Ati vazut filmul ”yes man”? Ei bine ideea de a spune ”da” oricarei provocari nu e chiar asa rea – desi nu strica sa-ti folosesti si mintea uneori (ba poate chiar mai des). De multe ori e mai comod sa spui ”nu”, pentru ca asta presupune sa nu faci nimic, nu trebuie sa lupti pentru nimic, nu trebuie sa faci niciun efort – spui ”nu” si gata, ramai acasa. E mai usor. Dar cum ar fi sa spui ”da” chiar daca nu e asa usor? Chiar daca asta ar presupune sa faci un efort, poate niste sacrificii? Oare in care situatie satisfactia ar fi mai mare? Sa dai cu piciorul unor ocazii doar pentru ca… ce? Nu te simti pregatit? Vei fi vreodata? Uneori acel ”da” spus raspicat poate fi un sut in fund foarte util, te face sa nu mai poti da inapoi de la ceva ce ti-ai dori si care ti-ar aduce mult mai multa bucurie decat acel ”nu”. Depinde desigur de situatii, trebuie sa stii sa le alegi.

In aceasta idee am spus si eu ”da” unei excursii de doua zile la vreo 500 de km de Bucuresti, in muntii Banatului – mai exact, in muntii Aninei. Bine, in cazul meu nu a fost ceva chiar total neasteptat. Stiam ca in aceasta perioada Otto este intr-o excursie prin muntii Banatului vreo 2 saptamani. Otto e tipul din Cehia alaturi de care am fost in Nemira in decembrie. Vorbisem inainte sa facem cumva sa ne intalnim, mi-ar fi placut sa-l insotesc cateva zile in excursia sa, mai ales ca prin acei munti nu mai fusesem niciodata.

As fi vrut sa ajung in zona Cheilor Nerei in acelasi timp cu el, dar sincronizarea a fost foarte dificil de facut din doua motive: pe 15 mai eu trebuia sa fiu la Craiova cu masina pentru a lua tablourile tatalui meu si fotografiile mele de la expozitie – deci trebuia sa plec ori inainte de aceasta data (de preferat) ori dupa (caz in care pierdeam beneficiul drumului pana la Craiova – platit de parintii mei, ca oricum trebuia sa ma duc acolo pentru ei). Si al doilea inconvenient a fost faptul ca Otto nu prea avea semnal prin munti si cu doua zile inainte habar nu aveam pe unde a reusit sa ajunga, daca s-a apropiat de cheile Nerei sau nu.

Ar fi trebuit vineri (13 mai) sa plec singur, dar nu mai aveam  niciun chef. Nu stiam daca Otto a reusit sa se apropie de zona propusa, costurile ar fi fost mari pentru ca eram singur, duminica trebuia sa fiu oricum inapoi la Craiova si nici nu-mi cumparasem nimic din cele necesare (adica mancare). Dar in aceeasi seara (joi) plina de nehotarare ma suna Otto sa-mi spuna unde este si ca a doua zi ajunge in Sasca Română, de unde se intra in cheile Nerei. Nici n-am apucat sa inchid telefonul ca m-a cuprins asa o neliniste, niste furnicaturi de dor de duca, desi nu eram inca hotarat daca voi merge sau nu. Pana la urma am zis ca n-as putea ”sa-mi cumpar” nimic mai frumos de banii pe care i-as da pe benzina, asa ca am zis ”yes man!”.

Cum surorile mele nu puteau sa mearga, pe cine sa mai anunt eu cu 10 ore inainte de plecare despre excursie? Pe Stefan! Care s-a entuziasmat rapid de idee, dar mi-a dat raspunsul pozitiv abia dimineata. La el a fost si mai spontana faza, ca s-a trezit asa din senin ca ar putea sa mearga – eu macar stiam orientativ care e treaba. Oricum, deja era lux, nu mai plecam singur, aveam si companie pe drum si la cort si costuri mai reduse… Perfect!

Vineri am cumparat cate ceva de mancare, l-am luat pe Stefan si am pornit pe autostrada pe la 11. Dupa vreo 40 de km opresc sa mananc ceva si-l intreb pe Stefan daca a luat cortul. El ma intreaba mirat daca glumesc si astfel realizam ca niciunul din noi nu a luat cortul. Eu am crezut ca-l ia el, el ca-l iau eu si uite asa. Ne gandim putin la varianta sa dormim pe iarba printre vipere dar nu suna bine, asa ca facem cale intoarsa gandindu-ne ca asta va fi singurul ghinion – e mai bine ca am scapat de el si deci excursia nu va avea parte de asa ceva! Acum mi-am dat seama ca era vineri, 13 – si mor de ras cand ma gandesc ca unii oameni au astfel de superstitii.

Am luat cortul meu si-am coborat iar la masina. Nu plecam bine ca ma suna Corina sa-mi spuna ca interviul ei s-a mutat de la ora 19 la ora 14… ceea ce insemna ca daca mai asteptam vreo 3 ore, ar fi venit si ea cu noi. Nu de alta, dar ea isi dorea sa mearga in cheile Nerei inca din septembrie, si acum se uita cam urat la mine cand i-am zis ca ma duc acolo fara ea.

Ma consult cu Stefan, care nu e deloc deranjat de amanarea plecarii, asa ca ne punem pe asteptat – o asteptare care a meritat, ca doar acum eram 3 si aveam cu noi si o fata frumoasa.

Si ajungem in Craiova, unde vizitam expozitia de la Galeria Arta in ultimele sale zile. Ma bucur de fiecare data sa-mi vad fotografiile cu rama si geam puse pe peretele vreunei galerii 😀 Nu mai zic ca in noaptea urmatoare (noaptea muzeelor) au intrat si au admirat lucrarile peste 500 de oameni! Nici pe blog n-am atatea views! :))

De la Craiova am plecat spre Drobeta Turnu Severin, apoi Orsova si Baile Herculane. De aici am urmarit cu atentie indicatoarele pentru ca trebuia sa facem stanga spre Anina si nu mai aparea drumul respectiv. Am vazut insa cand am trecut de localitatea… Iablanița. Eh, in fractiunea aia de secunda de intuneric in care conduceam, mie mi s-a parut ca localitatea respectiva se chema Ia Blănița. Asa ca urmatoarele 20 de minute au fost presarate cu rasete si glume tematice: Ia Blănițaaaa neamuleeeeee! Numai la Ia Blănița puteti lua blănițe de calitate, etc etc. Am luat si noi blănița in amintire (desi prima oara am uitat sa scriu despre asta in jurnal) si am mers mai departe, facand stanga pe intuneric spre Șopot Nou.

Drumurile au fost bune pana la intersectia spre acest sat, de unde drumul a capatat aspect de forestier. Vreo 30 de km ne-a zgaltait masina, Corinei deja ii era cam rau, se facuse noapte de-a binelea si drumul nu se mai termina. Pana in Sasca Montană drumul a parut chiar drum forestier, dar cel putin padurea prin care mergea pe la inaltime era frumoasa. Eu inca ma bucuram de ea, desi era miezul noptii si parea ca nu vom mai ajunge niciodata unde trebuie. Ne-am folosit din plin de atlasul rutier pe care-l aveam – super util la masina omului. Dar acum e clar ca am fi ajuns mult mai repede daca o luam pe lungitura prin Moldova Noua sau chiar prin Anina.

