Pe poteci batatorite si bine marcate sau pe culmi fara poteca prin paduri salbatice, o excursie in Bucegi poate fi mereu surprinzatoare…

Traseu:

Ziua 1: Predeal – vf Grecului – cab. Diham – cab. Malaiesti – lacul Tiganesti – refugiul Tiganesti.

Ziua 2: Ref Tiganesti – vf Tiganesti – vf Velicanu – culmea Velicanului – Rasnov (nemarcat)

Data: 2 -3 aprilie 2011.

Participanti: eu (Ioan).

…

E le mie gambe han camminato tanto,

E la mia faccia ha preso tanto vento…

…

Cand am fost in august anul trecut pe Valea Alba si prin Cheile Horoabei, mi-am dat seama ca Bucegii au inca multe zone superbe de explorat. Si oricat ai merge in muntii astia, nu ai epuiza traseele pe care le ofera – mai ales ca ele isi schimba aspectul destul de des, in functie de anotimpuri sau de cum te simti tu.

Pentru ca vremea mohorata si lipsa culorilor nu ma indemnau prea tare sa merg pe munti pe unde n-am mai fost, am zis sa fac totusi o tura in Bucegi – in cautare de branduse, pe trasee pe unde n-am mai fost niciodata. Si ceea ce am descoperit mi-a intarit si mai mult credinta ca sunt atatea de vazut, de invatat si de simtit, incat ar trebui sa facem niste calcule mai serioase, care sa nu mai dea cu virgula – in ceea ce priveste viata noastra.

Prins insa in personalul de Bucuresti ma bucur sa ”pierd timpul” scriind, aruncand din cand in cand cate un ochi si pe geam. Bucegii isi fac aparitia cu creste inca albe, alaturi de un soare inca orbitor, in coborare spre apus. In urma cu doua zile eram sus acolo…

…

Am inceput excursia la intersectia DN1 cu drumul ce duce spre Rasnov, undeva inainte de intrarea in Predeal. Am pornit frumusel pe valea Leucii, bucuros sa vad ca marcajul meu, banda albastra, e prezent inca de la inceputul drumului. Dupa circa 10 minute de mers, un nene de la unitatea militara ma indruma pe unde sa fac stanga (peste un podet de lemn) ca sa incep urcusul prin padure. Drumul se continua pe vale, insotit de marcajul triunghi rosu – care ajunge tot la cabana Diham. Dar de ce sa merg pe drum, cand prin padure sunt ghiocei, branduse, ursi si alte flori?

La inceput e un urcus mai abrupt, solicitant – dar e scurt. Apoi panta se mai domoleste si poteca urmeaza culmea numita Clabucetul Baiului, printr-o padure salbatica de fag. Nenea ma atentionase sa mai fac galagie ca mai sunt ursi pe traseu – ceea ce nu poate decat sa ma bucure, ca ma simteam asa bine incat chiar imi doream sa vad un ursulet. Dupa putin timp am vazut doua caprioare, dar asta a fost tot.

Pe jos e plin de frunze uscate, de crengi dar si de ghiocei – un pic timizi in a-si deschide petalele, poate din cauza ca e prea racoare si prea dimineata, sau prea inorat. Nu cred ca eram eu de vina, ca le-am zambit frumos!

Dupa circa o ora ies din padure in prima poiana mai mare, dincolo de care se inalta un varf fara nume (pe hartile mele cel putin). Poiana e plina de ghiocei dar si de ceva branduse, inca inchise – ca si cerul mohorat de dimineata. Dincolo de valea Prahovei se vad culmile muntilor Baiului printre nori.

Traseul marcat merge pe curba de nivel ocolind varful prin partea stanga prin padure, dar se poate  urca si pe varf pentru a cobori in partea cealalta – se ajunge in acelasi loc: la intersectia cu traseul triunghi galben ce urca pe Valea Grecului din Azuga. Dar pe acolo urcasem de doua ori, voiam sa mai schimb si eu traseul pana la Diham.

A doua poiana apare rapid si este cea de sub varful Grecului (1432m), pe care hotarasc sa urc – ca datile trecute n-am urcat. Din pacate nici acum nu am vizibilitate prea buna din cauza norilor, dar cu siguranta asta e un varf de unde privelistile spre stancile Bucegilor sunt superbe!

De aici traseul pana la Diham imi e cunoscut, merge lejer circa o ora. Ca sa mai variez putin am urcat si pe varful acela marcat pe harta cu altitudinea 1448m – lasand poteca marcata pe partea stanga, prin padure. Si de pe acest varf peisajele ar fi super, iar ca bonus am gasit si o mica stana dar si branduse aliniate la marginea padurii.

Urmeaza cabana Vanatorilor, unde merg in liniste prin padure incercand sa nu trezesc cainii care dorm (?). De undeva din dreapta si-a facut aparitia si marcajul triunghi rosu, cel care urcase pe valea Leucii apoi pe valea Iadului pana aici. Nu pot sa nu ma minunez de cat de multe gunoaie sunt pe marginea potecii in zona acestei cabane.

Ies imediat si la marea intersectie din zona La Cleste, unde sunt si niste stalpi inalti de metal, unde vad si-o caprioara fugind prin iarba uscata. De aici pana la Diham mai e putin, dar ma opresc sa fotografiez ”cotetul” unde am dormit candva ingropat in zapada.

Iata-ma asadar band un ceai minunat cu rom la cabana primitoare. De fapt am baut doua si am mancat si un sendvis bun din rucsac, timp in care am trimis si deja obisnuitul sms care sa anunte unde ma aflu si spre ce ma indrept.

De la plecare de la sosea (langa Predeal) pana la Diham am facut circa 2 ore si jumatate – asta si pentru ca nu mai era zapada deloc. (Acum trenul trece chiar pe langa intersectia de unde am pornit pe traseu! 😀 )

Desi afara e inca mohorat si norii nu par sa se mai ridice, pornesc mai departe spre cabana Malaesti – unde n-am mai fost niciodata. Aveam in minte un gand de genul ”daca n-ai fost la Malaesti, nu poti sa spui ca ai fost in Bucegi”. Nu stiu de ce, poate pentru ca vazusem ceva poze sau auzisem multe despre zona aceea – cum ca ar fi superba. Si ma asteptam sa fie.

