Desi am vazut si eu ca toata lumea ursii gunoieri din Sinaia, sentimentul de a vedea acei ursi nu seamana deloc cu acela de a vedea un urs in salbaticie, in mediul lui natural. Cei obisnuiti cu oamenii, ursii gunoieri, sunt draguti, dar mi-e mila de ei. Nu mai sunt tocmai ursi adevarati, au ajuns sa fie dependenti de oameni si si-au pierdut capacitatile naturale de a supravietui in salbaticie. Este efectul ignorantei oamenilor in mare parte, care cred ca hranindu-i azi le fac un bine, dar pe termen lung efectul s-a dovedit a fi destul de daunator – si pentru om si pentru animal.

Cand am inceput sa merg singur pe munte acum cativa ani, aveam de multe ori teama de a nu da nas in nas cu un urs prin padure. Poate datorita acestui fapt am invatat eu sa cant :)) Nu am avut insa niciodata o intalnire cu un urs, pentru ca teoria s-a aplicat foarte corect in cazul meu: am facut galagie, mai ales in zonele unde vizibilitatea era redusa (curbe, desis de crengi, varf de deal, stanci mari etc) si probabil orice urs ar fi fost in apropierea traseului meu, a fugit inainte sa apuc sa-l vad.

Cu timpul am inteles mai bine faptul ca ursii prefera sa evite omul, ceea ce a facut sa-mi scada teama – iar acum merg fara nicio grija singur prin padure – respectand regulile de siguranta (mai putin aceea de a nu merge singur – pe care nu va recomand sa o incalcati).

In acelasi timp, a crescut destul de exploziv dorinta de a intalni ursi pe munte, de a-i vedea, de a-i fotografia. In conditii de siguranta desigur, ceea ce inseamna ca nu merg in liniste prin plantatii de braduti tineri unde nu vezi nimic. Riscul cel mare apare atunci cand dai nas in nas cu ursul, cand nu apuca sa te simta (sau tu pe el) din timp, si te trezesti la cativa metri de el. In acel caz, mai ales daca e o ursoaica impreuna cu puii ei, riscul sa te atace este mare. Nu pentru ca-ti vrea raul, ci pentru ca vrea binele puilor ei – ideea e sa elimine pericolul.

Neavand insa prea mult orgoliu, ei nu considera fuga rusinoasa, asa ca daca au alternativa de a scapa de oameni prin fuga, vor face asta. Nici pentru om fuga nu e rusinoasa, doar ca in cazul intalnirii cu ursul ea nu este deloc indicata – ursul fuge mult mai repede decat un om (deci te va prinde rapid) si instinctul de animal salbatic ii va dicta sa urmareasca ceva care fuge (se poate observa asta foarte usor si la caini). Mult mai bine e sa stai linistit si sa te departezi incet, cu fata la el, vorbindu-i calm – eventual aruncand pe jos un obiect, o palarie ceva.

Dar sa revenim la intalnirea mea cu ursul.

De fapt prima intalnire a avut loc in ziua de Paste, in muntii Vrancei. Atunci am mers special in liniste, mai ales ca padurea era larga in zona in care ma aflam (deci riscul sa dau nas in nas cu un animal era foarte mic). Era zi, era soare, atmosfera era placuta si calma, asa cum ma simteam si eu.  E important felul in care te simti, cat de obosit esti, unde te afli, cat mai ai de mers etc. De aceea ma simteam in siguranta si-mi doream sa vad animale salbatice – ma simteam in forma pentru asta in acele momente si totul in jur era potrivit. Mai ales ca prin ultimele pete de zapada era plin de urme de urs (in muntii Vrancei sunt circa 400 de ursi).

Mergand prin padurea de fag, am auzit trosnind o creanga mare, cam la 50 de  metri de mine. Am stiut imediat ca e un urs.  Am apucat sa-i vad doar fundul mare si negru atunci, pentru ca de cum m-a simtit a fugit in tufisuri. Asta nu a fost insa tot, m-am bucurat sa il aud dupa cateva minute cum alearga rupand crengile sub picioare, in valea de langa mine. M-a fermecat sunetul acela, de urs care alearga – parca trecea o turma de cai cu viteza prin padure.

Dar a fost prea putin, desi acel putin mi-a pus un zambet mare pe fata – care s-a largit si mai mult dupa ce, la doar vreo 2 ore distanta, am vazut si o turma de mistreti. Totusi, prea  putin! Ma simteam in acele momente indragostit de animalele din padure si simteam ca nu am langa mine ”persoana iubita”.

Pentru ca acel urs m-a tratat cu fundul, prima intalnire oficiala consider ca a fost alta: cea din data de 9 iulie 2011, cand ma aflam (tot) in muntii Vrancei, pentru a doua parte a actiunii de remarcare a traseelor turistice din zona.

