O excursie de 3 zile pe care am facut-o singur in masivul Iezer-Papusa. 7-9 februarie 2011.

Traseu:

ziua 1: Rucăr – vf Preajba – vf Țefeleica (dormit la stana)

ziua 2: vf Țefeleica – vf Păpușa – vf Dracsin – plaiul Dracsin (dormit la stana)

ziua 3: plaiul Dracsin – valea Damboviței – Tămașul Mare – Plaiul Foii – Zărnești.

 …

(pozele nu se maresc. link catre album la finalul textului)

…

Acum cateva zile era o reprezentatie a teatrului Masca in statia de metrou Unirea. M-am oprit si eu 10 minute. Nu pot spune ca sunt mare amator de teatru (cel putin ca privitor), dar am jucat pe scena in mai multe spectacole acum cativa ani. Nu ma regasesc neaparat in privitor, cat in omul misterios din spatele personajului de pe scena. De aceea nu m-a interesat in sine sceneta, cat oamenii aceia vopsiti in alb si albastru. Nu aveau replici, era vorba doar de miscarea corpului, a bratelor, de mimica fetei – ceea ce pentru mine a fost un avantaj – am putut sa observ mult mai bine… masca de fier. Mi se pare incredibil cum te poti detasa de tine insuti atat de clar incat sa exprimi cu totul altceva, ceva exterior tie. In spatele ochilor si a fetelor celor doi puteam sa vad alti oameni, care controleaza in mod impecabil, cu o disciplina incredibila, corpurile din fata noastra. Detasarea aceea a mintii fata de corp, a propriilor trairi si emotii mi se pare ceva incredibil – si nu usor de atins. Dar daca reusesti sa o faci, atunci poti transforma totul… in altceva. De preferat in ceva (mai) bun.

M-am gandit atunci cum teatrul si muntele  au ceva in comun. Sau ceva foarte diferit. Muntele ma pune mult mai in contact cu mine insumi, ma face sa ma scufund spre adancul marii sufletului meu, ca apoi sa scot la suprafata si gunoaie si comori – lasand in urma marea mult mai linistita. E un fel de ”pe mine mie reda-ma”. Ceea ce am simtit insa privind acea sceneta de teatru mi s-a parut exact opusul: daca vrei sa uiti de tine, de griji, de probleme, asta ar putea fi solutia! Detasarea completa de minte si de suflet, o golire interioara binefacatoare – cel putin pe moment. Oricum ar fi, e vorba de o calatorie care te duce fie mai aproape de tine, fie mai departe. Ceea ce ramane, pe langa sentimentele intense traite de-a lungul calatoriei, e ceea ce inveti. Despre tine si despre lumea din jur.

In unele excursii insa se combina foarte bine calatoria interioara cu departarea mintii de corp si de suflet, si ma intreb acum pe ce carare sa apuc cu acest text – una marcata prin padure, sau una nemarcata prin psihicul uman? As putea incerca sa-mi las degetele sa scrie, ”sa nu stie stanga ce face dreapta” (emisferele cerebrale) si sa las cuvintele si gandurile sa curga natural…

…

Trecuse mai bine de o luna de cand nu mai fusesem pe munte – ”tinut pe loc” de dorinta mea de a fi prezent la expozitia de la Cercul Militar, unde mi-am dorit si am putut sa fiu mai aproape de oameni. Nu regretam deloc asta, dar nevoia de a urca, de a simti, de a pleca – era tot mai puternica. Nici nu-mi pasa asa mult unde anume, dar voiam ceva mai putin umblat, cu dormit la stane pustii pe culmi de unde sa nu vezi prea multe lumini pe vai.

In plus, ar fi fost si o excursie test: voiam sa testez noul rucsac Milo Shigar 45, castigat la un concurs de fotografie, betele de trekking Vango, castigate la un alt concurs foto dar si un filtru de polarizare Kenko – proaspat achizitionat. Pana la urma cea mai intensa testare a fost insa a propriilor mele limite – echipamentul e uneori mai rezistent decat omul si poate mai mult decat ii dai tu sa faca.

Cred ca sambata mi-a venit ideea cu varful Papusa (din masivul Iezer-Papusa) si m-a incurajat faptul ca am gasit niste descrieri ale traseului pe care-l observasem pe google earth – un traseu destul de lung si foarte interesant: urcare din Rucar si traversare pana in Plaiul Foii – peste varful Papusa.

Luni trebuia sa plec, dar entuziasmul mi-a fost dat peste cap de stirea de duminica, aceea care anunta ca mai multi tineri au fost surprinsi de o avalansa chiar in masivul Iezer-Papusa.  Nu as spune ca asta m-a speriat, dar un disconfort s-a creat cu siguranta. M-am pus si am analizat mai atent informatiile despre avalansa aceea precum si prognoza riscului de avalansa pentru zilele urmatoare (pe care o urmarisem oricum si inainte). Si am tras o concluzie destul de incurajatoare: ei au taiat/scurtat pe o panta expusa la avalanse pe sub varf, pe traseu de vara – ceea ce iarna e periculos. Iar eu aveam de gand sa merg numai pe culme – chiar daca vedeam pe harta ca poteca ocoleste unele  varfuri – eu aveam de gand sa urc pe ele si nu sa trec riscant pe sub ele. Dar chiar si asa, am pastrat in minte ideea ca voi merge atat cat voi considera ca sunt in siguranta si nu ma voi aventura mai departe. Mai ales ca voiam sa urc singur. Ceea ce apropo, nu recomand nimanui – riscurile sunt mult mai mari si degeaba ai cu tine lopata si sonda de cautare in avalansa. Ceea ce eu oricum nu aveam.

Ziua 1 – luni, 7 februarie 2011. Rucar – vf Țefeleica.

Luni dimineata, la o ora confortabila dar cam tarzie – 09.15 – am plecat cu autocarul de la  autogara Militari spre Pitesti – Rucar. Biletul costa 30 de lei.

Nu am avut timp sa printez harta de pe net si nici descrierea traseului, dar aveam harta mea cu Fagarasul care include si masivul Iezer-Papusa. In Rucar insa am gasit un panou mare cu harta, si i-am facut si lui o poza.

Dimineata e insorita iar crestele albe ale Iezerului se zaresc de departe. Ba chiar si varful Papusa, unde vreau eu sa ajung se vede atat de evident – iar eu incerc sa-i fac niste poze ca sa dau apoi zoom sa vad mai bine cam cum se prezinta panta si zapada. Voiam sa urc pe fata sudica, tocmai aceea mai expusa la avalanse in aceasta perioada – din cauza caldurii directe primite de la soare, care a topit zapada si i-a cam dat peste cap stabilitatea. Cel putin exista un avantaj in lucrul asta: am considerat ca nu voi avea nevoie de coltari, asa ca nu i-am carat dupa mine.

Din Rucar pornesc pe firul vaii Râușor – pe unde se intinde si o parte importanta a orasului. Merg repede pe drumul noroios, pana ma apropii de intersectia unde ar trebui sa fac stanga. Conform hartii ar trebui sa existe si marcaj pe valea raului Maldărul (cruce albastra), dar ca sa fiu sigur intreb doi oameni langa o curte. Nu apuc bine sa intreb de traseu ca ei ma intreaba daca stiu ceva de baietii prinsi in avalansa, daca o fi scapat vreunul. Ei auzisera doar prima parte a stirii, asa ca sunt bucuros sa ii linistesc spunandu-le ca au scapat bine cu totii. Apoi ma indruma pe unde sa fac stanga si pornesc mai departe.

Din pacate nu am gasit niciun marcaj sau indicator, deci ca sa gasesti intrarea pe drumul forestier cel mai bine e sa intrebi.

