pe care trebuie sa fac stanga, si-mi spune acelasi lucru – zambind putin mirat sa ma vada plecand singur la drum, pierzandu-ma in ceata.  Drumurile astea sunt cam incalcite in unele locuri, de exemplu chiar la iesirea din sat, spre vest. Pare sa mearga drept inainte, spre o turma de vaci, dar si usor spre stanga e o varianta ce pare buna – chiar mai clara. Asa ca merg pe acolo – copiii ce plecau spre scoala n-au stiut sa-mi spuna care e drumul cel bun.

Las in urma satul si intru pe campul invaluit in ceata, acoperit de o patura albicioasa de bruma ce face totul sa para inghetat. E asa frumos! E un sentiment de poveste, de film, e ca intr-un tablou cu ”viata la tara”, varianta inghetata si acoperita de ceata. Drumul merge drept, marginit ba de un sanț, ba de un raulet micut – pe care stiu si eu ca ar trebui sa-l urmez o perioada. Mai sunt copaci si grajduri uneori, parca in mijlocul campului – arata atat de bine! Si zaresc si cateva caprioare ce fug speriate dintr-o parte in alta a drumului.

Ar fi trebuit sa fie o intersectie la un moment dat, unde eu trebuia sa fac usor spre stanga. Nu am gasit asa ceva, sau nu mi-am dat seama de ea. Singurul reper pe care am reusit sa-l identific a fost cand drumul a traversat raul, si raul a trecut pe partea dreapta. Apoi am mers tot drept, incercand in zadar sa-mi dau seama pe unde e mai bine – astfel incat sa urmez indicatiile hartii, dar mai ales pe cele ce le aveam memorate in minte, luate de pe Google Earth.

La un moment dat, din negura campului a aparut o silueta – arata atat de interesant, venind parca de nicaieri, de la capatul lumii. L-am intrebat daca merg bine spre cabana Madaras, si, gasindu-si si el cu greu cuvintele in romana, mi-a spus sa tin tot inainte, si spre stanga.

Iesise putin soarele apoi, se mai ridicase putin ceata in unele parti – reuseam sa zaresc niste dealuri impadurite in fata – dar nu reuseam sa-mi dau seama cum vin asezate ele pe harta, ca sa-mi dau seama pe unde ar trebui sa merg. Disparuse si râul, care ar fi trebuit sa se imparta in doua – Madarasul Mic spre stanga, cel mare spre dreapta – si eu trebuia sa merg pe langa cel din stanga. Nici urma de asa ceva, m-am gandit chiar ca ar putea fi secat si de aceea nu l-am vazut.

Dupa o ora si vreo 15 minute de mers rapid pe acest drum am ajuns la marginea padurii. Acolo unde drumul meu se termina intrand perpendicular intr-un altul ce merge de la stanga la dreapta pe la baza padurii. Pana sa ajung aici am mai trecut pe langa cateva case, chiar am auzit un om care scotea niste vaci dintr-un grajd, dar n-am mai coborat pana la el sa-l intreb de traseu. Poate ar fi trebuit.

Am stat cateva minute sa mananc ceva, gandindu-ma daca sa merg spre dreapta sau spre stanga. A fost atat de frustrant sa fiu atat de dezorientat deja! Stiam clar in ce parte e varful, as fi ajuns la el pe oriunde as fi mers, dar as fi vrut sa merg pe o anumita poteca, pe marcaj triunghi albastru, nu la nimereala! In schimb eu nu am vazut niciun marcaj – desi asta nu inseamna ca ele nu exista (e posibil sa fi fost undeva mai in dreapta, sa urce pe un alt drum). Mi-am luat insa gandul de la ideea de a merge pe traseu marcat – desi as fi vrut, mai mult ca sa pot sa verific in ce stare e si sa pot fi si altora de folos cu descrierea acelui traseu. Asa ca fac stanga pe drumul inca invaluit in ceata, strecurandu-ma de acum printre brazi stufosi si umezi.

E atat de liniste la marginea padurii, parca se aud si stropii de roua cum picura de pe crengi. Drumul merge tot inainte spre sud, dar la un moment dat gasesc un altul ce incepe sa urce spre dreapta, spre vest. Banuind ca ma aflu pe traseul corect, si considerand ca stiu unde ma aflu, am ales sa fac dreapta si sa incep sa urc pe aici – pentru ca-mi doream sa merg mai mult pe creasta, nu mai mult pe vale.

Urcusul nu e dificil, si chiar daca padurea e inca invaluita de ceata si de liniste, si nici nu-mi permite sa vad prea mult in jur, merg parca fara prea multe griji in privinta animalelor salbatice. Poate pentru ca sunt inca aproape de marginea padurii, sau poate pentru ca in sfarsit m-am obisnuit sa fiu singur prin padure. Si mi-am dat seama ca vorbitul si chiuitul din cand in cand, chiar ajuta!

Pe parcurs mai apar cateva intersectii, drumul se mai separa in doua, urcand mai spre stanga sau mai spre dreapta. Merg acum bazandu-ma doar pe preferintele de moment, stiu ca toate drumurile duc la varf pana la urma – atata timp cat urmezi directia corecta. Ajung si intr-o poienita mai mare, unde apar si primele raze de soare si unde gasesc o casuta de lemn. Are usa buna si cateva scanduri pe post de pat in interior – un loc bun de adapost la nevoie.

Urmez de acum poteca de culme, nu prea ai cum sa gresesti – desi eu nu sunt sigur despre ce culme e vorba. Poteca se strecoara cand printre brazi, cand prin poieni luminate de soare, marginite de aluni si cu iarba inca inghetata de peste noapte. Din poieni insa nu vad nimic spre departari, niciun varf mai inalt care sa ma ajute sa ma orientez. Nu pot decat sa raman pe poteca/drum forestier. Directia se schimba uneori fara sa-ti dai seama, daca incepusem sa urc spre vest, si nu facusem nicio curba foarte mare care sa-mi schimbe directia, sunt surprins sa constat apoi, analizand busola, ca merg spre sud! Deja lucrurile incep sa devina suspecte.

Iau in calcul si varianta in care nu pornisem de unde credeam eu ca pornisem, ci mersesem total pe alta parte, spre vest, si apoi am ajuns undeva in mijlocul crestei, de unde am inceput sa merg spre sud – pe traseul pe unde vroiam sa merg a doua zi.