Am trecut de Cărbunari, am gasit chiar si un indicator spre Lacul Dracului (unde trebuia sa ajungem duminica) si am ajuns in Sasca Montană. Pentru ca n-am gasit celalalt sat, Sasca Română, am pus cortul la marginea drumului unde am gasit un spatiu liber.

Am dormit doar vreo 4 ore, pentru ca ideea era sa plecam cat mai devreme ca sa ne intalnim cu Otto si prietenul lui undeva in zona Ochiul Beiului – prima noastra tinta.

…

Sambata, 14 mai 2011. Traseu: Sasca Română – podul Bei – lacul Ochiul Bei si cascada Beușnita – inapoi la podul Bei – cheile Nerei – lacul Dracului (dormit la cort).

Trezirea dupa doar 4 ore de somn e mult mai usoara atunci cand in loc de ceas desteptator iti suna la cap cateva privighetori – care se trezesc cu prima geana de lumina.

Am reusit sa strangem destul de repede si am mutat masina in satul Sasca Română – care nu era pe aceeasi sosea ci pe o deviatie spre dreapta, chiar in susul Nerei. Era un indicator in centrul satului dar era cam sters. Punct de reper este centrul de informatii si biserica din Sasca Montană, iar asfaltul pana acolo e foarte bun.

Am lasat masina langa o fantana pe o ulita secundara si am intrebat cativa localnici despre traseu. Si astfel am pornit frumos pe marcajul banda rosie, emotionati de prima intalnire cu raul Nera.

Trebuie sa fii atent la inceputul traseului, cand drumul incepe sa coboare printr-un tunel de pamant si crengi, traseul face stanga si traverseaza raul peste un pod suspendat. E un mal de pamant care te poate face sa nu vezi podul. Daca ai ajuns jos pe malul apei inseamna ca ai trecut de el.

Soarele diminetii straluceste deja puternic, Nera pare un rau foarte salbatic ce tocmai s-a calmat la iesirea dintre munti, iar copacii ce-si apleaca peste el crengile dau un aspect foarte placut malurilor.

Observam rapid aspectul de zona mediteraneana, influente climatice de genul asta. Desi la munte te astepti ca natura sa fie putin inapoiata, aici nici vorba: salcamii infloriti miros superb, corcodusele sunt numai bune de rontait (verzi desigur) – nici in Macin, unde e mult mai cald, nu am gasit corcoduse facute!

Marcajul e bun dar si drumuletul e destul de evident – marginit de tufe de tot felul, mergand uneori pe la umbra alteori prin poieni ce-ti permit sa vezi malurile stancoase de care te apropii. Lumina nu e foarte buna pentru poze, dar ne bucuram de peisaje in primul rand cu ochii nostri…

Suntem constienti de faptul ca aceasta zona e renumita pentru numarul mare de vipere si avand in vedere si soarele ce incalzeste stancile din jur, conditiile sunt prielnice viperelor sa iasa la lumina. Asa ca mergem atenti, mai ales in zonele cu stanci si bolovani, dar si prin tufisuri sau iarba inalta de pe margini.

Ioan, Corina si Stefan.Ajungem la un indicator care ne arata directia spre traseul cu tunele. Asa ca ne trezim rapid pe marginea unor prapastii, sub niste versanti stancosi ce se inalta spre cer pe partea stanga. Potecuta merge printre stanci, uneori pe marginea inalta a apei si uneori… prin tunele!

Tunelele sunt sapate in stanca, unele sunt suficient de inalte pentru a merge prin ele normal, altele insa sunt mai mici – asa ca trebuie sa mergi cu capul plecat (cum se obisnuieste la metrou in Bucuresti).

In caz ca te intrebi de ce era nevoie neaparat de aceste tunele, daca nu se putea face o poteca ocolitoare, raspunsul il primesti rapid cand iesi dintr-unul din ele (care se vede in coltul din dreapta jos)

Imi place mult imaginea Nerei, un râu calm de culoare inchisa, inconjurat de copaci mari si vegheat de culmi impadurite cu pajisti largi la poale.

Imi place insa si mai mult ideea de a descoperi parti noi din tara noastra, de a vedea munti si locuri unde n-am mai fost niciodata. Sentimentele sunt diferite fata de o excursie in muntii Baiului de exemplu, unde am mai fost de-atatea ori. Dar fiecare excursie are farmecul ei, spun doar ca nu strica uneori sa lasam gandul sa zboare departe, in recunoastere, ca apoi, intorcandu-se la baza, sa ne puna corpul in miscare…

Dupa circa o ora de cand am traversat Nera pe podul balanganit ajungem la o sosea, unde ne intampina mai multe panouri informative dar si doi barbati de la administratia Parcului National. Stiam ca pentru vizitare trebuie sa platim 5 lei de persoana si chiar nu ne suparam pentru asta – mai ales ca am primit si un pliant dragut cu harta zonei pe el (noi oricum aveam printate 2 harti diferite).

Cei doi ni s-au parut foarte de treaba si ne-am sfatuit cu ei si in privinta traseului pe care vrem sa-l facem. Din acest punct, numit ”podul Beiului” (locul unde raul Bei se varsa in Nera), un drum forestier merge circa 6 km spre nord pe malul apei, pana la lacul (izbuc) Ochiul Beiului si cascada Beușnita (care e la vreo 15 minute de urcat de la lac).

 De acolo cea mai simpla varianta e sa te intorci pe acelasi traseu pana la acest pod, ca apoi sa mergi mai departe pe traseul principal, prin Cheile Nerei – spre lacul Ochiul Dracului. Cam asta era planul nostru – desi initial vazusem o varianta mai interesanta, care ne scutea de parcurgea de doua ori a acestui drum forestier. Dar acea varianta, pe la cabana Roșchii, era mult mai lunga.

Intrebam daca au vazut in ziua precedenta doi turisti straini mergand spre lac, dar nu a fost tura lor, deci n-au vazut. Le multumim si pornim sprinteni pe drumul forestier de pe malul Beiului. Marcajul (pe harta) e banda galbena, dar pe teren el nu prea exista – nici nu e nevoie de el de fapt. Drumul e unul singur si e foarte evident pana ajungi la Pastravarie – unde e si o zona amenajata pentru corturi.

Tot acest drum forestier este foarte frumos, copacii isi impreuneaza crengile peste el formand un tunel verde si umbros, raul Bei se vede pe partea dreapta si la un moment dat e si un mic lac de baraj… In plus… suntem in luna mai, cand natura e cea mai vie!

Pana sa ajungem insa acolo observam pe dreapta un indicator: cascada La Văioaga. Un prim obiectiv natural care sa ne incante. De fapt nu aveam idee cat de frumoasa poate sa fie acea cascada, dar imediat ne-am lamurit! Trebuie mai intai coborat vreo 15 metri de langa drum pe o potecuta alunecoasa, si astfel ajungi deasupra cascadei.

Apoi potecuta de pamant coboara inca putin printre doua maluri de pamant si de-acolo ti se dezvaluie cu totul…

Imprejurimile cascadei sunt frumoase, cu stanci acoperite de muschi verzi, vreo doua ochiuri de apa limpezi si adanci… Montez aparatul pe trepied si caut cele mai bune unghiuri…

O cascada superba, aflata chiar pe marginea drumului.

