Uneori, cand analizezi linistit hartile din computer ca sa hotarasti pe unde sa mai pleci, te suna Laura. Bine, de fapt asta a fost prima data. Si-mi spune ca are chef de mers in muntii Hasmas – peste a caror harta chiar ma uitasem putin mai devreme (cand m-a sunat ma uitam pe harta Ceahlaului). Analizez putin trenuri, variante, meteo si-mi dau seama ca nu conteaza chiar asa mult astea. Oricum voiam sa merg undeva si macar iarna as putea sa nu plec singur. Sau macar de data asta, ca nu cred ca renunt asa usor la mersul singur.

Am plecat spre Izvorul Oltului cu un tren IR de noapte si am ajuns acolo pe la 3 jumate noaptea. N-am plecat niciodata la ora asta pe traseu, dar zapada care scartaia pe soseaua spre Balan ma facea sa ma simt destul de bine. Am scutit totusi vreo 10 km cu un baiat cu masina, care ne-a cerut 15 lei ca sa ne duca pana la intrarea pe traseu (dar ne-a dus special, nu era in drumul lui). Asa ca la ora 04.45 incepeam urcusul prin padure, pe traseul Banda Albastra spre cabana Piatra Singuratica.

Traseul acesta l-am mai parcurs in urma cu cativa ani, dar atunci parca era mai colorat – ca era zi si era mai. Si ploua… Acum el era complet alb… si negru. Adica plin de zapada, care intr-o masura destul de mare reusea sa lumineze atmosfera aceea nocturna.

E altfel sa mergi noaptea prin padure – mai ales daca poti merge, asa cum faceam noi pe-acolo, fara nicio frica de ce s-ar putea ascunde in intuneric. Nu ne faceam griji de animale, ci doar ne bucuram de linistea aceea alba, de lumina pe care zapada o prelua de la luna ce razbea uneori printre nori. Stingeam frontalele pentru a privi stancile de sub varful Piatra Ascutita si eram surprins de faptul ca in jur nu era complet bezna… Nu am avut trepied cu mine asa ca n-am stat sa fac poze prea multe pe-aici.

Trecem pe langa un indicator plasat pe un copac – un marcaj cruce albastra te duce la un punct de belvedere aflat la circa 20 de minute – dar nu stiu in ce stare sunt marcajele. Mai urcam putin printr-o zona un pic mai neclara, unde poteca traverseaza spre stanga un mic valcel acoperit de zapada. Tendinta e sa mergi tot in sus – tin minte ca si data trecuta la fel am facut acolo. Apoi gasim izvorul amenajat sub o stanca mare si luam provizii, pentru ca la cabana e posibil sa nu fie apa – cu atata zapada in jur.

De la izvor se iese rapid din padure intr-o poiana mare ce urca spre dreapta pana la cabana. Panta e destul de accentuata, numai buna pentru dat cu sania pe-aici. Ajungem rapid la cabana – dupa nici doua ore de mers, pe la ora 06.40.

In fata cabanei cineva taie lemne la lumina frontalei – cabanierul, ne gandim noi. In cabana stiam ca trebuie sa fie vreo 15 oameni de pe carpati.org, intr-o tura organizata de Florin – si de fapt pe el l-am gasit taind lemne pentru binele grupului. Noi ne-am instalat in sala de mese, unde am facut ture in jurul meselor ca sa nu inghetam, pana cand a inceput lumea sa se trezeasca si cabanierul a aprins focul si acolo.

Grupul a plecat spre varful Hasmasul Mare inaintea noastra, noi am ramas sa ne mai odihnim putin, ca abia ajunsesem – plus ca nu dormisem aproape deloc in tren. Deasupra cabanei se ridica inghetata Piatra Unica (sau Piatra Singuratica) – cu aspect de masea. Am urcat pe ea data trecuta, acum nu ma mai atrage sa o urc asa mult – mai ales ca nu e senin in jur.