La un moment dat reusesc dintr-o poiana sa zaresc in departare, dincolo de o mare de padure, un varf mai inaltut – impadurit complet si el. Brazii de pe acel varf erau pudrati cu alb, se vede ca altitudinea e mai mare acolo, e mai frig. Oare sa fie chiar varful cel mai inalt? Directia pare buna, dar… de unde sa stiu ca e buna, cand nu stiu clar unde ma aflu?

Harta mi se pare din ce in ce mai proasta. In primul rand mi se par greu de citit diferentele de nivel pe aceasta harta, comparativ cu altele. Mi se par rare, sunt cam slab desenate si greu de urmarit. Imi e foarte greu sa-mi dau seama unde e vale si unde e deal, uitandu-ma pe aceasta harta – mult mai greu decat pe alte harti, unde imi iese totul usor in evidenta. Apoi, harta e desenata la o scara foarte mica, distantele sunt prin urmare mult mai lungi decat as fi anticipat in mod normal, si sunt inghesuite intr-un spatiu mai mic – deci mai putine detalii. Si sa nu mai spun ca e atat de veche incat marcajele nu mai sunt reale, unele poieni au disparut in padure si alte paduri au devenit poieni in urma defrisarilor, iar drumurile forestiere si potecile s-au inmultit atat de mult incat efectiv nu mai stii unde te afli. Pe harta cel putin. Asa ca iau in calcul toate variantele posibile, si incerc sa-mi dau seama daca merg cum trebuie. Cred ca niciodata n-am mai analizat atat de mult harta in timp ce mergeam pe traseu.

Directia se schimba iar spre vest, ceea ce mi se pare ciudat – inseamna ca nu sunt pe creasta principala – pentru ca daca eram, trebuia doar sa merg spre sud. Dar unde sunt atunci, si de ce merg atat de mult spre vest, cand varful ar trebui sa fie spre sud? Cel putin poteca e clara, larga, si merge pe curba de nivel, nu e asa obositor. Traseul si-a mai schimbat aspectul, de la poienile pline de aluni cu frunzele ruginii, la brazi inalti prin care trec cateva raze de soare, iar padurea isi arata peste tot muschii…

Ce ma surprinde cel mai mult la acest traseu, din pacate, e faptul ca pe marginea potecii e plin de sticle de plastic de bere. De 2 litri desigur, ca doar bem cu masura! Ma gandesc ca sunt lasate de lucratorii forestieri, care vin pe-aici doar ca sa-si castige existenta, nu pentru ca le-ar pasa vreun pic de natura, de frumos, de munte. Sau poate sunt doar tineri din satele de jos, care mai urca din cand in cand cu gandul unui gratar la iarba verde. Hrrr! Sau vreun bucurestean singuratic, care, pentru a pastra frumusetea muntilor ”de acasa”, vine si isi arunca gunoaiele aici. Concluzia asta o trageam si in Hasmas, cineva care vine de la 300 de km departare special pentru acel munte, il apreciaza uneori mai mult decat cei ce se nasc si cresc la poalele lui. Foarte multe sticle de plastic de bere, nici in Bucegi n-am vazut atatea – si asta nici macar nu e un traseu marcat.

                                               

De la o vreme traseul nu mai ma bucura. Incep sa simt o tensiune apasatoare, aceea a faptului ca nu stiu unde ma aflu. Parca as merge la nimereala, cu ochii inchisi, si nu-mi place asta. Imi place sa stiu unde ma aflu si spre ce ma indrept, si faptul ca nu stiu ma deranjeaza. Merg din ce in ce mai repede, parca nu mai ma bucura traseul in conditiile astea – cand lucruri mai importante lipsesc. Nu era vorba neaparat de siguranta mea, ca nu-mi faceam probleme ca n-as ajunge la cabana – doar ca nu-mi placea deloc sa merg la nimereala, si asta devenea frustrant. Mergeam mai repede pentru ca vroiam sa imi dau seama mai repede unde sunt, ceea ce mi-ar fi incetinit apoi ritmul simtitor – ceva de genul ”aaaaaa, aici eraaam, si acolo e varful, aaa, mai am atat de mers…” As fi stiut si m-as fi adaptat si as fi mers altfel pana acolo. Dar asa… cauta semne, cauta varfuri si vai si poieni – in jur si pe harta.

Am depasit un firicel de apa (chiar, nici apa n-am baut deloc, aveam 0,5l) si nu am reusit sa-mi dau seama unde e el pe harta – desi era un reper destul de clar, era o vale adancita si lunga – ba chiar si un drum forestier incepea sa coboare de acolo spre dreapta. Nici urma de el pe harta. Poate ca era, dar n-am reusit eu sa-l identific, uitandu-ma probabil intr-o cu totul alta parte decat cea in care ma aflam. Oare un aparat din acela gps iti arata unde te afli? Cum iti arata? Oare are harta de pe google earth in memorie si iti arata unde te afli tu in acel moment? Trebuie sa aflu.

 Merg in continuare spre vest, si pe stanga mea muntele se inalta, pare sa fie un varf acolo. Destul de inalt incat sa ma gandesc ca ar putea fi chiar varful cel mai inalt – doar mersesem atat de mult pana aici! Daca as fi fost pe poteca de creasta, aceasta ocolea varful prin dreapta, si iesea direct la cabana – asa ca ma gandesc sa o mai urmez putin.

Pana la urma, pentru ca nu se schimba nimic, hotarasc sa incep sa urc spre acel varf din stanga mea, pe care deja parea ca incep sa-l depasesc. Mai gasesc si alte drumuri noroioase, cu urme de tractor pe ele, e atat de plin de urme umane incat ma mir ca sunt totusi atat de pierdut in mijlocul pustietatii. La un moment dat mi s-a parut chiar ca aud voci, e incredibil ce farse iti poate juca padurea – chiar vazusem un documentar pe treaba asta, cum se pierd oamenii in padure, si au impresia ca aud voci, si asta ii impinge si mai in adanc…

Nu-mi fac totusi niciun fel de griji, e inca foarte devreme, am timp berechet sa cutreier la nimereala in continuare, singur si liber, ratacind prin muntii Harghitei. De acum ma gandesc insa ca a doua zi nu vreau sa repet aceasi poveste, asa ca imi schimb deja planul de a merge spre nord de la varf.

