Podul vietii si al dragostei.

(un text pe care l-am scris in septembrie 2007 – dar care mi se pare inca atat de real…)

Şi astfel ajunse la marginea prăpastiei. O ruptură fără fund între cei doi pereţi de stâncă, aşa cum nu mai văzuse niciodată. Pe marginea prăpastiei, până şi iarba dispăruse, de frică probabil să nu fie suflata de vânt şi aruncata în acel adânc întunecat.

Vasilică luă o piatră şi o aruncă înăuntru. Mereu simţea nevoia să arunce pietre de la înălţime, era o senzaţie foarte plăcută, mai ales când nu trebuia să stea cu grijă că piatra ar putea ajunge în capul cuiva… grijă pe care oricum unii mai inconştienţi nu o aveau. Piatra căzu cu viteză, dar sunetul acesteia nu reuşi să mai ajungă înapoi la suprafaţă… Parcă fusese înghiţită de necunoscut!

Deşi prăpastia îl fascina şi curiozitatea de a afla ce se găseşte pe fundul ei era mare, ceea ce îl interesa cu adevărat nu era acolo jos. Acolo era doar curiozitatea, atracţia faţă de necunoscut. Dar necunoscutul, odată ce va fi devenit cunoscut îşi va pierde din calităţile sale atrăgătoare. Vasilică îşi aminti că pentru el mai important e ceea ce cunoaşte deja că l-ar face fericit, nu doar o iluzie, o posibilitate atractivă de a descoperi ceva. Ceva ce ştia că nu poate fi ceea ce îşi doreşte.

Dar ce îşi dorea? Băiatul desluşise demult acest mister, la început şi el la fel de întunecat ca fundul prăpastiei. Îşi dăduse seama de asta după multe căutări, în interiorul şi în exteriorul lui, după multe gânduri care îl chinuiseră şi după multe suferinţe. Suferinţe care îi întăriseră şi mai mult ideea că ŞTIE ceea ce îşi doreşte cel mai mult.

Şi acel ceva nu se ascundea pe fundul prăpastiei, pentru că Vasilică ştia că ceea ce căuta el nu s-ar afla niciodată acolo. În schimb, ştia că acel ceva ar putea să se găsească pe malul celălalt al prăpastiei! Nu era foarte sigur, pentru că de la acea distanţă nu vedea totul foarte bine, dar ceea ce vedea îi dădea speranţa că acolo s-ar putea afla…

Trebuia să afle!

Încet, se apropie de podul şubred şi înspăimântător, simţind câţiva fiori reci pe spate când se gândi că trebuie să meargă pe el. Sforile care îl ţineau legat de mal erau roase de vreme, scândurile erau şubrede şi pe jumătate rupte, în timp ce vântul destul de puternic îl bălăngănea dintr-o parte în alta…

„Chiar trebuie să merg pe acolo??” se întreba băiatul cuprins de frică. I-ar fi fost mult mai uşor dacă pe malul celălalt ar fi apărut cineva care să îi dea încredere că podul e rezistent deşi nu pare, sau poate chiar să îi spună că într-adevăr pe acel mal va găsi ceea ce-şi dorea. Asta i-ar fi dat mai multă forţă să meargă mai departe. Dar acolo nu era nimeni. Dacă fusese cineva vreodată, acum plecase, semn poate că acolo nu se găsea nimic bun. Dar… „ce ştiu alţii ce e bun pentru mine?” îşi spunea băiatul, gândindu-se că oricum cei mai mulţi nu ar aprecia ceea ce el îşi dorea atât de mult.

Duse o mână pe marginea podului. Încercă să îşi dea singur curaj, ştiind că mai important decât faptul că îi e frică este obţinerea a ceea ce îşi dorea atât de mult. Puse un prim pas pe pod. Scândura scoase un sunet şi se apăsă sub greutatea băiatului… Acesta se opri o secundă, cu inima bătându-i foarte tare. Malul părea atât de departe! I-ar fi fost mai uşor să se întoarcă, să analizeze, să caute altă soluţie mai puţin înfricoşătoare, mai puţin dureroasă, mai comodă, care să nu necesite aşa o luptă…

Un al doilea pas clătină podul şi mai tare. Vasilică închise ochii şi mai făcu un pas, în timp ce se ţinea strâns cu mâinile de sforile subţiate. Vântul îi vâjâia la urechi şi podul se mişca în faţa lui din ce în ce mai tare, înaintarea părea imposibilă în condiţiile astea, dar Vasilică îşi dorea mult să ajungă dincolo, aşa că mai făcu un pas. După alţi câţiva paşi, o scândură se rupse şi piciorul îi trecu prin ea ca şi când ar fi călcat direct în gol. Sfoara de care se ţinea rezistă, ceea ce îl ajută să se tragă înapoi pe pod, unde rămase ţintuit pentru câteva secunde.

