M-am saturat sa aud mereu ca ”avem o tara frumoasa, pacat ca nu stim sa o punem in valoare”. Sau si mai rau, ”pacat ca e locuita”. Daca nu ne convine ceva, nu e de ajuns sa stam si sa ne plangem de ceea ce nu ne convine – e mult mai practic sa punem mana sa schimbam ceva! Pentru ca, surpriza, chiar se poate! Chiar putem!

In aceasta idee m-am inscris ca voluntar la actiunea de (re)marcare a unor trasee turistice in muntii Buzaului, mai exact in masivul Podu Calului. Actiunea a fost organizata de Asociatia Montana Carpati ( www.carpati.org ) si a beneficiat de sprijinul multor iubitori de natura dar si a jandarmeriei din judetul Buzau – cu toii oameni care locuiesc in Romania! (nu ca cei care spun ”pacat ca e locuita”).

Romania nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral, iar valea Buzaului precum si muntii Buzaului sunt zone absolut superbe ale tarii noastre! Zone de un pitoresc fantastic, cu munti salbatici acoperiti de paduri dese pline de arbori uriasi, poieni din care privelistile te fac sa te simti cu adevarat in mijlocul naturii si ape limpezi strajuite de versanti abrupti si impaduriti. Sunt zone mai putin cunoscute si umblate, lucru ce a contribuit la pastrarea lor in aceasta forma naturala pe care Valea Prahovei ar fi invidioasa – si dupa care poate chiar plange uneori. 

Ideea de promovare si popularizare a unor zone superbe mi se pare foarte buna, pentru ca oamenii ar trebui sa stie si sa se bucure de ele – ba chiar sa fie mandri de ele! Dar in acelasi timp, promovarea ar trebui sa fie insotita si de educarea oamenilor in spiritul iubirii si al respectarii locurilor, locuitorilor, padurilor, a naturii in general. Pentru ca daca o zona e frumoasa, e si meritul nostru – daca stim sa o pastram asa. Si daca ceva e urat, e in primul rand vina noastra – pentru ca nu exista niste rotite functionale in mintea noastra care sa ne faca sa ne dam seama ca unele lucruri ne transforma in niste idioti. Poti sa fii o parte din problema, sau o parte din solutie. Iar indiferenta e poate cel mai urat sentiment.

Intalnirea a avut loc vineri, 3 iunie 2011. Locul de intalnire a fost pe valea Cașoca, mai exact la cabana 14 Scaune. Tabara de corturi am instalat-o insa cativa km mai sus, dincolo de cascada Cașoca, intr-o poiana de pe marginea drumului la intersectia Titilău.

Vineri era ziua de intalnire, cu program de voie, asa ca o mica excursie in Podu Calului nu strica deloc. Eu am mai fost in acesti munti exact cu un an in urma – am facut o traversare foarte interesanta de unul singur, dar eram in dubiu in privinta atingerii varfului cel mai inalt. Asa ca i-am insotit pe Dan si pe Alex pe un traseu ce ducea chiar la varf. Multi dintre cei care s-au ocupat de aceasta actiune au mai fost in acesti munti de mai multe ori in ultima vreme, in vederea identificarii traseelor de remarcat. Spun ”remarcat” pentru ca unele trasee mai fusesera marcate prin anii ’70 – dar semne se mai vedeau rar, destul de sterse – doar pe unele portiuni. 

Am urcat pe un drum forestier inchis cu bariera, prin padurea de fag. Sunt incredibili fagii aceia inalti, iar verdele proaspat al frunzelor imi trezesc amintiri ce par toate sa fie legate de muntii Buzaului. De fapt in acesti munti am vazut prima data verdele acela de mai, superb, aprins, viu! 

Urcusul nu e dificil, poate doar ultima portiune inainte de iesirea din padure, cand drumul e nitel mai abrupt. Cand iesim din padure ajungem intr-o poiana mare, unde este si o stana si o cabanuta, dar si un izvor. Si daca tot suntem in masivul Podu Calului, sunt desigur si cai pe poiana. 

In urma ni se deschid peisaje frumoase spre masivul Siriu – si vedem chiar si Ciucasul!

 Iar culmile impadurite imi amintesc cat de salbatici sunt muntii Buzaului. Pe drum vazusem de fapt si o urma de urs imprimata in noroi.