Mersul rapid pe drum cu geaca pe mine m-a incalzit in exces, asa ca schimb tricoul si apelez la unul mai tehnic intr-o pauza in care am si rontait ceva. Mi se pare important sa mananci inainte de a pleca in tura – eventual cu vreo ora doua inainte (cum ar veni pe drum), dar in autocar am preferat sa dorm sau sa ma uit pe geam…

Las in urma casele, trec de cateva capre aflate pe drum si de un caine ce ma latra si intru in umbra vaii. Drumul este inghetat complet, inaintarea e destul de dificila – ba pe o margine ba pe alta (pe unde e totusi zapada si nu gheata). Uneori mai alunec, dar ma sprijin in betele de trekking si ma gandesc ca pe-aici ar fi prins bine coltarii. Pe drum, auzi tu! Dar nu e nevoie sa fii la 2000 de metri altitudine ca sa-ti rupi vreun picior, asa ca trebuie mers cu grija.

Dupa vreo 20 de minute pe marginea raului ajung la o intersectie. Pana aici, nici urma de marcaj! Desi sunt pe drumul corect – iar harta din centrul orasului parea noua. Mi se pare ciudat – cum sa pui pe harta ca exista un marcaj, cand de fapt el nu exista? Oare urca pe alta parte?

La intersectie sunt putin in dubiu, un drum o ia in dreapta printre doua culmi, si cam aia e si directia mea. Iar drumul principal merge tot inainte, usor spre stanga – ceea ce ma departeaza de traseul meu. Pana la urma nu stiu cum mi se pare mie ca observ o potecuta acoperita de zapada care urca chiar pe mijloc, printre cele doua drumuri – asa ca incep sa urc si eu pe-acolo destul de anevoios.

Dupa 10 minute de urcat ajung intr-o poiana tare frumoasa, calda, cu o casuta de lemn si cu privelisti spre Bucegii cei albi in departari.

Ma opresc sa mananc ceva pe o pala de fan, amintindu-mi ca am uitat sa umplu sticla cu apa cand am parasit drumul forestier. Aveam la mine vreo 0.75 litri de suc energizant si doua cutiute cu suc pentru copii (tedi) – care imi place foarte mult si are si ceva vitamine care prind bine pe munte. Plus ca sunt usor de strecurat prin rucsac pentru cazuri de urgenta (atentie sa nu se sparga in rucsac!)

Nu am reusit sa-mi dau seama prea bine atunci pe unde anume am ajuns, dar am urmat directia corecta – spre nord vest. Acum stiu ca am urcat pe culmea Munțișorul, care se afla intre raurile Iezerului si Podurilor.

La inceput am gasit un drum forestier care ma gandeam ca ma va scoate in drumul din culme, dar de fapt el se pierdea brusc in padure. Asa ca am urcat la nimereala, pe portiuni fara poteca uneori, pana am iesit intr-o alta poiana – si mai mare – cu privelisti si mai frumoase! Cat ador poienile astea aflate la inaltime, cu casute darapanate de lemn (grajduri), eventual niste capite acoperite de zapada si privelisti largi. Se zareau asa frumos si Bucegii dar si muntii Leaota.

Si incepe desigur sa se vada si creasta de stanca a Pietrei Craiului, vazuta dintr-un unghi tare interesant si ciudat: dinspre sud vest. Adica nu-i vezi creasta cea lunga, asa cum o vezi de obicei (exista un obicei?), ci vezi doar o bucatica. E atat de ciudat, cand o stii asa lunga si frumoasa, si acum pare asa… ciontita! Abia astept sa avansez pe traseu, culmea pe care am ales sa o urmez ofera privelisti geniale spre Piatra Craiului! (si nu numai).

Reintru in padure, mergand pe ceea ce pare a fi o poteca – marcata de panglici de plastic agatate in copaci – semn ca pe aici o fi fost vreun concurs de mtb sau ceva. Inspre stanga (vest) mai zaresc niste varfuri mai inalte si mi-e teama sa nu cumva sa fie aia culmea principala unde trebuie sa ajung – ca pare tare departe. Dar nu e. Dupa ce trec de portiunea asta de padure de fag, ajung la o zona defrisata plina de tufe si de crengi, si apoi ies in drumul forestier de creasta. O bucurie! (dupa circa 2 ore de la parasirea orasului cu aspect de sat).

De acum nu ramane decat sa urmez drumul, care merge pe curba de nivel destul de usor. Gasesc si urme de pasi, ba chiar si de roti. Zapada pe drum e maricica, dar merg destul de bine. Nu prea mai imi pasa sa stiu exact pe unde sunt, de-acum nu prea pot gresi. Asa ca trec fara sa stiu de varful Preajba (1552m), unde zaresc in apropierea drumului si o casa cu etaj, cam darapanata – dar care are pe fundal creasta sudica a Pietrei Craiului si Pietricica.

Intreaga zona pe culmea asta pare afectata de incendii, de defrisari, de insecte devoratoare de copaci, e greu si sa faci o poza spre departari fara sa-ti apara vreun ciot in cadru. Imi pare rau ca n-aveam la mine un topor, sa ma duc sa dau jos copacul ala care-mi strica mie cadrul! :))

Dar trebuie sa poti sa vezi frumosul printre cioturi de multe ori in viata. In vale orasul Rucar pare sa fi ramas departe, vegheat de deasupra de varful alb al Leaotei…

Iar Bucegii sunt si ei nelipsiti cu crestele zimtate si stancoase. Ce zi frumoasa! Ce bucurie ca am plecat!

Cu toate astea, oboseala si lipsa antrenamentului se simt tot mai intens – scoase mult in evidenta si de zapada de pe drum, care ingreuneaza mersul. Si la apa deja trebuie sa fac economie – nu stiu ce m-am gandit eu atunci de n-am coborat dupa apa undeva.

Urmeaza o coborare usoara pana in saua Preajba, iar varful Papusa parca imi face semn ca nu am cum sa ajung pe el astazi. Deh, daca pleci pe traseu la ora 1. Cel putin zaresc o stana deasupra padurii si ma gandesc ca macar pana acolo sa ajung – sub varful Țefeleica.

Drumul intra in padure (o schimbare placuta dupa atatia copaci uscati), apoi incepe sa urce cand printre copaci cand pe la marginea lor. Sunt tot mai obosit si soarele se pregateste sa apuna. Ii simt razele calde si culorile pe care le da naturii din jur sunt minunate. Iubesc nuantele acelea de albastru si de portocaliu pe care soarele le da zapezii la apus, copacii luminati cald sau cerul cu nuante tot mai diverse. Si nu pot sa nu ma oftic de faptul ca eu sunt prins inca intre copaci, de unde nu am vizibilitate prea multa – si nu pot sa alerg pana pe primul varf ca sa ma bucur de acest apus mai mult.

Tot pe aici am gasit si primul (si cam singurul) marcaj, o cruce albastra stinghera pusa pe un copac.

Drumul incepe sa urce, spre stanga zaresc de acum cateva piscuri inalte din Iezer, spre dreapta uneori vad cerul roz deasupra Pietrei Craiului, dar oboseala si lasarea serii ma chinuie in timp ce urc pentru a depasi nivelul copacilor.

Drumul ar merge pe curba de nivel si ar ocoli varful Țefeleica prin stanga (vest), dar eu vreau sa urc pe varf. Asa ca am parasit drumul si am inceput sa urc abrupt pe smocuri de iarba spre culme.

Epuizat, mort de sete deja, plin de ganduri de genul ”ce-nseamna bai frate sa nu faci sport o luna de zile!”, varful Fefeleaga asta mi se pare prea mult pentru ora asta tarzie! (mi-era greu la inceput sa-i retin numele – Țefeleica). Era cam 17.40, mersesem doar vreo 5 ore si 10 minute, din care o parte pe curba de nivel. Pai asa rau am ajuns? Plus ca rucsacul avea doar vreo 10 kg. Traseul pana la varful Papusa era estimat undeva la circa 6 ore (vara), pai eu mai am cel putin 2-3 ore pana la varf. Vai de conditia mea fizica!