Sunasem la salvamont inainte si pentru ca mi-au spus ca traseul triunghi rosu e expus la avalanse in perioada asta, am ales sa merg pe cruce albastra prin zona Glăjerie. Un traseu complet nou pentru mine, deci numai bun (pe TR mersesem o portiune cand am urcat pe Bucsoiu,  deci il cam stiam cum se prezinta). Coborarea de la Diham pana la firul raului am facut-o rapid (circa 25 min), urmarind crucile albastre printre copaci (cate cruci zariti in imagine?)

La podetul de lemn ce  traverseaza raul e ultima sursa de apa de unde poti alimenta daca vrei sa urci spre Malaiesti, dar mie imi ajunge un litru pe care-l am. Ma joc putin cu aparatul pe malul apei inainte de a porni mai departe, dar nici cele 20 de secunde de pe timer nu mi-au ajuns de data asta ca sa ma pozitionez nemiscat unde voiam.

Urmeaza un urcus de vreo 10 minute pana la intersectia cu traseul banda albastra ce duce la cabana (pe indicator scrie ca se fac 2 ore de aici). De acolo fac stanga si incep sa urc, simtind parca prima oara efortul de a urca. Chiar e un urcus solicitant, dar pauze scurte si rare (bine, uneori mai dese) rezolva totul in cazul meu.

Dupa 30 de minute de urcat se ajunge la o zona cu deschidere spre vest, o prapastie formata prin surparea terenului cred. Nu vezi prea departe, dar se vede valea adanca a raului Malaesti precum si culmea abrupta Padina Crucii. Tot in aceasta zona exista o masa de lemn cu bancute – asezata insa in siguranta si nu pe marginea rapei.

De acum padurea e mai intunecoasa, de conifere – asa ca si zapada isi face aparitia pe poteca – fara a pune insa probleme – atata timp cat mergi pe unde e mai batatorita. Cel putin urcusul se mai domoleste si curand poteca te scoate intr-o poiana mai mare, de unde printre nori scot colturile diferite culmi stancoase – printre care si culmea Padina Crucii, unde zaresc o cruce de metal pe o stanca. Ce abrupta imi pare culmea asta, ma intreb daca s-ar putea merge pe ea…

Un panou ne anunta ca suntem intr-o zona expusa avalanselor, iar ca dovada putem vedea copacii rupti din partea stanga – precum si aspectul de surpare de teren din zona.

Urmeaza ultimul urcus prin padure, urcus ce ne scoate in 15 minute la cabana Malaiesti. Am ajuns aici dupa circa 2 ore si 10 min de la Diham – dar am mers repejor, la Diham indicatorul spune ca se fac vara 2 ore 45 min si iarna 4 ore – ceea ce e de inteles, urcusul ala e destul de epuizant chiar si fara zapada.

Ah, am uitat sa mentionez ca rucsacul avea in jur de 10 kg, ceea ce a fost minunat!

Un alt lucru pe care nu l-am mentionat e ca mi s-a stricat un bat de trekking, unul din segmente nu se mai poate strange, asa ca exista riscul sa iasa si sa-l pierd prin zapada. Sper sa-i pot schimba piesa aia metalica de la nuca, s-a tocit si de-aia se invarte in gol.

Cabana Malaesti parca ar fi un fel de loc sfant, inconjurat de ziduri uriase de stanca menite sa-l protejeze de invazii devastatoare… (care in trecut s-au intamplat oricum).

Desi nu reusesc sa vad decat jumatate din inaltimea peretilor muntelui (din cauza norilor), nu pot sa nu apreciez peisajul ce se deschide de aici. Stancile uriase si negre, pudrate inca in alb dar invaluite mistic in nori cenusii, abrupturile acoperite de jnepeni si un perete ce se vede foarte putin printre nori – un perete ce te face sa intelegi ca de fapt limita stancilor e undeva mult mai sus, si nu acolo unde pare sa fie.

Am baut doua ceaiuri si aici (2 lei un ceai, la Diham era 1 leu dar aici nu prea exista apa). In sala de mese era cam frigut asa ca nu sunt sanse sa mai usuc tricoul ca la Diham. Mai erau doi baieti care coborasera de la Omu si inca un grup de tineri in blugi care se pregateau de coborare. Ce vremuri, am urcat si eu candva iarna la Omu in blugi – mi-a fost de-ajuns ca sa inteleg de ce nu sunt prea potriviti blugii pe munte.

Inainte de plecare l-am intrebat si pe cabanier daca e ok traseul spre refugiul Tiganesti si mi-a spus ce-mi spusesera si cei de la salvamont, ca zapada e stabila, ca e doar o portiune cu lanturi unde se trece putin mai greu si apoi… urcusul spre refugiu e foarte usor. Asta mi-a dat mult curaj sa merg mai departe, pentru ca urma o zona pe care nu mai fusesem dar de care puteam sa-mi dau seama ca e expusa avalanselor, analizand harta.

Pe scurt, de la cabana urmeaza un urcus pronuntat, apoi poteca merge pe curba de nivel pana la lacul Tiganesti, de unde se urca la refugiu in saua cu acelasi nume. Cabanierul zice ca fac maxim 2 ore pana acolo, ceea ce mi se pare foarte bine (acasa calculasem vreo 3, dar si pana la Malaesti castigasem o ora si ceva).

Marcajul banda galbena e foarte bun, asa ca incep sa urc printre jnepeni, privind mereu in urma spre peretii de stanca ai Bucsoiului sau spre hornurile Malaiesti – pe care nu cred ca am reusit sa le vad.

Se vad insa cativa oameni care urca spre Omu, dar si vreo 5 care coboara pe un valcel de la vf Bucsoiu. Ce coborare abrupta, dar inseamna cel putin ca zapada era buna pentru asa ceva.

Si cu zoom…

Pe unde urc eu sunt pete de zapada care cam aluneca, asa ca pentru prima oara schimb batul de trekking cu pioletul cel nou (Grivel Mont Blanc). Am regretat putin ca nu am luat si coltarii, pe aici as fi putut sa-i testez nitel, dar nu era neaparat cazul de ei.

