In data de 23-24 iulie 2011 a avut loc excursia in muntii Buzaului, organizata de mine pe site-ul www.carpati.org . Initial excursia trebuia sa aiba loc cu o saptamana mai devreme, dar conditiile meteo nefavorabile m-au facut sa o aman. Pana la urma au venit in aceasta tura 24 de oameni din mai multe orase ale tarii (Bucuresti, Brasov, Buzau, Focsani).

Destinatia: masivul Podu Calului (jud Buzau), unde a avut loc recent o actiune de remarcare a traseelor turistice, actiune la care am participat si eu. Am zis ca daca tot sunt marcajele noi si am muncit pentru ele, nu strica sa facem cunoscuta aceasta parte a tarii si altora.

Desi nu ne cunosteam intre noi, aveam ceva comun care ne unea – si asta a contat mai mult decat ideea ca mergeam cu 23 de necunoscuti pe munte. Mereu am spus ca daca vrei sa cunosti mai bine un om, o metoda buna e sa mergi cu el pe munte (o alta varianta care mi se pare foarte buna e sa-l urmaresti cum se poarta printre copii).  

Pe la 10.15 am inceput sa urcam pe traseul banda rosie, de la drumul national de langa lacul Siriu. Am fost insotiti de soarele puternic pe care cei cativa norisori nu reuseau inca sa-l acopere.

Valea Teheraului insa isi dorea parca sa fie vizitata, asa ca ne-a intampinat cu tot ce avea mai bun pentru a ne face urcusul mai placut: umbra deasa a unor fagi, poieni pline de flori, fân cosit sau necosit, capite, un raulet limpede pe care trebuia sa-l traversam de cateva ori – ba chiar si ultimele fragute din aceasta vara.

Urcusul are putine portiuni mai accentuate, in mare parte mersul e destul de lejer – iar diversitatea peisajului, alternanta de la poieni la zone impadurite, nu te lasa sa te plictisesti.

In partea stanga, valea este marginita de o culme foarte interesanta, presarata de pereti stancosi cum nu te-ai astepta sa gasesti in acesti munti.

Grupul nostru cel colorat este intampinat la un moment dat de bodyguarzii  blanosi ai unei turme de oi, dar avand in vedere numarul nostru mare, nu ne facem deloc probleme in privinta lor. Cainii latra, carpatistii trec.

Dupa o noua portiune impadurita urmeaza un urcus putin mai pronuntat, spre  ultima poiana inainte de iesirea in culme.

Poteca este blocata de un gard, dar poarta poate fi deschisa cu usurinta. In zona ne intampina si un vitel cam furios, care se uita tinta la noi mai ceva ca la acea poarta noua. Eram multi imbracati in rosu, dar legenda acestei culori este de fapt falsa: taurii nu percep culorile si ceea ce ii atrage de fapt este miscarea, nu culoarea. Cu alte cuvinte, cineva imbracat in rosu care sta pe loc are sanse mai mari sa fie lasat in pace decat cineva imbracat in alb care alearga sau flutura un tricou.

Am ajuns astfel in poiana dinainte de urcusul final. Asteptam cu nerabdare aceasta poiana, un loc potrivit pentru o pauza de masa – avand in vedere ca ofera si umbra buna si peisaje frumoase dar si apa la un izvor amenajat. Ba putem vedea aici si transee sapate in primul razboi mondial.

Dupa masa avem parte si de o surpriza. De fapt eu am pregatit surpriza pentru sora mea Irina, care a luat nota 10 la examenul de titularizare. S-au obtinut doar 3 de 10 in capitala si 26 la nivel national, in timp ce 70% din candidati nu au luat nota de trecere. Asa ca acest rezultat, care de altfel arata implicarea si motivatia Irinei de a profesa in invatamant, merita apreciat si laudat. Si, ca sa ma simt si eu mandru cu rezultatul ei, am adus cu mine o cutie mare de bomboane Raffaello – pe care insa Irina le-a impartit putin mai tarziu, pe varful unde urma sa ajungem.