Era trecut de ora 17 si am primit o misiune care m-a bucurat: cineva trebuia sa mearga la distanta de circa 2 ore de tabara de baza, pentru a transmite un mesaj  unei alte echipe ce se afla pe munte. Telefonele  nu aveau semnal, asa ca m-am dus eu – pentru ca stiam mai bine zona. Ma puteam misca rapid (chiar si dupa o zi destul de plina de carat stalpi si sapat gropi) si chiar imi doream sa merg singur undeva. Eram in muntii Vrancei, pe care am ajuns sa-i consider preferatii mei, si simteam ca nu le acordasem suficienta atentie din cauza a ceea ce aveam de facut acolo. Dupa atata galagie, mi-ar fi prins bine o iesire de unul singur.

Asa ca am plecat de la Cârnituri prin Saua Geamana spre zona Golici, pe traseul recent remarcat cu Banda Rosie. Am ajuns rapid acolo, trecand printr-o padure salbatica unde daca nu s-ar fi taiat cu drujba copacii cazuti pe poteca, nu s-ar fi putut trece.

Acolo nu am gasit insa decat niste ciobani cu o turma de oi, nici urma de baietii pe care-i cautam. M-am gandit ca au coborat la drum sau ca au montat corturile in alta parte. Asa ca a trebuit sa ma intorc – mai ales ca se lasa si seara rapid.

Am ales insa pentru intoarcere un alt traseu, un pic mai ocolitor si mult mai obositor, dar in acelasi timp mult mai spectaculos: traseul de creasta, pe golul Cozei. Mai fusesem de 2 ori pe-acolo, dar de fiecare data lumina e altfel, asa ca as fi regretat daca ratam apusul superb ce se anunta, doar din cauza oboselii. Oh, si eram foarte obosit – apa nu mai aveam decat o gurita, dar am hotarat sa urc.

Traseul pe care venisem mergea lejer pe curba de nivel, ar fi fost mai usor pe-acolo, dar am reusit sa-mi inving oboseala si sa nu aleg calea mai usoara. Am fost mandru de mine pentru asta.

In urma mea, turma de oi urca si ea. Reintru in padure pentru o scurta portiune, apoi ajung la marginea ei – de unde incepe o poiana lunga ce se continua pana aproape de culme. La iesirea din padure m-am oprit sa pozez niste crengi de brad ce mi se pareau frumoase, asa ca am stat in liniste sa fac asta.

Apoi am depasit acele crengi si-am iesit in poiana. Am vazut imediat miscare in partea de sus a poienii – un animal mare si maro. In prima clipa m-am gandit ca poate e o vaca de la stana, ca n-am eu norocul asta sa vad un urs iesit din padure. Dar imediat am realizat ca intr-adevar era un urs!

Era cam la 100 de metri de mine, deci nu mi-am facut nicio grija ca as fi in pericol. El inca nu ma vazuse (simtise). Am avut timp sa setez aparatul (viteza de expunere, diafragma, mai mult iso ca distanta era mare si lumina cam slaba, sa trec pe formatul Large etc). Desi nu am zoom mare la aparat, am reusit sa-l pozez cat sa pot sa arat si altora ce frumusete de animal am vazut in aceasta mica excursie solitara!

Brown bear near the forest

I-am facut multe poze de-acolo, pana cand a intrat dupa un delusor si nu l-am mai vazut. Atunci am inceput sa fac galagie, pentru a nu risca sa ma trezesc ca intra in padure si apare undeva mai aproape. Eram sigur ca simtindu-ma, a intrat in padure cu gand sa se indeparteze. Chiar si asa, inainte sa urc spre locul unde se afla am asteptat sa vina din urma si turma de oi cu cei doi ciobani. Le-am spus si lor de urs dar imediat cainii l-au simtit in padure si au inceput sa latre dupa el.

Nu am uitat insa sa ma bucur de peisajele frumoase pe care muntele Coza mi le oferea – si pe care le simteam parca mult mai placut, cu o anumita impacare si multumire in suflet, pentru ceea ce vazusem.

Eu mi-am continuat urcusul linistit, exact pe unde fusese si ursul. Acum insa il aveam sub observatie cel putin auditiv, pentru ca in padure intrasera si cainii, care-l cam haituiau pe bietul ursulet. Cel putin asa stiam cam unde se afla, la ce distanta. Nu-mi faceam griji ca ar putea urca iar spre culme, mai ales ca pe-acolo padurea era rara, erau si stanci si acum… si oameni. A mers spre vale, probabil daca mergeam pe traseul pe care venisem, l-as fi intalnit iar, prin padurea aceea intunecoasa.