Pe drum pana la Pastravarie opreste o masina si soferul ne avertizeaza sa avem grija ca sunt foarte multe vipere pe trasee in aceasta zona. Le multumim dar ne amintim si faptul ca cei doi barbati de mai devreme, de la pod, ne-au spus ca cele mai multe sunt pe portiunea pe care deja fusesem, prin tunelele acelea. Oricum, aici drumul e foarte lat si evident, nu ai cum sa calci o vipera pe coada. Atentie mai mare trebuie pe trasee mai salbatice, asa cum urma sa intalnim si noi mai tarziu.

Apoi continuam spre pastravarie, unde mai sunt cateva case dar si o rulota parcata pe iarba. Un barbat si o femeie fac plaja la soare, asa ca profit sa-i intreb daca stiu pe unde trebuie luat spre lacul Ochiul Beiului. Raspunsul ma socheaza si ma amuza in acelasi timp: ”habar nu am”. Cum sa fii la 15 minute de un obiectiv natural atat de frumos si interesant, si sa nu ai habar si sa nu-ti pese sa-l vezi si tu? Dar asta nu-i de fapt treaba noastra, fiecare se multumeste cu ce poate si stie – daca nu cu ce vrea.

Gasim mai sus un om din partea locului, care ne spune ca e o potecuta ce ocoleste prin stanga pastravaria (unde accesul turistilor nu e permis) si iese inapoi in drumuletul forestier putin mai incolo. Il intrebam si daca stie sa fie doi barbati urcati la lac si ne confirma ca da, doi straini. Ce bine, inseamna ca ne vom intalni curand!

De la pastravarie pana la lacul Ochiul Beiului se fac cam 30 de minute, printr-o padure si mai frumoasa!

 Nu raspunde nimeni la chemarile noastre asa ca inainte de a ma bucura de albastrul lacului, ma intreb unde or fi Otto si prietenul lui (Libor). Dar imediat gasim un biletel agatat de un panou informativ, un bilet scris de Otto in romana: ”am plecat mai sus” – adica la cascada Beușnița. Nu are ora trecuta pe el, ci doar un gandacel.

Lacul ochiul Beiului este de fapt un izbuc, apa iese la suprafata din partea nordica a lui si se continua la vale prin raul Bei. Desi Stefan spune ca se astepta la mai mult din partea acestui lac (ceea ce nu inseamna ca nu i-a placut), eu il gasesc fermecator din mai multe motive: culoarea albastra, transparența, verdele din jur, vegetatia abundenta ce aproape-l acopera… chiar si pastravul acela singuratic ce inoata prin el sau bolovanii de pe fund.

Apa era atat de lipede incat nu-ti venea sa crezi ca adancimea maxima e de peste 3 metri – pentru ca se vedea foarte clar fundul apei si parea sa fie doar la vreo 2 metri adancime. Aproape ca as fi probat intrand in apa…

E o atmosfera romantica aici, parca ar fi un loc secret, parca pe acel petic de iarba de langa apa, singurul unde bate soarele, au stat candva doi indragostiti – iar iubirea lor s-a transformat in cine stie cate poezii de dragoste sau povesti. De fapt si legenda lacului vorbeste despre asa ceva…

Despre legenda lacului dar si alte informatii despre zona puteti citi (si) aici:

http://www.ecomagazin.ro/ochiul-beiului-si-cascada-beusnita-minunile-din-caras-severin/

Pe valea Beiului Sec se continua un traseu turistic spre localitatea Anina.

Noi insa ne-am oprit sa mancam ceva. Dupa aceea am facut 3-4 ture de lac cu trepiedul in mana sperand sa zarim celebrele iele cum vin sa se scalde in lac, dar nici urma de asa ceva. Ne-am facut noua poza de grup si am inceput apoi sa urcam spre cascada Beușnița.

Urcusul e putin mai pronuntat, de fapt e chiar primul urcus pe ziua de azi – pana la lac drumul fiind foarte lin. Nu mai tin minte ce culoare avea marcajul, dar cu putina atentie poteca se gaseste usor – mai ales cand stii ca ea urmeaza firul apei spre amonte.

Deja zarim cateva mini cascade sau cataracte, dar eu merg inainte fara sa ma opresc, stiind ca urmeaza sa ajungem la o cascada mult mai frumoasa, dar si ca urmeaza sa ma reintalnesc cu Otto. Traversam pe la marginea unei poieni intinse si imediat ii zarim si pe cei doi baieti in fata noastra. Incepusera sa coboare spre lac, dar s-au intors cu noi la cascada ca sa putem sta mai mult de vorba.

Cascada este deosebita, diferita de alte cascade pe care le-am vazut. Apa se scurge prin mai multe fire separate, de la inaltime destul de mare, peste marginile acoperite de muschi verzi. Pare o cascada de pe vreo insula tropicala, cum vezi prin filme.

Lumina nu e foarte buna pentru fotografii pentru ca soarele ne bate in aparate, dar ne descurcam cum putem.

Facem si poza de grup, apoi cei doi baieti merg inainte spre lac in timp ce noi urcam putin si deasupra cascadei pentru a vedea cum se continua rauletul.

Revenind la cascada nu se poate sa nu profit de pestera mica de sub ea pentru a-mi face o poza… umeda!

Intorcandu-ne spre lac, Corina a zarit in mijlocul drumului un sarpe micut – dar ne-am dat seama repede ca nu e vorba de o vipera si ca foarte probabil nu e veninos. L-am lasat in pace si am plecat mai departe. Ulterior Otto ne-a spus ca era de fapt un soi de soparla fara picioare – am mai intalnit si altele pe urma pe traseu.

Intre timp la Ochiul Beiului au ajuns si alti oameni si nu pot decat sa ma bucur de faptul ca mai devreme fusesem singuri – si sa-l invidiez pe Otto ca el a dormit cu cortul chiar pe malul apei.

Pornim asadar spre Podul Bei, inapoi pe acelasi drum forestier – dar ne oprim inca o data la cascada La Văioaga, pentru ca Otto nu o vazuse. De data asta lumina e mult mai puternica, ceea ce initial am considerat un avantaj, dar acum imi dau seama ca era mai buna lumina aceea uniforma, fara prea mari contraste, pe care o avusesem de dimineata. De data asta insa laculetul acela pare mult mai cald si mai mai ca nu m-as supara prea rau daca as aluneca ”din greseala” in el…

Ce nu ne-a placut a fost faptul ca o familie numeroasa de oameni veniti la iarba verde aprinsese un gratar si-si asezase paturica exact langa cascada! Cel putin nu aveau muzica data tare, dar fumul si atmosfera de margine de padure de langa Bucuresti nu ne-a placut deloc. In plus, pe drum tot intalneam oameni de toate felurile – doar era weekend si soare afara, zona este foarte populara. Recomand a se veni in timpul saptamanii daca vreti liniste si pace.

Am tot mers pe drumul acesta vorbind de una si de alta, despre aventura celor doi cehi prin Romania, in muntii Semenic sau cu mocanita de la Anina – sau despre aventura mea din muntii Vrancei. Stiam ca Otto imi citeste jurnalele, despre care-mi spune ca i-au dezvoltat mult capacitatea de a intelege limba romana. Chiar se descurca binisor cand e nevoie sa vorbeasca localnicilor sau turistilor intalniti pe traseu. Oricum mie mi se umple inima de bucurie cand imi spune ca ”de cand am inceput sa citesc jurnalele tale, n-am mai citit nicio carte” – mai ales cand stiu ca el lucreaza pentru o editura si intra in contact cu multe carti… e o apreciere binevenita, cine stie, poate candva jurnalele mele se vor transforma in ceva mai mult – daca as avea sustinerea necesara.