Am reinceput urcusul prin padure si, mai repede decat imi aminteam, am ajuns in Saua Teherau. Am facut in total cam 2 ore si jumatate de la soseaua nationala pana aici – cu tot cu pauze si mersul mai incet al unui grup de 24 de oameni. Indicatorul s-a dovedit a fi destul de ascuns pe partea dreapta a potecii, cei care mergeau prea repede sau prea putin atenti la ce e in jurul lor, nu l-au observat.

Din sa am gasit rapid o potecuta destul de clara ce nu putea sa duca decat la varful pe care-l cautam, Golul Teheraului. Pe traseul principal eu mai fusesem, cand s-a marcat traseul cu banda rosie. Dar la varf nu mai fusesem. Noroc insa cu spionul Google Earth, el m-a atentionat ca poteca trece foarte aproape de un varf cu potential urias, asa ca l-am inclus si pe el in traseu – sperand ca  vom reusi sa-l nimerim prin padurea deasa.

Potecuta insa e destul de clara, chiar daca e acoperita de cativa copaci doborati la pamant de o vijelie recenta. Urcusul e destul de solicitant, mai ales in ultima portiune cand diferenta de nivel e destul de mare.

 In cele din urma vedem marginea padurii si intuim acolo poiana intinsa cu privelisti superbe pe care o asteptam. Am facut cam 30 de minute de la indicatorul din sa pana la poiana de pe acest varf.

Bucuria de a iesi la lumina din poiana e imensa, mai ales cand vedem cum se deschid in jurul nostru peisajele de vis oferite de muntii Buzaului.

Punctul cel mai inalt insa e la vreo 200 de metri distanta, asa ca mergem pana acolo – sa vedem si mai mult din ceea ce ne inconjoara.

Dupa ce se strange toata lumea pe varf, facem o mica descriere a ceea ce se vede:

Inspre vest, masivul Siriu – cu cele doua varfuri principale: Bocîrnea si Mălîia. Mai in dreapta, masivul Ciucas cel stancos, cu creasta Zaganu si varful Ciucas. Se vedeau clar si Țigăile Mari. In stanga de Siriu se vede Varful lui Crai din muntii Tataru.

Si mai in dreapta (dar mult mai in spate) se vedea Piatra Mare – si cred ca si Postavaru. Apoi in departare, un pic mai spre nord, cred ca era Magura  Codlei.

Privind spre nord vedem culmi din muntii Vrancei, acoperite de un plafon superb de norisori albi si desi.

Acesti munti isi intind culmile mult spre dreapta, spre est, si vedem chiar varful cel mai inalt, Goru – dintr-un unghi ce ni-l arata ascutit precum o piramida.

Spre est, printre copacii de la marginea poienii zarim varful Penteleu, masiv, inalt, ascutit si atragator.

Spre sud, valea raului Buzau se strecoara printre culmi impadurite, dintre care reprezentativa este culmea Monteoru, un arc de cerc salbatic ce tine de muntii Buzaului (in dreapta imaginii).

Superb acest varf de doar 1300 si ceva de metri altitudine. Ofera niste privelisti de vis asupra muntilor Buzaului si Vrancei – peisaje naturale cat vezi cu ochii. Iar jos, spre zona de unde venisem, vedem si un colt din lacul Siriu. Sa tot stai pe iarba moale si racorita de vant.

In plus, daca tot suntem in masivul Podu Calului, gasim pe poiana si cativa cai frumosi – veniti insa de la stana aflata putin mai jos.

Am mancat bomboanele Irinei, am facut poza de grup colorat si am pornit inapoi spre saua Teherau – unde unii isi lasasera rucsacii pentru a putea urca mai usor.

Din sa urmeaza un traseu usor, care coboara mai intai lin, apoi mai accentuat, pana la drumul forestier din punctul Intre Casoci. Aici se unesc de fapt raurile Casoca Mare si Casoca Mica, formand mai departe raul Casoca.

Mersul pe acest drum prafuit si ars de soare nu e pe placul tuturor, dar el nu e lung comparativ cu alte drumuri forestiere din alti munti. In plus, trebuie sa stii sa accepti si mici neplaceri pentru binele mai mare (the greater good).

 Dupa cativa km si circa o ora si 20 de minute de cand am plecat din Saua Teherau, am ajuns la intersectia Titilau.