Iesind in culme, in stanga mea, spre nord, e varful Țefeleica (1710m), in capatul unui urcus abrupt de cateva minute. Nu-mi dau seama daca stana pe care o zarisem a ramas mai in urma sau e dincolo de varf pe culmea urmatoare. Asa ca urc si pe varf ca sa vad dincolo. Dar sa lasam putin grijile sa fie inlocuite de peisaj, ca uneori el are darul asta sa te linisteasca si sa te faca sa te gandesti ca ”lasa ca nu-i noaptea chiar atat de neagra…” Desi ea se apropie uneori cu fiori pe sira spinarii cand esti singur atat de departe de oameni.

Spre nord, pana la varful Papusa mai am ceva de urcat ziua urmatoare… si de coborat si iar de urcat si tot asa de mai multe ori.

Spre in urma, privelistea e tare larga, cu Bucegii spre stanga si Leaota mai in dreapta…

Si culmea de unde am  venit, presarata de un sir frumos de urme de animal.

Am stat putin si m-am gandit, daca sa raman sa dorm chiar acolo, pe varf, sau sa ma intorc spre stana aceea. Am ales varianta unei nopti mai linistite, asa ca am bagat viteza la vale spre stana – nu inainte de a trimite un sms cu locul unde ma aflu si planul pentru ziua urmatoare (la stana nu stiam daca mai e semnal). Referitor la acest aspect, desi anuntam si inainte cam pe unde plec, acum e prima oara cand las cuiva o harta cu traseul exact pe care intentionez sa-l parcurg. Nu neaparat pentru ca am vazut filmul 127 Hours, dar e mai practic asa – chiar daca traseul se mai poate schimba pe parcurs. Macar orientativ sa se stie cam pe unde te-a prins avalansa sau ursul daca nu mai dai niciun semn.

 Coborarea prin zapada pe panta aceea am facut-o cu ultimele puteri, la fiecare pas simteam carcei durerosi la picioare, simteam cum pierdusem controlul asupra corpului dar nu voiam sa ma opresc. E tare usor in conditiile alea sa se intample ceva, eu m-am lasat dus de acel val pentru ca eram aproape de stana pe teren ce nu punea probleme (fara stanci sau alte obstacole). Dar chiar si asa o clipa de neatentie se poate transforma in ceva rau.  

Prima casuta pe care am inspectat-o nu oferea un adapost prea bun, asa ca am coborat inca putin pana la cealalta – o stana mai mare, cu mai multe camere. Si-acolo m-am oprit, odata cu lumina ce-a parasit cerul.

Cred ca n-am stat mult pe ganduri pana sa apelez la una din cutiutele de suc Tedi – imi era asa sete si pofta de  ea, simteam ca m-ar incarca instant cu energie. Macar putin a facut-o. De mancat nu prea mi-era pofta, desi tot am rontait cate ceva.

Stelele au inceput sa impanzeasca cerul cel negru, iar in vale departe se vedea un bradut ramas inca impodobit de la Craciun… sau poate era doar orasul Rucar. Iar deasupra lui, varful Leaota inalt si alb.

Desi bucuros ca am gasit un adapost, nu pot spune ca ma simteam foarte multumit de prezenta mea acolo. As fi vrut sa nu fiu singur – si simteam asta dinainte de a ajunge acolo. Alte dati m-am bucurat mai mult sa fiu singur la stana, chiar daca ganduri si sentimente negative apareau – acum parca eram mai constient, parca voiam sa tin cont mai mult de ele. A fost de data asta un sentiment ce m-a urmarit inca de la plecare, ceva ce imi spunea ca nu ma voi bucura prea mult de aceasta excursie. Dar n-am vrut sa ma las invins de acest sentiment, as fi avut mai multe de pierdut decat de castigat. Cineva s-ar putea intreba totusi ”de ce sa mai mergi, daca te simti asa?”. Dar fiecare cu raspunsul sau…

Dupa cateva incercari de a fotografia intunericul noptii inzapezite, lemnele gardului sau crestele Bucegilor din departari, m-am bagat in adapost. Sacul de dormit de iarna a fost insa prea calduros, asa ca n-am rezistat cu el inchis prea mult. In plus, imi era o sete cum nu-mi mai fusese demult, imi venea sa ma dau jos si sa beau si a doua cutie de Tedi  – dar am reusit sa ma abtin, cu gand sa o am dimineata. In sticla de 1,5 litri am pus zapada si am invelit sticla cu vesta Nahanny de puf, in speranta ca pana dimineata poate se topeste. Deja lipsa apei incepea sa se simta deranjant, dar nu stiu cum de nu mi-am dat seama de ceea ce avea sa urmeze a doua zi…

Ziua 2. Marti 8 februarie 2011. Vf Țefeleica – vf Păpușa – plaiul Dracsin – fara apa.

Tediiiiii!!!! Cred ca am visat toata noaptea cutii de suc, fantani, izvoare, cascade… toate curgand inspre  mine.

Prin crapaturile lemnelor se vede ca afara incepe sa se lumineze usor. Nu stiam la cat e rasaritul, dar n-am iesit nici imediat din sac. Totusi am facut-o  la timp, soarele inca nu rasarise.

Cerul isi schimba culorile rapid, apoi de dincolo de Bucegi apare si soricelul, pe care il ascund frumos dupa un varf de brad pentru o poza.

Imi place iarna pe munte, pentru ca poti sa te odihnesti mai mult. Te poti baga in sacul de dormit pe la 8 seara, te poti trezi pentru rasarit pe la 7 jumate… Pai vara te bagi in sac pe la 22, adormi pe la miezul noptii si mai trezeste-te pentru rasarit la 5. Eh, eu stiu ca merita oricum ar fi.

Pentru ca peste noapte nu a fost asa frig, bocancii i-am putut incalta usor – ba chiar si sosetele Quechua  se cam uscasera, asa ca le-am folosit tot pe alea – punand la pastrare sosetele de lana wigwam, ideale pentru dormit in ele.

Dormisem cu bluza x-bionic pe mine, cea cu maneca lunga in care si urcasem. Pentru ca inca o simteam confortabila si utila, nici de dimineata n-am schimbat-o, hotarand sa urc cu ea spre varful Papusa. La geaca de bicicleta am renuntat rapid dupa ce am inceput sa urc prima panta in bataia soarelui.

Am revenit asadar pe varful Țefeleica, de unde pot privi creasta Iezerului in lumina diminetii. Nu stiu insa a cui e umbra aceea cocotata pe un varf din coltul din dreapta jos…

Tot nu-mi dau seama ce m-am gandit eu cand am plecat de la stana fara sa ma duc sa caut apa in padure. Mai aveam niste suc energizant, m-am gandit ca topesc zapada in gura sau poate ca voi gasi un izvor mai sus, nu stiu. E posibil sa nu-mi fi pasat asa mult, sa fi spus ”lasa ca ma descurc eu si fara apa”. Cert e ca efectul lipsei ei a inceput sa se vada rapid. Din pacate zapada din sticla nu se topise aproape deloc – ar fi trebuit sa dorm cu sticla in sac, sa o pun pe piele ca Bear Grylls ca sa se topeasca. Eh, acum am pus-o intr-un buzunar exterior sa stea cat de cat la soare.

Mai intai am coborat de la vf Țefeleica pe o panta cam inzapezita unde am stat atent sa nu se intample vreo alunecare – erau ceva placi de vant, dar se rupeau la fiecare pas, erau micute. Zapada nu era oricum continua, mai ieseau braduti sau crengi la suprafata  si era destul de mica.

Din saua Țefeleica a inceput urcusul spre un varf fara nume. Drumul ocoleste varfurile prin stanga, s-ar merge mai lejer poate pe-acolo. Dar pantele varfului mai au zapada si de fapt pe drum ar fi efortul mai mare, din cauza zapezii in care s-ar afunda mereu piciorul. Asa ca prefer sa urc de-a dreptul, mai abrupt dar mai mult pe iarba si mai in siguranta.