Nu parcursese decât vreo 2 metri, dar podul mai avea încă vreo 10. În acele câteva secunde de disperare, de bulversare, Vasilică reuşi să compare această încercare cu încercarea pe care o făcuse demult, atunci când îşi stabilise nişte priorităţi în viaţă. Îşi dăduse seama că ceva anume l-ar face fericit şi că asta e cel mai important lucru, şi luptase să poată să spună asta fără să-i fie frică. Și acum, deşi crezuse atât de mult în asta, deşi spunea că ar face orice, se afla pe punctul de a nu mai fi el însuşi şi de a da înapoi…

Înapoi unde? Pe un mal unde îi fusese cât de cât bine şi până acum,  un mal mult mai sigur decât podul pe care se afla. Să rişte şi să meargă mai departe către ceva semicunoscut dar cu şanse mai mari de fericire? Sau să se întoarcă la ceva cunoscut, dar care cu siguranţă nu l-ar face fericit?

Varianta de final nr 1

Se întoarse. Îi era prea frică să mai înainteze, simţea că nu mai putea.

Se trânti pe pământ şi adormi epuizat.

A doua zi dimineaţă constată că podul se rupsese de la vânt. Încercă să găsească o altă metodă de a ajunge pe malul celălalt, analizând acum mult mai bine toate variantele, cu calm, dar nu găsi nimic. Forţa îi scăzuse, era rănit, flămând şi obosit. Un pod era singura variantă acum şi pod nu mai era. Începu să regrete că nu avusese curajul să traverseze podul atunci când a avut ocazia, dar se gândi că se vor ivi şi alte ocazii, poate chiar pe malul pe care se afla el. Poate că ceea ce-şi dorea se afla totuşi acolo de unde venise, poate nu ar fi trebuit să-şi părăsească niciodată lumea confortabilă şi sigură! Şi plecă zâmbind spre casă.

Pe malul celălalt, ascuns după un brad bătrân, lucrul pe care şi-l dorise atâta, lucrul pe care îl visase şi în care credea, lucrul pentru care credea că luptase cu toată forţa, privea cu lacrimi în ochi plecarea băiatului. Incapabil să se mişte sau să strige, plecă încet capul în pământ…

– Întotdeauna aleg calea cea mai uşoară şi comodă… dar eu nu sunt acolo…

Varianta de final nr 2

………………….

autor: Ioan Stoenică

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Podul vietii si al dragostei.

  1. Irena Raluca zice:

    A schimba o lume ptr o alta lume e semn de curaj sau nebunie…nu stiu…
    Cateodata simti ca esti „in plus”, ca nu-ti gasesti locul in lumea ta (aceea comfortabila, cu care esti obisnuit)…si decizi sa-ti iei hamul si prastia…si sa pleci undeva…
    Cred ca valoarea unei persoane se simte de la inceput…nu trebuie sa schimbi malul pt evolutie. Daca nu te scufunzi in mediocritate (cum mi s-a intamplat mie profesional acasa, in Romania), daca fiecare moment este plin, daca simti ca viata se desfasoara in ritmul pe care-l doresti…nu este cazul sa schimbi nimic.
    ROMANIA MI-A OFERIT IMENS DAR EU NU AM STIUT SA APRECIEZ, MI SE PAREA CA MI SE CUVINE…SI AM AJUNS IN AMERICA SA APRECIEZ TOT CE ROMANIA MI-A OFERIT.
    EU ACUM M-AM ADAPTAT AICI SI AM UN DRUM LUNG DE PARCURS…SUNT O PERMANENTA STUDENTA (nu mai spunem la ce varsta…ca n-are sens…1965 iti spune ceva?)…imi dau examenele de echivalare pt medicina…cand se va sfarsi procesul???nu stiu…sec 21, in tot cazul…

    Apreciază

  2. mada zice:

    podul poate duce catre propria fiinta

    Apreciază

  3. Irena Raluca zice:

    Podul este un test al indraznelii, o provocare a noului…dar daca e subred, daca nu exista premize ca „you’ll make it…overthere” e sanatos sa nu incerci sa pasesti pe acea impresie de pod.