Pentru ca drumul e lung, ne-am bucurat de faptul ca am luat cu noi si incaltari de schimb. Asa ca eu am mers in sandalele de munte cu bocancii intr-o punga, Stefan cu adidasii de munte si fiecare cu ce-a mai avut la el. Foarte practice incaltarile de schimb cand ai mult de mers pe drumuri forestiere.

Oricum, pentru cine ajunge in zona cu masina recomand o varianta mai usoara: de la podul Bei se poate merge cu masina pana la pastravarie  (dar nu uitati sa va opriti sa vedeti cascada La Văioaga). Apoi pe acelasi drum te intorci la Podul Bei – scutesti in total 10 km de mers pe jos si o gramada de timp. Noi n-am stiut ca acolo se ajunge si cu masina, poate faceam o combinatie.

La pod ne reintalnim cu cei doi barbati de la administratia Parcului si ne sfatuim iarasi de traseu. Ei ne recomanda sa campam in zona fostului canton Damian, aflat la circa o ora de mers. Dar noi am fi vrut sa avansam mai mult prin Cheile Nerei, ca sa avem a doua zi mai putin de mers – pentru ca trebuia sa plecam destul de devreme ca sa fim pe seara in Craiova.

Cand ne anunta ca la cantonul Damian au urcat deja 4 masini cu turisti, asta ne mai clarifica putin lucrurile: nu vrem sa dormim in fum si muzica data tare! Nu pot totusi sa cred ca aici la inceputul drumului, unde se termina asfaltul, nu e pusa o bariera! Exista bariere pe drumuri forestiere din zone cu importanta mult mai mica…

Plecam asadar pe la ora 15 pe drumul forestier de pe marginea Nerei. Marcajul e banda rosie si e foarte bun, dar drumul e unul singur si e evident.

Soarele e inca puternic, peretii de stanca plini de vegetatie se inalta tot mai mult in fata noastra iar Nera curge pe sub crengi de copaci pe sub noi… E un peisaj tare frumos, chiar daca de multe ori copacii ne obtureaza vederea.

Dupa circa o ora de mers prin padurea linistita ne intampina muzica data tare la vreo 3 masini si imediat vedem poiana de langa Cantonul Damian. Langa masini sunt montate corturi, focul pentru carnita arde si veselia pare in toi. Vai de noi.

Desi s-ar gasi loc destul si pentru corturile noastre, hotaram sa mergem mai departe in speranta ca pana la Lacul Dracului vom mai gasi noi o poienita linistita in padure sa punem corturile. Oricum era inca devreme, mai puteam sa mergem . Indicatorul spune insa ca se fac vreo 6 ore pana la Lacul Dracului (cei doi de la Parc ne spusesera ca de-aici mai facem vreo 4 ore) – asa ca nu ne gandim sa ajungem chiar pana la lac, ci sa ne oprim inainte. Ramanea insa problema locului de cort, pentru ca prin cheile abrupte nu prea stiam daca vom gasi un loc plat. Ba chiar doua.

Pornim mai intai spre izvorul aflat la 15 minute distanta, unde e un alt grup de tineri galagiosi. Ei pleaca dupa ceva timp si ne lasa sa ne bucuram in liniste de izvor. Pe Nera trece spre vale si o barca mare, gonflabila, cu vreo 10 oameni in ea. Ii atentionam ca se apropie de o cascada uriasa apoi ne asezam sa mancam ceva inainte de a porni iar la drum.

Prietenul lui Otto ar fi vrut ca ei sa ramana la canton, pentru ca fiind dupa 5 zile de trasee hotarasera ca aceasta zi sa fie una mai de relaxare. Otto  ar fi mers mai departe cu noi si 10 ore, dar nu e singur in aceasta excursie asa ca trebuie sa tina cont si de ce vrea partenerul lui de tura. Ceea ce e de inteles – dar dupa ce mai vorbim nitel se hotaraste si Libor (prietenul lui) sa mearga mai departe. Mai ales ca un turist care venea din sens opus ne spune ca la vreo 3 ore distanta de aici e o poiana superba pe malul Nerei, langa un pod care se balangane. Suna bine pentru loc de pus cortul, deja incep sa-mi imaginez cum fac baie in Nera.

3 ore insa nu sunt putine… ma uit si la Corina, care imi spune ca mai poate merge, asa ca dupa ce alimentam cu apa, pornim mai departe – lasand pentru prima oara in urma drumurile forestiere. De acum avem parte de o potecuta salbatica pe malul apei, prin padure.

Cel mai mult mi-a placut… raul Nera. Nu stiu de ce l-am simtit atat de diferit de alte rauri… poate pentru ca e acoperit de copaci, poate pentru ca langa el nu e niciun drum forestier – si deci arata mult mai salbatic… oricum, mi se parea superb in acea lumina calda. Si parca si culoarea lui e una intunecata… neagra… Nera!

Incep sa apara si stanci pe margini, si pe un astfel de perete a crescut frumos o planta…

Cat ne-am oprit noi sa pozam, Stefan o luase putin inainte – asa ca el a fost primul care sa dea nas in nas cu o vipera! Era un desis de crengi uscate cazute langa poteca (sau chiar peste ea) – a avut noroc ca a vazut-o in ultima clipa si a facut un pas rapid inapoi – chiar cand vipera incepuse sa-l sâsâie si intentiona sa sara spre el.

Dupa aceasta intamplare am inceput sa luam mult mai in serios prezenta viperelor, asa ca am trecut eu primul pe poteca – pentru ca sunt singurul care are bete de trekking. Am inceput sa merg lovind betele de toate pietrele si crengile, a fost prima oara cand simteam ca nu ma sprijin deloc in bete, ci doar merg cu ele in fata, ca un orb care testeaza terenul sa stie ce urmeaza.

Lucrurile au fost extrem de diferite din acest motiv, fata de alte excursii. Daca in alte excursii mergi pe poteca fluierand si privind spre departari – sau stand atent dupa vreo miscare suspecta undeva dupa copaci, aici nu mai puteam face asta. Ochii erau atintiti pe fiecare piatra de pe poteca, la fiecare creanga cazuta, la fiecare smoc de iarba – pentru ca oriunde ar fi putut sa fie o vipera.

Viperele nu ataca oamenii asa de placere, singurele cazuri cand te pot musca e daca dai din greseala peste ele – le calci pe coada, sau calci langa ele si se simt amenintate. Daca le vezi din timp atunci nu e nicio problema, dar tocmai asta era problema: nu le puteai vedea din timp! Decat daca erai extrem de atent, ceea ce incercam sa facem. A fost oarecum obositor, dar mai faceam uneori pauze de privit in jur.

Asta nu a redus deloc din frumusetea traseului, a padurii verzi. Doar a facut mersul mult mai intens, am mers mult mai concentrati decat alte dati. Am uitat sa precizez ca de cand intrasem pe traseul din cheile Nerei am schimbat sandalele cu bocancii. N-as merge pe-aici in sandale, iar o pereche de bocanci mai solizi si inalti te pot proteja foarte mult. Nu strica nici sa ai parazapezi la tine.

