Luni, 18 aprilie, in jur de ora  22:

Maria: ai timp maine sa vii prin Izvor cu mine sa imi faci niste poze ? e ziua mea si voiam sa imi fac cu lumanarile 1 9. Am si cu 1 8…

Ioan: (…)chiar ma gandeam ce cadou sa-ti iau si ma gandeam sa-ti fac niste poze, dar n-aveam cum sa ti le dau ca si cand deja ti le-am facut, ca insemna sa ti le fac fara sa stii… deci sa te urmaresc cand iesi de la scoala sau ceva :))

Maria: aaa, pai deci s-a nimerit la fix! (smiley cu inimioare)

Ioan: (…) pai tu ai si scoala maine? la ce ora iesi?

Maria: eu sunt in vacanta

Ioan: moaaaaa, pai si ce cauti acasa? pe munteee!!! nu vrei pe munte? de ziua ta? zi repede, sa-mi fac bagaju! mergem la o stanulita draguta, te imbraci dragut in stana, sedinta foto…

Maria: =))

Ioan: iti dau sacul meu de iarna! platesc eu transportul! ;;)

Pe la ora 23 ne hotaram sa facem o excursie doar de o zi in muntii Baiului, ca sunt aproape si am avea timp plus ca am avea bagaj mai usor. De fapt am zis ca iau doar eu rucsacul si pun si lucrurile Mariei, ca sa mearga ea mai usor, fara rucsac. A doua zi (19 aprilie) la 6 dimineata eram deja in tren. Destul de spontan as zice.

Vremea nu se anunta deloc buna, dar speram cel putin sa nu ploua – desi pe la Ploiesti ploua.

Am urcat din Azuga, pe acelasi traseu pe care in urma cu o saptamana urcam cu Stefan (pe culmea Sorica – Urechea – vezi acea excursie aici). De data asta insa padurea e plina de zapada proaspata, adanca – asa ca ne bucuram ca nu suntem primii care trecem pe acolo si ne folosim de urmele sapate in zapada de “inaintasii nostri”.

Printre inaintasi se numara si un frumos (banuiesc ca era frumos) exemplar de urs brun, care si-a lasat niste amprente de toata frumusetea si claritatea pe poteca noastra.

Frumoasa e padurea cu plapuma alba si groasa, fagii inalti, poteca ce merge destul de lin… Ba de aceasta data ea a fost si locul perfect ca Maria sa-l gaseasca pe Fat-Frumos, transformat in fag de o vrajitoare nebuna. Ea l-a recunoscut insa usor dupa frumusetea chipului ce reusea sa iasa la lumina de sub scoarta copacului….

In afara de zapada (care acum o saptamana nu era), mai descopar ceva nou chiar pe traseu: brazi multi cazuti la pamant, daramati de furtuna ce s-a strecurat printre ei…

Pana la iesirea in creasta, padurea mi-a atras atentia inca o data sa nu mai folosesc expresiile “mai e putin” sau “asta e ultimul urcus si iesim in creasta”. De mai multe ori pe acest traseu am avut impresia asta, ca dupa urmatorul urcus se iese in creasta – si de si mai multe ori m-am inselat. Urcusul e fara capat – daca nu cumva ai facut deja vreo 2 ore, caz in care ar trebui sa fi ajuns la capatul de sus al padurii. Cu Maria am urcat prin padure cam o ora si 40 de minute pana am ajuns la golul alpin (cu Stefan facusem o ora si vreo 20 de minute – ca se intreba Maria cat am facut).

La iesirea din padure zapada e si mai adanca, iar in spate Bucegii sunt cu capul mult mai in nori decat noi. Asta nu poate decat sa ne bucure, ca daca e ceață, pe creasta Baiului ai toate sansele sa te pierzi. Mariuca e incalzita de la urcus asa ca trebuie sa insist eu sa-si puna macar fularul la gat, sa apere de vant. Eh, lasa ca nici eu n-aveam parazapezi! :))

Trecem pe langa statia telecabinei, care chiar functioneaza – aducand sus pe partie cativa schiori – in mare parte copii (ei sunt in vacanta). Ma gandeam ca asta e momentul potrivit sa vii la schi, nu cand stai la cozi interminabile ca sa urci de 2 ori cu telecabina. Dar nu mereu e zapada buna la jumatatea lui aprilie.