Reintram in padure prin partea de sus a poienii. Oricum, incepand cu ziua urmatoare orientarea nu avea sa mai fie o problema pe-aici, marcajul banda rosie urmand a fi refacut complet. 

Reintrarea in padure schimba aspectul traseului – de aici urmeaza o portiune destul de lunga de ”bulevard”. Adica poteca (drumuletul) merge  orizontal, pe curba de nivel, prin padurea de conifere. Uneori avem privelisti spre partea stanga, unde zarim chiar varful Penteleu. 

Iesim apoi intr-o poiana si mai mare, pe care mi-o amintesc de data trecuta. Eu venisem insa din alta parte. Ce frumos se intregeste imaginea acestui munte in mintea mea, cu fiecare culme urcata, cu fiecare pas prin padure sau poiana ce-mi ofera imagini spre culmile din jur. 

Si pe aceasta poiana sunt cai, mult mai salbatici, cai crescuti prin paduri – si unii chiar nascuti pe acolo. Cai aproape salbatici, obisnuiti probabil si cu prezenta ursilor in aceste paduri. 

Cautam locul pe unde se continua poteca, in coborare spre cantonul Cernatu de pe valea Bascai. Asta doar asa, pentru a sti a doua zi pe unde trebuie dus marcajul. 

Dupa ce ne orientam si gasim si locul ideal unde sa se monteze un stalp cu sageti, luam apa de la izvor si urcam si pe varful Podu Calului. 

Data trecuta eu trecusem pe sub el si urcasem se pare pe un alt varfulet. Cu aceasta ocazie am ajuns si in punctul cel mai inalt al masivului, la 1440 metri altitudine. De pe varf se vede Penteleul dar si culmea Ivanetu – insa copacii crescuti pe varf obtureaza mult vederea. Nu ne suparam, traseul pana aici a fost superb! 

La intoarcere observam si o mica balta, care in combinatie cu acei cai dar si cu palaria impermeabila a lui Alex creaza o imagine de Marlboro Country… 

Coborarea am facut-o pe acelasi traseu. Ajunsi inapoi la cabanuta din poiana, observam si un mic laculet artificial. Ne-am gandit ca soferul exacavatorului era indragostit cand a sapat aceasta groapa… 

In padure ne-am intalnit si cu proprietarul casutei – un om care mi s-a parut foarte de treaba si dispus sa ne ajute asa cum poate in actiunea noastra de remarcare. 

Toata excursia n-a durat decat vreo 4 ore, dar ce placut a fost sa simt ca intr-un timp asa scurt am ajuns pe cel mai inalt varf si-am vazut si-un traseu nou din acest masiv.  

Intre timp in tabara de corturi se adunase lume multa, chiar si o echipa de la crucea rosie – ca sa nu mai zic de numarul mare de jandarmi ce ne-au oferit sprijinul pentru aceasta actiune. 

S-au pregatit materialele, s-au vopsit ultimele sageti, s-a cantat in jurul focului si s-a dormit boiereste in corturi (eu cel putin, care m-am culcat mai devreme – ca tare placut e somnul in cort!) 

Sambata dimineata s-au format 5 echipe a cate 5 oameni si fiecare a pornit pe traseul stabilit pentru marcarea efectiva. Au mai fost separat si echipe de jandarmi care s-au ocupat de transportul materialelor grele (saci de nisip, ciment, stalpi) etc. In total cred ca am fost peste 50 de oameni. 

In fiecare echipa a fost repartizat si cate un jandarm, dotat cu statie de emisie – receptie ca sa putem comunica intre noi. 

 Eu am fost in echipa cu organizatorul sef, Catalin, care s-a gandit la mine cand m-a repartizat pe acest traseu – ca sa imi ofere ocazia sa mai vad o zona noua din acesti munti. M-am bucurat mult de asta, asa ca am pornit la drum plin de incantare – dar si de curiozitatea de a vedea cum este sa marchezi un traseu montan. Nu de alta, dar de multe ori mi s-a intamplat sa ratacesc traseul din cauza marcajelor vechi si sterse… acum era sansa mea sa fac ceva ca altii sa nu pateasca la fel! 

Eu mi-am insușit peria de sarma in prima faza – cu ajutorul careia trebuia sa curat locul unde avea sa fie pus marcajul, astfel incat vopseaua sa se lipeasca mai bine. Curatam stancile de nisip sau licheni, copacii de muschi, rasina sau umezeala. In plus, trebuia sa ne orientam si unde e cel mai bun loc de pus un marcaj, astfel incat sa fie vizibil si util. 