Ajungem si la primele portiuni de stanca, unde poteca e sapata prin piatra pe deasupra apei. Sunt foarte multe astfel de portiuni…

…iar unele sunt dotate si cu lanturi ajutatoare – sa ai de ce sa te tii ca sa nu cazi in apa.

Mi se pare desigur fantastic, mai ales ca soarele face apa sa straluceasca si in ea se oglindesc copacii de pe margini sau stancile foarte frumos. E un traseu superb, care nu te solicita prea mult fizic – desfasurandu-se aproape in totalitate pe curba de nivel, prin apropierea apei.

Stiam ca exista si o zona unde va trebui sa traversam prin apa – eu eram chiar putin dezamagit cand am auzit ca e doar o singura astfel de zona. Am ajuns la ea dupa circa o ora si jumatate de cand am plecat de la cantonul Damian. E foarte evident ca trebuie traversat prin rau pentru ca pe partea cealalta se vede clar marcajul si e si un indicator.

Asa ca, plini de bucurie – sau emotii – ne descaltam de bocanci, punem in picioare sandale/adidasi de apa sau ce mai aveam, si incepem sa trecem prin apa rece.

Doar Stefan a trecut descult pentru ca nu are incaltari de apa, si de aceea i-a fost mult mai greu – pentru ca fundul apei e plin de pietricele care sa-ti ”maseze” talpile.

Corina simtea ca-i ingheata picioarele si incepusera chiar sa o doara din cauza asta – dar ne-am amuzat de faptul ca-si rulase frumos pantalonii pana peste genunchi sa nu se ude, dar apa a depasit nivelul genunchilor oricum si se udase tot ruloul acela de pantaloni :))

Eu simteam ca as vrea sa fac baie cu totul, deja simteam o atractie pentru apa Nerei de cand incepusem sa mergem pe langa ea. Otto radea cu bocancii in mana, a fost o experienta foarte interesanta!

Ne-am oprit pe malul celalalt putin la soare sa ne uscam. Am trecut relativ usor, curentul avea ceva forta dar doar asa, cat sa-l simti la picioare, nu era greu de trecut si nici prea adanc. Depinde desigur si de perioada, daca ploua la munte si apa vine mare, e cu siguranta mult mai greu de trecut.

Nu mergem mult si intalnim un om, care ne spune ca nu vorbeste engleza, nici franceza, nici italiana, doar ceha. Perfect, stim si asa ceva! Ottoooo!!! S-au sfatuit cehii intre ei cateva minute apoi ne-am vazut de drum.

Peisajele sunt tot mai salbatice, de pe acest mal avand vizibilitate mai buna spre peretii de stanca din fata noastra, dar si spre cei pe care-i lasam in urma. Nera arata splendid cu reflexiile ei de lumina calda si copacii verzi de pe margini…

De acum urmeaza si mai multe traversari pe potecuta sapata in stanca, unde e bine sa nu ai rau de margini de prapastii – chiar daca inaltimea nu e mare. Oricum daca e sa cazi, cazi in apa – ceea ce nu e neaparat placut sau fara riscuri.

Parca nu se mai termina portiunile acestea cand prin padure, cand pe malul apei prin tunele (sau semitunele) sapate in stanci. Sunt frumoase foc, dar seara se apropie si oboseala e de ceva vreme instalata. Imi mai ceream scuze fata de prietenul lui Otto, ca simteam ca eu l-am cam tras dupa noi desi el voia sa se opreasca deja de cateva ore.

Sunt curios care o fi istoria acestui traseu… in ce scop s-a sapat poteca aceasta prin stanca.

Urmeaza si primele urcusuri mai serioase, nu sunt chiar mari si sunt frumoase, dar e mai bine sa le faci cand esti mai odihnit.

Zona e impanzita de crengi si busteni adusi de ape, ba chiar si gunoaie. Dar noi mergem mai departe, sperand sa nu mai fie mult si sa gasim acea poiana minunata de care ne spusese acel turist.

A fost o singura portiune mai greu de trecut. Era foarte ingust spatiul unde sa pui piciorul, chiar pe marginea râpei – dar te puteai tine cu mainile de peretele de stanca.

Merg tot batand cu betele de trekking si sondand terenul, nu trebuie lasata garda jos deloc. Si bine am facut sa fim cu ochii la picioare, ca am vazut si prima noastra vipera cu corn!

Stefan o luase putin inainte si n-a vazut-o, noi insa ne-am oprit sa o pozam – desi nu am prea reusit. Avea o culoare argintie si romburi negre pe spate, mi s-a parut foarte frumoasa.

Faptul ca nu a fugit insa imediat cum m-a simtit mi-a dat de gandit. S-a retras spre ierburi destul de incet, ceea ce insemna ca si daca bateam eu cu batul in pietre, nu ar fi avut timp sa fuga pana cand puneam pasul in locul unde am pus mai intai batul. Initial ma gandeam ca reactioneaza mult mai rapid si fug, dar nu a fost asa! Asta m-a facut sa simt cum scade din eficienta sondarii terenului, dar nu am renuntat deloc la ea – cu atat mai mult trebuia sa fim mai atenti – si poate… sa mergem putin mai incet.

La urmatoarea vipera s-a intamplat pe dos: eu am trecut pe langa ea fara sa o vad, si baietii din urma m-au strigat ca e o vipera. Sau poate a iesit in poteca dupa ce am trecut eu, nu stiu. Asa ca m-am intors curios si de data asta am reusit si sa o fotografiem, mai ales ca tipul din cehia a insistat sa o ridice pe un bat… Doar Corina a preferat sa pastreze distanta.

Parea atat de draguta si micuta si nevinovata, dar stiam cat de periculoasa poate sa fie. Oricum, atata timp cat pastrezi distanta nu-ti face nimic, ea incerca sa scape cat mai repede de noi si cred ca o cam infuriasera baietii cu batul lor – desi evident ca nu voiau sa-i faca nimic rau, doar sa o ridice de la sol pentru o fotografie. Mie mi-a parut pentru prima oara rau ca nu am un zoom mai mare la aparat.

Am tot discutat in aceasta excursie despre riscul asta, despre ce-i de facut sau cat de mare e de fapt riscul… Din cate stim noi, o muscatura de vipera nu inseamna obligatoriu ca vei muri – sansele sa mori sunt relativ mici. De foarte multe ori muscatura poate sa fie fara venin, sa fie un fel de muscatura falsa. Apoi depinde mult de zona de unde te musca – daca injecteaza veninul direct in vreo artera e mai grav. Conteaza foarte foarte mult si cat de puternic este organismul – dar si caracterul – victimei. Un copil e mult mai in pericol.

Corpul poate lupta mai bine impotriva veninului atunci cand si mintea e puternica. De aceea mi-era mult mai frica sa nu cumva sa o muste pe Corina, pentru ca ea oricum are organismul cam slab si nici un psihic puternic care sa o ajute in caz de ceva nu prea are. Ma mai gandeam si la faptul ca eu ma simt destul de puternic incat sa nu am probleme in caz de muscatura, dar asta e desigur ceva foarte subiectiv  – si nu neaparat adevarat. Dar daca e adevarat ca ”nu conteaza cat de puternic esti, ci cat de puternic te simti”, atunci din punctul asta de vedere eram multumit.