Mersul cu pioletul este insa foarte interesant – avand in vedere ca e prima oara cand fac asta. Primul lucru pe care l-am constatat a fost faptul ca ma incurca chinga aceea, mult prea lunga si legata de ciocul pioletului si nu de coada. Apoi mi-am dat seama cat de riscant e sa mergi cu el in mana. Mi s-a parut atat de simplu sa te accidentezi dintr-o mica neatentie, sau poate dintr-o alunecare banala pe zapada. Varful e foarte ascutit, acela care intra in zapada cand folosesti pioletul ca pe un baston – sa te sprijini in el. Ar putea foarte bine sa-ti intre in picior daca nu esti atent. Sau daca te impiedici si din cadere infigi varful in zapada… unde era si talpa ta. Oare ar intra prin bocanc? Sigur te-ai lovi. Ciocul si lopetica te pot accidenta daca e sa cazi cu dintii peste ele, iar aparatul foto nu s-a inteles nici el prea bine cu pioletul – ca-l mai atingea uneori fara sa vrea. Betele de trekking aveau manerul de cauciuc, erau mai putin periculoase.

Dupa circa 40 de minute de urcat sustinut ajung sus pe culme, unde gasesc un nou indicator ce mi se pare cam exagerat: 45 de minute de coborat pana la cabana.

Spre nord zaresc si crucea aceea de metal, dar nu mai ma duc pana la ea.

De acum insa incepe adevarata aventura. Pana aici a fost o plimbare din cabana in cabana, dar de acum parasesc zonele protejate, umblate, si intru pe un traseu mult mai salbatic – cel putin in conditiile acelea in care nu vedeam mare lucru.

Pe partea asta a muntelui  (spre vest, valea Tiganesti) ceata e parca si mai deasa, norii invaluie culmea Tiganesti si nu ma lasa sa vad saua unde trebuie sa ajung – ceea ce nu-mi place, avand in vedere ca e mai multa zapada decat ma asteptam.

Inca dinainte sa pornesc am inceput sa-mi fac probleme din cauza zapezii. E cam intarita in unele zone, ar fi prins bine coltarii, dar ma descurc, punand pasul cu grija. Ceea ce nu-mi place insa e faptul ca poteca traverseaza pante abrupte si pline de zapada, ceea ce ma pune pe ganduri in privinta avalanselor.  Iar pe versantul celalalt, pe unde ar trebui sa urc, parca e si mai multa zapada!

Merg cu ceva emotii intre primii cativa stalpi si cand ajung la un stalp de marcaj, ma tin bine cu mana de el, ca si cand simteam ca pleaca vreo avalansa la vale si e bine sa ma tin de ceva sigur.

Dar de fapt zapada e stabila – doar ca nu o puteam identifica eu cu siguranta ca fiind asa. M-am bazat deci pe spusele cabanierului si a celor de la salvamont care mi-au spus ca traseul asta poate fi facut acum. Ba ma gandeam chiar si la cei 5 care coborau pe valcelul acela, tot pe fata vestica – acolo era si mai abrupt si mai inalt, daca acolo a fost ok…

A fost totusi o senzatie ciudata sa fac ceva… oarecum impotriva gandirii mele – care, daca ar fi fost de capul ei, probabil s-ar fi intors la cabana, considerand acea portiune prea riscanta.

La un moment dat mi-a alunecat piciorul pe zapada intarita si am cazut spre vale. De fapt am fost pe faza si din primul moment cand am simtit ca urmeaza sa cad, am pozitionat pioletul in pozitia potrivita, astfel incat dupa ce am cazut m-am oprit imediat cu ajutorul lui. Ajunsesem cu capul in dreptul potecii si picioarele aproape 2 metri mai jos de poteca. Ce m-am bucurat ca am pus betele pe rucsac si am avut pioletul la mine. A fost prima oara cand l-am avut cu mine si prima oara cand i-am simtit si utilitatea.  In privinta unei posibile alunecari ma simteam destul de in siguranta, chiar daca valea din dreapta mai avea si portiuni abrupte, stancoase – pe unde nu era bine sa cazi. Pioletul mi-a oferit o senzatie placuta de siguranta, desi eram constient si de riscul de a nu fi in stare sa-l folosesc din diferite motive – plus riscul de a ma lovi cu el. Periculos instrument salvator.

A aparut si portiunea de lanturi de care spunea cabanierul, care mi s-a parut banala, am trecut fara sa stau pe ganduri – de fapt stateam mai mult cu gandul la valcelul plin de zapada pe care urma sa-l traversez.

Uneori ceata era si mai deasa, alteori norii se mai imprastiau – dar prea putin – doar cat sa vad stalpii urmatori. Le multumeam in gand celor de la salvamont Rasnov (cred) pentru ca au montat stalpii aia acolo. Pe vreme buna ai zice ca sunt prea desi si arata urat, dar pe ceata e o adevarata bucurie cand il vezi pe urmatorul!

Am ajuns in zona lacului Tiganesti, unde un alt gand nu-mi da pace. Nu stiam exact unde e pozitionat lacul si toata zona era acoperita de zapada. Daca poteca ar fi trecut chiar pe malul lacului, exista riscul sa intru pe suprafata lui, ca nu stiam exact pe unde trebuie mers – poteca nu era deloc evidenta din cauza zapezii. Chiar mi-am amintit de Bear Grylls cand s-a aruncat intr-un lac inghetat sa ne arate cum sa iesim – deci stiam ce trebuie facut asa ca m-am mai linistit :))

Pe aici zapada e mai adanca si merg mai greu, dar incerc sa mentin linia stalpilor, sa merg de la unul la altul in linie dreapta. Gasesc si un indicator, care anunta ca inapoi pana la cabana s-ar face o ora, ceea ce mi se pare rezonabil, daca nu tin cont de indicatorul precedent. Pana in saua Tiganesti nu scrie cat am de urcat si nici de refugiu nu scrie nimic nicaieri – noroc ca stiam de el.

Sunt chiar in centrul vaii Tiganesti, inconjurat de culmi stancoase din 3 parti – dar din pacate nu vad mare lucru in jurul meu. Ar fi fost spectaculos peisajul si aici, cu hornurile Tiganesti si alte stanci ce asteapta sa se prabuseasca peste vale. Atmosfera asta cenusie e cam spooky, cine stie ce animal te pandeste din ceata fara sa-l vezi. E o senzatie de singuratate combinata cu senzatia ca te afli undeva departe, la capatul lumii…

Inaintarea e tot mai greoaie din cauza zapezii, ma scufund rau in ea – dar cel putin parca mi-am intrat in ritm, sunt incalzit si efortul nu ma incetineste prea mult. Doar chinga pioletului, care ma incurca destul de des. Probabil voi renunta la ea.