Urcand putin la nimereala prin padure, peste crengi rupte si muschi verzi, ajung intr-o poiana mai mare – cu multi brazi taiati, crengi uscate, iarba galbena si un drum noroios ca si pana acum. Ma opresc sa mananc. E in jur de ora 10.30. Am mers mai putin de 2 ore de la baza padurii, dar mi se pare ca am mers incredibil de mult. Ma gandeam ca voi ajunge la cabana in timp record – asta pana sa incep sa fiu tinut pe loc de desele consultari ale hartii si busolei, si multele rasuciri de jur imprejur in cautarea vreunui reper care sa ma ajute.  Am simtit parca lipsa unui altimetru, as fi vrut sa stiu la ce inaltime ma aflu, si asta mi-ar fi putut fi de folos. De acolo am reusit sa vad in departare, spre est, niste culmi muntoase – care apartineau, am dedus eu, muntilor Hasmas. Am aproximat privindu-le ca trebuie sa fiu undeva pe la 1500 – 1600 de metri, dar aproximarea asta nu era deloc relevanta – desi destul de corecta.

In poiana am intrat asadar pe un alt drum, ce merge pe directia est-vest. Desi dinspre est venisem, hotarasc sa merg putin intr-acolo, sa trec de o curba sa vad ce se vede. Dar nu merg un minut, ca, privind in urma, pe un brad zaresc primul marcaj pe ziua de azi. O cruce albastra! Acum ar trebui sa ma bucur ca am gasit un marcaj, dar de unde! Ce cauta o cruce albastra aici?? Pe harta apar doua trasee marcate astfel pe partea unde sunt eu, si incerc sa-mi dau seama daca am intrat in unul din ele, sau pur si simplu cand s-a remarcat, s-au schimbat marcajele? Atunci nu mi-am dat seama prea bine, dar am facut cale intoarsa si am inceput sa urmez drumul spre vest, tinandu-ma dupa marcaj. Marcaj pe care l-am pierdut imediat, a fost singurul semn pe care l-am vazut, si apoi nici urma de un al doilea. Imi spuneam asa printre dinti, ”cum frate sa tai copacii si sa nu pui marcajul pe un ciot ramas??” pentru ca asta mi se parea ca se intamplase, copacii toti erau taiati in zona asta, prin urmare si cei cu un eventual marcaj.

Dar eu urmez acel drum, care se transforma incetisor in poteca si reintra in padure. Nu merg insa mult si zaresc pe partea dreapta, printre arbori, o vale mare. Adica era ca o margine de prapastie unde se termina padurea, si de unde se putea vedea… cerul. Si departarile. Asa ca ies putin din poteca sa merg pana acolo, sa vad ce se vede.

Si astfel, dupa vreo 2 ore de mers la intamplare, reusesc acum sa-mi dau seama cam pe unde ma aflu. De pe marginea acelei prapastii impadurite, cu ceva stanci si tufisuri, reusesc sa zaresc spre stanga, varful cel mai inalt. Pe care nu stiu cum de l-am recunoscut, dar nu putea fi altceva. Sub el era o poiana mare cu cateva grajduri, drumuri forestiere si o vale mare. Drumul pe care ma aflam facea stanga, pentru a ocoli acea vale pe la capat, si imi dau seama ca si primul drum pe care mersesem ajungea tot acolo, si nici nu mai era asa mult de mers pe el – daca nu-l paraseam. Intuitia si drumul ma dusesera bine, doar ca nu stiam pe unde! Chiar si acum, acasa, analizand harta imi e foarte greu sa-mi dau seama pe unde am mers – dar cel putin pe google earth am reusit acum sa vad mai bine ce si cum. Ce bine e sa ai un ochi undeva deasupra…

Merg de acum dornic sa ies in poiana insorita, dar mai intai reintalnesc marcajul, care apare de pe un alt drumulet ce vine din stanga – probabil ca n-am observat cand s-au despartit cele doua si eu am mers pe o scurtatura.

Ma saturasem de mers prin padure – care apropo, a fost numai padure de brad! Nu am vazut niciun fag de cand am inceput sa urc, si chiar ma gandeam la faptul ca pe harta apar mai multe varfuri care au denumiri de genul ”fagul rosu”, ”fagul ascutit”, ”fagul inalt” – si eu n-am vazut absolut niciun fag pe ziua de azi (abia a doua zi, tarziu). Cred ca e prima oara cand urc pe un munte fara sa trec si prin padure de fag. Aici a fost etajul alunilor, apoi etajul coniferelor. Atat.

Ies in cele din urma in poiana cea mare, de unde am vedere nelimitata spre varful cel mai inalt, Harghita Mădăraș (1800m). De el ma desparte o vale acoperita de jnepeni, ienupari, brazi, dar si un platou frumos imbracat in galben de o iarba inalta miscata de vant.

Drumul e mai noroios ca niciodata, bocancii mei sunt plini si ei de noroi, pe drum mai gasesc si balti inghetate inca, in zonele umbrite. Si curand ajung la o intersectie unde apare si marcajul banda albastra, ce vine din stanga si care pe harta mea lipseste cu desavarsire. De pe un alt drum forestier, tot dinspre stanga, apare si un marcaj cu rosu, in forma de litera C. Am aflat mai tarziu ca e vorba de un traseu de cicloturism. Pe aici e soare, vremea a tinut cu mine si astazi, desi pentru marti (a doua zi) era anuntata mult mai buna. Varful cel tesit, care nici macar nu pare un varf, ci un deal, e acoperit uneori de nori, care dispar apoi dusi de vant.

Dupa o alta pauza de masa, ca doar era ora pranzului, am inceput sa urc spre varf.

Ajung astfel si la intersectia principala de la baza varfului: spre dreapta se urca la varf, iar spre stanga se coboara la cabana. Se si vede un acoperis mare si rosu. Gasesc si un panou cu cateva informatii, din fericire, si in romana. In fata mea vazusem ca urca doi oameni, pe care i-am ajuns repede din urma. Erau sot si sotie, cu un copil pe care el il ducea sus pe umeri. Cat de tare mi se pare, abia astept sa-mi cumpar un rucsac din ala special pentru transportat copii! 😀

Ei erau unguri din Budapesta, asa ca a fost ok sa vorbesc cu ei in engleza – daca ar fi fost unguri din Romania si trebuia sa vorbesc in engleza mi s-ar fi parut mai ciudat.

Drumul pana la varf e incredibil de noroios. De fapt aici e zona de turba. Fiind un platou vulcanic, un fost crater cu sol argilos, apa se infiltreaza usor in pamant si izvoarele se pierd prin mlastini si solul e umed. Pe margini, brazii sunt acoperiti de gheata si zapada. Iar soarele incepe sa o topeasca, si ea cade de pe crengi facand zgomote ciudate cand nu te astepti – ca niste pasi pe sub crengi.