    Apreciază

  4. Bravo bravo, imi place ca va uitati dupa intelesuri profunde in textul meu – asta e si ideea. Oricum e fiecare cu podul sau in viata, il gasesti sau nu, ti-l construiesti tu, il traversezi sau nu… important e sa incerci sa-ti dai seama ce anume te face fericit si sa incerci sa obtii asta. Chiar daca uneori drumul spre acea fericire e mai greu si mai riscant decat drumul tau de pana atunci.

    Apreciază

  5. Irena Raluca zice:

    N-om fi toti Apolodor din Damasc…dar spre asta tindem!!!!

    Apreciază

  6. Dragos zice:

    Cand eram mai tanar ( nu ca acum as fi batran ) am fost pus de mai multe ori in situatia lui Vasilica . Numai ca ” acel ceva ” imi aparea noaptea in vis sub forma unui lucru magic , ceva ce nu puteam descrie . Dimineata cand ma trezeam plecam in cautarea lui , de cele mai multe ori prin padure . Dorinta de a gasi ”acel ceva ” era imensa chiar daca eram constient ca totul a fost doar un vis . Nu tineam cont de timp , de foame , de nimic . Trebuia sa gasesc ”acel ceva” chiar daca nici eu nu stiam ce anume era . Mergeam in nestire fara o directie anume . Seara venea cu o dezamagire crunta . ”Acel ceva” era de negasit .
    Acum trecand anii am realizat din ce motiv mi se intamplau acele lucruri . Cautam dragostea si aveam impresia ca ea fuge de mine .
    Citind randurile tale am avut un deja vu . Brusc mi-au revenit in minte amintiri , locuri si personaje din trecut .

    Multumesc !

    Apreciază

    • 🙂 Super, ma bucur ca te-ai regasit in text – si chiar destul de mult vad, nu doar in cateva idei sau ganduri! In felul asta poti patrunde mai adanc prin intelesurile din spatele cuvintelor, atunci cand ai trecut si tu prin ceva asemanator 🙂 Cred ca de cele mai multe ori, ”acel ceva” e dragostea. Dar cred ca inainte de a putea gasi asta trebuie sa gasesti un alt lucru foarte important: pe tine insuti.

      Apreciază

  7. Valentin zice:

    Uneori ne este teama sa pasim in necunoscut, dar drumul catre fericire este presarat cu obstacole.

    Poate este mai comod sa alegem calea mai usoara insa nu intotdeauna calea mai usoara iti aduce multumirea.
    Tot timpul trebuie sa stii ce vrei si daca aparea o oportunitate pentru fericire trebuei sa faci tot posibilul sa nu o pierzi.

    Dar pana la urma, ce este fericirea ? Aceasta este intrebarea…

    Apreciază

    • Corect, e greu de multe ori sa stii ce e fericirea, sau ce anume te face fericit. E nevoie de cunoastere de sine pentru asta, dar de multe ori crezi ca ceva te face fericit, si abia dupa ce ajungi sa ai acel ceva, iti dai seama ca tot nu esti fericit si vrei altceva… Cred totusi ca un bun inceput ca sa ajungi undeva, ca sa gasesti niste raspunsuri… e sa iti pui niste intrebari serioase, si nu doar sa traiesti in ignoranta…

      Apreciază

  8. Valentin zice:

    Fericirea este ceva pentru care merita sa alergi toata viata

    Apreciază

  9. Cred ca fericirea poate fi gasita sub diferite aspecte si poate insemna o multitudine de lucruri, de aceea cred ca omul e menit sa fie in permanenta cautare a fericirii, sa fie atras de acel „mal” si pod suspendat care poate ii pot oferi mai mult decat o viata comoda ii pot oferi. Eu cred ca voi fi mereu in cautare de ceva nou care sa imi aduca un pic mai multa fericire in viata, indiferent ce poate insemna acel necunoscut.

    Apreciază

  10. un copil zice:

    Si daca alegi sa mergi pe pod si, cu indarjire, sa continui, ce se alege de tine cand, mai ai cativa pasi pana la capat, podul se rupe si cazi in prapastie?.. sa zicem ca supravietuiesti, incerci sa te iesi din prapastie si sa ajungi sus. Dar poate ajungi pe partea in care vroiai sa ajungi la inceput. Si atunci drumul parcurs e mult mai dificil decat podul subred, dar poate ca asa ai invatat mai multe. Insa nu ai trecut podul, asta inseamna ca degeaba ai ajuns la destinatie?.. n-ai trecut podul iubirii, deci poate persoana iubita sa nu te iubeasca? n-ai trecut podul vietii, deci nu mai traiesti?..

