Prima oara am urcat in Piatra Mare in 2009. De fapt mai urcasem cu tata cand eram mic, dar nu mai tineam minte aproape nimic. Ei, cand am urcat singur in 2009 in vara, am fost fascinat! Canionul 7 scari mi s-a parut genial (poate si pentru ca nu mai era nimeni pe-acolo si nu a trebuit sa stau la coada dupa oameni in papuci), traseul prin padure pana la cabana, privelistile cuprinzatoare si superbe de pe varf… toate mi-au placut! Pestera de gheata, traseul cel lung pe langa Piatra Mica si cabana Bunloc… Muntele asta a avut un efect atat de puternic atunci in mine, incat in aceeasi saptamana am mai urcat de 2 ori pana pe varf. Pentru ca imi doream sa impart si cu altii frumusetea pe care o descoperisem.

In total in 2009 am ajuns de 6 ori pe varf, urcand prin canion si coborand pe diverse trasee. Am dormit si-n cort de 2 ori chiar langa varf – constelatia Brasov se vede superb noaptea de acolo de sus, daca e senin.

Nu ajunsesem insa niciodata iarna, asa ca propunerea lui Ionut (Johnnutz) de a face o tura de-o zi pana pe varf mi-a atras rapid atentia. Daca sambata am mers singur prin ceata deasa pe dealurile de la tara, duminica (27 feb 2011) porneam amandoi pe traseul bine stiut spre canion.

M-am mirat de faptul ca mai erau si alti oameni pe traseu, dar nu a contat asa mult. Noi ne-am vazut de discutiile noastre despre munti si cabane, intrebandu-ne daca vom avea norocul sa dam de cer senin si soare pe varf. Pe valea Prahovei era o atmosfera inchisa, mohorata, cu norii grei si josi. Aveam totusi o speranta ca mai sus ar putea fi mai bine.

Din fericire scarile din canion nu erau inghetate, asa ca am putut trece pe acolo. Superbe insa cascadele inghetate sau turturii imensi ce atarnau ca niste sulite la intrarea in canion. In vara am facut un mini duș sub stropii aceia care cadeau de pe stanca. Acum sunt numai buni sa-ti cada in cap daca n-ai ce face si te bagi sub ei…

Podetele de lemn ce se strecoara printre peretii de stanca imi par destul de fragile – afectate si ele de trecerea timpului, de inundatii si turisti. Dar te poarta prin locuri tare frumoase. Pe-aici e bine sa nu te grabesti…

E putina zapada, dar cea care e lumineaza putin peretii intunecati ai canionului.

Desi inainte de a intra ne-am pus gecile pe noi, am constatat rapid ca nu e asa frig precum vara prin el. Asta pentru ca nu e mare diferenta intre temperatura din canion si cea de afara. Ba chiar mi se parea ca se simt niste aburi calzi adusi de apa ce cadea in cascade. Oare se transformasera in cascade termale? N-am pus mana, sa nu ma frig!

Pentru ca din urma vine si celalalt grup, mergem destul de repede – sa nu blocam traseul. O noua scara, o noua cascada, o zona mai luminoasa… foarte frumoase toate!

De la iesirea din canion urmeaza urcusul ce alte dati mi se parea fara sfarsit. Marcajul banda galbena coloreaza din cand in cand peisajul alb-cenusiu, si urcam tot mai mult…

Faptul ca in ziua precedenta facusem un traseu lejer de 6-7 ore s-a simtit acum, si urcusul l-am facut destul de usor – fara sa simt vreo oboseala. Si Ionut mergea foarte bine, asa ca am avut un ritm destul de constant.

Dupa circa 3 ore de la plecare ieseam dintre braduti si ajungeam pe platoul de langa cabana, unde visul nostru se transforma rapid intr-o realitate mai frumoasa decat ne-o imaginam noi!