Ajung pe varf dupa 5 ore si putin de cand am plecat din gara din Mădăraș, 4 ore de cand am inceput sa urc de la marginea padurii si vreo 25 de minute de la panoul informativ de la intersectia cu drumul spre cabana – pana la care se faceau doar 5 minute de acolo. Deci as fi ajuns la cabana in 5 ore, asta chiar trebuie sa fie un record :)) Desigur, rucsacul sub 10kg (cantarit!), faptul ca am mers aproape fara pauza, toate m-au adus mai repede langa varf. Timpul realizat de mine nu e relevant, dar cu siguranta nici 10 ore nu se fac – e traseu destul de usor – daca il nimeresti.  Acum mi-am dat seama pe unde am mers, greseala a fost chiar la inceput, in sat – cand am mers pe un drum care mergea prea mult spre stanga. Deci cand am ajuns la baza padurii, trebuia sa fac dreapta si sa urc pe urmatoarea culme spre stanga, nu sa fac stanga si sa urc pe culmea sub care eram. In fine.

Pe varf ma intampina batut de vant… steagul Ungariei. Dar asta nu e tot! Varful e ca un platou intins, acoperit pe margini de braduti micuti, e o zona mult mai mare decat ma gandeam. Si este plina de… cruci. Cruci – mai mari, mai mici, mai subrede, ba chiar si barne din acelea de lemn puse vertical si sculptate, cu diferite chestii atarnate de ele… arata ca un cimitir indian sacru de vezi prin filme.

Pentru ca vine si un nor pe varf, crucile se profileaza pe ceața aceea, si varful capata un aspect putin sinistru, dar interesant. A fost cu adevarat o mare surpriza acest varf, poate pana la urma a fost mai bine ca nu am cautat sa vad poze cu varful acasa. Desigur, nu pot sa nu ma gandesc cum de nu exista un varf la noi care sa aiba atat de multe steaguri si stegulete ale Romaniei, precum are acest varf stegulete ale Ungariei.

Vine din urma si familia aceea, si le ofer cate o bucatica de ciocolata, intrebandu-i apoi cate ceva despre munte sau cabana. Cat timp ei se strecurau prin tunelul de brazi pe drumul noroios, am vrut sa-i strig sa vina mai repede, sa le arat ceva. Dar n-am apucat. In spatele lor, vreo 5 caprioare au traversat dintr-o parte in alta a drumului, sarind printre braduti si tufe brumarii. Erau destul de mari, cred de fapt ca erau ciute, nu caprioare. Nici nu prea stiam diferenta, desi mereu radeam cand auzeam ”ciutalina n-au vanat, si-au vanat un iepuras” :)) Fara sa stiu ce este aceea ciutalina, pentru ca de fapt nici nu exista asa ceva – cred ca nu intelegeam eu bine colindul, poate era vorba de o ”ciuta lina”. Ciuta este femela cerbului, care nu este caprioara. Eh, mi-a parut rau ca n-am zoom mai mare, dar nu-i nimic (le gasiti in poza? sunt in partea dreapta!).

Am pornit cu viteza la vale, putin dezamagit ca de pe varf n-am reusit sa am privelisti nemarginite in toate partile – desi spre est se vedea o mare de nori in vale, dar cam departe. Si am ajuns repede la cabana cea mare cu acoperis rosu, unde niste oameni munceau de zor sa faca… o parcare cred.

Intreb de cabana Harghita Mădăraș, si iar ma lovesc de faptul ca oamenii respectivi nu vorbesc romana. Se consulta intre ei apoi se chinuie sa imi spuna sa merg inapoi, tot in sus, drept inainte… apoi la dreapta. Tare ciudat, avand in vedere ca eu de acolo de sus venisem – dar mi se paruse ca as fi vazut o cabana printre brazi, asa ca nu exclud varianta asta. Le multumesc si incep sa urc panta aceea destul de anevoioasa.

Pe stanga (dreapta cum cobori de la varf) e o poteca marcata ce coboara prin padure, ma gandesc ca ar putea fi acolo cabana, dar ma hotarasc sa nu cobor inca. Inspectez partea dreapta, asa cum mi-au spus oamenii aceia, dar nici urma de cabana sau poteca. Incep sa simt frustrarea lipsei indicatoarelor (niciun indicator care sa arate spre cabana), dar si faptul ca exista romani care nu vorbesc romana! Cred ca ei au inteles ca eu caut  varful Harghita Mădăraș, nu cabana cu acelasi nume.

Cum sa traiesti 20-30-40 de ani intr-o tara, si sa nu-i inveti limba? Hrrr! Mi se pare absurd, pai eu dupa 3 luni de stat in Italia ma descurcam binisor cu italiana, si pornisem de la zero. Diferenta era ca eu vroiam sa o invat, si imi trebuia (si da, italiana e o limba usoara). Dar asa cum sunt romani in Italia care, traind numai printre romani, nu reusesc sa invete italiana, asa probabil si ei. Nu au invatat-o pentru ca nu au avut nevoie – pentru ca peste tot in jur se vorbeste ungureste, nu romana. Tot mi se pare incredibil, pai asta ce inseamna, ca te duci in capitala tarii tale, si nu poti sa te intelegi cu nimeni, pentru ca tu nu stii limba? Oricum, eu incepusem putin sa ma simt ”strain in tara mea” si nu ”calator in tara mea”.

Sa nu se inteleaga gresit, nu judec oamenii respectivi, pe care chiar i-am apreciat pentru bunavointa de a incerca sa-mi fie de folos – toti oamenii pe care i-am intalnit au fost foarte de treaba. Dar sa te nasti intr-o tara si sa traiesti in ea zeci de ani si sa nu stii limba acelei tari…  oricat de patriot ai fi! Eu imi iubesc tara si sunt mandru ca sunt roman, dar pana si in Ucraina cand am fost am incercat sa invat cat mai multa rusa, imi luam notite, pai ce sa mai spun de o tara unde as vrea sa stau mai mult de 2 saptamani?

Un pic dezamagit de acest munte care m-a invartit prin paduri fara sa-mi spuna unde ma duce, de faptul ca nu reusesc in tara mea sa-mi vorbesc limba si sa ma inteleg cu oamenii din zona, simt parca tot mai intens dorinta de a cobori si a ma indrepta spre gara si spre casa. Desi pentru a doua zi aveam planuri mari cand plecasem de acasa, acum nu mai simt sa le fac. Nu mai simt sa revin pe varful cel mai inalt la rasarit, nu mai vreau sa merg pe creasta nordica, vreau acasa. Asa ca astept sa coboare familia aceea de la varf, sa vad daca au un loc liber in masina sa ma ia si pe mine pana in Miercurea Ciuc.