Dupa ce eu pregateam zona, venea cel cu galetuia de vopsea rosie si facea banda rosie, apoi cel cu vopsea alba facea cele doua benzi albe care incadrau banda rosie. Se intelege faptul ca noi marcam acest traseu cu marcajul punct albastru, da? :)) De fapt noi am marcat o portiune din traseul banda rosie, iar o alta echipa a marcat un traseu cruce albastra din Gura Teghii la varful Podu Calului. 

Traseul banda rosie pornea de la drumul national de pe valea Buzaului (de langa lacul Siriu), urca pe valea Teheraului pana in saua Teherau (o echipa), apoi cobora pe valea Casoca pana la intersectia Titilau (echipa mea). De aici se continua circa 2 km pe drumul forestier spre nord dupa care urca prin padure spre varful Podu Calului (alta echipa) (pe unde fusesem vineri). Din poiana de sub varf coboara la cantonul Cernatu.

De mentionat faptul ca acest traseu este si o legatura intre masivul Siriu si Penteleu – avand in vedere ca daca vii din Siriu poti intra usor pe acest traseu de la lacul Siriu, traversezi Podu Calului si daca vrei sa continui in Penteleu poti urca de la cantonul Cernatu tot pe banda rosie pana la varf. 

Dar sa revenim la marcajele noastre. Pe drumul forestier le-am pus mai rare, necesare ca o confirmare a faptului ca esti inca pe drumul corect. 

In intersectii insa am pus mai multe, cu sageti care sa indice directia de mers. Cum ar fi la intersectia ”intre Cașoci”, unde am intalnit si o turma frumoasa de oi. 

Tot aici la pod ne-au prins din urma alti 3 voluntari care venisera mai tarziu la intalnire, asa ca noi am avut cred echipa cea mai numeroasa. Puteam foarte bine sa tinem doi de o pensula :)) Am mai facut oricum cu schimbul astfel incat toata lumea sa faca ceva. Iata fetele in actiune! 

Au fost o multime de glume pe seama marcajelor si a indicatiilor primite in privinta acestora. Marcajul trebuia sa fie de forma unui patrat cu latura de 16 cm, banda rosie trebuia sa aiba 6 cm latime iar cele albe cate 5. Aveam si un sablon cu ajutorul caruia mai verificam uneori, mai mult ca sa radem de unul sau de altul ca i-a iesit marcajul de 15,5 cm in loc de 16. Oricum nimic nu mai putea intrece glumele facute pe seama sagetii desenate de Marcel! 

De la acel podet drumul incepe sa urce usurel, face si doua serpentine si prindem din urma echipa de jandarmi care se ocupa de montarea stalpilor indicatori. Fiind o intersectie de drumuri, un stalp cu sageti prinde bine, mai ales cand iti ofera si informatii in privinta directiei de mers si a timpului de parcurgere. Chiar si asa, noi am desenat mai multe marcaje si sagetute si aici, pentru ca nu se stie cat va rezista acel stalp pana va fi furat sau distrus de oameni care… 

Incepand de la acest stalp traseul devine mult mai frumos pentru ca drumul se transforma intr-o poteca larga prin padure, apoi printre braduti si copacei tineri care te lasa sa privesti peste ei spre departari. Vedem culmi verzi si frumoase, salbatice, si chiar daca nu stim prea bine care ce culme este, frumusetea acestor munti tot ne atinge placut. 

Suntem insa pusi intr-o dilema, pentru ca nu prea mai avem copaci pe care sa punem marcajul – iar aici ar trebui ca el sa fie prezent mai des. Ne descurcam insa facand semne mai micute pe tulpinile inguste ale puietilor de fagi sau brazi, sau pe bolovanii gasiti prin iarba. 

Poteca cea verde si cam mlastinoasa iese sus intr-un alt drumulet de pamant, o noua intersectie care ne da de furca in plasarea marcajelor. Un om care merge des pe munte stie sa se orienteze, stie ca la intersectii nu trebuie mers cu ochii pe cer inainte,  ci trebuie sa te uiti putin stanga dreapta dupa marcaj (cand el exista) sau pe o harta, cand stii sa o citesti. 

