Sambata noaptea s-a trecut la ora de vara. Anul trecut, cand s-a trecut la ora de iarna eram pe munte, in Penteleu. Stiu ca am zis dimineata ”ia uite ca am castigat o ora!”  – desi m-am trezit la ora 7, pana m-am imbracat, am mancat ceva si am plecat, a trecut o ora. Am dat insa ceasul inapoi si tot ora 7 era! (sigur, am pierdut o ora de lumina pe seara).

Acum era deja ora 7 seara, duminica 27 martie. Plecasem cu masina de la Brasov sa ma duc la Breaza. Mai aveam cam o ora de lumina ma gandeam – lumina proaspat castigata prin schimbarea orei. Si ma uitam la norii ce invaluiau Piatra Mare si ce-mi trecea prin cap? Ca as putea sa merg pana la canion la 7 scari! L-am traversat de o multime de ori, dar niciodata noaptea! Pana la urma am zis sa fiu mai practic si sa fac un traseu pe care nu-l mai facusem, si anume pana la cascada Tamina – unde e alt mic canion spectaculos.

Conduceam si ma gandeam… ”sa ma duc? Sa nu ma duc?” Pana am ajuns la intrarea pe traseu, in Timisu de Sus. Am oprit masina, am schimbat pantalonii, am bagat frontala in buzunar alaturi de caciula si manusi, aparatul foto in gentuta lui, alaturi de o ciocolata si am plecat rapid, cu betele de trekking in maini. Ce nebun! Chiar ma gandeam ca poate coboara cineva de la varf pe traseu si ma vede urcand… la ora aia… ce-ar zice? :))

De cum am coborat din masina m-a lovit un puternic miros de brad, atat de frumos… asta mi-a pus un zambet pe fata inainte de plecare, ca mi-era dor sa simt mirosul padurii. De fapt… sa simt mirosul! Mi se pare ca nu prea mai simt mirosul de ceva vreme… poate nu i-am acordat suficienta atentie. Ar trebui sa fac o excursie special pentru asta.

Marcajul banda albastra e bun, desi la inceput nu mi-am dat seama imediat daca trebuie facut stanga peste un raulet sau urmat drumul forestier (trebuie pe drum, spre dreapta).

Apoi urmeaza urcusul prin noroaie, prin padurea de brad umezita de nori, o padure ce pare sa se intunece din ce in ce, la fiecare  pas. Ma gandeam sa ajung pe lumina la cascada, iar coborarea inevitabil sa o fac pe intuneric.

Urcusul e mai obositor decat la canionul 7 scari, acolo se merge mai mult orizontal. Aici e aproape doar de urcat. Uneori poteca intersecteaza drumul forestier, dar desi pe drum e mai sigur, pe poteca e mai scurt – deci mai rapid. Uneori exista zone cu vizibilitate spre departari…

Eram curios cat voi face pana la cascada, pe indicator scria o ora. Am facut cam 40 de minute, dar eram ud leoarca. Si nici apa n-aveam cu mine. Voiam sa beau direct din cascada. Dar… ia cascada de unde nu-i! In zona unde ma gandeam ca ar putea fi nu se vedea nimic, decat  o placa de lemn cu informatii – m-am gandit ca ar putea fi acolo, dar n-am coborat pana la placa sa vad. Cum sa nu cobori?? Asa ca am mers mai departe pe traseul marcat – care ma gandeam ca trece prin canion (de fapt nu trece, canionul e o deviatie).

Am gasit insa pentru prima oara… oua de broasca! Asa cum vazusem doar in poze! 😀

Dupa ce traversez rauletul incepe un urcus pe o poteca ingusta printre brazi. Aici gasesc si ceva zapada inghetata, merg mai prudent ca alunec. Ies iar in drumul forestier intr-o zona mai luminoasa si imediat ajung la niste casute de lemn. Pentru ca poteca incepe sa urce tot mai abrupt pe langa un gard, il sun pe Stefan sa ma lamureasca: cascada e inainte sau dupa casute? Si m-a lamurit, asa ca m-am intors din drum.

Mi-am dat seama totusi ca daca as fi continuat, aveam toate sansele sa ies rapid din padure, si apoi sa ajung pe varful Piatra Mare. Daca l-as fi gasit prin ceata. E cel mai scurt traseu pana la varf (jos la sosea scrie ca s-ar face cam 2,5 ore).

Pana sa ajung inapoi la intrarea in canion se facuse intuneric, asa ca am apelat la frontala. Degeaba insa! Norii au coborat, asa ca sunt in ceata, iar lumina se reflecta in mod orbitor pe ea. Deci nu vad mare lucru in jur. Abia vedeam pe ce calc. Uneori ma deranja aburul produs de propria respiratie, ca sa pot sa vad mai bine trebuia sa-mi tin respiratia!

In conditiile astea incep si urc pe niste stanci umede in cautarea intrarii in canion. Oare unde mi-era gandul? Canionul e pe firul apei! Duhh!