 Incep urcusul, dar nu fara emotii gandindu-ma la limbile acelea de zapada. Senzatia e ceva de genul… ca si cand ai traversa peste o prapastie, mergand pe un geam de sticla. Te gandesti ca se va sparge, nu poti face nimic in acest sens si daca se sparge, nu prea ai ce sa faci – vei cadea. Incerci sa te increzi in spusele celor mai experimentati, care spun ca geamul e rezistent si te va tine – dar tot iti lipseste senzatia de control.

Privind spre culme, in sus, nu se vede capatul ei – si uneori imi trece cate un fior rapid prin ganduri ca nici n-as vedea o avalansa care ar veni de mai sus. Au fost momente in care m-am simtit atat de vulnerabil, de lipsit de control, ceva gen ”daca porneste zapada la vale, voi muri”. Ciudat sau nu insa, aceste momente au fost foarte rare si scurte (dar suficient de interesante ca sa le amintesc) – in restul timpului nu ma gandeam la asta, incercam sa ma concentrez pe gasirea urmatorului stalp de marcaj, pe scoaterea piciorului din gropile de peste 1 metru in care se afunda, pe aranjarea betelor de trekking pe rucsac. La un moment dat chiar mi-a iesit segmentul acela slab si a cazut pe zapada – m-am si mirat ca nu l-am pierdut, dar s-a oprit rapid datorita rozetei care l-a franat. Asta imi mai lipsea sa-mi distraga atentia, batul de trekking. Prin padure ma incurca pioletul, era prea inalt si se mai agata de crengi.

Cand aveam parte de ienupari care ieseau din zapada, mergeam pe ei – era asa placuta senzatia sa am ceva stabil sub picioare. Mi s-a parut incredibil si faptul ca stalpii de marcaj sunt pusi atat de precis, adica oriunde te-ai afla intre ei, tot vezi cel putin unul. Adica stand langa un stalp, nu-l vedeam pe urmatorul, dar ma departam in directia pe care o intuiam ca fiind corecta si el incepea sa se vada inainte ca cel din urma sa dispara in ceata. Foarte practic!

La un moment dat ceata mi-a jucat o festa interesanta: am vazut in departare un stalp care mi s-a parut foarte mare, mult mai inalt si mai gros decat cele de marcaj – si m-am gandit ca poate acolo e refugiul! Nu parea asa departe, gen 50 de metri. De fapt, dupa ce am mers cativa metri mi-am dat seama ca era doar un alt stalp de marcaj, care parea asa mare pentru ca de fapt era mult mai aproape decat mi se parea ca ar fi. Ce iluzie optica!

Cat stateam pe loc cautand cu privirea urmatorul marcaj, simteam putin frigul – de fapt m-am mirat ca in mers mi-era bine, ca aveam pe mine doar un tricou cu maneca scurta si geaca subtire windstopper peste el. Probabil eram incalzit de la efortul de a scoate piciorul din zapada la fiecare pas. Pe poteca zapada era cea mai adanca.

Apoi a aparut un alt stalp undeva in stanga, ca si cand poteca ar face un zig – zag, desi pana acum mersese in aceeasi directie. De fapt, asa cum banuiam, era vorba de un stalp cu marcajul banda rosie – traseul de culme ce venea dinspre varful Scara. Ceea ce insemna ca am ajuns in creasta si ar trebui sa gasesc refugiul curand. Problema era ca nu stiam exact unde e refugiul asezat si nu mai vedeam urmatorul semn de marcaj. Am asteptat putin sa il vad, dar degeaba. Asa ca am urcat si ultima portiune pentru a iesi definitiv in creasta. De unde imediat am vazut si refugiul, chiar in saua de sub mine.

O mare bucurie sa-l gasesc si sa simt ca am ajuns acolo in siguranta! Pana sa cobor insa la el nu pot sa nu ma minunez de stalpul de marcaj ingropat cu totul in zapada! Iesea la suprafata doar putin din tablita din varf.

Mai jos putin era si un indicator cu sageti (ingropat si el pe jumate in zapada). Foarte interesant avand in vedere ca pana la cabana Malaesti anunta ca s-ar face o ora, adica la fel ca si indicatorul precedent de langa lac. Cu alte cuvinte de aici din sa poti ajunge la lac intr-o clipa, daca te lasi dus de o avalansa la vale (vara cred ca din sa pana la lac se fac cam 15 minute si de acolo cam o ora pana la cabana).

Refugiul din saua Tiganesti se afla la peste 2100 metri altitudine si e nou, nu are un an de zile – asa ca e in stare foarte buna. E rotund cam ca cele din Piatra Craiului, dar mult mai mare – are priciuri etajate si sunt mai mult de 20 de locuri. Din care, pentru ca nu mai era nimeni acolo pe vremea aia, am ocupat vreo 4.

Primul lucru de facut e sa scoti hainele ude de pe tine – din cauza carora poti avea probleme serioase. Tin minte ca mi-am scos sosetele ude tremurand de frig si mi-a parut rau ca n-am luat cu mine si un prosopel – pe care il am acasa dar nu l-am folosit decat de vreo 2 ori (un MSR din ala special pt munte).

Dupa ce am pus un polar si vesta pe mine iar in picioare sosetele de lana, s-a imbunatatit situatia. Asa ca m-am ocupat putin de gatit – o supica buna cu sendvis (ca de-aia le-am carat cu mine – si de data asta mi-au iesit chiar bune), apoi un ceiut cu bucatele de fructe prin el, si hop in sacul de dormit! Simteam nevoia sa ma odihnesc putin la caldurica, asa ca am motait cred o ora in sac.

Ah, nu am spus ca de la cabana Malaesti pana la refugiu am facut cam 3 ore din cauza cetii si a zapezii mari care m-au incetinit. Era insa ora 17 cand am ajuns, deci timp aveam destul sa mai bajbai prin ceata daca era cazul. Oricum aveam si cortuletul cu mine – caruia i-am cumparat si cuie de iarna, dar pe care tot n-am apucat sa-l incerc pe zapada. In total am facut cam 9 ore din Predeal pana aici, cu tot cu pauzele de ceai de la cabane. Ce zi plina! Ador zilele astea asa pline, in care simti ca ai facut asa multe, ai invatat si simtit enorm comparativ cu o zi… „normala”. Cred ca astfel de zile ar trebui sa fie normale, iar cele care nu sunt asa… sunt o mare pierdere. Cu siguranta am si eu o multime din acelea, dar o zi de genul asta parca ar compensa pentru multe lipsuri…

Putin dezamagit de faptul ca nu am putut admira peretii stancosi si vaile largi si adanci din cauza norilor, m-am lasat purtat de ganduri pe culmi mai insorite… uneori pe intuneric, ascultand vantul puternic de afara, alteori analizand harta in cautarea unui traseu pentru a doua zi. Aveam doua variante: sa merg spre sud spre varful Scara, o portiune pe care mi-o aminteam cam expusa si cu ceva lanturi pe traseu, apoi sa cobor pe un traseu pe unde n-am mai fost, pe culmea Ciubotea – pana in Bran. Sau sa merg pe unde am mai fost, pe sub varful Tiganesti si sa cobor direct in Bran. Stiam ca pe aceasta varianta exista o portiune expusa la avalanse, dar prin cate astfel de portiuni trecusem, ma gandeam ca as putea sa incerc – daca vremea ar fi buna.