Dar ne gandim ca pe-aici poate vor ajunge si oameni care nu sunt atenti la ce se intampla in jurul lor, asa ca trebuie ca sagetile sa fie cat mai evidente. Pietrele pot fi mutate sau acoperite de iarba, crengile pot creste peste tulpinile subtiri, sunt unele locuri unde e chiar greu sa faci marcajul sa se vada imediat. Dar ne-am descurcat pana la urma si speram sa nu se rataceasca nimeni pe acolo :)) 

Urmeaza un tunel prin padure, copaceii sunt tot subtiri dar cel putin sunt mai desi si au frunze mai putine la baza. Asa ca marcajele sunt mai vizibile. Plus ca in unele zone chiar nu ai pe unde altundeva sa mergi, deci n-ai ce face decat sa tii drumul – n-ai cum sa te pierzi. 

Si ajungem in saua Teherau, unde gasim iar jandarmii montand un stalp indicator. 

Practic aici am terminat de marcat portiunea de traseu de care eram responsabili. Dar hotaram sa continuam putin si in partea cealalta, pentru a cobori intr-o poiana frumoasa unde sa facem o pauza de masa. Daca tot coboram pe traseul pe unde urma sa urce echipa ce venea din sens opus, ne-am gandit sa le dam o mana de ajutor si sa marcam noi si pe-aici. 

Si-am ajuns in poiana, poate unul din cele mai frumoase locuri din acesti munti. O poiana inconjurata de culmi muntoase cu stanci si paduri, plina de flori, cu un izvor care sa te imbie sa te opresti dar si cu o casuta de lemn pe partea opusa. O gospodarie batraneasca unde zarim cateva capre si o dara de fum alb ce iese pe cos. 

In aceasta poiana se mai gasesc si transee din primul razboi mondial,  sapate in pamant si printre stanci. Lucru foarte interesant de vazut, care sa te indemne la putina meditatie catre acele timpuri, cu oamenii lor. Daca unii au venit aici ca sa apere aceste locuri, atunci si noi luptam cu pensula si vopseaua ca oamenii sa se bucure de ele. Iar cu peria de sarma incercam sa avem grija sa nu cumva sa fie cineva care sa nu inteleaga ce inseamna respectul pentru natura. 

Nu ne-am asezat insa bine pe iarba moale sa mancam, ca a inceput sa ploua. Ne-am retras la marginea padurii si frunzele de fag ne-au protejat foarte bine, asa ca ploaia nu ne-a afectat buna dispozitie. Nici macar nu a durat mult ca a iesit iar soarele. Asa ca am putut face si o poza de grup cu echipa numarul 2. 

In continuarea poienii traseul coboara pe valea Teherau, din care am vazut doar o parte, suficient insa pentru a-mi da seama ca intr-adevar este foarte frumoasa – asa cum spuneau cei care fusesera pe aici. 

Mie imi face cu ochiul insa si culmea stancoasa si abrupta de pe partea dreapta. 

Ne intalnim cu echipa ce vine din sens invers apoi ne intoarcem fiecare pe traseul pe care a venit. Acum suntem atenti la marcajele facute pentru a observa unde ar mai trebui vopsit inca unul, sau daca  unul nu e suficient de vizibil etc. Facem ultimele retusuri si ne grabim sa coboram pentru ca ne ameninta nori negri – si curand chiar si tunete. 

Ploaia e iminenta, grabim pasul dar nu scapam de ea. Pentru ca e foarte puternica, ne bagam sub niste brazi stufosi, asteptand sa se mai domoleasca. Observam stand ghemuiti si mici bucati de grindina care se lovesc de pamant. 

Ne amintim si de vorba aceea care spune ca ”cizmarul are tot timpul pantofii rupti” cand il vedem pe organizatorul nostru cel mai sef ca a uitat pelerina de ploaie la cort! Deh, ocupat cu organizarea si atent ca totul sa mearga bine, n-a mai avut timp sa se gandeasca si la el. M-am bucurat ca am avut la mine si windstopperul, si asa a aprut Cătălin… Stoenică :))  (ploua asa ca n-am poza cu el). 