Ajung astfel intr-un loc ce ziua trebuie sa fie superb: o margine de prapastie imensa, marginita de niste cabluri de metal. Nu-mi dau seama daca pe aici se coboara in canion sau nu, dar e prea riscant, nu vad nimic si totul e ud. Asa ca ma intorc iar la panoul informativ – unde aflu si ca zona din aval de canion, valea Piatrei Mici, e plina de ursi.

Cobor pe firul apei, si de fapt pe acolo s-ar intra si in canion. Urmaresti raul pe pietre, prin apa, printre stancile inalte. Pentru ca nu prea vedeam mare lucru,  am hotarat sa nu ma aventurez prin canion, care prezinta portiuni dificile (probabil inca inghetate), asa ca am inceput coborarea pe unde venisem.

A fost prima oara cand am mers singur noaptea pe munte/prin padure. Ma gandisem eu candva ca traseul familiar din Piatra Mare ar fi ideal pentru asa ceva, ca e greu sa te ratacesti pe-acolo. Iata ca tot in Piatra Mare s-a intamplat si premiera asta pentru mine. La inceput am mers cu muzica de la mobil pornita, sa alunge animalele, dar apoi… am vrut sa aud totusi padurea. Din pacate, pe langa crengi care trosneau sau stropi care cadeau, se auzea in departare in vale si zgomotul soselei…

Asa ca am inceput sa cant eu, padurea rasuna atat de frumos… ma simteam chiar foarte bine! Suficient de bine incat uneori sa ma opresc si sa sting frontala, sa vad… intunericul. Nu vedeam decat varfurile brazilor daca priveam in sus, si uneori cateva luminite din Predeal in stanga. Daca faceti asta, nu o faceti din mers! E tare riscant.

Ceața m-a urmarit pana mai jos, asa ca am stat super atent sa nu pierd marcajele (care se vad mai bine decat poteca, sunt parca  putin reflectorizante – sau poate doar pt ca e ceva alb, luminos). Mi-am dat seama ca e foarte usor in astfel de conditii sa te pierzi si sa ramai izolat pe munte. Daca pierdeam marcajul, poteca  nu era deloc evidenta in multe zone! Si nu erai pe o vale de rau, sa zici ca urmaresti raul si gata, iesi undeva. Sigur, puteam face asta ca ma orientam cu busola, dar nu se stie unde ieseam si dupa cat timp. Nu strica sa ai o frontala buna la tine! Eu si cu a mea mergeam insa destul de greu – desi ea e destul de buna. Trebuie sa incerc varianta de noapte fara ceață.

Am ajuns inapoi la masina plin de noroi dupa o excursie ce a durat in total cam o ora si 40 de minute.

Lucruri care mi-au placut mult:

Am lasat caldurica, confortul si siguranta (??) masinii pentru o aventura nocturna, pe un traseu pe unde nu mai fusesem niciodata.

Am urcat prin padurea intunecoasa de brad stiind ca se va face  noapte in curand, fara sa-mi fie frica de animale salbatice! Cred ca m-am gandit asa mult la ele in ultima vreme si mi-a crescut asa mult dorinta de a le intalni, incat n-am mai simtit nicio emotie negativa in acest sens.

Desi nu am vazut canionul, am vazut cum se prezinta traseul pana  acolo – si nu am nici remuscari in privinta faptului ca am ales sa nu ma aventurez in conditiile acelea printre stancile ude.

Senzatia de a fi inconjurat de intuneric pe munte e tare interesanta, dar ea a fost cumva… diminuata din cauza ceții si a frontalei – care imi distrageau atentia si parca ma orbeau mai mult decat o facea noaptea.

Si poate ce m-a impresionat cel mai tare a fost faptul ca am simtit ca tot acest traseu il fac pe un munte unde nu am mai fost niciodata! Desi in Piatra Mare am urcat de atatea ori! Stancile imense din unele locuri, prapastiile adanci, padurea, toate ma faceau sa ma simt strain de acel munte, dar tot mai aproape de natura…  Sunt atatea locuri de vazut! Ce bine ca exista internet, e mai comod sa le vezi acolo! :))

In drum spre Breaza, prin Busteni si Sinaia ningea abundent, cu fulgi mari si repezi – o splendoare sa-i privesti la lumina farurilor sau a becurilor de pe margine! Nu se poate sa nu te opresti putin sa te bucuri de ei in liniste…

Si cam asta ar fi ideea mea de ”am castigat o ora”. Prin schimbarea orei pe ceas, sau prin ceea ce faci intr-un ceas. Sau cum s-ar  spune… nu conteaza anii din viata, ci viata din ani.

”multe zile se uita, multe trec fara rost…”

…

Ps: nu recomand nimanui sa se aventureze singur pe munte, mai ales pe trasee pe care nu le cunoaste, noaptea si fara cine stie ce echipament la el.

Fotografii din canion, facute cu alta ocazie, in acest album: Piatra Mare si Tamina

…

Ioan Stoenică.

Daca aveti drum prin Brasov, vizitati si expozitia tatalui meu de la galeria Europe, unde am expus si eu din fotografiile mele cu peisaje. Detalii aici:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2011/03/26/expozitie-de-pictura-adrian-stoenica-si-fotografie-ioan-stoenica-la-brasov-2/