Pentru ca intentionam sa ne intoarcem sa dormim la cabana, am plecat cu bagaj usor spre varful Hasmasul Mare pe la ora 9.50. Afara e ceata dar nu conteaza: padurea arata incredibil cu plapuma aceea alba ce apleaca pana la pamant crengile de brad.

Ajungem din urma cativa baieti care plecasera cu putin inaintea noastra si apoi mergem cat de cat impreuna. In felul asta avem si putina culoare in peisajul alb-negru.

Pentru ca grupul numeros plecase inaintea noastra, noi mergem acum mult mai usor prin zapada si ceata, avand urmele lor care sa ne ajute – atat la inaintarea prin nameti cat si la orientare. Marcajele (banda rosie) sunt uneori prea rare si in poieni e greu sa te orientezi pe ceata, daca nu stii traseul.

Copacii sunt acoperiti de zapada chiar si pe tulpina, asa ca marcajele sunt uneori ascunse. De aceea mai curatam tulpinile de zapada in cautarea lor, iar atunci cand le vedeam, le curatam pentru a se vedea mai bine.

Nu mai vazusem marcaje de ceva vreme, dar urmarim tunelul facut prin zapada de inaintasii nostri. La un moment dat ajungem intr-un loc pe care-l recunosc – e locul unde am dormit in cort data trecuta, undeva pe marginea unei prapastii. Si atunci era ceata si pierdusem marcajul, dar acum stiu ca traseul marcat era mai pe jos, pe dreapta prin padure.

Urmele insa merg pe unde am mers si eu data trecuta, pe marginea unor prapastii frumoase si apoi prin padurea deasa si plina de zapada. Au mers si ei din greseala pe-aici, dar in felul asta am vazut si prapastiile dinspre est plus aceasta padure ce pare neatinsa nici macar de animale. Zapada era proaspata asa ca n-am prea vazut nicio urma in afara potecii.

Am revenit apoi in traseul marcat si curand am iesit din padure. De aici trebuie parasit traseul marcat spre stanga pentru a urca la varf – marcajele merg inainte spre Poiana Alba si mai departe spre Lacul Rosu. Spre varf nu exista marcaje, dar Florin stie traseul asa ca merge foarte bine direct spre varf.

Chiar inainte de a ajunge la varf i-am ajuns si noi din urma – mi-a parut rau ca nu i-am prins mai devreme, ca sa trec si eu in fata la spart urme in zapada, dar asta e. Dupa razboi multi Ioani se-arata.

De pe varf nu se vede desigur nimic spre departari, dar bradutii albi sunt suficient de atragatori. De aici se poate merge si la o cruce mare, aflata undeva mai aproape de prapastii, dar acum nu o vedem.

Dupa ce grupul pleaca spre cabana, Laura si cu mine incepem sa cautam prin ceata crucea respectiva. Nu am gasit-o, dar mie nu-mi pasa oricum prea tare de asta. Ne-am intors si noi spre cabana prin linistea padurii fermecatoare.

In poiana mare dinainte de urcusul spre cabana incepe sa ninga frumos iar eu trag mai bine fularul pe nas, ca sa nu ma trezesc fara el la cabana. Nu mi-ar strica un fular mai windstopper, trebuie sa-mi iau ceva de genul asta – o cagula eventual. Cagula de polar nici n-am luat-o la mine, am uitat de ea – si oricum nu-mi era prea comoda.

Intalnim pe-aici si 3 oameni de la Parc (nici nu stiam ca Hasmasul face parte dintr-un Parc National – impreuna cu cheile Bicazului). De la ei am aflat ulterior ca de fapt piramida de pe varf la care am fost nu este cea de pe varful cel mai inalt – care era putin mai incolo. Nu stiam ca sunt doua piramide in zona, dar mie nu-mi pare deloc rau ca n-am ajuns pe varful cel mai varf. Nu e pentru mine absolut nicio diferenta – peisajele ar fi fost aceleasi si nu am nevoie sa bifez varfuri – pe care oricum am mai fost. Ba daca n-as fi fost si acum nu l-as fi nimerit, as fi avut un motiv in plus sa revin intr-o zi cu soare. Ceea ce oricum am, ca si in mai cand am fost tot ceata si ploaie am prins.