Cred ca pe acest varf, dupa acest prim urcus mai pronuntat, am folosit si ultima gura de suc energizant. De acum gata, sunt pe cont propriu.

Peisajele se dezvaluie tot mai frumoase pe masura ce soarele se ridica deasupra, luminand inspre ele si nu inspre aparatul meu foto. Pe aici oricum am simtit nevoia de a merge cu ochelarii la ochi, zapada straluceste puternic si poti avea si probleme din cauza asta.

Am inceput sa topesc zapada in gura destul de des. Stiam ca nu foloseste prea mult, dar o faceam cred instinctiv, sau cu gandul ca orice picatura in plus conteaza. De fapt efectul pe moment nu prea-l simti, e prea putina apa pentru efortul pe care-l faci, dar conteaza sa-ti mai umezesti buzele si gura.

Urcusul spre Papusa e foarte lung… mai sunt cateva varfulete si cateva vai pana la el, iar drumul serpuieste alb pana la el.

Deja nu ma mai interesa atat de mult sa ajung pe varf cat ma interesa unde voi cobori dupa apa pe urma! As fi putut sa cobor spre cabana Cuca, dar asta nu m-ar fi multumit din punct de vedere al traseului… As fi putut sa cobor in Satic pe piciorul Cascue, pe unde urcasem in urma cu vreo 2 ani prima oara la varf. Stiam ca e un izvor la intrarea in padure. Dar nici varianta asta nu m-ar fi multumit ca traseu – eu voiam sa cobor pe plaiul Dracsin, pe unde nu mai fusesem – sa ajung in Valea Dambovitei si de acolo sa urc pe Tamasul Mare – sa traversez apoi spre Plaiul Foii si Zarnesti. Dragut plan, dar daca in prima zi ma gandeam ca as putea sa fac acest traseu in 2 zile, acum imi era clar ca nu am cum si ca voi mai sta o noapte. Nu conta, voiam doar sa fie o  noapte langa un izvor…  

Si urca Ioan… abrupt pe smocuri de iarba si pete de zapada ce duc pe varfuri superbe… niste varfuri plate, late, largi, bune de pus 50 de corturi… (am eu o idee si in acest sens!). De peisaje ce sa spun…

Am inceput sa caut cu disperare balticele formate din topirea zapezii, mai ales ca au inceput sa apara si ceva stanci prin iarba. Ma gandeam ca poate pe una s-a pastrat putina apa topita si as putea sa o beau. Nici urma de asa ceva. Am folosit totusi paiul de la cutiuta de tedi ca sa sorb cateva picaturi de pe bucati de gheata ce se vedeau pline de lichid… dar care nu voiau sa-mi dea mai mult de cateva picaturi. Bune si alea!

Zapada o tineam in gura pana se topea toata, ca sa pot sa inghit mai mult lichid odata – asta dupa ce-l  plimbam prin gura mai multe secunde (e mai eficient!). Acum daca stau sa ma gandesc, a fost ok. Atunci insa imi spuneam ca nu merita efortul asta – ca mai bine cari in spate mai mult, dar nu mai ai griji din astea – desi nu de-aia eram eu fara apa, pentru ca n-am vrut sa car.

La un moment dat am inceput sa gasesc balticele de apa pe sub zapada, in iarba. Soarele incepea sa fie mai puternic si zapada era in proces de topire rapida… Paiul a fost un adevarat ajutor, asa ca iata-ma aplecat si sorbind insetat apa din baltile din iarba. Avea un  gust de iarba uscata deloc placut, imi venea sa o scuip imediat – dar era interesant in acelasi timp si aveam nevoie de ea. Daca tot  era prima oara cand beam apa din balti, atunci mi-am facut si o poza, sa tin minte mai bine.

Zapada din sticla a inceput sa se mai topeasca, dar foarte greu. Avea si ea gust de zapada, dar cel putin nu avea si gust de iarba uscata si mucegaita. Evident ca in conditiile astea gandul iti sta numai la cani uriase de ceai, sucuri de fructe, apa, pepeni zburatori sau alte fructe zemoase. Nu stiu in ce masura asta face mai mult rau decat bine, dar am mai incercat sa-mi iau gandul de la asta si sa ma gandesc ca pot si asa. Mi-era putin teama de felul in care ar putea sa reactioneze organismul la efortul exagerat in combinatie cu lipsa de apa – imi si imaginam rinichii uscati cum se sufoca. Ei maica… noroc cu baltile alea!

Imi faceam putine griji ca nu cumva sa imi faca rau la stomac apa aia, aveam in minte pilulele de purificat apa pe care le aveam la mine in trusa medicala – dar as fi avut nevoie de 1 litru de apa pentru o pilula, doar pentru trei guri nu prea le puteam folosi.

Varful Papusa se apropie, desi pare ca nu vrea sa fie cucerit asa usor.

Dupa vreo 2 ore si un sfert ajung pe un varf marcat de o piramida de pietre. Probabil varful Piscul Ars (1840m). De aici cobor intr-o noua sa de unde incep urcusul spre varful Gradisteanu.

Am mers fara sa ma uit aproape deloc pe harta, desi nu era niciun marcaj, nici nu era nevoie. Urcusul e parca tot mai abrupt, castig altitudine destul de repede. E ceva diferenta de nivel de urcat, daca la stana unde dormisem eram pe la 1600 de metri si varful Papusa are aproape 2400… Plus ca trebuie sa si cobori de mai multe ori, nu e un urcus continuu – ceea ce inseamna ca e mai mult de urcat. Ca problema aceea cu melcul din fantana, care urca 2 metri apoi aluneca 1 metru… pai desi fantana avea doar 10 metri, el trebuia sa urce in total vreo 18.

Pauzele sunt atat de necesare, desi nu-mi place sa stau prea mult pe loc. Uneori mai stau 5 minute, pentru poze sau pentru peisaj. Peisajul e din ce in ce mai frumos, si in urma – unde apare pe o vale lacul de la Voina (lacul de baraj Râușorul)…

Si spre culmile inzapezite din Iezer…

Si cu zoom pe Iezerul Mare (in centru) si pe varful Rosu (in dreapta)…

Si spre Piatra Craiului (desi imi era sete nu uitam sa ma bucur de peisaj si de faptul ca totul in rest e minunat!)

E un traseu superb, asa cum il si anticipam. Vremea e extraordinara, asa cum o asteptam in urma prognozelor meteo, dar eu nu pot sa nu rad gandindu-ma ca uite ce tura mi-am ales si eu ca incalzire pentru tura de sambata, aceea de o zi. Adica eram ceva gen… urcam pe Everest ca sa ma antrenez sa pot urca mai usor pe Moldoveanu dupa aia. Mi se parea comic, chiar daca stiam ca nu e vorba despre asta. Oricum imi statea gandul si la tura mea ce avea sa fie sambata, aceea cu 40 de oameni pe Clabucetul Maneciului.

In partea stanga a ramas o alta culme asemanatoare cu cea pe care ma aflu. E culmea cu varful Găinatul Mare, dincolo de care zarisem si un turn de metal – poate o fosta statie meteo sau ceva. Pe-acolo s-ar putea cobori cel mai usor la cabana Cuca ma gandesc.

Valea dintre culmea aceea si culmea pe care ma aflu e ingusta si adanca si ma gandeam ca as putea gasi apa acolo daca as cobori. Dar zapezile de pe marginea vaii parca abia asteapta sa o ia la vale, asa ca nici nu ma gandesc!

De acum drumul face stanga spre saua Gradisteanu, dar eu incep sa urc tot mai abrupt spre varf. In urma mea peisajul ramane superb, foarte cuprinzator…

Apar si ceva stanci, ba chiar si niste stalpi de marcaj. E tot mai frumos si mie imi e tot mai sete. E greu sa te mai bucuri de ceva in conditiile alea, dar nici nu gasesc nimic de regretat!