Indicatorul ne spune ca pana la cascada Pruncea (Casoca) ar fi 4km, ceea ce mi se pare cam mult. Si altora li se pare prea mult, asa ca hotaram sa nu mai ne abatem pana acolo. Ne oprim in schimb pe malul raului, in poiana unde la actiunea de remarcare a fost instalata tabara de baza. Ne spalam putin la rau, mai mancam ceva si ne odihnim ca sa avem forta pentru urcusul spre varful Podu Calului.

Urcusul incepe insa dupa vreo 2 km de mers pe drumul pietruit, acolo unde un drum secundar face dreapta. Marcajele sunt bune, doar sunt noi, asa ca incepem sa urcam – imediat ce depasim primul obstacol intalnit – menit sa tina la distanta doar masinile, nu si oamenii.

Ora e tarzie, am inceput sa (re)urcam pe la 6 fara 10. Oboseala se simte, mai ales printre cei fara antrenament – dar incet incet avansam si ne apropiem de prima poiana. Pe marginea drumului mai gasim fragi buni, fagii ne apara inca de soare si poiana ne intampina intinsa si verde cu promisiunea unui izvor rece si ca ”mai avem putin”.

Din aceasta poiana de fapt poteca intra pe curba de nivel si asa merge pana la locul ales pentru campare: poiana cea mare de sub varful Podu Calului. Unde am ajuns pe la ora 20.20, avand in vedere ca am facut o pauza mai lunga si in poiana precedenta. Oricum, am facut in total mai mult decat estimasem eu, dar cel putin am ajuns cu bine.

Nu am stat mult pe ganduri si am inceput sa montam corturile: mare densitate de corturi pe metru patrat! Dar ce frumos se vede coltul Penteleului in spate…

Pana sa terminam de montat, la marginea padurii simtim miscare si vedem rapid ca e o turma de cai. Eu stiam turma aceasta, o intalnisem si datile trecute cand fusesem aici. Sunt cai salbatici – sau semi-salbatici, lasati liberi prin padure, unii poate chiar nascuti pe-aici.

La inceput ne inspecteaza tematori, neindraznind sa iasa prea mult din padure, dar apoi minunea se intampla: cu viteza incep sa galopeze spre partea opusa a poienii, oferindu-ne un spectacol ca in filmele cu cowboy. Cai liberi, frumosi, sanatosi, alergand cu viteza si facand poiana sa rasune de galopul lor.

S-au instalat apoi in partea cealalta a poienii, unde era si o balta cu apa si ne priveau cu totii tinta – incercand parca sa vada ce intentii avem. Emotionant moment, sa vezi acesti cai in masivul Podu Calului.

A urmat cina, cu branza, slanina sau ce-a mai avut fiecare. Dupa care intunericul ne-a trimis incetisor pe fiecare la cortul lui sau al vecinului.

Peste noapte, ploaia anuntata la meteo si-a facut aparitia, cu surle si trambite – de fapt cu tunete si fulgere. Toata lumea cred ca s-a trezit – ori de la sunet ori de la lumina fulgerelor. Mai verificam sa nu intre apa in cort, ca eram cu un cort ieftin de supermarket – dar a fost ok.

Dimineata nu ne-a intampinat din pacate cu soare care sa usuce corturile, ci cu o ploaie marunta si o ceata deasa. Ca si cand atmosfera nu era destul de infricosatoare, printre corturi se mai plimba si Muma Padurii…

Am primit doua sms-uri de la prietene grijulii care transmiteau ca se anunta furtuni si ploaie toata ziua. Asa ca, realizand ca vremea nu are sanse sa se indrepte, am hotarat sa nu mai facem traseul de creasta pe care voiam sa-l facem, ci sa coboram pe unde am urcat – acesta fiind cel mai scurt si sigur traseu.

Vazand cum stau lucrurile le-am spus oamenilor: nu va promit ca vom ajunge cu totii bine jos, dar cei care vom ajunge, vom avea ce povesti! :))

Am strans cam in graba corturile, pentru ca nu e placut sa stai prea mult in ploaie si am plecat rapid la vale pe drumul transformat in mocirla.