Desi era vant si imi inghetase in mod interesant parul, nu ne grabim spre cabana ci mergem sa inspectam o stana din zona, aflata undeva in stanga sub niste stanci mari.

In interior observ si eu ce am pe cap asa ca-mi fac niste poze, ca prea seman cu Catalin Crisan. Laura zice sa le pun la profil pe carpati. Sa rada lumea de mine sau ce? Uite ca nu le pun nicaieri! Na! Nimeni nu le va vedea vreodata!

(gasiti cele 241 de diferente)

Dar facem si o poza de grup in care incercam sa ne prefacem ca vorbim si glumim, ca sa iasa si Laura mai natural – ca altfel cica nu prea se intelege cu aparatul foto. A doua zi am constatat ca nu e chiar asa.

La cabana regasim grupul carpatist si mai stam putin de vorba pe langa soba micuta, apoi cand ei coboara merg si eu  cu ei pana la izvorul de sub stanca. Iarna la cabana nu exista apa, asa ca trebuie coborat pana la acest izvor. Am luat o canistra mai mare, daca tot aduc apa, sa fie mai multa!

Apoi am stat sa gatim, Laura m-a rasfatat cu bunatatile ei carate special – ca doar era vorba de traseu scurt pana la cabana, asa ca puteam sa ne facem diferite mofturi de acest gen.

Cabana a ramas goala, am fost doar noi si cabanierul cu sotia in aceasta seara de duminica. Daca vreti sa mergeti sambata trebuie sa faceti rezervare pentru ca de obicei e plina cabana. Pentru cine nu stie, cabana a fost renovata de curand si acum arata tare dragut. Conditiile sunt bune iar cazarea costa doar 15 lei. Trebuie insa avut grija ca peste noapte se poate face frig, daca nimeni nu sta sa intretina focul. Nu strica sa aveti un sac de dormit cu voi, pentru ca pături cu care sa te invelesti nu prea sunt.

Eu aveam sacul de iarna cu mine, pentru ca voiam sa mai raman singur inca o noapte, dar Laura a trebuit sa improvizeze cu ce-a gasit prin camera. Asa ca ea avea interes mai mult sa mentina focul aprins, de aceea a dormit mai aproape de soba, in patul de jos. Eu mi-am ales cel mai frumos pat, la etaj, langa fereastra – sa vad rasaritul pe geam :))

Din cauza ca lemnele pe care le aveam langa soba erau prea mari, n-am putut sa reaprindem focul care s-a stins la un moment dat (prea devreme). Asa ca am luat niste jar ramas in soba din sala de mese apoi m-am dus afara si am mai crapat niste lemne in bucatele mai mici. Ce-mi placea sa crap lemne cand eram mic si mergeam iarna la tara… ehee…

In timpul asta Laura corecta de zor lucrari ale studentilor ei, pentru ca aveam nevoie de hartie cu care sa aprindem focul si nu puteam folosi lucrari necorectate :)) Profesoara constiincioasa domne, corecteaza lucrari si-n varf de munte!

Oricum, peste noapte tot planul nostru de intretinut focul a dat gres: la cat de obositi eram dupa o noapte nedormita, am adormit amandoi bustean – oare chiar credeam ca ne vom trezi din ora in ora sa mai bagam cate un lemn in foc? :))

…

Luni dimineata cerul da semne ca ar permite soarelui sa ne trimita o raza… asa ca profit cat pot!

Din cauza gerului insa nu puteam sta prea mult pe-afara pentru poze – ca-mi inghetau mainile pe aparat. Manusile alea groase nu-s prietene cu aparatul, cel putin dreapta trebuie sa o scot cand fac poze. Si dupa un minut deja trebuie bagata la adapost, cu emotii ca-ti vor cadea degetele. Dar uneori chiar merita! Am intrat si-am iesit din cabana de cateva ori iar locul din spatele bolovanului dinspre est ofera privelisti minunate! De exemplu spre Piatra Unica…

Dar si spre stancariile de pe abruptul estic.