Am zarit si o alta varianta interesanta, pe care o mai analizasem candva: pe culmea Velicanului, o culme unde nu doar ca nu exista marcaj, ci nici poteca! (cel putin pe harta). Ma gandeam ca ar fi super de facut acel traseu candva, o adevarata aventura sa-ti gasesti drumul pe-acolo, dar nu luam prea in serios asta acum.

Afara vantul sufla fara oprire, un sunet placut de altfel – nu ca atunci cand esti in cort. E minunat ce sentiment de siguranta poate sa-ti dea un astfel de refugiu. Desi e destul de frig, reusesc sa ies din sacul de dormit (unde imi era chiar cald – scosesem pe rand din hainele de pe mine) si scot putin capul pe usa, sa vad daca s-a mai ridicat ceata. Imaginea nu poate decat sa ma bucure, asa ca indur putin frigul pentru cateva poze.

Localitatile din jurul Branului lumineaza noaptea, pe cer sunt stele multe si totul imi da speranta ca a doua zi voi avea vreme buna! Asa ca las vantul sa-mi cante spunandu-si povestea, bucurandu-ma de caldura ce ma inconjoara, in ciuda singuratatii din varful muntelui…

…

Ziua 2, duminica 3 aprilie 2011.

…

Daca ziua de sambata am avut parte de ceva aventura pe portiunea dintre cabana si refugiu, duminica situatia a fost complet diferita, imbunatatita de 1000 de ori! Cat de mult poate schimba situatia soarele de pe cer, cerul senin, vizibilitatea la departare… schimba si ce e in jur dar si ce e in tine! Parca ai fi fost orb si acum poti sa vezi si nu mai trebuie sa mergi pe traseu pe bajbaite! Creste mult si senzatia de siguranta, prin faptul ca poti aprecia mai bine pericolele, riscurile, poti alege variante mai sigure…

A fost interesant sa-mi gasesc pantalonii Mammut inghetati ca niste blugi, ca o armura, dar i-am pus pe mine chiar si asa – peste colantii x-bionic. Bocancii s-au dezghetat rapid dupa ce am bagat picioarele in ei (de data asta i-am lasat peste noapte mult mai larg desfacuti, sa pot sa ii incalt – in sac tot nu i-am bagat). Ingheata pentru ca sunt uzi in interior, si ingheata apa din captuseala. Inainte de a ma incalta (inclusiv in seara precedenta), ca sa pot sta prin refugiu descult am pus pe jos niste scanduri de lemn gasite pe-acolo – pe post de… covor. Pentru ca nu mai aveam apa am topit o canita de zapada – desi urma sa cobor am zis ca nu se stie, nu strica sa am macar vreo 200 de ml la mine – obtinuti cu greu pentru ca butelia nu prea mai avea presiune din cauza frigului.

Afara vantul e inca puternic, in ciuda soarelui orbitor. Ma hotarasc sa merg fara rucsac pana pe varfuletul din spatele refugiului, sa vad cam cum se prezinta traseul spre varful Scara. Cred ca varianta asta mi-as fi dorit-o cel mai mult, pe vf Scara apoi pe culmea Ciubotea spre Bran.

Din pacate vantul e asa puternic si frigul asa intens, incat abia am rezistat sa ajung pe varfuletul acela si sa fac cateva poze. A fost  prima oara cand am simtit ca-mi degera efectiv degetele de la maini si m-am intors la refugiu respirand greu dupa nici 10 minute. Mare greseala sa iau doar manusile de polar cu mine, nu si pe cele de iarna! Asta a contribuit la decizia de a abandona traseul de creasta in favoarea unuia mai ferit de vant – pentru ca nu puteam merge cu mainile in buzunar la caldura, iar manusile nu ma mai protejau.

Ca sa-si revina degetele din inghet, din furnicaturile acelea ce anunta un inceput de degeraturi, mi-am incrucisat mainile la piept si am bagat degetele pe sub polar, sa stea la caldura la sub brat. Dar, pentru ca si la picioare imi era frig, a trebuit sa le misc si pe ele, astfel incat ceea ce a rezultat a fost acel dans rusesc, in care stai cu mainile incrucisate la piept si ridici pe rand cand un picior cand altul. Mi s-a parut tare comic, dar era  practic, ma incalzeam!

Am stat cateva minute jos sa-mi revin, apoi am luat si rucsacul si am iesit afara. Am observat si singurul lucru care nu mi-a placut la acest refugiu: pe exterior nu are un maner de care sa tragi usa ca sa o poti inchide mai bine, asa ca mi-a fost destul de greu sa o inchid, ca-mi aluneca mana pe zavor – a trebuit sa trag de ea agatand-o cumva cu pioletul, iar cu cealalta mana sa imping de zavor sa intre in gaura. Pana la urma s-a inchis bine. Refugiul arata pur si simplu superb in acel loc, in acel moment!

Am plecat cu gand sa fac stanga in coborare pe traseul marcat, pe culmea Clincea. Dar varful din fata mea imi facea cu ochiul, as fi vrut sa urc si acolo… daca nu ar fi fost vantul acela.

Si nu stiu cum s-a intamplat ca am ajuns intr-o zona protejata, desi eram inca pe creasta. Sau poate doar s-a oprit vantul. Asta m-a facut pentru prima oara sa simt cu adevarat bucuria de a ma afla acolo, ca puteam sa simt si sa ma bucur de soarele caldut dar si de peisajele din jur, fara disconfortul pe care vantul il creaza mai mult decat iti poti imagina uneori.

Asa ca am urcat si pe varful din imagine (pe harta nu are nume dar are 2214m), bucurandu-ma ca vantul nu sufla aproape deloc in acea parte. Traseul marcat ar fi coborat pe stanga varfului spre zona aceea cu iarba apoi ar fi intrat in padure pana aproape de Bran.