Plafonul de nori se afla mai jos decat noi, atat de dens, de uniform, de… fara capat! Toata depresiunea Brasovului era sub nori, toata valea pana la Ciucas era sub nori, iar deasupra lor… doar varfurile muntilor… si noi!

In cabana era aglomeratie foarte mare, cele 3 mese erau ocupate complet, asa ca eu m-am dus pe un delusor din spatele cabanei sa mananc un sendvis privind spre Ciucas. Ionut a intrat in cabana sa-si schimbe tricoul ud, apoi a venit si el. Din fericire pentru mine a avut la el si ochelarii de schi, si astfel m-a salvat de la orbire – ca eu nu aveam ochelarii la mine.

Dupa aceasta pauza pornim spre varful Piatra Mare. Desi unii o luasera drept in sus de la cabana, spre niste stanci golase ce se zaresc acolo, noi am preferat traseul marcat prin padure, cel care merge mai lejer pe curba de nivel pe partea stanga (estica).

Oricum zapada proaspata si adanca fusese batatorita atat de bine incat nu mergeai pe urmele celor ce-au trecut inainte, mergeai parca pe bulevard! Era un tunel foarte clar si bine batatorit pe poteca, asa ca am mers destul de usor.

Am ajuns rapid si la prapastia aceea superba de pe stanga, unde poti sa te cateri pe niste stanci micute si la picioare ti se va deschide un gol imens…

Tot aici am avut parte si de o serenada: cineva din grupul cu care ne-am tot intersectat pe traseu s-a pus pe cantat undeva mult mai in vale, in urma noastra. Rasuna foarte tare padurea si valea, asa ca il auzeam foarte clar. Faza comica a fost ca la un moment dat a stranutat cu putere si de la departarea la care eram, i-am raspuns in locul ecoului: ”sanataaateeee!” – si s-au auzit apoi rasete in grupul respectiv si ecoul ce mi-a raspuns ”multumeeesccc!”.

De aici mai avem doar un urcus abrupt printre stanci si vom iesi pe creasta.

Zapada e mare, soarele e puternic si noi nu stim in ce parte sa privim mai intai. Momentan ne uitam putin ciudat la poteca ce taie panta pe sub un varfulet acoperit de un strat gros de zapada. Zapada e insa stabila, iar poteca facuta ne ajuta sa nu influentam in mod negativ stabilitatea acelui strat de zapada. Totusi daca nu ar fi fost poteca facuta, as fi mers peste varfuletul acela si nu pe sub el.  In spate se vede varful Piatra Mare.

Ajungem si pe varf, unde ne asteapta niste cornise de toata frumusetea. Aveau un aspect asa placut de bezele, cred ca erau chiar dulci daca as fi pus limba pe ele! Oricum, trebuie avut grija cand faci poze pana unde te deplasezi spre margine – poate fi tare riscant. In departare iesind dintre nori se vede varful Piatra Mica.

De-acum admiram jumatatea superioara a Bucegilor (cea care iese din nori)

Jumatatea de sus a Postavarului…

Iezer, Piatra Craiului si un colt de Fagaras…

Din pacate lumina spre sud-vest nu e cea mai buna, si eu n-am avut la mine filtrul de polarizare. Iar spre Brasov nu se vede ”decat” marea aceea fara capat.

Am trimis un mms cu 3 poze si acasa, momentele astea se cer a fi impartasite si cu altii, sa se bucure si altii de ele – chiar daca nu au fost acolo.

Iata si imaginea spre Baiul Mare, care parca pluteste prin ceață…

Ne facem si poza ”de grup”, din a 2-a incercare – caci la prima aparatul a alunecat de pe rucsac si a cazut in zapada.

Si ne minunam inca o data de privelistea spre Piatra Mica si cabana din poiana – ce pare sa fie la limita salvarii din calea unui potop ce-a inundat complet valea…

Ne pornim cu greu din aceste momente superbe, pe mine ma apasa un dor de a ramane pe creasta sa vad si apusul. Dar nu ne grabim sa coboram, asa ca mergem pe un alt varfulet, dincolo de platoul de zapada.