In caz de muscatura victima e mai bine sa stea pe loc, intinsa undeva. Orice miscare putand accelera circulatia veninului prin sange. Despre folosirea garoului am citit pareri diferite: pe de-o parte e bine sa opresti veninul din a se imprastia in tot corpul – ca sa nu ajunga la inima de exemplu, dar pe de alta parte poate fi mai bine sa-l lasi sa se imprastie, ca sa nu fie tot acumulat intr-o singura zona – ceea ce ar duce la distrugerea mult mai rapida a acelei zone. Nu e indicat sa incerci sa sugi veninul din rana din motive evidente, dar exista un instrument destul de ieftin pentru primul ajutor, care functioneaza exact pe acest principiu: absorbirea veninului din rana. Noi nu aveam asa ceva la noi, dar pe viitor poate voi cumpara unul, desi e clar ca supravietuirea victimei nu depinde de acel instrument in cazuri grave ci de injectarea serului antiviperin (care nu prea se gaseste). Problema in cheile Nerei si in multe alte zone e ca nu exista semnal la telefon ca sa anunti pe cineva.

De aceea noi ne gandeam ca in caz de ceva, putem fie sa improvizam o targa si sa ne chinuim sa ducem victima inapoi la Podul Bei – unde am fi putut cere ajutor, fie cineva sa se duca dupa ajutor. Oricum ar fi fost eu speram din tot sufletul sa nu o muste pe Corina o vipera, pentru ca ar fi fost situatia cea mai grava. Oricare dintre noi ceilalti eram suficient de puternici sa rezistam.

De aici traseul a inceput sa fie un pic mai cu emotii, pentru ca realizasem incredibil de bine cat de usor e sa calci pe sau langa o vipera fara sa o vezi. Nu e adevarat ca stau doar pe stanci unde bate soarele, noi le-am gasit pe versantul umbrit al muntelui, pe pamant, printre crengi, peste frunze, printre pietre. Eram destul de in apropierea apei, dar asta nu inseamna ca mai la departare de apa n-ar putea sa fie. Desi glumeam inainte ca sunt asa multe vipere in cheile Nerei incat trebuie sa te chinui sa-ti faci loc printre ele, acum aceasta idee nu era chiar asa departe de adevar. Deja intalnisem 3 vipere pe poteca!

Trebuie sa fii atent nu doar la sol, ci si la copaceii si arbustii de pe margine, pentru ca si pe crengi pot sa stea vipere. Cand trebuia sa trecem pe sub niste crengi, loveam cu betele de trekking in ele inainte sa intru… ce sa mai, betele de trekking au fost un adevarat instrument de sondat terenul in aceasta excursie – ba chiar si Corina s-a simtit mai in siguranta dupa ce a facut rost de doua bete de lemn luate de pe jos. Chiar nu strica sa ai asa ceva in maini, e ca si cand ai avea 4 picioare pe sol, scad sansele la jumatate ca o vipera sa te muste de unul din picioarele adevarate: te poate musca de unul din picioarele de lemn.

Destul de repede insa de la ultima vipera vazuta, ajungem la locul de care ne spunea acel turist.  Recunoastem locul dupa podul suspendat si darapanat ce traverseaza Nera – dar pe malul celalalt nu vedem vreo poiana prea mare si nici constructii de lemn cum ni se spusese. Suntem insa siguri ca aici e locul cu pricina si poiana trebuie sa fie mai incolo pe mal.

Podul e superb, dar trebuie sa recunosc ca am preferat sa nu-l traversez pana in capat. Am mers putin pe el, suficient incat sa vad ca ar trebui sa calc pe niste araci de lemn subtirei, iar cablurile de metal de care trebuia sa ma tin nu mai erau la nivelul meu, ci mai jos, la nivelul picioarelor…  Oricum si pe malul acesta era o poienita, asa ca am zis ca putem ramane si acolo sa punem corturile.

Pana la lacul Dracului s-ar mai fi facut o ora, deci nu eram departe. Ne consultam intre noi, eu as fi preferat sa mergem mai departe, dar ma gandeam ca nu mai poate Corina. Ea insa era atat de speriata de ideea de a pune cortul printre vipere incat ar fi gasit energie pentru inca o ora de mers, ca sa punem cortul intr-o zona mai sigura, unde au mai fost puse si alte corturi.

Asa ca dupa o scurta pauza plecam mai departe, grabiti sa nu ne prinda noaptea pe drum. Trecem mai intai printr-o poienita unde intalnim doua vacute apoi ajungem iar pe malul raului. Potecuta e cam abrupta pe malul ce pare ca sta sa se surpe, dar vizavi, pe malul celalalt, zarim si poiana intinsa de care ni se spusese. Ba vedem chiar si cateva corturi montate intr-o zona imprejmuita cu gard. Era liniste pe-acolo, cred ca erau chiar oameni de munte – asa ca nu ar fi fost rau sa ne intoarcem la pod si sa mergem si noi la ei.

Dar mergem mai departe, uitand sa le strig sa inchida usa la cort ca sa nu se trezeasca in sacul de dormit cu vreo vipera.

Oboseala se simte tot mai tare, accentuata de faptul ca lumina a pierdut mult din intensitate. Zona cu stanci pare sa se fi terminat, de aici cheile se vor largi pana spre satul Șopot Nou.

Urmeaza un nou urcus destul de pronuntat, prin padure. Cel putin are aspect de traseu normal, nici n-ai zice ca ai fost pana acum printre stanci pe malul unei ape. Urcam pe semi-intuneric prin padurea inalta si larga, superba! Eu nu ma pot abtine sa nu ma bucur de ea, simt ca si pericolul viperelor a scazut si imi place si ideea de a merge noaptea prin padure – avand in vedere cati suntem si realizand ca alte animale ( :)) )  n-au ce cauta pe-aici.

Iesim intr-o culme unde gasim mai multe indicatoare pe copaci. Cel mai mult ne bucura cel care anunta ca pana la Lacul Dracului se mai fac doar 15 minute!

A ramas asadar doar un mic urcus si apoi coborarea pana la lac. Dar cat de frumoasa era aceasta portiune! Chiar daca nu o mai vedeam bine si eu deja pusesem frontala, tufele ce acopereau poteca miroseau splendid! Am recunoscut usor mirosul de liliac, dar si un miros de soc sau de alte flori… Superb loc, prin care eu treceam cantand, spre disperarea Corinei care nu intelegea de unde mai am eu atata energie.

Am ajuns si la zona lacului, pe care l-am intuit in vagauna neagra din stanga potecii, sub un perete de stanca prabusit. Parea infricosator locul, negru si al… ”dracului”. Nu am coborat pe malul lui ca nu ne interesa sa mai facem asta la ora aia, am coborat insa pe malul Nerei – putin mai sus de fapt, unde era un tapsan numai bun de pus corturile. De fapt am gasit si un cort montat si un baiat cu o fata la masuta de lemn. Aici am terminat si noi lungul traseu din aceasta zi.

In total ziua noastra avusese 14 ore, de cand am plecat de la masina si pana ne-am oprit la lacul Dracului. Desigur cu pauzele mai mari de la Ochiul Beiului si altele pe traseu. De la Podul Bei pana la Lacul Dracului cu tot cu pauze am facut cam 6 ore si jumatate – cam cat aproximasera si tipii de la Parc.