Pe masura ce urci peisajele sunt tot mai cuprinzatoare, o minunatie!

Inspre est se vede varful Bucsoiu (stanga), incredibil de inalt si masiv – o frumusete! In dreapta aceleiasi culmi se vede varful Omu, iar culmea mai scunda din prim plan este Padina Crucii, pe sub care mersesem in ziua precedenta spre lacul Tiganesti.

Spre sud refugiul ramane in urma, iar Hornurile Tiganesti se inalta deasupra vaii glaciare…

Iar spre vest, culoarul Rucar-Bran, marginit la departare de crestele inca albe ale Pietrei Craiului si Iezer-Papusa, plus norii cei albi sub mine drept bonus.

Dupa ce ajung pe varf observ si cum se continua creasta mai departe, o crestulita ingusta si acoperita de zapada, dar cu urme de animale prin ea. Arata superb, asa ca profit de pietrele de pe jos ca sa imi fac niste poze, simtindu-ma liber ca pasarea aceea din colt…

Nici nu ma mai gandesc sa ma intorc la refugiu sa merg pe traseul marcat, puteam sa reintru in poteca aceea mergand si pe-aici, evitand astfel si zonele expuse la avalanse – ca si pe-acolo erau niste valcele albe si abrupte de traversat – ba chiar se vedea de aici de sus cum bulgari de zapada coborasera la vale creand modele dragute…

Coborarea e destul de abrupta, mergand spre varful Tiganesti. Ma mai opresc uneori pe diverse stanci, admirand peisajul.

Apoi imi dau drumul pe fund la vale, folosind pioletul ca sa franez alunecarea. Ma opresc iar pentru ca mai jos sunt niste nori care-si fac de cap si acopera restul de culme, asa ca astept sa se plictiseasca sa pot sa vad pe unde e mai bine sa merg.

Deja ideea de a reintra in poteca marcata mi se parea prea banala, nu voiam sa plec, voiam sa mai stau! Sa nu intru asa repede in padure, mai ales pe un traseu pe unde am mai fost, cand aici sus era atat de frumos! Asa ca ce varianta ramanea? Culmea Velicanului! Acea culme ce n-are parte nici macar de poteca pe harta, dar care se vede in fata mea destul de interesanta, cu varful Velicanu in dreapta.

Singura problema era ca nu stiam daca se poate parcurge. Adica puteau exista niste stanci, prapastii ceva care sa nu ma lase sa trec la un moment dat, si ar fi trebuit sa ma intorc. Ei, dar unde-i spiritul de aventura? Nu exista obstacol de netrecut, daca ma blochez, ocolesc cumva, dar sigur as putea gasi traseul!

Din fericire s-au ridicat si norii, asa ca am pornit destul de vesel spre varful Velicanu, lasand in urma crestele inalte si stancoase. Eu venisem de la varful cel mai din stanga, iar refugiul e undeva pe crestele din spate, in centrul imaginii, in saua aceea.

De la varful Tiganesti, care e mai usor accesibil, exista o potecuta ce se strecoara printre jnepeni si pe ceva maluri abrupte, inierbate. In stanga e o vale imensa ce pare sa duca pana in Bran!

Iar in fata se zareste varful spre care ma indrept…

Pe varful Velicanu (1902m) am ajuns cam dupa o ora si jumatate de cand am plecat de la refugiu, deci pe la ora 12.30 (da, am plecat tare tarziu de la refugiu). Oricum, am mers destul de incet, oprindu-ma des ca sa ma bucur de peisaj – ba la un moment dat am vazut si un inceput de fenomen Gloria, care insa n-a iesit si in poze.

Pe varful Velicanu peisajul e superb si ma gandesc ca nu multa lume ajunge aici. Doar capre negre – e plin de urmele lor prin iarba, iar varful e de fapt o margine de prapastie abrupta si stancoasa, ce ofera privelisti spre Postavaru si Piatra Mare…

Sunt prapastii superbe de jur imprejur iar in urma varful acela fara nume troneaza deasupra vaii Velicanului. Se vede in dreapta si culmea pe care am coborat pana aici de la varful Tiganesti.

Iar Piatra Craiului se vede si ea in departare, indemnandu-te sa-ti iei zborul pana la ea.

M-am simtit putin ca un explorator, ce vrea sa se aventureze intr-o zona total necunoscuta, unde alti oameni nu au mai ajuns (desi stiam ca nu e asa – chiar daca pe harta culmea pare pustie, fara nicio poteca pe ea). Oricum nu cred ca trec turisti pe-acolo, dar nici eu nu sunt tocmai un turist. Am stat si m-am gandit daca sa incerc sa avansez pe-acolo, nu ar fi fost deloc usor.

Mai intai trebuia sa gasesc o modalitate sa cobor de pe stancile pe care ma aflam si sa ajung la baza lor.

De-acolo trebuia sa incerc sa intru pe culmea aceea impadurita si stancoasa, pe care ar fi trebuit sa o urmez cat mai atent – pentru ca daca o pierdeam si coboram spre stanga sau spre dreapta, m-as fi afundat prin padure pe vai super salbatice si lungi.

Daca reuseam totusi sa ma mentin pe culme, aveam ca punct de reper varful Velicanu Mic, pe care il zaream in departare presarat de cateva stanci mari si albe. Sa ajung la saua dinainte de acest varf ar fi fost prima parte, cea mai dificila. Din acea sa puteam sa fac stanga sau dreapta urmarind un fir de apa si as fi ajuns mai usor la un drum. Sau puteam sa urc si pe Velicanu Mic si sa merg mai departe pe creasta sa stiu ca am urmat-o pana la capat, iesind in cele din urma in apropiere de Rasnov.

Ma opresc putin pe margine si privesc spre soare intrebator: ”tu ce zici sa fac?” (to jump or not to jump?)

Am trimis mai intai un sms cu locul unde ma aflu si culmea pe care vreau sa cobor (nu ca ar fi stiut cineva pe unde vine asta, dar in caz de ceva sa aiba cineva un reper cam pe unde eram). Apoi am traversat pe o alta stanca uriasa inierbata (stancile astea erau tare interesante, din partea de unde ma aflam pareau sa fie un simplu mal de pamant, dar din partea opusa se vedea ca sunt ditamai stancile).  