Privelistea spre stanga e spectaculoasa, vaile si crestele Iezerului – varful Rosu – cel mai inalt, Iezerul Mare, caldarea cu lacul sub el… Se vede si varful Batrana undeva la jumatatea distantei – e o creasta superba, eu am parcurs-o vara si mi s-a parut atat de lina si frumoasa… Mai greu e sa ajungi in creasta.

A inceput sa sufle si vantul mai puternic, dar ma apropii de varf tot mai mult.  Credeam ca il vad in fata, ca urc deja spre el, dar cand ajung sus – varful s-a departat!

In cele din urma ajung chiar sub varf – pana la care mai am de trecut un mic platou frumos de altitudine. Aici sunt insa suficient de aproape incat sa-i pot spune ”Hey Papusa! How you dooooiiin’?” (a la Joey din Friends). As putea sa ii spun si “iesim la un suc?” dar nu am decat zapada topita, si cred ca si ea e satula de asa ceva.

Spre stanga incep sa apara crestele Fagarasului, si zaresc chiar acoperisul Romaniei: Moldoveanu si Vistea Mare.

Am ajuns pe varful Papusa (2391m) dupa circa 5 ore de cand am plecat de la stana! Mi se pare foarte mult, desi in mers nu le-am simtit ca fiind 5 ore  – au parut sa treaca mai repede. Oare daca aveam apa cat as fi facut? Pe varf ma bucur sa dau jos rucsacul si ma pun pe pozat…

Spre Fagaras, o mare de munti sub un cer perfect senin…

Spre Iezer, restul de creasta ce pleaca din Papusa…

Spre Bucegii ramasi in urma…

Spre Piatra Craiului si valea imensa de sub mine…

Spre nord, pe unde urmeaza sa cobor spre varful Cascue…

O panorama fantastica, se vedeau chiar si muntii Parang!

Ca si pe drum pana aici, si pe varf am incercat de mai multe ori filtrul de polarizare circulara – in incercarea de a-mi da seama mai bine cum se foloseste si care-i sunt efectele. Afara de faptul ca e destul de incomod de folosit (cel putin pana ma voi obisnui cu el), sunt situatii in care efectul pozitiv chiar se simte! Din pacate el nu e valabil oricand si in orice directie ai fotografia, ci mai degraba atunci cand lumina solara pica perpendicular pe linia aparat – subiect (adica atunci cand soarele e in lateral). In aceste cazuri se observa destul de clar cerul mai albastru, norii mai clari, mai conturati (desi pe varf nu erau nori si n-am putut proba asta – am vazut insa mai tarziu si efectul asta). O sa scriu mai multe despre asta intr-un text viitor, dupa ce voi exersa mai mult si voi avea mai multe imagini ca sa fac o comparatie: cu filtru si fara.  Despre eliminarea reflexiilor de pe suprafete nematalice n-am ce sa zic momentan, ca pe munte nu prea ma intalnesc cu asa ceva – decat eventual lacuri, ape.

Desi e genul de varf si de moment in care vrei sa stai mai mult, eu ma simt deja in criza de timp. Asta si pentru ca in fata mea distanta pana la varful Cascue pare mai mare decat mi-o aminteam, iar coborarea spre valea Dambovitei cu atat mai lunga! Si era deja ora 13.15.

Am trimis un nou sms cu pozitia si planurile de viitor si am inceput rapid sa cobor spre varful Cascue, aruncand cate-o privire si in urma, unde Papusa imi zambeste frumos…

Poteca ar fi coborat mai lin pe undeva pe sub varf, dar eu prefer sa merg chiar pe culme – desi terenul e mai accidentat, sunt ceva stanci, denivelari, zapada…

Apoi e mai lejer putin, pe marginea unei vai in care nu ai vrea sa aluneci.

Pe valea de sub varful Cascue zaresc o capra neagra cum fuge prin zapada. Apuc sa scot aparatul si in urma ei alte 5-6 capre pornesc in viteza la vale. Am avut asa o senzatie de ”wow, asta o sa fie interesant de pozat, cand va porni avalansa in urma lor!”. Dar nu s-a pornit nimic, desi era zapada si valea era inclinata si pe fata sudica. Adica ideala pentru o avalansa provocata de supraincarare cu turisti, schiori sau capre negre. De fapt nu era suficienta zapada si parea destul de stabila.

Desi coborarea nu inseamna ca ai scapat de efort, parca mi-e mai putin sete la coborare. Asa ca rapid ajung pe un varfulet situat la intersectie, despre care acum imi dau seama ca era chiar varful Cascue (2329m) – atunci aveam impresia ca varful asta e putin mai in dreapta pe culmea cu acelasi nume – unde se zarea si un stalp de marcaj. Spre stanga se continua culmea pe care vreau sa merg eu, spre varful Dracsin, in coborare usoara, asa ca pornesc intr-acolo. Crestele Fagarasului imi bucura privirea, culmea Oticu-Mezea se vede si ea tare frumoasa (e vorba de culmea care uneste masivul Iezer de masivul Fagaras)

…iar Piatra Craiului se arata de acum in toata splendoarea, dintr-un unghi ideal!

Pana la varful Dracsin trebuie sa cobor o panta destul de abrupta, dar cu zapada ok. Pe aici am constientizat inca o data riscul pe care il scoate in cale zapada adanca: acela de a-ti rupe un picior sau de a te accidenta. Pentru ca mergi uneori increzator pe zapada suficient de dura, si apoi brusc piciorul ti se afunda pana peste genunchi, in timp ce corpul din inertie merge mai departe spre vale – in momentul asta daca nu te opresti si daca piciorul era prins intre doua pietre, l-ai rupt. De fapt nici nu-i nevoie sa fie doua pietre, e de ajuns sa ramana fixat intr-o gaura din zapada si sa nu-l poti scoate din prima cand pui pasul. Pui pasul urmator si piciorul nu poate sa iasa decat printr-o miscare pe care nu vreau sa mi-o imaginez. Mi s-a intamplat de vreo 2 ori sa simt pericolul asta, din fericire am reusit de fiecare data sa ma opresc brusc si sa nu pun si al doilea pas, care sa ma traga dupa el.

De la varful Dracsin (2100m) urmeaza o coborare si mai abrupta, iar aici zapada nu-mi mai place deloc. E continua, sunt placi de vant la suprafata si nu am pe unde altundeva sa cobor. Totusi nu e distanta mare si zapada nu e foarte adanca, asa ca pornesc cu grija in jos, privind destul de des in urma mea. Pe zapada intarita de la suprafata aluneca o multime de brobonele de zapada pe care picioarele mele le scot la suprafata, iar senzatia e ca mergi cumva… pe biscuiti uriasi. Care se crapa la fiecare pas pe care-l pui, parti din ei luand-o pe langa tine la vale. Eram pe fata nord-estica, de aceea pe aici zapada era mai multa si mai tare – soarele nu ajungea sa o topeasca precum pe fetele sudice. Ba trebuia uneori sa fiu atent sa nu alunec.

Dupa ce am terminat si aceasta portiune am ajuns intr-un spatiu mai lin, unde pe dreapta culmii zaresc o casuta draguta (o stana) ce ma imbie sa ma opresc.

De fapt mi-as fi dorit mult sa ma opresc acolo, as fi avut privelisti superbe la apus spre Piatra Craiului, puteam sa ma odihnesc mai mult… Dar ar fi insemnat sa stau complet fara apa si nu am vrut. Asa ca am inceput sa urmez culmea Dracsin pana la punctul in care face curba spre dreapta si incepe sa coboare. De aici as putea ajunge destul de repede in valea Dambovitei, ma gandeam, iar dincolo de ea, pe Tamasul Mare zaresc o stana unde ar fi ideal sa dorm. Dar mi-e tot mai clar ca nu pot ajunge pe lumina pana acolo, mai ales ca urcusul pana la stana se prezinta destul de abrupt si de lung.