Pornim mai departe cu gand sa ajungem macar la un fost canton darapanat pe care-l vazusem la intersectia Intre C asoci. Dar acel canton se afla chiar in mijlocul urgiei naturii, parca deasupra lui era cel mai inversunat nor! Si ploua peste el cu grindina micuta si stropi mari si repezi, dar nu ne mai pasa. Am trecut de bariera de apa si ne-am adapostit intre scandurile de lemn… 

Am profitat de pauza pentru a manca ceva, dupa care, intr-o noua pauza a ploii, am pornit  mai departe spre vale, cu gand sa ajungem mai repede la tabara de corturi. Cu galetuile de vopsea in mana, cu o sapa, cu un butoi sau chiar cu o ranga metalica (ne-a cam speriat Dorin cand statea pe langa noi cu paratraznetul acela in mana), am ajuns la corturi cu toate materialele folosite pe traseu. 

Am ajuns uzi si infrigurati, dar acolo ne astepta fierbinte o portie mare de fasole cu cârnat, pregatita de Horia, bucatarul sef al taberei. Asta ne-a prins tare bine, ca pana ne mai faceam noi ceva cald de mancare, cine stie cat mai dura. Multumiiim! 

Aventura noastra cu ploaia nu s-a terminat insa, pentru ca de-o data auzim un zgomot ca un huruit puternic… Pe drum mai treceau camioane, ne gandeam ca o fi un camion, dar imediat ne-am dat seama ca era o viitura care venea cu forta spre vale. Raul s-a umflat imediat ca nici n-am apucat sa-l mai vad cum era micut inainte, am vazut direct suvoiul de apa maronie ce venea zgomotos de sub pod. Marea tragedie (pentru unii) a fost aceea ca viitura a luat cu ea si sticlele de vin sau dozele de bere puse la rece in apa raului :))  

Desi poiana unde aveam puse corturile era pe malul raului, eram totusi un pic mai sus, astfel incat tabara noastra nu a avut de suferit. 

A mai plouat usor pana mai tarziu, dar peste noapte s-a oprit. Mie nu mi-a pasat, am dormit atat de bine in cort ca nu mai imi pasa de nimic. M-am bucurat ca nu am gasit sacul de dormit umezit de la ploaie, mi-era teama ca daca nu rezista cortul la grindina aceea cu totii vom avea probleme in noaptea asta. 

Dar se pare ca ploaia cea mai puternica ne-a prins doar pe noi, echipa 2, pe drumul pana la acel canton. Celelalte echipe au scapat in principiu uscate – ba unii chiar se uitau de pe versantul de vizavi cat de tare ploua acolo unde eram  noi. Dar are si ploaia farmecul ei, desigur – mai ales ca suntem la inceput de iunie, in plin sezon ploios. 

Din fericire, toata lumea isi terminase treaba, astfel incat traseele au fost marcate si scopul nostru a fost indeplinit. Mai ramane sa se intocmeasca o harta a zonei, lucru care chiar sper sa se intample, pentru ca harta veche a muntilor Buzaului e insuficienta. 

Asta e o schita incropita acum de mine, buna doar orientativ, sa-si faca lumea o idee. 

Duminica dimineata soarele a iesit iar pe cer, uscand incetisor corturile si hainele ude intinse prin crengile copacilor. S-a montat ultimul stalp indicator chiar acolo in intersectia Titilau, si fiecare si-a vazut de drumul sau. Nu inainte de a face o poza de grup (cam incomplet in poza mea). 

Unii au urcat pe vreun traseu proaspat marcat, altii au plecat cu masinile spre casa – eventual cu o mica oprire pe malul lacului Siriu. 

 Iar gandurile au fost probabil indreptate spre tot ce s-a intamplat dar si spre ceea ce va urma. Mai ales ca urmeaza, pentru unii dintre noi, o actiune de remarcare de amploare mult mai mare, in muntii Vrancei – my love. 

Cred ca toti ne-am bucurat de ceea ce am descoperit in acesti munti, in aceste zile. O natura salbatica, niste trasee usoare, ce se pot face chiar si intr-o singura zi – dar care sunt ideale pentru doua zile, dar si ideea ca atunci cand exista vointa, oamenii pot veni impreuna in sprijinul unor actiuni frumoase si necesare. Actiuni care sa aduca bucurie turistilor ce vor vizita aceste zone, dar care sa fie benefice si la dezvoltarea economica si turistica locala – o dezvoltare pe care ne-o dorim a fi facuta cat mai cu cap. Sau altfel spus, ”o dezvoltare durabila”.  Dar pentru asta e nevoie de niste sageti indicatoare montate in scoli si in familii in primul rand… 

…

Ioan Stoenică, 6 iunie 2011.

Aici gasiti poze din excursia in Podu Calului facuta anul trecut: Prin codrul verde.