Panta de sub varful Urechea dar si valea cea mare de sub noi sunt pline de zapada – si ma uit putin temator in stanga noastra, spre deal. Asa ca mai vorbim despre avalanse, ii explic Mariei de ce nu e bine sa tai panta pe poteca de vara (care ocoleste varfurile) ci sa mergi direct pe creasta, peste varfuri…

Noi mergeam pe poteca (drum) pentru ca erau deja urme facute, bulevard (deci noi nu mai influentam stabilitatea zapezii), iar pe marginea drumului era pamant, nu mereu era zapada. In plus, zapada era destul de compacta – proaspata, cazuta direct pe pamant – si nu peste un strat mai vechi si inghetat de zapada (cand am fost cu Stefan nu mai era zapada deloc pe-acolo). Asa ca sansele sa o ia la vale erau mici, desi in Bucegi riscul de avalansa pentru aceasta perioada era estimat la 5 din 5 (maxim) – dar pentru altitudini mai mari decat cea la care ne aflam noi.

Dincolo de varful Urechea poteca trece pe partea cealalta si avem privelisti spre muntii Neamtului. Pe mine ma atrage mai mult imaginea vaii Cazacu…

Dupa ce trecem de varful Cazacu si ajungem la intersectia culmii principale cu Petru – Orjogoaia, ne oprim pentru o pauza de rontaiala intr-un loc cat de cat ferit de vant. La intersectie am ajuns cam pe la 13.30, deci dupa vreo 3 ore de mers (destul de putin!).

Maria tine post si n-am prea avut ce sa-i iau de mancare, dar am fost bucuros sa impart cu ea punguta cu alune de padure (!) primita cadou de ziua mea de la un profesor din Brasov care a vizitat expozitia. Si turta dulce a fost buna si oricum, orice ai manca prinde bine – avand in vedere consumul ridicat de calorii pe timpul urcusului. Pentru cine vrea sa slabeasca, muntele poate fi o parte importanta a solutiei! (partea cea mai importanta ramanand desigur vointa persoanei respective).

Hotarasem sa mergem spre sud, spre varful Baiul Mare – cel mai inalt din partea asta de creasta. Maria nu mai fusese pe-aici niciodata, eu pe varf fusesem de 2 ori. Dar nu conta chiar deloc, imi doream mai mult sa se bucure ea de traseu si de munte, ba nici poze cu peisaje n-am facut prea multe: am facut mai mult cu ea – sa aiba de unde alege. In spate se vede culmea de unde am iesit din padure…

O vedeam cam obosita, tacuta, imprumutase putin din atmosfera mohorata a cerului – din cauza oboselii. Totusi isi amintea sa zambeasca atunci cand ii facem poze, bucurandu-ma cu zambetul ei copilaresc care in acea zi implinea 19 ani.

In partea dreapta se intinde lunga si alba culmea Zamora, am trecut si de varful Baiutul dar si de Baiul Mic si ne apropiem de tinta noastra…

A urmat ultimul urcus (de data asta nu puteam gresi!) pana pe varful Baiul Mare (1908m).

In urma varfurile Baiul Mic (mai cu iarba) si Baiutul (mai cu zapada) raman sub noi, iar in departare se vad muntii Neamtului. Gata, acum chiar e ultimul urcus!

Pe varf avem parte pentru prima oara si de soare, chiar daca vantul e mai puternic, incercand sa ne impinga in Valea Rea (si imensa) de sub noi. Asa ca ne adapostim putin sub varf, intr-un locsor dragut protejat de vant. Am ajuns aici pe la ora 15, dupa vreo 4 ore si 45 de minute de cand am plecat din Azuga, ceea ce mi se pare foarte tare.