    Apreciază

  11. seedone zice:

    Plecă, lăsându-şi şi el privirea în jos. Îşi reluă viaţa de zi cu zi nemaigândindu-se nicio clipă că avea ceva de înfăptuit. Se mulţumea să-şi aline sufletul cu iluzia unui confort care-i asigura existenţa. Existenţa golului interior, bineînţeles. Se întâlni cu multe punţi după experienţa de care fugise atunci, demult. Şi pe toate le privise resemnat spunându-şi că ele sunt pentru anumiţi oameni, nu pentru el. Pentru oamenii puternici care ştiu şi pot să lupte pentru orice.
    Puntea cea de pe urmă, aceea îl făcu să se privească deschizându-şi larg ochii. Puntea pe care n-avea cum s-o ocolească pentru că toţi oamenii o trec, indiferent dacă se simt puternici sau laşi, dacă au făcut fapte măreţe sau nu.
    Şi atunci, plin de curaj, alese să se mai nască o dată. De data aceasta cu ochii larg deschişi către sine. Şi văzându-se clar, simţind clocotul dinăuntru, realiză că poate străbate toate drumurile întortocheate ale lumii şi poate traversa punţile nesfârşite şi şubrede ale iubirii.
    Se întoarse lângă prăpastia cea de demult şi-şi îmbrăţişă sufletul oglindit în iubirea de care fugise atâtea vieţi la rând. Podul dispăruse, dar ce mai conta? Puterea era de-acum mai mare decât orice. Se înălţă şi se lăsă să zboare către alte lumi, ţinându-şi la piept iubirea care-l aşteptase cu lacrimi în ochi, ascunsă atâta timp după un brad bătrân..

    Apreciază

  12. Oana zice:

    Varianta 2
    Se hotari sa se intoarca inapoi pe mal, dar podul scartai odata cu gandul sau si se franse sub primul sau pas inapoi.
    O frica fara margini il cuprinse si simti cum e inghitit de intuneric si gol. Lumina ramanea tot mai in urma, tot mai slaba, tot mai departe, ca o palapaire de felinar, ca un carbune gata sa se stinga, ca o stea indepartata, ca un licurici ratacit in noapte.
    Caderea aia i-a parut o eternitate si zborul acela in jos il durea si-i facea carnea sa arda, de parca ar fi cazut drept prin mijlocul iadului. Si totusi locul acela ii amintea de cineva, ii parea foarte familiar, nu era deloc necunoscutul de care se temuse atat. Nu, nu…dar ce era locul asta? Si fiecare piatra, mirosul, pana si intunericul asta il cunoscuse candva. Dar nu apuca sa-si duca gandul pana la sfarsit caci trupul lui atinse fundul prapastiei cu un zgomot surd, infundat, ca de inmormantare.
    Nu se stie cat a zacut acolo, mai mult mort decat viu, chinuit de amintiri, de ganduri si de tot ceea ce el mai inainte socotise a fi viata. Ar fi vrut sa aiba curaj sa deschida ochii, dar ii era frica ca va da de acelasi intuneric si aceeasi singuratate. Si totusi ii erau atat de cunoscute, de fapt avea sentimentul ca le cunostea de-o viata.
    Se hotara brusc ca orice ar fi vrea sa deschida ochii si sa vada, sa se vada, zdrobit, mort, in intuneric, singur, asa cum era cu adevarat. Prefera adevarul decat minciuna gandurilor si a asa zisei vieti pe care o traise inainte. Macar asa, in iad, mort sa aiba curajul sa se priveasca si sa recunoasca ca tot ce a trait fusese o minciuna, o poveste frumoasa, dar nu viata. Deschise ochii incet si simti o durere ca de nastere in adancul finitei. Se incapatana sa deschida mai mult, dar simtea ca nu mai poate suporta durerea. Totusi nu mai putea da inapoi, chit ca si-ar fi pierdut vederea sau ar fi murit de durere voia sa se veda.
    ………………………………………………………………………………………………………………………………
    Baiatul statea culcat in iarba, trupul ii era scaldat in lumina soarelui si cineva il tinea strans la piept, in cea mai gingasa si calda imbratisare pe care o simtise vreodata. Ajunsese in sfarsit pe malul celalalt.

    Apreciază

  13. simona zice:

    A fi sau a nu fi? – nu mai este Intrebarea!
    Am trecut, sau nu am trecut podul? – aceasta e Intrebarea!
    De preferat sa te interogheze altcineva, pentru ca, daca apare singura in minte, cam slabe sansele sa poti raspunde afirmativ. Nu ca, implicit ar fi mai mari cand te intreaba altul.
    As fi curioasa sa citesc si varianta 2…sau x. (Imi plac happy end urile.)

    Apreciază

Cum ți s-a părut?