Uneori privesc in urma, iar varfurile sunt incredibil de impunatoare, diferente mari de nivel, abrupturi ametitoare… Ma gandesc ca daca vrei sa urci din partea asta ai avea de facut un efort considerabil.

Desi nu ma gandisem deloc la varianta asta pana atunci, imi dau seama ca s-ar putea ca pe culmea pe care sunt, inainte de a intra in padure sa existe o stana. Pe harta nu apare, dar mi s-a parut ca vad printre brazi un acoperis, asa ca incep sa-mi fac sperante ca nu mai am mult de mers si ma voi opri. Iar de la stana as cobori oricat ar fi nevoie dupa apa, desi ma gandeam ca daca e o stana trebuie sa fie  si un izvor amenajat undeva mai jos.

Zapada e mai mare odata ce ajung la nivelul bradutilor, ma afund mai mult in ea dar asta nu mai conteaza: am vazut-o! Chiar este o stana acolo!

Am ajuns la ea pe la ora 15.40 – dupa circa 7 ore si jumatate de mers, in mare parte fara apa. Aveam insa timp acum sa ma odihnesc destul. Asa ca am abandonat rucsacul pe prispa, am luat un bat de trekking si o sticla goala si am inceput sa cobor cautand un izvor. Denivelarile terenului m-au condus direct la el! La marginea padurii, la 50 de metri mai jos de stana, apa curge limpede intr-un jgheab acoperit de gheata…

M-as fi gandit si eu ca ma voi arunca precum un om mort de sete din desert, sa beau cu nemiluita, dar nu… nu stiu de ce dar imi mai trecuse setea. Aaa, de fapt bausem apa din sticla – zapada aceea care pana la  urma se topise de tot – rezultand astfel vreo 300 de ml de apa cu gust de zapada, dar ok.

Am umplut sticla, am si baut, dar gustul apei tot imi aminteste de zapada topita, si culmea sau nu, imi permit sa fac si mofturi! Nu prea imi placea gustul, asa ca n-am putut sa beau prea multa. In schimb am umplut sticla cu gand sa pun in ea o pilula de purificat care sa mai atenueze putin gustul de zapada si sa fiu sigur ca nu ma trezesc cu vreo surpriza.

Stana imi place, are spatiu suficient in interior, usile par sa se inchida bine… dar pe mine tot ma chinuie gandul ca nu am primusul la mine. Si as fi vrut asa mult sa-mi fac un ceai, orice numai sa pot bea ceva lichid cu gust placut! Nu aveam nici primus, nici cratita – nici ceai. Asa ca m-am gandit sa improvizez. Un foc as putea face – de fapt chiar m-am apucat si am adus cateva crengi in stana – nestiind neaparat daca voi ajunge sa le folosesc sau nu. Am cules si cateva crengi de brad din care sa fac ceai, apoi am cautat pe-acolo un ibric, o cratita ceva. Chiar era o cratita rosie, pe care o vazusem de cum am ajuns langa stana – ca era  afara si avea apa in ea (zapada topita). Din pacate era mult prea murdara de rugina pe interior, plina de o negreala care nu s-ar fi luat prea  usor, asa ca am reununtat la ea. Mai era si o conserva ce parea destul de curata – as fi putut fierbe apa in ea, dar… nu mi-a placut nici asta. Am preferat pana la urma sa raman cu ideea ca iarna primusul nu trebuie sa lipseasca. Eu nu l-am luat pentru ca m-am gandit ca pot sa mananc sendvisuri si nu am nevoie sa-mi gatesc, ca nu mor doua zile fara ceva cald. Dar au fost trei zile si nu neaparat de ceva cald aveam nevoie, dar de ceva de baut… Cel putin am deschis obloanele si m-am intins pe niste lemne sa ma odihnesc, privind spre crestele de stanca ale Craiului.

Apoi, desi nu prea aveam pofta de mancare, am insirat pe pervaz tot ce aveam – niste branza topita, salam de Sibiu, paine si Ghiudem (un fel de carnat uscat cu multe calorii si care nu trebuie tinut neaparat la rece). Toate romanesti, desigur!

Pe la ora 17 am urcat inapoi in culme ca sa pot vedea mai bine creasta Pietrei Craiului in lumina apusului. Imi rasuna in minte versul acela referitor la Piatra Craiului ”cu ale sale creste, ce-s rosii-n asfintit”. Ca sa le vezi rosii in asfintit trebuie sa fii undeva pe partea vestica – adica asa cum sunt eu. Culmea Dracsin e ideala pentru asta, asa cum ar fi si cateva locuri de pe Tamasul Mare.

Din pacate n-am urcat suficient de sus, astfel incat peisajul meu e plin de copaci uscati, rupti, crengi, nu e foarte pitoresc. Dar creasta lunga de stanca se vede tare bine, si o vad dintr-o parte de unde nu multa lume o vede. E mai cunoscuta fata ei estica, cea vizibila dinspre Bran. Dar in salbaticia si pustiul dinspre vest nu ajunge la fel de multa lume.

Incet soarele apune iar crestele devin usor portocalii…

Zaresc si varful La Om si iesirea in creasta a traseului La Lanturi, ba chiar si Marele Grohotis si poteca de pe braul de mijloc (unde-mi doresc sa ajung candva)

Iar in departare mai spre dreapta inca se vede varful Leaota (iar duc lipsa unui topor!)

Ultima raza de soare pe creasta stancoasa am privit-o de la stana.

Superba creasta are muntele asta, la vara trebui sa-l colind si eu mai mult.

Din cate locuri bune de dormit erau in stana nu stiu cum l-am ales pe cel mai inclinat. Toata noaptea m-am cam rostogolit spre dreapta, spre perete. A fost si putin mai frig decat in noaptea precedenta, asa cum de fapt ma asteptam – in urma sms-ului pe care Corina mi l-a trimis grijulie ca si alte dati. Informatii meteo and some ”happy thoughts” sa-mi tina de cald peste noapte.

Vantul a suflat mai puternic, stana a scartait si a fosnit mai mult, dar nu m-am plans. Am dormit, m-am mai trezit, am mai baut putina apa (pentru ca aveam!) si m-am gandit la traseul de a 3-a zi – atunci cand reuseam sa opresc alte ganduri naturale ce-mi umblau nebune prin minte. Poate candva voi lua cu mine un reportofon… de ganduri.

Ziua 3, miercuri 9 februarie 2011 – Culmea Dracsin – valea Dambovitei – Tamasul Mare – Curmatura Foii – Plaiul Foii – Zarnesti.

De data asta rasaritul nu mi-a batut in gluga, stiam ca nu se vede spectaculos de unde eram asa ca n-am avut niciun chef sa ies din sac mai devreme de 7 jumate. Si cand am iesit m-am lovit pentru prima oara de faptul ca bocancii erau inghetati. Nu in sensul ca as fi simtit rece cand ii incaltam, ci-n sensul ca mi-as fi bagat picioarele in ei de bocanci, dar nu puteam! Era spatiul prea strampt! Noroc ca nu sunt niste bocanci mai tehnici, cred ca la aia problema asta e si mai mare, pentru ca din start sunt si ei mai duri… astia ai mei sunt destul de moi, asa ca i-am frecat nitel pana si-au mai revenit. Oricum, m-am chinuit putin sa bag picioarele in ei. Apoi pune-te pe miscare, sa nu ingheti, daca tot ti-ai pus gheață la talpi!

Am lasat in urma stana si am iesit in culmea de unde am privit apusul in seara precedenta. Marcaje nu sunt dar nu ma astept sa am probleme, trebuie sa tin culmea si sa gasesc un drum forestier ce coboara spre dreapta – spre valea raului Dracsin.