Din pacate ei se duc spre Odorheiul Secuiesc, si eu nu prea am treaba pe acolo. Desi as fi putut sa-i rog sa ma ia pana la soseaua principala, de acolo gaseam un autobuz spre Miercurea Ciuc. Cred totusi ca o parte din mine imi spunea, in subconstient – ”nu te duce, nu cobori! O sa regreti, ai venit pentru munte, inca poti sa te bucuri de el… poti face un traseu mai scurt maine, dar macar sa cobori pe jos, nu cu masina!”. Asa e, as fi regretat daca as fi coborat cu masina. Dar uneori intervine fara sa vrei o dorinta de confort, pe care eu nu prea o suport, dar care uneori te imbie cu caldura si dragoste si liniste si pace… cand de fapt acasa nimic nu se schimba, stii clar spre ce te indrepti. Si uneori nu e spre ceva mai bun.

Cabana era in valea aceea unde ducea poteca marcata (banda albastra), pe dreapta cum cobori de la varf. Si de la cabana cu acoperis rosu  si cu privelisti spre vale se poate ajunge la cabana Harghita, nu e chiar asa greu de gasit, desi nu e nici foarte la vedere. E o cabana de  lemn de culoare neagra, si are o forma asa, ca de piramida – cu acoperisul ascutit si inalt.

Am baut un ceai foarte bun, era 2 lei dar am luat o cana mare, dubla – deci 4 lei. Cat timp am baut ceaiul am analizat si harta, incercand sa-mi dau seama daca as putea sa cobor acum pe jos pana in Miercurea Ciuc, dar incercand si sa-mi dau seama pe unde urcasem, cum ajunsesem aici.

In fata cabanei sunt mai multe sageti care indica directiile, timpii si marcajele, si sunt surprins sa vad ca spre comuna Madaras, de unde urcasem eu, apare marcajul triunghi albastru, si timpul e estimat la 7-8 ore. Eu am facut 5 la urcare, dar fie. Doar ca nu-mi explicam pe unde putea sa fie marcajul, mai ales ca nu l-am vazut nici macar pe portiunea asta dinainte de a ajunge la cabana.

Pana la urma ma hotarasc sa ma cazez o noapte (25 lei pentru un pat in camera cu 12 paturi), si ma instalez frumos intr-un pat de la geam. In camera nu mai e nimeni, doar e luni. Baiatul de la cabana imi lasa cheia – si ii spun ca o sa dorm cateva ore, ca noaptea trecuta nu dormisem deloc si eram obosit.

In camera e cam racoare, dar eu ma bucur ca am ocazia sa folosesc si sacul de dormit, ca sa nu il fi carat degeaba. Am pus pe mine haine uscate, si am dormit vreo 3 ore atat de bune, cu zambetul revenit putin pe buze acum ca m-am bagat la caldurica.

M-am trezit pe la ora 6 seara, am mers si am baut iar un ceai dublu – de mancat nu am cumparat nimic, nu vroiam sa mai cheltuiesc alti bani, cand aveam mancare pentru 3 zile in rucsac. Painicile cu seminte de dovleac si branza topita au mers foarte bine cu sunca aceea cu masline verzi prin ea.

Afara era cam innorat, nu am mai iesit, in schimb am incercat sa mai aflu cateva informatii de la unul din baietii de la cabana, despre traseul de creasta spre Miercurea Ciuc. Am intrebat daca au cumva o harta mai noua, si baiatul nu stiu ce a inteles, ca mi-a cerut un pix, sa-mi deseneze el ceva. M-am mirat, i-am zis ca nu e nevoie, si apoi si el a zis ca oricum n-ar fi putut sa-mi deseneze. N-am priceput prea bine faza, dar i-am multumit pentru intentie. La cladirea salvamont nu era nimeni ca sa cer informatii, asa ca m-am intors in camera. Oricum nu-mi trecuse somnul. In camera au pornit caloriferele, numai bine sa-mi pun si eu hainele la uscat. Apoi, dupa o noua runda de analizat harta dar si de privit pozele facute pana atunci, adorm iarasi, cu gand sa ma trezesc la rasarit…

…

Ziua 2.

 Ceasul a sunt la ora 6, dar l-am amanat pana pe la 6.40. Caloriferele se racisera, probabil au fost pornite doar cateva ore, si nici lumina nu mai mergea – totul e cu portia aici. Pana si pe usa toaletei scria ca se percepe taxa 1 leu ”!!!”. M-am echipat frumusel la lumina frontalei, am mancat ceva si am iesit afara in ger. In spatele cabanei e un izvor amenajat, am umplut sticluta cu apa, si, pasind usor ca sa nu trezesc cainele care doarme, am revenit in fata cabanei, langa stalpii cu sageti indicatoare. Cainele s-a trezit oricum, un rotwailer negru, si m-a latrat el cam infundat, dar de la distanta.

M-am dus pe marginea vaii, acolo unde se lucra la amenajarea parcarii – o parcare/terasa cu priveliste frumoasa inspre sud – spre muntii Baraolt. De aici zaresc foarte bine creasta pe unde vreau sa merg, precum si varful Harghita Ciceu – pe care sunt prezente mai multe  antene. Soarele inca nu rasarise, am prins minunat lumina aceea roz dinainte de rasarit, si am hotarat sa ma opresc acolo sa astept rasaritul – daca as fi pornit pe traseu l-as fi pierdut, pentru ca as fi intrat in padure.

Cel mai mult de aici ma bucura sa vad… creasta cea lunga si alba a muntilor Fagarasului! Se vede atat de clar!! E putin rozulie, si curand ajunge si prima raza de soare pe ea. Mai in stanga, nu-mi vine sa cred, se vede atat de clara, de evidenta, de usor de recunoscut – creasta Pietrei Craiului!! Se vede atat de clar Piatra Mica, despartita de creasta principala mai inalta de Saua Crapaturii. Mi se pare fantastic ca vad asta de aici! Dar peisajul nu se termina aici! Mai spre stanga, dincolo de valea Moeciu/Bran care e acoperita de nori, scot varfurile deasupra plapumei albe… Bucegii! Acoperiti si ei de zapada si luminati putin de soare. Incredibil! Si mai la stanga de Bucegi, o alta mare de nori, din care ies la suprafata doar Postavaru si Piatra Mare – atat de clare! Trebuie neaparat sa fac si o schema, ca sa se inteleaga mai bine cum era:

~~^~^~^^^^~~~~^^^~~^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^

In schema de mai sus, ~~ reprezinta norii, aflati sub nivelul varfurilor ^

De la stanga la dreapta, avem ^ Piatra Mare,  ^ Postavaru, ^^^^ Bucegi, ^^^Piatra Craiului si cea mai lunga creasta, Iezer-Papusa unita de creasta Fagarasului ^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^ 😀 Buna schema, nu? Mai bine vedeti pozele.