Acolo am gasit un valcel inzapezit cu ceva jnepeni pe el, pe unde am inceput coborarea. Aveam in mana, nu stiu de ce, un bat de trekking. Dar curand m-am oprit – intr-o pozitie nu tocmai comoda – si l-am schimbat cu pioletul. Am simtit diferenta imediat, cu batul de trekking nu ma puteam asigura pe panta aceea abrupta pe care nu o puteam cobori in picioare.

Cu pioletul in mana mi-am dat drumul incet incet sa alunec pe fund, incercand sa infig calcaiul in zapada ca sa nu o iau la vale prea mult. Ce vagauna nestiuta de nimeni, iar eu ma afundam in ea indreptandu-ma spre zone si mai salbatice. Pe limba aceea de zapada am coborat:

Dupa ce am terminat coborarea si am lasat stancile cele mari in urma, am ajuns la nivelul brazilor. Acum trebuia sa revin cumva pe muchie, pe culme. E greu sa te mai orientezi odata ce-ai intrat intre braduti, dar nu-mi faceam probleme.

Zapada e mai mare pe-aici dar sunt si zone in care pamantul e inghetat si ar fi prins bine coltarii. Incerc sa infig pioletul in pamant sa am un punct de sprijin si ma tin si de crengile uscate ale brazilor ca sa pot urca. Rucsacul se agata in crengi asa ca incep sa le rup pe cele din fata mea – acelea mici si uscate, care nu fac decat sa-ti pandeasca ochii sa ti-i scoata – sau macar sa te zgarie putin pe fata. Trebuie sa fii atent si cand le rupi, sa nu privesti spre ele, pentru ca sar aschii cand nu te astepti!

Am ajuns la baza unei stanci mai micute si ca sa merg mai departe trebuie sa ma catar pe ea. Reusesc cu greu, dar sus constat ca n-am castigat mare lucru: stanca e mica, doar portiunea pe care ma aflu, trebuie sa o cobor in partea cealalta.

Dar ce senzatie sa fiu pe marginea prapastiei, deasupra copacilor, privindu-mi umbra in vale. Super salbatica zona asta, asa cum imi place mie!

Au fost cateva portiuni pe care le-am trecut foarte greu, din cauza ca totul era foarte abrupt, chiar si pamantul din padure, plus ca era si gheata pe la umbra. Totusi, cele cateva stanci pe care m-am catarat m-au facut sa ma simt atat de bine, deasupra padurii, in mijlocul ei.

Iar in spate se zareau stancile Velicanului si valcelul pe unde am coborat…

Mergand pe crengi de jnepeni si pe sub crengi inghesuite de brad, ajung in sfarsit sa simt  si ceva pamant stabil sub picioare. Apoi urc pe un alt varfulet golas, superb, unde ma opresc sa mananc ceva. Ce loc incredibil pentru o pauza de masa!

Iata-l vazut de pe vf Velicanu, unde fusesem mai devreme.

Aceasta zona, cu stanci care ies din padure, salbatica si inghesuita, abrupta, mi-a amintit si de o portiune din Buila-Vanturarita, dar si de muntii Vrancei – de Dealul Negru. Diferenta era ca aici vedeam o multime de localitati in vale, era genul de salbaticie aflata atat de aproape de oameni, dar foarte greu accesibila.

Superba zona aceasta, chiar daca am ajuns cu ceva emotii pana aici, riscand sa alunec de pe vreo stanca sau prin padurea inghetata. Mi-ar fi trebuit o coarda uneori sa fac cate-un mic rapel, sau macar o asigurare. Dar cu atentie multa am trecut cu bine, tinandu-ma de fiecare fir de iarba sau creanga de copac ce-mi ieseau in cale.

Cel putin peisajul e fantastic, cu stancile varfului Velicanu spre sud-est si Bucsoiu in spatele lui…

Inspre nord se zareste vf Velicanu Mic, cu stancile acelea albe ca punct de reper. Pare mult de mers pana acolo dar sper sa pot sa urmaresc culmea si sa ajung chiar in saua de sub varf. Iar dincolo de el se vede drumul de tara ce duce spre Rasnov, pe unde sper sa ajung sa merg si eu.

Dupa ce cobor de la locul de masa si las in urma si ultima stanca, gasesc prin zapada urme de urs. Cred ca aveau cateva zile, dar a fost  interesant sa le gasesc acolo – trebuie ca era unul din ursii inca salbatici ai Bucegilor, si nu gunoierii din Sinaia.

De acum incepe coborarea prin padure si atentia se indreapta spre gasirea si pastrarea directiei corecte – lucru nu foarte usor de facut cand nu vezi nimic la departare sa ai un punct de reper. Din culmea principala pe care trebuie sa o urmez mai pleaca si alte picioare de munte, toate par sa fie cele bune, dar numai unul este! Din fericire am gasit niste marcaje forestiere, rare, dar care atunci cand apareau ma anuntau ca sunt inca pe directia buna.

La un moment dat am simtit ca am pornit pe o culme gresita, asa ca am traversat inapoi spre stanga pana pe o alta, si am facut bine – desi aveam o senzatie ciudata ca nu voi iesi chiar unde voiam sa ies. Exista o imitatie de poteca facuta de animale, dar destul de greu de urmarit.

Copacii din jur sunt plini de urme de gheare de urs, iar unii au fost curatati de coaja pe zone mari…

Apoi brazii sunt inlocuiti si de fagi, coborarea abrupta si ingusta se mai domoleste si se largeste si ajung curand chiar in saua de sub varful Velicanu Mic, acolo unde voiam sa ajung! In sa nu e desigur niciun indicator, dar pare sa fie un inceput de poteca ce merge spre stanga, ducand in vreun drum forestier. E oricum o zona larga, dreapta, iti dai seama de ea chiar daca e impadurita si nu vezi nimic in departari.

Eu ma opresc sa topesc putina zapada pentru ca nu mai aveam apa. Am pus in ea si niste crengute de brad, sa fac un ceai, dar pana fierbea apa ar fi durat prea mult, asa ca n-am reusit.

Am stat si m-am gandit daca sa fac stanga spre drumul forestier, sau sa mai urc si pe Velicanu Mic, fara poteca, la nimereala. Am hotarat sa nu mai urc, asa ca am pornit printre baltile de pe pamant spre vest.