Asta a fost insa mai greu de facut decat ma asteptam, pentru ca  sunt multi copaci cazuti, zapada maricica, nu e chiar asa evident pe unde trebuie mers. Spre stanga o vale fara copaci te imbie parca sa mergi intr-acolo, dar eu stiu ca drumul meu e pe dreapta undeva. De fapt acum stiu ca se putea merge si prin stanga si ar fi fost chiar mai rapid – ai fi iesit in valea Dambovitei mult mai aproape de intersectia cu traseul spre Tamasul Mare. Referitor la acest traseu, am tot incercat sa-mi dau seama pe unde vine, caci vedeam muntele vizavi si mi se parea tare inaccesibil – cu pantele abrupte si semi defrisate, cu ceva drumuri forestiere care se pierdeau in prapastii… Stiam ca trebuie sa ajung la stana care se vedea, dar nu stiam pe unde ar putea sa fie traseul cel mai bun.

Dupa ce depasesc mica portiune de confuzie regasesc drumul de culme, mult mai evident de acum, asa ca incep sa cobor rapid, cu soarele in fata.

In urma se zareste impunator varful Cascue, dincolo de culmea asta cu aspect ciudat si uscat…

Dupa aproape o ora ajung jos la rau, unde  sunt cateva baraci muncitoresti, dar niciun om. De aici nu mai merg mult si ies in drumul principal de pe valea Dambovitei.

Eram putin in dubiu, o parte din mine ar fi vrut sa mearga acasa – dar doar daca ar fi fost un semn clar  in acest sens… ceva de genul… un camion care coboara de la munte si merge spre Satic sau mai departe. Cred ca l-as fi luat daca era. N-a fost decat un Aro care mergea in sens invers, care a intrat pe valea de unde am coborat eu. Oricum, pentru ca aici la intersectie am gasit un marcaj clar banda albastra – si cu sageata care arata ca trebuie facut dreapta (pentru cei ce veneau din sens invers), m-am gandit ca si acolo unde eu trebuie sa fac dreapta va exista o sageata – asa ca am hotarat destul de bucuros sa merg mai departe asa cum imi propusesem.

A fost interesant gandul ca dupa doua zile si un traseu destul de solicitant, dupa ce am ajuns la un drum si as fi putut sa-l urmez spre vale si spre localitati… eu porneam acum tot spre munte, spre pustiu. Dar soarele care ajunge aici pe vale te indeamna sa nu pierzi ziua pe drumuri, cand ai putea sa o castigi prin padure si pe creste. Asa ca buna dispozitie mi-a revenit  rapid pe portiunea asta.

Dupa circa 30 de minute ajung si la intersectia marcata, acolo unde trebuie sa fac dreapta.

Marcajul spune ca pana in Plaiul Foii s-ar face cam 4 ore. Nu-i traseu rau pentru o zi intreaga, ma simt destul de in forma dupa doua zile de mers, asa ca nu-mi pare rau ca am ajuns pana aici. Chiar imi doream mult sa vad cam cum e traseul si pe Tamasul Mare – un varf despre care mi-am spus mereu ca trebuie sa ofere privelisti superbe spre Piatra Craiului.

Mai intai insa am facut pauza de masa. Dupa doua zile in care n-am prea avut pofta de mancare, acum am mancat  incredibil de bine tot ce aveam, cu o pofta incredibila! Nu ma mai opream din mancat salam de sibiu si branza topita sau bucati de ghiudem – toate cu paine ca sa tina de foame. A fost o pauza pe cinste! Plus ca am putut sa schimb apa din sticla cu o apa mai proaspata, de la un parau semi-inghetat. Este cred prima oara cand nu ma intorc acasa cu nimic de mancare – am luat cu mine mai putin, am avut rucsac mai usor, dar mi-a ajuns! E minunat asa!

Pe Tămașul Mare.

Pornesc asadar pe drumul forestier, curios in privinta a ceea ce va urma. Deja imi dadusem seama ca traseul nu urca chiar direct abrupt la stana aceea, ci ocoleste mai spre nord. Pe drum nu merg nici 5 minute ca deja un indicator nou, de metal, ma trimite in balarii spre valea unui parau. Marcajele sunt destul de bune aici, asa ca traversez paraul si incep sa urc  foarte abrupt o zona destul de salbatica pe unde nu pare sa existe poteca. In vale ramane o casuta de lemn cocotata pe picioroange (incuiata).

Urcusul asta e tare interesant, pare sa fie vorba de un traseu nou – desi nu stiu. Dupa ce se termina prima portiune, aceea abrupta, ajung intr-o zona mai urata, cu arbori cazuti la pamant, smulsi din radacina, crengi multe, iarba inalta, zapada… Marcajul e mai greu de urmarit dar exista – cel putin nu e vegetatie prea deasa si deci vezi destul de mult in parti.

Dupa un alt urcus abrupt ies intr-un drum forestier unde gasesc un alt indicator, asa ca fac dreapta. De aici se intra intr-o padurice deasa, foarte greu de urmarit marcajele pe aici, dar m-am descurcat bine. Ies pe marginea unei vai defrisate, e plin de ele pe-aici. In spate zaresc culmea de unde am coborat de la stana, dar stana unde am dormit inca nu se vede, fiind mascata de braduti.

Urc asadar prin padurice, miscand crengile cu mainile ca sa-mi fac loc, pana ies intr-un nou luminis. De aici marcajul dispare brusc, si ma gandesc ca daca vii din sens invers e foarte greu sa stii ca trebuie intrat aici in padurice. Mai ales ca exista un drum forestier care sa te imbie sa-l urmezi. De fapt si el ajunge in vale, dar ocoleste foarte mult spre dreapta.

Incep sa urc mai greu pe-aici – e zapada mai adanca si inaintarea e ingreunata si de panta abrupta. Mi-e putin teama ca nu cumva poteca marcata sa fi facut dreapta in valea aceea, ca sa traverseze pe culmea cealalta – acolo unde banuiam ca s-ar afla si stana. Pentru ca nu stiu, hotarasc sa urc tot mai sus, mai ales ca se vede ca ar fi un drum forestier care urca si nu e prin padure, e spatiu deschis.

O noua portiune abrupta de drum de taf, aceleasi zone defrisate in toate partile… E posibil totusi sa fi fost o zona afectata de incendiu sau de insecte, nu stiu – ca avea un aspect ciudat, copaci uscati, trunchiuri rasturnate…  

Regasesc un marcaj pe un copac si asta ma bucura mult, pentru ca merg mult mai bucuros si mai usor cand stiu ca sunt pe drumul cel bun. Totusi mai sus mai apare o intersectie si marcaje nu se mai vad. Las rucsacul jos si merg putin in inspectie – drumul din dreapta coboara, nu e bun, asa ca urc in continuare spre varful Tamasul Mare. Ma gandeam ca si daca nu gasesc marcajul si locul unde el ar face dreapta, pot urca pana la varf si apoi sa tin culmea spre dreapta. Ar fi fost mult mai obositor dar ce sa-i faci. Oricum urcusul asta a fost destul de epuizant.

La un moment dat gasesc un drum care face dreapta prin padure. Pana la varf n-ar mai fi fost chiar mult, dar hotarasc sa intru putin in padure sa vad ce se vede. Si spre bucuria mea se vede un marcaj! Asa ca intru in padure bucuros sa merg pe curba de nivel, fiind sigur ca nu mai am mult si ies exact la stana pe care o zarisem de pe versantul celalalt. Tot aici am gasit si un izvor amenajat.

Apropo de versanti, daca dimineata coborasem din masivul Iezer-Papusa, acum ma aflam deja in masivul Fagaras.

Am iesit in poiana cea alba cu stana de care  spuneam dupa mai bine de 2 ore de cand am plecat de la raul Dambovita. Aici gasesc si un indicator (undeva mai sus pe culme, pe stanga drumului) care anunta ca pana la Curmatura Foii s-ar mai face 1 ora si ceva. De acolo ar incepe coborarea spre Plaiul Foii, inca vreo ora, deci sunt in grafic.