In stanga, dincolo de creasta pe unde voi merge si eu – sta sa rasara soarele. Valea de sub mine, un fost crater vulcanic, se umple incet incet de lumina, si razele ajung mai intai pe varfurile brazilor, apoi coboara in timp ce soarele se ridica… Frumos rasarit, m-am bucurat ca n-am stat sa dorm pana la 8-9.

Ca sa ajung in Miercurea Ciuc am hotarat sa urmez traseul de creasta (banda albastra), cu gand sa urc macar pe unul din cele doua varfuri aflate in cale, apoi sa cobor spre Harghita Bai si de acolo spre oras. Ca sa intru pe traseu trebuie sa revin la intersectia pe care o gasisem in urma cu o zi, cand am ajuns aproape de varf. Merg pana acolo pe drumul forestier marcat cu C, si nu pot sa nu ma bucur de felul in care soarele de dimineata lumineaza iarba galbena sau o cabanuta aflata in zona.

Apoi intru in umbra muntelui si in padure. O padure destul de rara la inceput, cu arborii taiati, crengi cazute la pamant si drum plin de noroi ca si pana acum. Apoi drumul se transforma in poteca, traverseaza un parau si se continua pe fata vestica a crestei, mergand pe curba de nivel. Marcajul e bun pe-aici, ba din cand in cand mai apare si cate o sageata ce indica spre Harghita Bai. La un moment dat poteca incepe sa coboare spre dreapta, si eu ma gandesc ca e posibil ca ea sa nu ajunga si pe varf, ci sa-l ocoleasca pe la baza pe undeva. Asa ca ma gandesc ca poate ar trebui sa fac stanga si sa incep sa urc la nimereala spre el. Merg doar putin drept inainte, pe o imitatie de poteca ce parea a fi o scurtatura, si ajung pe marginea unei vai abrupte. Nu merge inaintat pe acolo, asa ca fac dreapta si cobor pana reintru in poteca marcata. Ea revine apoi la acelasi nivel, si abia cand ajunge intr-un fel de șa si trece pe partea estica a muntelui, atunci incep sa ma gandesc serios daca sa o urmez sau nu. Pana in acest loc am facut cam o ora si jumatate de la cabana, si asta a fost singurul punct de reper mai serios pe care l-am recunoscut pe harta.

Pe harta apareau mai multe poteci care treceau prin zona asta, dar nu stiu care din ele este cea marcata cu banda albastra – marcajul acesta fiind nou, pe harta mea nu apare. Pana la urma, acasa am constatat ca e vorba de o poteca noua, care nu apare pe harta. Ori harta e prost desenata – pentru ca pe harta apare ca poteca trece chiar peste varf, in timp ce aceasta poteca ocoleste varful prin stanga. Dar inca nu eram sigur de asta, ma gandeam ca poate va urca putin mai incolo. Cu toate astea, exista un drum forestier micut care se despartea din poteca marcata in acea șa, si care mergea drept inainte. M-am gandit ca acel drum duce intr-o poiana aflata sub varf, pe care o vazusem si de la cabana – si ma gandeam ca pe acolo va merge si poteca marcata. As fi avut acel punct de reper, poiana aceea, ca sa fac stanga si sa urc abrupt pana la varf – o mica deviatie. Dar poteca mea, devenita un drum forestier noroios, face stanga si merge spre est. Soarele imi bate direct in ochi si nu vad mare lucru in timp ce merg, iar peste valea din partea stanga reusesc sa zaresc un varf mai inalt – probabil Coltul Teșit.

 

M-am gandit si la varianta de a incepe sa urc la nimereala prin padure, spre sud, stiind ca acel urcus ma va scoate direct pe varf. Dar padurea era destul de deasa, tufisuri, crengi, ar fi fost anevoios urcusul – si inca vreau sa cred in acea poteca, sa cred ca ea urca si pe varf – sau macar aproape de el. Asa ca ma bucur cand constat ca ea face dreapta si incepe sa urce, iar drumul forestier coboara spre stanga. De acum ma gandesc ca mai am putin si voi iesi la lumina, de unde voi putea admira tot peisajul din jurul meu. Dar asta nu se intampla. Poteca urca o perioada, dar apoi reintra pe o curba de nivel si merge lin spre sud. E o poteca mai frumoasa decat cea de pana acum, pentru ca aici bate si soarele printre crengi, dar asta tot nu ma incanta. Incep sa regret ca nu am urcat de acolo din sa direct la varf, dar nu e timpul pierdut. Cand imi dau seama ca am depasit deja varful, pentru ca in fata pare sa inceapa o vale mare, hotarasc sa parasesc poteca si sa urc la nimereala spre dreapta.

Incep si urc printre braduti rari si tufe de ienupari, si gasesc, surpriza, si o multime de afine! Foarte mari si inca bune, desi cam fleoscaite, se storceau repede in mana – asa ca am devenit violet pe maini si pe buze imediat. Am iesit dintre braduti pe o panta lina luminata de soare. De aici nu pot decat sa urc in continuare, pana cand reusesc sa zaresc antenele de metal de pe varf, undeva spre stanga mea. Pe masura ce ma apropii de ele si altitudinea creste, in urma mea zaresc valea plina de nori, ca o mare inspumata. E vorba insa de valea aflata mai la distanta, nu chiar sub mine – acolo pe unde curge Oltul. Dincolo de acea vale se zaresc creste de munti, dar eu imi doresc sa ajung mai repede pe varf – urcusul incepuse sa ma oboseasca, nu era o poteca si inaintam mai greu prin ierburile si tufele acelea.

Pana sa ajung la varf zaresc inca o antena inalta undeva mult in dreapta, pe un alt varf, si acum nu mai stiu care e punctul cel mai inalt, la care dintre antene? Ma duc totusi spre cele din stanga, sunt mai aproape, si ma gandesc sa intreb un om de-acolo – daca gasesc.