Nimeni nu cred ca a scapat uscat, eram complet uzi – cu tot cu pelerinele de pe noi sau bocancii impermeabili. Unora insa le-a fost mai frig decat altora, unora le-a fost mai greu, altora mai usor – probabil depinde si de echipament dar si de cat de obisnuit e organismul cu asa ceva. Eu ce puteam sa fac decat sa cant, in speranta ca poate se mai inveseleste putin atmosfera in jur.

Am ajuns la drumul de pe valea Casoca si am vizitat cu ocazia asta si cascada Cașoca, pe care am gasit-o mai furioasa ca niciodata.

De acolo am ajuns si la cabana 14 Scaune, unde lumea s-a oprit sa se schimbe, in timp ce noi, soferii masinilor, am plecat sa le recuperam ca sa-i luam si pe ceilalti de aici de la cabana.

Ploaia nu s-a oprit pana nu am iesit din judetul Buzaul, nu mi-a venit sa cred ca drumul national era in unele locuri acoperit de apa adanca de 10 cm. A plouat tare in acea zi, dar noi am terminat excursia cu bine si din cate stiu eu, nimeni n-a facut pneumonie.

…

Am organizat aceasta excursie din dorinta de a arata oamenilor frumusetea si salbaticia muntilor Buzaului, dar si din dorinta de a cunoaste oameni noi cu o pasiune comuna. Aceste lucruri s-au intamplat, chiar daca au fost si aspecte mai putin placute, cauzate in principal din cauza neconcordantei intre conditia fizica a unora si a altora. Nu am mers tot timpul uniti asa cum as fi vrut, dar nici nu s-au creat spatii de 1 km intre unii si altii.

Un lucru util pe care cei ce merg pe munte ar trebui sa il stie (si sa il aplice), este acela ca nu ar trebui sa se bazeze doar pe faptul ca altcineva organizeaza excursia si stie traseul. Ar trebui fiecare in parte sa se implice, sa-si doreasca sa analizeze de acasa traseul, eventual harta zonei, sa se pregateasca mai mult pentru ceea ce urmeaza.

Si consider ca nu strica daca toata lumea pastreaza in gand si ideea de ”ceilalti”, de grup. Astfel incat cei din fata sa nu uite sa ii astepte si pe cei din spate si fiecare sa incerce sa fie cat mai util si aproape celor din jur – numai asa poti sa te simti ca intr-o mare familie. Daca nu-ti vezi decat propriul interes, atunci poate un grup atat de mare nu e cel mai potrivit pentru tine.

Si daca tot mergem ca un grup, indiferent cat de mare, ideal ar fi sa fim un grup – si nu mai multe, in functie de conditia fizica a fiecaruia. Regula e sa mergi in ritmul celui mai incet. Daca nu-ti place asta, poti sa mergi cu oameni cu acelasi nivel de antrenament sau poti sa merg singur – cand nu te bate nimeni la cap (eu ma bucur din plin de aceasta varianta). Dar daca vrei sa te alaturi unui grup, atunci ar trebui sa intelegi si sa respecti regulile acelui grup – chiar daca pe cont propriu tu ai regulile tale.

…

Mai usor sau mai greu, mai cu emotii sau mai plini de curaj, oamenii ar trebui sa fie mai implicati in implinirea viselor si a dorintelor lor. Iar in privinta mersului pe munte, ”n-am timp”, “n-am bani” si “n-am cu cine” sunt doar detalii. Nu e nevoie de multi bani, timp (ar trebui sa) iti poti face si oameni poti gasi o multime. 24 sau 40, sau poate doar 2-3, e de ajuns sa cauti unde trebuie.

 Am  incercat sa fac si eu muntele sa vina la mine, dar n-am reusit. Reusesc insa de fiecare data sa mi-l aduc mai aproape atunci cand merg eu spre el.

…

Muntii Buzaului si-au pastrat naturaletea si farmecul unor munti mai putin alterati de oameni, iar noua nu ne ramane decat sa ii descoperim mai mult si sa ne bucuram mai mult de ei. Promovandu-le frumusetea dar amintind oamenilor ca aceasta frumusete depinde foarte mult de noi – de actiunile noastre, de gesturile noastre, de constiinta noastra.

…

Ioan Stoenică, iulie 2011.

 Mai multe imagini din aceasta excursie gasiti aici:

https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/PoduCaluluiTuraLuiIoanPeCarpatiOrg#