Am intrat pe culmea stancoasa a muntelui Coza, o zona superba, cu prapastii verzi si peisaje naturale si salbatice in toate partile.

Apoi a urmat urcusul final, spre varful cel mai inalt din aceasta zona. Ajuns pe varf, peisajul m-a facut sa stau tacut si sa privesc in jur, inregistrand cu aparatul foto o panorama video de jur imprejur. De obicei cand fac cate un filmulet pe un astfel de varf, vorbesc. Spun ce se vede acolo, ce se vede dincolo, unde ma aflu etc. Acum nu. Acum ceva m-a facut sa filmez in liniste, fara sa spun nimic. Ceea ce a dus la a doua mare surpriza a serii: o a doua intalnire cu un al doilea urs!

Am auzit zgomot in tufele aflate la circa 20 de metri de mine, sub varf – pe partea nordica. Am indreptat aparatul intr-acolo in timp ce el filma si am stat tacut. Cand a scos capul triunghiular un ursulet nestiutor, am inceput sa vorbesc cu el imediat, calm, fara frica. Nici n-a stat bietul urs sa vada cine face acele zgomote, a luat-o la fuga inapoi prin desisul de crengi.

Ce mi s-a parut comic a fost faptul ca acestui urs i-am vazut doar capul, in timp ce ursului pe care-l vazusem cu cateva luni inainte ii vazusem doar fundul. Oare a fost continuarea aceluias urs?

Am regretat foarte mult ca nu am amanat macar 2 secunde vorbitul, l-as fi putut vedea intreg, l-as fi putut filma… Din pacate nu era zoom-ul bagat in timp ce filmam, asa ca in filmulet nu se vede ursul – doar se aud crengile trosnind. Chiar si asa, mi s-a parut incredibil sa intalnesc 2 ursi la interval de nici 30 de minute unul de altul! Absolut minunat a fost! Am zis ca voi reveni in zona special pentru asta, dar ma voi pune la panda intr-un loc sigur, si voi astepta… sa fiu pregatit sa-i pozez. Chiar daca obiectivul meu nu e facut pentru asa ceva si nu mi-ar strica deloc un obiectiv tele (de genul asta) – care insa este foarte scump.

Emotia apropierii de aceste animale a fost foarte placuta, mai ales ca s-a petrecut in conditii de siguranta, fara sa simt ca sunt macar un moment in pericol (ceea ce nu inseamna ca nu eram, doar ca eu nu simteam asta). Chiar si cand a scos capul ursul dintre tufe, destul de aproape de mine, am stiut ca nu ma va ataca – chiar daca as fi intarziat 2 secunde sa fac galagie. A primat insa ideea de siguranta, de aceea am vorbit din timp, ca sa nu apuce sa se apropie prea mult fara sa ma simta. M-am bucurat totusi sa constat pe viu teoria cum ca ursul prefera sa fuga de  cum te simte (ea nu e mereu valabila, asa ca atentie!)

Nu trebuie uitat ca e vorba de animale salbatice, care pot fi foarte imprevizibile – indicat este sa eviti apropierea, chiar daca animalul pare ”prietenos”.  Totusi, cele mai multe frici ale oamenilor referitor la animale salbatice vin fie din lipsa de intelegere a comportamentului acestora, fie din cauza imaginatiei prea bogate (m-am confruntat si eu cu aceasta frica, mai ales cand dormeam singur pe la vreo stana parasita si afara se auzeau tot felul de zgomote).

Cred ca se poate ajunge la un anumit grad de intelegere a naturii inconjuratoare (inclusiv a animalelor), care sa-ti permita apropierea de ea in conditii de siguranta. Dar acest aspect este unul relativ si greu de stapanit, de aceea este foarte riscant. Nu recomand nimanui sa mearga singur prin padure cu gandul sa-l  vada pe Mos Martin.

…

In drum spre tabara de baza mergeam tot numai un zambet, cred ca si saream de bucurie pe poteca, in ciuda oboselii. Si daca tot am plecat la ”vanatoare”, pana sa ajung inapoi in tabara am vazut si o capra neagra ce venea la izvor sa bea apa. Era insa foarte departe, de aceea pozele nu sunt cine stie ce.

Cand am ajuns in tabara, un amic m-a intrebat in gura  mare: ”ei, ai vazut ursul prin padure?”. Si, probabil total neasteptat, raspunsul meu a venit plin de bucurie: am vazut doi!!

Cu siguranta… va urma!

…

Ioan Stoenică, 4 august 2011.

Mai multe imagini din aceasta excursie ”de afaceri”, aici:

Remarcare in muntii Vrancei 2

Vezi si acest articol referitor la ursi: Repede, prefa-te ca esti mort!