Am mers mult, foarte mult. Nu recomand nimanui sa faca asa, decat daca chiar nu are timp mai mult la dispozitie. Minunat ar fi ca acest traseu sa fie impartit pe 2 zile, cu intoarcere la masina in a 3-a zi. In felul asta te bucuri mult mai mult de traseu, de apa, de lacurile limpezi si poieni. Chiar si asa, noi eram multumiti de ziua extrem de plina pe care o incheiam cu bine.

Am montat corturile si ne-am pus pe gatit si vorbit (mai in soapta, sa nu deranjam cuplul din cortul vecin) pana pe la ora 23. Apa pe care o mai aveam in sticle (apa de izvor) am pastrat-o pentru baut, iar pentru gatit am folosit apa din Nera. Nu stiu daca era vreun izvor in apropierea lacului dar pana si apa din Nera putea fi bauta la nevoie.

 Cu 4 ore de somn in noaptea precedenta si 14 ore pe drum, mai mult n-am rezistat si am intrat in corturi inainte de miezul noptii, cu gand sa ne trezim pe la 7 si ceva.

Peste noapte au inceput sa se auda niste clopote de vaca prin apropiere, ma gandeam ca or fi niste vaci pe malul de vizavi. Corina ma tot intreba ce o fi iar eu am visat numai pietre si frunze de unde brusc scotea capul cate-o vipera – asa ca pot spune ca alte dati am dormit mai bine. Mai spre dimineata vacile au ajuns in tabara noastra, asa ca am scos nitel capul afara sa fiu sigur ca nu se apropie de rucsacii nostri sau de corturi, dar erau inofensive.

Cel mai frumos sunet pe care l-am auzit insa in aceasta noapte a fost sunetul unei bufnite. Nu am mai auzit niciodata o bufnita sa cante atat de clar, in linistea atat de adanca a padurii, undeva in apropierea cortului nostru. Era un sunet superb, nicidecum infricosator, asa cum te face sa simti cand auzi vreuna prin filmele de groaza cu paduri. Minunat sunet! Buhuhu!

Numai Stefan a dormit bustean, n-a auzit nici vaci nici pasari, asa ca s-a odihnit mai bine.

Ziua 2, duminica 15 mai. Lacul Dracului – sat Carbunari (banda albastra) – cheile Șușarei (cruce albastra) – Sasca Română.

Chiar si asa, cu somnul fragmentat, dimineata m-am trezit destul de bine dispus, dornic sa inspectez lacul in lumina rasaritului.  Am constatat (sau mi-am reamintit) ca vara daca dorm in cort nu pot dormi prea mult, ma trezesc cand afara se lumineaza si pasarile incep sa faca galagie.

Am profitat de linistea din jur si am coborat pana la rau pentru improspatarea de dimineata. Apa era foarte rece si eu eram cam adormit, dar voi incerca si-n viitor sa nu mai ratez ocaziile de a ma scalda in apa raurilor.

Faptul ca ne aflam pe o vale intre versanti muntosi face ca soarele sa ajunga mai tarziu aici, asa ca momentan lacul e in umbra. Nu conteaza, de-aia am carat cu mine si trepied! Cu aparatul montat ma invart in jurul lacului pe malul abrupt, atat cat pot, incercand sa surprind frumusetea apei sau a stancilor cat mai bine.

Oricum in aceasta excursie am simtit din plin lipsa VR-ului de pe obiectivul meu. Un obiectiv cu functie de reducere a vibratiilor iti permite timpi de expunere mai lungi, adica si in lumina scazuta poti face poze din mana. Daca eu pot folosi aparatul din mana la o viteza de 1/40 secunde, Stefan de exemplu cu obiectivul lui cu VR poate face poze si la 1/10 secunde, iar pozele ies clare. Un avantaj enorm cand diafragma nu poate fi deschisa suficient de mult ca poza sa nu iasa prea intunecoasa. In lipsa de VR, un trepied poate rezolva problema – dar pierzi mai mult timp cu el.

Intr-o parte lacul este marginit de un perete inalt de stanca – doar e format prin surparea tavanului unei pesteri, asa ca nu prea poti sa-i dai un ocol complet.

In partea stanga chiar e o pestera (singura de altfel in care am intrat in aceasta excursie). Dupa ce cobori in ea poti sa urci pe alta parte si sa iesi pe malul lacului intr-un loc inaccesibil altfel.

Otto a coborat prea in viteza panta aceea spre pestera, fara frontala, si n-am apucat sa-i strig decat ”dont go to the leeeee” (ft) – sa nu mearga prea prin stanga, pentru ca era un laculet super transparent si greu de vazut – mai ales fara frontala. L-am vazut pe Otto intrand cu viteza direct in acel laculet, facand vreo 3 pasi mari si ajungand cu apa pana peste genunchi. Si-a udat bocancii dar ce sa-i faci, a fost putin amuzant.

Apoi soarele a ajuns si la nivelul apei, schimband complet peisajul. Am profitat si de filtrul de polarizare, pentru ca imaginile ies complet diferit: cu reflexiile din apa sau fara.

Mi-a placut mult culoarea apei dar si vagauna in care statea ascuns lacul. Frumoase locuri – si desi am stat cateva ore pe-acolo in aceasta dimineata, tot nu ma saturasem!

(mai multe poze gasiti in albumul de pe picasa – link la finalul textului)

Desi zisesem ca plecam pe la ora 9, abia pe la 10.30 am facut poza de grup si ne-am vazut de drum…

Eu, Corina si Stefan trebuia sa ne grabim sa ajungem la masina – iar Otto si prietenul lui au ramas mai mult la corturi, urmand sa continue traseul spre Șopot Nou si de acolo prin muntii Locvei pe la satele cehesti pierdute prin munti.

Noi am urcat inapoi pe potecuta salbatica si frumos mirositoare pana la indicatorul gasit in seara precedenta intr-o mica sa. De acolo aveam planuit sa urcam pe banda albastra spre satul Carbunari (1,5 h pe indicator), dupa care sa coboram prin rezervatia Cheile Șușarei.

Desi urcusul e obositor, mai ales pentru Corina care nu s-a odihnit destul si se simtea cam rau, vremea e superba si padurea la fel! Verde, cu aspect de jungla invadata de floricele albe si inalte…

La un moment dat ajungem intr-un mic punct de belvedere, care ne descopera culmile impadurite si inalte din jurul nostru. Totul pare atat de salbatic, dar si diferit de alti munti: culmile au vai foarte adanci intre ele dar si pereti stancosi in unele locuri. Altitudinea varfurilor din jur rar depaseste 600 de metri, dar mie mi se pare ca suntem mult mai sus.

Dupa ce poteca se mai domoleste si urcusul e mai lin, padurea se umple de flori albe de… leurda. Dupa miros eram siguri ca e vorba de leurda – mirosea a usturoi in toata padurea. Era un covor nesfarsit de flori albe, ca niste bulgarasi de zapada! Arata superb!

Dupa circa o ora de la lac am iesit la un drum forestier, unde erau si doua rulote muncitoresti. Daca tot suntem pe drum, eu si Stefan apelam la incaltarile de rezerva, ceea ce ne usureaza mult mersul si reduce mult aparitia bataturilor sau a durerilor din talpi. Eu dupa excursia in Macin abia ma refacusem, asa ca nu voiam sa merg iar strangand din dinti si din degete.