Antenele sunt de fapt mai multe relee, stalpi metalici inalti de pe care cad bucatele de zapada ce se topesc sub soarele acesta splendid. Cerul e perfect senin, si, chiar daca nu reusesc sa vad mare lucru in unele parti, spre sud tot am o priveliste de ansamblu. Reusesc sa revad creasta cea lunga a Fagarasului, Piatra Craiului, Bucegii, Piatra Mare si Postavaru, ba mult mai la stanga, chiar si Ciucasul! O perspectiva superba, nu-mi venea sa cred cat de bine se vad toate de acolo! Am ajuns pe acest varf, la circa 1700 de metri, dupa 2 ore si jumatate de cand plecasem de la cabana, deci pe la ora 10:10.

In pauza de masa m-a cam suflat vantul, ca scosesem tricoul sa se usuce la soare si nu pusesem decat geaca de bicicleta pe mine, care si ea era putin umeda – dar nu apucasem sa ii inchid fermoarul ca mi-a sunat telefonul, si doar cu o mana nu am reusit sa-l inchid cat am vorbit  la telefon :)) Pe urma insa am schimbat geaca pe vesta si am lasat-o sa se usuce si pe ea.

Si acest varf e de fapt ditamai platoul. Pe langa antene e si o cladire foarte mare, o statie de telecabina (printre altele), si un perimetru imprejmuit cu gard si cu posturi din acelea de observatie in colturi, unde sa stea paznicii. Totul pare insa abandonat, desi cladirea scoate diferite zgomote, de radiatoare, de furnale, nu stiu.

M-am dus apoi spre sud, unde m-am oprit iar pe marginea vaii, chiar sub cablurile de telecabina. De aici se vede in vale statiunea Harghita Bai – cu un laculet, case multe, drumuri… Pare destul de aproape.

Si, desi varful cel mai inalt era in partea cealalta, mai spre nord (unde se vedea celalalt stalp metalic inalt), nu mai ma duc pana acolo. Gasesc un drum forestier ce merge spre est si care apoi face curba spre dreapta, intra in padure si se indreapta in mod cert spre statiunea de jos, aflata intre dealuri impadurite. Nu merg insa pe drumul acela abrupt si plin de bolovani decat putin, pentru ca atunci cand el ajunge sub cablurile telecabinei, se formeaza o poteca chiar pe sub ele, care scurteaza foarte mult traseul. Asa ca merg la vale, in timp ce pe deasupra mea trece o telecabina ce coboara cu un om in ea. Am ajuns la primele case dupa nici 40 de minute (de mers rapid), si am reintalnit si poteca marcata cu banda albastra, aceea pe care o parasisem ca sa urc pe varf. De aici pana la cabana Harghita Madaras scrie ca s-ar face cam 4 ore.

In centrul statiunii se lucreaza de  zor, se construiesc pensiuni noi, se mai tunde iarba pe partiile de ski… eu intreb un baiat ce iese dintr-un bar daca stie pe unde e mai bine sa merg spre Miercurea Ciuc. Desi eu stiam deja asta, ca-mi stabilisem traseul inca de pe varful cu statia de telecabina – ca de acolo puteam sa vad cam pe unde se merge – analizand si harta, care de data asta a fost  un pic mai utila. Baiatul insa, destul de informat, m-a ajutat sa gasesc intrarea pe traseu – pentru ca sunt foarte multe drumuri si intersectii, si e mai bine sa fii sigur. Asa ca trec pe langa zona de catarat in brazi (sunt montate scarite, cabluri, sfori, pare distractiv, as incerca si eu) si incep sa urc drept inainte pe drum. Regasesc chiar si marcajul, banda albastra, ceea ce ma bucura. Dar nu pentru mult timp, ca eu fac stanga pe un alt drum, gandindu-ma ca drumul marcat ocoleste varful Vinului (asa se cheama) pe dreapta, iar eu as vrea sa urc si prin poienile de pe varf.

Drumul acesta nu merge insa decat pana la o cladire ce pare parasita, de unde zaresc in departare (deja) varful cu antene, si in vale o partie micuta de ski. Merg apoi pe o culme impadurita, pe o imitatie de poteca, si reintru in drumul pe care il parasisem mai devreme, care ajunge si el la marginea poienii. O poiana mare, frumoasa, ca un deal de la țară, fara prea multa padure – mai mult cu pasuni. Merg asadar pe la marginea padurii (drumul mergea mai prin padure) si admir departarile calde, crestele pe care nu le recunosc intr-o parte sau in alta, dar si iarba din jur, atat de calda si frumoasa.

Spre stanga se zareste in vale un drum auto, el ar fi fost varianta cea mai scurta pentru a cobori, dar eu prefer sa merg in continuare pe aceasta culme. Drumul marcat cred ca venea pe dreapta culmii, dincolo de ea, dar marcajul nu l-am mai regasit – desi am intersectat intr-o valicica acel drum ce venea dinspre dreapta. Desi puteam sa urmez acest drum, care ajungea probabil in drumul acela de pe vale care pleca din statiune, prefer sa merg in continuare la nimereala, pe culmea impadurita. Intru in padure destul de repede si incepe coborarea. Zaresc pentru prima data in aceasta excursie, fagi – care au inceput sa se coloreze, presati de toamna.

Coborarea e rapida, poteca destul de abrupta in unele locuri, dar atat de frumoasa! Se strecoara prin tuneluri de crengi prin care pare ca nici nu ai loc sa mergi stand in picioare. Mai trec de o poienita, inca un tunel, si ajung intr-o portiune de padure de fagi. Ceea ce m-a surprins cel mai placut nu a fost felul in care arata – ca era tare frumoasa, luminoasa, inalta, colorata – nu ca padurile de conifere prin care alergasem destul in astea doua zile. Ce m-a surprins cel mai mult a fost mirosul. A fost prima oara cand am constatat ca padurile de fag au un miros specific! Pana atunci nu realizam, poate fiind prea obisnuit cu el, dar acum… pentru ca statusem numai printre conifere, cand am ajuns intre fagi mirosul lor m-a izbit tare placut. Ar trebui sa incerc asta si pentru padurile de conifere, ca foarte rar reusesc sa le mai simt mirosul – ar trebui sa stau prin paduri de fag mai mult, si apoi brusc sa trec intr-o padure de conifere!