Nu pot insa sa nu ma opresc pentru pauza de masa, si pana la urma decid sa cobor putin si pana la stana, sa vad cam ce conditii ar fi acolo. Oricum, poiana asta de pe Tamasul Mare ofera privelisti superbe spre Papusa, dar si spre Piatra Craiului.

De acum traseul e mult  mai lejer – mai ales daca n-ar fi zapada pe drum. Apare si marcajul banda rosie care venea de sus din creasta, dar merge in aceeasi directie. Se merge mai mult pe curba de nivel, pe un versant batut de soare dar cu aspect dezolant…

Privelistile spre Piatra Craiului insa raman tare dragute, la fel si spre dreapta spre varful Cascue si Papusa.

Pentru ca nu mai am de urcat, pentru ca vremea e superba si am inceput sa ma simt foarte bine, hotarasc sa ma opresc pentru o pauza de… improspatare. Simteam nevoia sa ma spal putin, mai ales ca urma cat de curand sa cobor la ”civilizatie”. Asa ca m-am dezbracat frumos si-am folosit zapada pe post de burete de baie si gel de dus – prinde tare bine, si chiar nu era frig deloc – a fost foarte placut sa ma racoresc putin si sa ma curat de praf.

Am uitat sa spun ca am pe mine tot bluza X-bionic, pe care nu am dat-o jos de cand am plecat in prima zi pe traseu. Am dormit cu ea, am mers cu ea – e minunata! La fel si pantalonii x-bionic, desi cu ei acum ma cam incalzisem. Iar boxerii x-bionic au rezistat ca si alte dati, cu siguranta mult mai bine decat o pereche normala de boxeri care s-ar fi udat, nu s-ar mai fi uscat etc. Se simte diferenta cand e vorba de echipament tehnic – orice marca ar fi el. Oricum, de data asta simteam nevoie sa ajut si eu echipamentul, de aceea am apelat la dușul cu zapada. Altfel pot sa apara iritatii si alte chestii, ca sa nu spun de schimbari pe care si cei din jur  le pot simti in mod deranjant. De obicei am cu mine si deodorant de dat la sub brat, dar acum nu l-am luat pentru ca am folosit Garnier ala de rezista 2-3 zile teoretic. Si chiar functioneaza – suficient de bine.

Daca cineva a fost pe creasta Craiului pe 9 februarie pe la ora 14 si are poze facute spre vest, spre Tamasul Mare – in care apar si eu dezbracat, va rog sa-mi trimiteti si mie! :)) Si sa nu le publicati pe internet! :))

De-acum gata, merg  cu viteza pe drumul lejer (care mai si urca sau coboara, dar nimic deosebit) si ajung in Curmatura Foii. De fapt sa mai mentionez un lucru ce ar putea fi util. Pana sa ajung in Curmatura Foii, din partea stanga de pe creasta a venit o alta poteca marcata  tot cu banda rosie – fiind vorba desigur de poteca de creasta, aceeasi din care coborase si prima banda rosie pe care o intalnisem in poiana cu stana. Cu alte cuvinte, daca vii dinspre Curmatura Foii si vrei sa ajungi pe Tamasul Mare si apoi mai departe, poti urma banda rosie incepand fie de aici (cam la 10 minute din Curmatura Foii) fie din poiana cu stana – unde ar fi mai putin de urcat dar mai abrupt.

Din Curmatura Foii trec pe partea nordica a culmii si  incep coborarea. Mai intersectez niste trasee si cobor cu viteza  pe drumuletul destul de clar, dar plin de zapada. Uneori ma las special sa alunec, si nu stiu cum se face ca tocmai acum la final incep sa-mi simt o glezna cam subreda. Incepe sa ma doara incheietura piciorului, cea cu glezna – probabil de la efort, ca nu am calcat stramb sau ceva de genul asta. M-as opri, dar nu e deloc indicat. Daca te opresti, repornirea e mult mai grea, daca nu cumva chiar imposibila. Asa ca trebuie sa mergi mai departe. Cobor foarte repede si ajung in drumul forestier din vale dupa 30 de minute. La urcus ar fi destul de obositor pe aici, e mult mai lung decat urcusul care duce la refugiul Spirlea.

Pe drum merg patinand prin soare pana ajung la Plaiul Foii, de unde incep lungul drum spre Zarnesti. Nu inainte de a ma spala putin pe fata la izvorul amenajat.

Trec pe langa niste oameni dintr-o curte pe care-i salut si merg  bucuros mai departe. Nu strica sa saluti oamenii, dovada ca dupa 20 de minute  de mers de la Plaiul Foii, oamenii  aceia vin din spate cu o dacie papuc si-mi fac  semn sa ma urc. Dacia era plina cu 5 oameni si un copil, asa ca mi-am aruncat rucsacul in spate in portbagaj si m-am suit si eu langa el. Tot drumul m-am gandit ca uite cum  primii oameni pe care-i vad dupa 3 zile, m-au scutit de cei circa 10 km pe care-i mai aveam de parcurs pe jos.

Am  regretat ca nu am apucat sa-mi pun pe mine geaca sau ceva, din cauza curentului a fost cam frig si mainile imi inghetasera pe bara de metal de care ma tineam, dar nu mai conta. Am admirat crestele Craiului si Bucegii ce-si faceau aparitia in departare. Ba chiar se pare ca si neras si inghetat si cu nasul rosu aratam suficient de interesant acolo pe portbagaj incat niste  fete de pe marginea strazii din Zarnesti sa-mi faca  zambind si chicotind cu mana :)) Da, da, stiu ca ar fi facut oricui, oricum mi se pare cam deplasat, mai ramanea sa scuipe seminte si sa bea bere in timp ce-mi faceau cu mana – eventual sa-mi strige si ”hey papusa!” – dar e drept ca aratam tare… x-bionic, si cu ochelarii pe nas.

Din Zarnesti am  prins la fix un autobuz spre Brasov, autobuz care mi-a permis sa ma bucur in liniste de excursia pe care tocmai o  incheiam. Imi place atat de mult drumul spre casa… E una din partile  cele mai placute dintr-o excursie pentru mine – din aceeasi categorie cu jurnalul pe care-l scriu sau albumul foto. De fapt e vorba de sentimentul de siguranta, de incetare a efortului, de reusita… Pe munte sunt mult  mai concentrat si poate nu mereu ma bucur atat de eliberat de ganduri si griji – dar pe drumul  de intoarcere… e un sentiment minunat! Poate de aceea prefer sa incep traseul din partea cea mai apropiata de casa, apoi mergand sa ma departez de casa ca la intoarcere sa-mi fie drumul mai lung cu trenul…

Din Brasov nu mai erau trenuri personale si desi as fi putut pleca mai repede cu un microbuz, am preferat un accelerat care costa cam la fel – pentru ca microbuzele nu-mi plac deloc, nu-mi inspira deloc siguranta.

Ah, pentru ca inca  mi-era foame si sete si as fi mancat si baut orice, am abuzat putin de un magazin din apropierea garii si de un fast food. Am descoperit cu ocazia asta cat de buna e Sana de la Napolact. Oricum, de cateva ore bune mie-mi statea gandul numai la o ciorbita de perisoare…

…

Si asta a fost aventura mea din Iezer-Papusa – prima pe anul asta. O excursie din care cu siguranta am invatat multe si in urma careia am simtit beneficiile miscarii in aer liber si ale efortului fizic, dar am atins si ceva limite pe care in viitor ar trebui sa le tin mai departe. Am avut parte de vreme superba astfel incat si peisajele vazute au fost incantatoare, iar daca si eu si Papusa am fost singurei… data viitoare poate ne combinam la ceva mai serios! 😉

…

albumul cu poze e aici: Hey Papusa!