Aici n-a mai fost nimeni, nu sunt urme spre varf. In schimb peisajul spre est e mult mai cuprinzator, cu Ciucasul scotand falnic crestele de stanca deasupra norilor. A fost o zi perfecta pentru mers pe munte! (dar pentru munti cu altitudine mai mare de 1500m).

Tot in aceasta directie imi chinuie gandurile imaginea unui munte pe care nu reusesc sa-l recunosc. Ce confuz am fost, nu-i recunosteam forma si nici pozitia – din cauza norilor. Ca distanta ar fi putut sa fie muntii Grohotis,  dar ca forma semana si cu Siriu sau Penteleu… mai ales ca era un varf ascutit in dreapta si creasta se continua spre stanga…

Dar Penteleul trebuia sa fie mult mai departe, iar Siriul nu arata de fapt chiar asa. Sa fi fost muntii Tataru? Erau prea mici ca sa scoata capul din nori! Am avut si banuiala ca varful ascutit e de fapt varful Grohotisul – mai ales ca spre dreapta creasta sudica a acestor munti e mai scunda, in timp ce creasta nordica e mai inalta si de aceea se vede. Acasa mi-am confirmat pe Google Earth acest lucru – chiar asa era. Dar tare confuz am fost, nu-mi venea sa cred! Adevarul e ca nu mai vazusem locurile astea niciodata asa… fara legaturi intre ele! Plutind ca niste insule.

De aici vedem tare frumos si muntii Neamtului, precum si stancile abrupte ce coboara de la acest varf spre padure.

Incepem apoi cu parere de rau sa coboram spre cabana, patinand cu bucurie pe cat mai multe portiuni ale potecii!

La cabana ne-am oprit sa bem un ceiut cu lamaie. Ionut ar fi mancat o ciorbita de legume, dar nu mai aveau mai nimic – decat omlete si alte chestii ce se pot face pe loc. Oricum, cabana ni s-a parut foarte curata si draguta, chiar daca aglomeratia o face sa para neincapatoare. Iar mansarda unde sunt cele 15 paturi arata si mai bine, are un aspect tare romantic si primitor. Ce nu mi-a placut insa e ca nu e despartita complet de sala de mese. Adica daca te apleci peste marginea patului, poti vedea in sala de mese. Nu mai zic de faptul ca auzi tot ce se vorbeste, lucru ce ar putea sa fie deranjant daca vrei sa dormi dupa-masa sau la ora 8 seara.

De la cabana ne-am luat ramas bun de la soarele minunat si de la plafonul de nori privit de deasupra, si am inceput sa coboram pe banda rosie pe drumul familiaR. Eu i-as fi zis si familiaL, de fiecare data ma duce cu gandul la faptul ca pe-aici merg familiile care au copii – e traseu ideal pentru asta.

Ajungem in ultima poiana inainte de padure, iar in dreapta ramane traseul care merge spre pestera de gheata.

In padure patinam iarasi cat putem  si ne pare rau ca nu avem la noi o sanie. Tot traseul ar putea sa fie coborat superb pe o sanie! Poate candva sa merg special pentru asta 😀

Portiuni lejere si lungi, cateva serpentine, cateva bancute de lemn si vreo doua intersectii…

Si ajungem la drumul forestier de unde am plecat dimineata. Dupa o zi absolut… PLINA! De fiecare data cand am parte de cate o astfel de zi ma minunez de cat de pline pot fi unele zile… Pline de frumos, de bucurie, de munte, de o multime de beneficii pe care o iesire in natura si pe munte ti le poate aduce. Unele zile sunt mult mai pline decat altele. Ramane doar sa avem grija de ce anume sunt pline…

 …

Ioan, 1 martie 2011.

…

albumul cu mai multe poze, mai mari si cu descrieri, e aici: Iarna pe Piatra Mare.