Totusi, privind spre dreapta spre panta ce urca la varf ma gandeam… „asta e un varfulet unde nu voi ajunge niciodata” – pentru ca ce sanse sunt sa ma intorc aici? Asa ca am facut brusc dreapta si am inceput sa urc spre el, gandindu-ma ca de-acolo voi gasi o poteca de culme si voi reusi sa duc la bun sfarsit planul initial. Daca tot am pornit in aventura, sa o termin cum trebuie!

Urcusul pana pe varful acesta de 1319m nu e lung, dar e putin obositor – mai ales ca singura poteca e una facuta de porci mistreti – si se strecoara printre crengi si peste busteni uscati cazuti la pamant.

Langa varf las rucsacul jos si ma duc sa caut stancile acelea pe care le vedeam de departe, dar nu prea le-am gasit. Am putut vedea insa cat de mare era diferenta de nivel si distanta pe care am coborat-o de la vf Velicanu!

Recuperez rucsacul si urmez poteca mult mai clara ce merge pe muchie, prin padurea de fag. De acum ma simt mult mai in siguranta, simt ca nu mai am cum sa ratacesc traseul, trebuie doar sa urmez culmea – destul de evidenta.

La inceput se merge pe curba de nivel, apoi ajung la niste stanci pe care nu reusesc sa le cobor – asa ca trebuie sa ma intorc putin si sa le ocolesc printr-o alta parte.

Apoi incepe coborarea, se coboara din ce in ce mai mult, uneori destul de abrupt – alunecand pe frunzele uscate, pana ajung la primul drumulet forestier. Puteam sa-l urmez spre stanga si sa cobor mai usor, dar culmea se mai continua putin, asa ca prefer sa o urmez, sa stiu o treaba – chiar daca asta inseamna sa mai urc putin luptand cu oboseala acumulata.

Padurea rasuna de o muzica data tare la vreo pensiune de pe vale. Printre versuri amintesc „I am the one” cantat de Michael Jackson si „time of our life” din Dirty Dancing. Asa ca nu ma supar ca am si muzica, mai ales ca I am the (i) one si this is the time of my life.

Ultima coborare a fost cea mai abrupta, pe un mal de pamant pe unde cred ca se trageau la vale busteni sau ceva. Pe margine gasesc multe floricele mov, apoi ies intr-un drum forestier tare frumos, dar care pe harta lipseste cu desavarsire.

L-am urmat spre dreapta apoi am intrat iar in padure facand stanga, ca sa scurtez si sa cobor spre drumul principal de pe valea raului Pîrîu Mare. Unde am ajuns dupa circa 6 ore de cand am plecat de la refugiu.

Nu stiam unde am iesit exact, dar am gasit pe un stalp marcajul banda albastra si mi-am dat seama ca e vorba de drumul ce duce la ”uzina veche”, iar marcajul e cel pe care am urcat si eu la Malaesti. Nu stiam insa cat de departe sunt de Rasnov, ma gandeam ca voi merge pe jos pana la intersectia cu drumul principal (Predeal – Rasnov) de unde voi face autostopul ori intr-o parte ori in alta – ca eu voiam sa ajung la Brasov, deci oricare varianta ar fi fost buna.

Insa ceva incredibil s-a intamplat, o coincidenta de nici sa speri la ea nu iti permiti. Cat m-am oprit sa ma spal putin la rau (ca mi-era rusine sa fac autostopul asa plin de praf si ciufulit), pe langa mine a trecut (in sens invers) o masina, iar fata de pe locul din dreapta mi-a facut cu mana. Ma gandeam ca na, m-a vazut cu rucsac, o fi si ea om de munte, de-aia m-a salutat. Dar apoi masina s-a intors si a oprit, iar fata a venit pana langa rau sa-mi spuna ca e Catalina Crisan si ma cunoaste de la intalnirea Kogayon la care fusesem in urma cu vreo saptamana – si ca mai ma stie si de pe carpati.org! Si ca merge la Bucuresti si ar putea sa ma ia cu ea. Deci care sunt sansele sa se intample asa ceva?! Sa te recunoasca cineva care te-a vazut o singura data si care te stie mai mult de pe internet decat din viata reala, undeva in mijlocul pustietatii pe un drum forestier pe unde nu trecea nicio masina? Nu stiu care sunt sansele, dar nu conta. I-am multumit si m-am urcat in masina cu gand sa ma opresc la Breaza si de acolo a doua zi la Brasov, la expozitia de la galeria Europe (deschisa pana pe 15 aprilie!).

Am lasat astfel in urma drumul prafuit si varful Bucsoiu ce se ridica impunator deasupra lui.

…

Desi am zis ca perioada asta a anului nu prea imi place, pentru ca natura e inca mohorata, uscata, iar zapada se transforma in noroi si gheata si nu mai are farmecul unei zapezi de poveste, aceste doua zile au avut multe sa-mi arate si sa ma invete si a fost o experienta de care pot sa fiu mandru si sa-mi amintesc cu placere.

Un singur lucru rau mi s-a intamplat, de care mi-am dat seama abia acasa. Am pierdut ceva pe traseu, o insigna micuta si plina de valoare sentimentala pentru mine. Mi se pare trist si sa spun cu ce era insigna, pentru ca-mi aminteste si mai rau ca am pierdut-o. Dar stiu portiunea unde e, asa ca dupa ce se topeste zapada poate voi reveni pe-acolo special pentru a o gasi. Incerc totusi sa nu las asta sa afecteze bucuria pentru tot ceea ce am castigat in aceasta excursie…

Am vazut locuri noi pe unde nu mai fusesem, unele ascunse de ceata iar altele luminand albe pe fondul albastru al cerului… Am redescoperit Bucegii si dorinta de a-i colinda, am folosit pentru prima oara pioletul si asta mi-a deschis si mai mult apetitul pentru ture in care sa am nevoie de el… Am simtit macar putin cam ce inseamna mersul pe un valcel inzapezit si am dus cu bine la capat aventura de pe o culme total straina, salbatica si neumblata. Am fost in mijlocul naturii si m-am simtit minunat sa fiu acolo, fara frica de animale salbatice in ciuda urmelor din zapada si fara frica de a ma rataci – pentru ca nu eram chiar la capatul Pamantului.

M-am simtit liber si nebun intr-un mod de care deja mi-e dor si am lasat acolo sus o parte din mine, care sa ma cheme si-n viitor spre creste. O parte ce contribuie atat de mult la crearea unui ”eu” mai bun, mai puternic, mai stabil.

Ioan Stoenică, 5-7 aprilie 2011.

Mai multe imagini sunt aici: album tura Bucegi.