Pe acest drum mai intalnim si ceva oameni in papuci care merg spre lac si imediat iesim la drumul principal, acela pe care venisem si noi cu masina dinspre Șopot Nou spre Sasca Montana. Am ajuns la acest drum dupa mai bine de doua ore (mers destul de incet) de la lac.

Portiunea urmatoare e cam arsa de soare, pe drumul prafuit, asa ca ne oprim la o umbra sa ne dam cu crema de protectie. Zarim apoi pe partea stanga si satul Cărbunari…

Din cate am inteles, minele (de cupru parca) din toata aceasta zona au fost inchise…

Nu dureaza mult si gasim intrarea in traseul cruce albastra ce coboara spre Sasca Montana prin cheile Șușarei. Ne oprim pe iarba moale pentru ultima pauza de masa. Nici apa nu prea mai aveam, dar ne-am bucurat si de ciocolata, stiind ca vom da de apa in curand.

De cum am intrat in padure, am fost socati in cel mai frumos mod de patura nesfarsite de flori de leurda! Niciodata nu am mai vazut asa ceva! Erau milioane de flori!

Parca ninsese prin padurea cea verde si solul era alb!

Superba aceasta portiune, destul de intinsa. Nu stiam atunci, dar acum am citit un articol despre leurda si am aflat cat de sanatoasa e si cat bine poate face organismului. Daca l-as fi citit inainte, poate as fi ignorat mirosul de usturoi si m-as fi apucat sa rontai la frunze de leurda. Doar Stefan zicea ca lui ii place si ca obisnuieste sa manance.

La inceput poteca e lina, dar apoi urmeaza o coborare foarte abrupta si alunecoasa pe un mal de pamant. Ne tinem de copacei si reusim sa ajungem pe firul apei.

De-acum traseul isi schimba mult aspectul, malurile incep sa se apropie, noi incepem sa fim atenti dupa viperute si  Corina aluneca pe un lemn ud si se loveste la un picior.

Dupa aproape o ora de cand am intrat in padure ajungem la cascada Șușara, unde intalnim si o familie (sau doua) cu copii mici. Cascada e draguta dar parca nu are o forma prea buna de pozat, e prea ingusta, nu ocupa o suprafata prea mare in cadru.

Eu nu pot sa nu observ insa laculetele formate in apropiere, in care m-as fi aruncat imediat daca aveam timp si nu mai era nimeni pe-acolo. Aveam si eu o obsesie, voiam sa fac baie in rau!! Si nu pentru ca m-as fi simtit foarte murdar… :)) ci pentru ca mai era si un tobogan acvatic pe care sa aluneci pana in laculet!

De la cascada poteca merge mai mult orizontal si devine mai evidenta. Asta dupa ce trecem printr-un mic canion unde trebuie sa avem grija sa nu alunecam. Asta a fost de fapt singura zona cu aspect de chei de pe acest traseu, dar toata valea e frumusica – mai ales partea mai accesibila, de la cascada spre sat.

Apoi drumuletul e evident si foarte frumos, iar raul de pe margini presarat din cand in cand cu cate un mic laculet care-mi face mie in ciuda. Hrr, lasa ca ma intorc la vara si cu fetele…

Pana sa iesim la sosea am trecut si pe langa o fosta cabana destul de mare, acum abandonata – ca atatea altele.

Am ajuns in Sasca Montană (sat in judetul Caras Severin) dupa aproape doua ore de cand incepusem traseul prin rezervatia Cheile Șușarei si vreo 5 ore de cand am plecat de la Lacul Dracului. Cam mult, avand in vedere ca e deja ora 15.30 si noi ar fi trebuit sa fim in Craiova pe la ora 20.

Din Sasca Montană mai avem cativa km de mers pe asfalt, prin arsita sau uneori pe la umbra caselor. Satul arata foarte dragut, dar caldura ne cam topeste…

Cand ajungem in centru, la intersectia cu drumul spre Sasca Română, lasam rucsacii jos, ii las pe ceilalti doi sub un copac umbros si ma duc singur sa recuperez masina. N-avea rost sa ne mai chinuim toti pe drum prin soare, plus ca asa puteam sa merg mai repede, singur si fara bagaj.

Uitasem insa ca pana unde am lasat masina mai sunt vreo 2-3 km, aveam impresia ca imediat in varful dealului voi ajunge la ea. Dar nu m-am plans, ca am putut sa mananc flori de salcam si corcoduse de pe drum dar si sa fac o poza cu satul vazut de sus…  Superba zona!

Drumul de intoarcere l-am facut pe alta parte, ca sa nu ne mai chinuim pe drumuri de pamant, dar si ca sa vedem celebra zona Cazanele Dunarii. Ne-am cam grabit noi si am trecut in fuga pe-acolo, dar Defileul Dunarii ne-a impresionat – chiar daca malul de la sârbi era mai stancos si parea mai frumos, ba chiar si soseaua lor parea cu mai putine gropi. De fapt pe malul nostru soseaua e foarte buna, mai putin o portiune de vreo 30 de km la care inca se lucreaza.

Trecem prin diferite sate aflate pe mal, observam din mers indicatoare turistice spre diverse trasee din muntii Locvei, vedem din mers si statuia lui Decebal sculptata pe fata muntelui si ajungem in Drobeta. Unde ne oprim sa mancam ceva, daca  tot am hotarat ca Stefan si Corina nu mai pot prinde trenul de la ora 20.50. Eu trebuia sa incarc tablourile in masina si sa plec a doua zi, asa ca ei doi s-au intors cu un tren de noapte spre Bucuresti, nedormiti, obositi, dar sper eu ca multumiti pentru cele doua zile petrecute departe de casa.

…

Asta a fost aventura noastra din Parcul National Cheile Nerei – Beușnita, prezentata pe fuga in acest jurnal – care sper totusi sa placa sau sa fie util cuiva. Macar prin scoaterea la lumina prin fotografii a unor locuri frumoase si salbatice. Nu de alta, dar am scris jurnalul mai mult ca sa fie, cam expeditiv, pentru ca jurnalul ”oficial” a promis Corina ca il va scrie ea. Nu ma astept chiar sa-l scrie, asa ca am zis sa am si eu varianta mea, pentru ca zona merita mentionata cu siguranta! Trebuie totusi sa-i recunosc meritul Corinei de a fi mers foarte bine in prima zi pe traseul cel lung, fara sa se planga prea tare. Cu siguranta a fost putin impinsa de la spate de frica de vipere, dar asta n-a facut decat bine pana la urma :))

Cat despre cele 2 zile incredibil de pline… pot sa spun ca mi-au deschis foarte tare apetitul pentru o excursie mai lunga in zona, excursie in care sa am timp si sa fac baie in laculetele alea limpezi si transparente!! M-am saturat de excursii facute pe fuga si voi schimba asta pentru ca VREAU!

Cu Otto ma voi reintalni la vara pentru o excursie in muntii Vrancei, la spionat de ursi si mistreti, dar pana atunci… sa tot fie poteci cu soare si fara vipere, pe care sa umblam voiosi!

Iar voi? Sunteti inca aici? Sper ca v-ati facut rucsacul! Ce-asteptati? Invitatii speciale? La drum!

…

Ioan Stoenică, mai 2011.

mai multe imagini (cu descrieri sugestive) sunt in albumul de pe picasa: La scaldat prin Cheile Nerei