Am profitat si de filtrul in degrade pentru cateva cadre, atunci cand soarele isi facea aparitia de dupa stancile varfului Piatra Ascutita (Ecem).

De la cabana am plecat pe la ora 9.30, luandu-ne la revedere de la cabanier si de la sotia lui, doi oameni foarte de treaba – cum ar trebui sa existe la toate cabanele.

Am mers pe Banda Rosie spre varful Piatra Ascutita. Legat de acest varf, la fata locului am folosit mai mult denumirea “Ecem” care apare pe harta, probabil pentru ca e mai scurta. Dar aceasta este denumirea ungureasca (mi se pare ca inseamna “frate”), iar noi suntem romani asa ca in text voi folosi denumirea romaneasca – ca doar scriu in romana.

Traseul incepe prin padure si marcajele par noi – dar zapada mare care apleaca crengile le face mai greu de vazut – mai ales ca majoritatea ni s-au parut asezate mult prea sus pe tulpina, cand s-ar fi vazut mai bine daca erau mai jos – fara sa fie acoperite de crengi. Sa nu trebuiasca sa-ti bagi capul sub fusta bradului sa le cauti.

Trecem pe langa un bolovan inalt unde facem usor stanga si iesim intr-o poiana mai mare. Pe-aici am cautat marcajul urmator vreo 10 minute, mergand in cerc prin zapada mare dintre braduti. Ne-am uitat chiar si in varfurile brazilor, stiind ca ar putea sa fie pus nitel mai sus :))

De fapt eu mai aveam un motiv sa fac asta – din zona se vede super Piatra Unica, iar soarele lumineaza exact pe ea!

Poiana trebuie de fapt traversata pe lungime, drept, apoi se face dreapta prin padure, mai jos de un bolovan urias ce pare inconjurat de soldati in armuri stralucitoare.

Daca faci stanga prin poiana ajungi la stana pe care o vizitasem noi cu o zi inainte.

Tot de aici vedem acum si varful Hasmasul Mare scaldat de soare – tot spre stanga (nord). Numai bine ca sa ne dam si noi seama cam ce-am urcat in ziua precedenta. Poiana aceea mare trebuie traversata si trebuie ajuns in partea de sus a ei – sunt doua variante posibile: pe la marginea padurii prin stanga (posibil marcajele sa fie pe-acolo) sau mai prin dreapta, pe unde am mers si noi – apoi spre stanga spre partea superioara a poienii. In stanga se intuieste abruptul estic al muntelui.

Noi insa reintram in padurea de vis.

Urcusul e mai abrupt, dar gasim si un mic punct de belvedere, pe o margine de prapastie plina de braduti.

Urmeaza apoi tunelul alb cu o luminita calda la capat…

De aici iesim curand intr-o poiana, unde soarele ne ofera un spectacol genial – in combinatie cu zapada mare din jur. Aici e si un indicator caruia nici nu-i acordam atentie – arata mi se pare spre cabana.

In spatele nostru cerul e mai albastru si zapada rezista pe braduti cu usurinta, pentru ca temperatura este oricum sub zero grade.

Poiana trebuie traversata pe lungime, apoi traversata in urcare o scurta portiune de padure pana in poiana de sub varful care ne interesa.  E placut ca zonele de poiana si cele de padure alterneaza destul de des, nu ai cum sa te plictisesti nici de una nici de alta.

Si-am iesit pe platoul din zona varfului. Traseul mergea mai departe pe la marginea padurii, dar noi ne abatem pana pe varf, spre dreapta – doar asta asteptam si speram cel mai mult – sa vedem peisajele macar de pe unul din varfurile din Hasmas.

Zarim deja crucea de pe varf de care ne spunea cabanierul si traversam platoul spre ea, urcand mai intai pe marginea culmii.