Zapada e mai putina in partea asta de creasta, partea nordica a fost mult mai acoperita de norul de acum cateva zile – cel ce si-a revarsat lacrimile albe peste munte. Noi ne bucuram insa de raza aceea, dar si de peisajul putin incetosat din jur. La departare se zaresc muntii Grohotisului si muntii Neamtului (cine mai are ochi si pentru ei cu asa prim-plan)

Bucegii parca s-au mai luminat si ei putin, dar pe mine cel mai mult ma impresioneaza Valea Rea – acea vale abrupta si larga de sub varf, pe marginea careia Maria se chinuie sa prinda semnal sa anunte acasa ca suntem bine (desi nu a reusit, iata dovada ca a incercat!)

Analizam putin si harta ca sa stabilim un traseu care sa ne permita sa prindem personalul din Sinaia sau Busteni. Eu ziceam ca avem timp sa continuam spre sud si apoi pe Piscul Cainelui in Sinaia – pe unde eu am mai fost, dar parea mai scurt sa coboram pe muntele Cumpatu – o culme ce pornea chiar de aici de la varf si se vedea a fi foarte frumoasa. Pe-acolo nu mai fusesem nici eu, asa ca un traseu nou si nemarcat pe care sa-l cunosc acum nu-mi displacea deloc. Si pe acolo am hotarat sa coboram, urmand toata culmea aceasta lunga spre stanga – si pana in Sinaia.

La inceput coborarea e abrupta, sunt si multe  pietre prin iarba – dar cel putin nu e zapada deloc pe unde mergem. Prin vai sau prin denivelarile de langa creasta se mai zaresc mormane de zapada ce formeaza cornise, dar si zone adapostite in care ai putea sa-ti sapi barlog pentru o noapte… (Maria si-a amintit astfel de cuvantul ”bivuac”).

Apoi mergem mai usor, mai lin, pe culmea marginita de Valea Rea in partea stanga, pe unde imi aminteam ca a urcat Andrei St – si ne gandeam ca e ceva de urcat pe-acolo…

 …iar in urma noastra varfurile cele mai inalte raman rapid in departare – si varful Cumpatu in stanga.

Dupa aceasta portiune lina mai urmeaza o coborare mai abrupta, apoi iar o portiune lina. Ne oprim si pentru o poza care sa aminteasca motivul principal care ne-a pus pe drumuri in aceasta zi…

Dupa ce trecem de varful Cumpatul (1651m) zapada ramane in urma si ultima coborare spre padure e presarata cu iarba galbena si branduse, dar si cu un soare bun ce face sa straluceasca acoperisurile din Sinaia – pe care le vedem departe in vale.

De la varful Cumpatu sunt mai multe variante/culmi pe care se poate cobori, pe timp de ceata orientarea poate fi foarte dificila. Noi am mers pe varianta cea mai sudica, pe culmea cea mai din stanga.

La marginea padurii gasim si o stana (probabil Stana Mare – de pe harta), pe care o inspectam curiosi sa vedem de cate margarete este. Ne-am gandit apoi ca daca la hoteluri se zice ca sunt de x stele, la pensiuni de x margarete, la stane ar trebui sa se cheme altfel. Inca nu ne-am decis asupra denumirii de ”x conuri”, „x crengi de brad” sau ”x branduse”.

Pentru ca nu era prea bine izolata, ”podeaua” era cam in panta si priciurile erau cam murdare iar peretii plini de… mesaje de incurajare pentru politicieni, eu am zis ca nu-i dau mai mult de 2-3 conuri, crengi de brad sau branduse. Desi de afara arata tare dragut si cu siguranta in caz de nevoie ar fi un adapost tare primitor.

Culmea pe care am intrat in padure, Plaiul Tufa, e o culme foarte frumoasa! Poteca (nu se prea vedea din cauza zapezii) se strecoara printr-o padure rara de fag, fagi inalti, foarte frumosi! Pe jos sunt floricele printre frunzele uscate de pe care zapada s-a topit, iar soarele lumineaza totul tare dragut. Aici simtim pentru prima oara pe anul asta atmosfera de primavara in padure, iar la asta au contribuit si pasarelele care ciripeau.

I-am spus Mariei sa mergem in liniste ca poate surprindem si noi vreun animal – ea nu prea ar fi vrut dar s-a conformat. Oricum ne cam dadeau de gol crengile de pe jos ce trosneau la fiecare pas. Am reusit sa vedem de la distanta o caprioara ce fugea speriata spre desisul padurii din vale.