Dupa o noua pauza de masa intr-o poiana insorita unde gasesc si cateva capite micute de fan, cobor iar si ajung la cateva case – si imediat la un drum de masina. Il regasesc si pe harta, dupa ce intreb cativa muncitori din zona unde merge acest drum si pe unde e mai scurt spre Miercurea Ciuc. La dreapta drumul iese in soseaua principala, cea care leaga Miercurea Ciuc de Odorheiul Secuiesc, dar asta ar fi o varianta ocolitoare – ar insemna ca din sosea sa iau o ocazie. Altfel, mergand putin pe acest drum spre dreapta, se face un drum forestier la stanga, care incepe sa coboare prin padure. Pe acolo am coborat si eu.

Peisajul se schimba rapid acum, padurea de conifere e inlocuita de fagi, fagii de  tufe de aluni, in dreapta  se aude  zgomotul soselei (care mi s-a parut foarte circulata). Ajungand pe malul unui raulet, poteca se transforma in drum forestier – si el e acompaniat pe margine si de stalpi de curent electric ce indica intr-un fel directia de mers. Oricum, directia este est.

A fost placuta portiunea aceasta a traseului – de cand am terminat coborarea si am intrat pe teren plat, pe langa rau. Sunt o multime de aluni, parca ar fi plantati si nu salbatici, si ma mir ca nu gasesc nici macar pe jos vreo aluna. Probabil au fost culesi – ar fi fost si pacat sa nu fie, erau atat de multi!

In urma se zaresc frumos muntii Harghitei, culmea pe unde am coborat, si curand… chiar  si varful Harghita Ciceu, acela cu antenele pe el. Pana la oras mai am de mers, dar imi place acest drum aflat pe camp, asa ca nu-l parasesc din prima pentru a intra pe sosea. M-am oprit iar sa mananc, am stat putin si la soare sa ma bronzez, m-am si descaltat sa simt iarba pe talpi… frumoasa e zona aceasta de camp de la poalele muntelui.

In sosea am intrat la intersectia cu drumul spre Ciceu, la borna nr 125, la 6 km de Miercurea Ciuc si 46 de Odorheiul Secuiesc in partea cealalta (22 pana la Vlahita). Cei 6 km de mers pe langa sosea au devenit obositori, mi-era sete, ma cam usturau buzele, talpile incepeau incet incet sa ma usture, mai ales ca eram cu bocancii imblaniti de iarna, si afara se facuse cald. Dar am traversat repede si Oltul, am zarit creasta stancoasa a Hasmasului in departare in stanga si muntii Harghitei de care ma indepartez tot mai mult… In fata, dincolo de oras se vad cred cateva culmi din muntii Ciucului – cu creste mai golase care ma atrag mai mult decat cele impadurite de acum.

Am intrat intr-o reprezentanta Skoda si am umplut sticluta cu apa, ca pe marginea drumului in cei 6 km nu am gasit niciun magazin… si am ajuns in cele din urma in gara din Miercurea  Ciuc – pe la ora 16 – deci dupa circa  9 ore de mers. Pentru ca trenuri nu mai erau decat dupa ora 17, si alea trenuri cu pret ridicat, am luat  un autobuz pana in Brasov, care are statia langa autogara si care vine de la Piatra Neamt la ora 16.30. Biletul a costat 14 lei. Drumul pana la Brasov, desi l-am mai facut cu masina, mi s-a parut mai frumos de data asta – vazut mai de la inaltime, si nu cu ochii unui sofer atent la drum, ci liber sa admir dealurile cu paduri de fagi, varfurile cu poieni sau vaile umbrite dintre ele.

In apropiere de Sfantu Gheorghe soarele a apus, luminand frumos Bucegii, Piatra Mare si Postavaru, ba chiar si Ciucasul mai in stanga – toate cu zapada pe varfuri.

Si eu ma indrept spre casa, simtind aceeasi bucurie pe care o iubesc – bucuria de a descoperi inca putin din tara mea! Chiar daca uneori sentimentele se combina in moduri ciudate, si nu mereu simti bucuria pe toata durata excursiei. Ea nu poate sa nu existe insa intr-un mod mai profund, care iese la iveala dupa ce lucrurile se calmeaza, dupa ce reusesti sa faci un duș cald si sa te schimbi in haine mai comode. Atunci tot eventualul rau se cerne de bine si ramai cu multumirea unei excursii frumoase, de care sa-ti amintesti cu placere.

Muntii Harghitei mi-au aratat ca nu poti cunoaste o zona doar analizand harti si citind descrieri, am simtit pentru prima oara ca iubesc mai mult padurile de fag decat pe cele de conifere si mi-am dat seama ca in astfel de munti, mai putin cunoscuti, cu trasee mai putin marcate – e mai bine poate sa nu merg cu un plan. Imi doresc sa fac candva o excursie fara harta, fara sa stiu nimic, fara sa caut repere sau marcaje. Fara sa stiu denumiri, fara sa stiu unde voi ajunge sau cand. Sa merg cu un tren la nimereala, sa vad niste munti intr-o parte si sa cobor la prima statie, sa ma indrept spre ei. Sa cutreier singur si nebun o padure ce nu se mai termina, sa ajung pe un varf pe care nu-l asteptam, dar care ma va surprinde, si sa ma opresc undeva intr-un sat, dupa cateva zile in care sa nu fi vazut niciun om, si sa intreb pe cineva: ”nu va suparati, ce sat este acesta, si care e cel mai mare oras aflat in apropiere?”. Si apoi, macar in gand, sa intreb mai mult in gluma si ce an este…  pentru ca in acele zile eu voi strange amintiri si bucurii cat pentru mai multi ani in care uiti de tine, facand lucruri ce nu te reprezinta cu adevarat si nu te fac deloc fericit.

Si poate sentimentul acela nu-l poate intelege oricine, dar atata timp cat el exista in tine, nici nu e neaparata nevoie sa-l inteleaga si altii. Se vor uita mirati si se vor intoarce la treburile lor, si eu le voi multumi zambind pentru ca au facut parte din viata mea la un moment dat. Si voi privi in urma spre crestele de care ma indepartez, stiind ca in directia in care merg exista alte creste. Mai frumoase, daca eu am reusit cumva sa devin mai bun…

…

Ioan Stoenică, 13-14 octombrie, despre excursia din muntii Harghitei din 11-12 octombrie 2010.

 …

Mai multe poze, mai mari, sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/RatacindSingurPrinMuntiiHarghitei?feat=directlink 

Daca ati citit sau v-ati uitat la poze, spuneti-mi si mie – sa nu cred ca le public degeaba pe-aici 🙂