Am gasit si ceva albastrele prin padure, dar si ghiocei – cam ofiliti insa.

Culmea e interesanta si prin faptul ca merge destul de lin, dar portiunile de lin sunt intrerupte de cate o coborare mai accentuata – ca niste trepte lungi. Ajungem insa si-n capatul culmii, de unde era evident ca se va cobori abrupt. Cu putina orientare facem stanga – pentru ca voiam sa coboram la drumul de pe Valea Rea, deci mai aproape de Sinaia, si nu spre dreapta spre Poiana Tapului.

Coborarea este intr-adevar foarte abrupta, pe frunze si pamant si crengi cazute – dar ne descurcam bine. Se vede ca au mai fost si altii pe-aici inainte, e un firicel de poteca ce face serpentine ca sa coboare mai usor.

Apoi ajungem la un spatiu deschis ce ne ofera privelisti chiar spre Sinaia – unde observam gara precum si faptul ca nu mai avem asa mult de coborat. Aceasta ultima portiune a fost parca si mai abrupta si poteca nu parea sa mai existe.

Am ajuns la drumul de pe Valea Rea cam dupa 50 de minute de cand am plecat de la stana si vreo 2 ore de cand am inceput sa coboram de la varful Baiul Mare. Cativa muncitori se uitau la noi ca la urs, ca am iesit plini de noroi dintr-o padure unde nici poteca nu era.

La urcus aceasta varianta ar fi foarte solicitanta, dar ca reper, cum treci Prahova si intri pe drumul forestier, pana sa ajungi la casa aceea de pe stanga, trebuie urcat prin padure – tot in stanga. Si urci pe unde crezi ca e mai bine (posibil sa fie si vreo poteca mai evidenta pe undeva), pana ajungi in culme. Apoi urmezi culmea impadurita spre dreapta pana iesi din padure, la stana.

Iata cum se vedea culmea coborata de noi prin padure (ultima portiune) de la calea ferata:

Un singur lucru simt sa mai mentionez , ca mi-a ramas in minte din calatoria cu trenul spre Bucuresti: dragi fete, daca baietii din jurul vostru nu stiu decat injuraturi, cuvantul ”chioșc”, ”cha-ching” si ”google it”, e cazul sa va cautati alti prieteni! Unii care sa nu mai tina toata ziua pe buze diferite organe sexuale masculine si sa aiba si ceva inteligent/interesant de spus (ceea ce presupune sa stie mai mult de 3 cuvinte).

 Si daca atunci cand fumezi in tren si-ti iei amenda (pentru ca in tren fumatul este Interzis!) spui ”am bilet, pot sa fac ce vreau!” si nu ”frate, cat de disperat trebuie sa fii sa nu te mai poti abtine 30 de minute din a fuma??”, din punctul meu de vedere esti  un sclav al tigarilor sau al impresiei ca fumatul te face cool, deci (dar nu doar din acest motiv) esti un mare idiot. Pacat de fata aia draguta de langa tine.

Revenind insa la excursia noastra PE munte (ca si tinerii respectivi fusesera La munte), a fost o excursie spontana, cu de toate – si din partea vremii dar si a muntelui. Cred ca ne-am bucurat mai mult dupa ce am ajuns pe varful cel mai inalt, ca acolo a aparut si soarele si de-acolo traseul n-a mai fost obositor – fiind de coborat.

Cu siguranta aceasta zi nu intra in categoria ”multe zile se uita, multe trec fara rost”, asa ca ne vom aminti de ea cu placere. Eu am fost bucuros nu doar ca am plecat de-acasa pe munte, cat mai ales pentru faptul ca Maria a vrut sa urce cu mine, aceasta fiind de fapt a doua noastra tura in aceasta formula (prima a fost pe Postavaru). In speranta ca in viitor vei lasa comoditatea de-o parte mai des si-mi vei spune ca vrei pe munte, nu-mi ramane decat sa-ti urez… bafta la bac? Neee… La multi ani Mariucaaaa! 😀 

…

Ioan Stoenică, 20 aprilie 2011 – despre tura din Baiului din 19 aprilie.

…

Ps. Pt cine nu stia deja, Maria e sora mea cea mai mica.