Prapastiile de sub noi par mai prietenoase acum ca sunt albe – te fac sa te gandesti ca daca pici, pici pe ceva moale. Dar sa nu incercam asa ceva – mai bine sa ne bucuram de culmile si vaile dinspre Balan…

Pe varf gasim o scena cu aspect biblic… mai multi oameni au fost transformati in statui de zapada de vreo forta divina! Zarim clar personaje de toate felurile, cu caciuli, cu palarii, cu rochii lungi si largi, cu maini. Singuri sau cate doi – stand de vorba sau dansand, imbratisandu-se sau facand plecaciuni… surprinsi fiecare de tragicul eveniment in cele mai interesante ipostaze. Ii vedeti si voi?

Ne mutam de pe o margine de prapastie pe alta, pentru a observa cat mai bine ceea ce ne inconjoara. Bucuria data de frumusetea alba a locurilor e mult crescuta datorita soarelui si norilor ce completeaza scena…

Spre nord…

Spre sud…

Spre vest vedem culmi din muntii Tarcau…

Si prapastiile de sub noi…

Vantul ne trimite insa spre adapostul padurii, asa ca parasim varful Piatra Ascutita (1707m) si coboram spre sud. Regasim rapid marcajul la marginea padurii din fata

Desi ne bucuram de fiecare portiune de padure – parca mult mai mult decat o facem vara  atunci cand trecem prin padurile de brad, ne bucura si mai mult sa iesim intr-o poiana cu privelisti spre departari, unde soarele ne lumineaza calea.

Ne intrebam ce-o fi cu urmele acelea care se termina (sau incep) brusc dar incercam si sa ne luam repere pentru mai departe – ca sa ajungem in Poiana Tarcau. Momentan insa Laura trebuie sa se bucure din plin de ziua frumoasa si de zapada – si o poate face mai bine atunci cand este ingropata jumatate in ea.

Nu trec insa nici 15 minute de cand ne-am bucurat de aceste momente calde, ca soarele e acoperit de nori negri si incepe sa ninga. Ne deplasam cu fularul pe nas spre stana din vale – care credeam ca se afla in poiana Tarcau.

Ajunsi jos nu gasim insa niciun drum care sa treaca prin sa si analizand harta ne dam seama ca locul cu pricina este dincolo de delusorul urmator. Nu-i nimic, ajungem si acolo. Momentan insa ne abatem putin pana la stana sa mancam ceva la adapost… si soarele ne rasplateste iar pentru efortul de a merge prin zapada.

La stana ne intrebam daca ne aflam pe teritoriul baciului ungurean sau al baciului moldovean? Suntem la granita de judet in zona, intre Harghita si Neamt.

Urcand mai departe nu uitam sa privim in urma – unde zarim varful Piatra Ascutita si poienile prin care am mers pana aici.

Urmeaza o scurta portiune prin padure si iesim intr-un nou punct de belvedere – ce ne ofera privelisti noi in directia sud. Ne orientam si aici cu harta si busola, luam puncte de reper in caz ca ceata apare iar in jur – ceea ce s-a dovedit a fi un lucru care se intampla foarte rapid.

In vale se vad casutele din Poiana Tarcau – parasite pe timp de iarna. Printre ele trece si un drum ce coboara spre dreapta (est), spre Balan. In spate departe zarim varfurile din zona Noșcolat, care nu mai tin de muntii Hasmas ci de muntii Ciuc-Noșcolat (sper ca nu gresesc).

Spre aceste varfuri… nu stiam inca daca ne vom indrepta sau nu. Traseul pana acolo e destul de evident de aici, prin poienile ce merg in zig-zag spre sud-vest-sud.

Laura trebuia sa coboare pe drumul spre Balan – a doua zi trebuia sa fie in Bucuresti. Eu as fi continuat singur spre varful Noșcolat, zisesem ca daca tot am cheltuit atatia bani cu transportul pana aici, macar sa ma bucur de muntii astia mai mult – de-aia si luasem sacul cu mine. Laura insa nu cred ca ar fi suportat sa ma lase sa ma bucur singur :)) asa ca a dat un telefon si a reusit sa faca in asa fel incat sa nu mai fie nevoie sa fie in Bucuresti a doua zi. Bine, bine, nu ca sa nu ma lase pe mine singur, ci pentru ca ziua fusese atat de frumoasa si muntele ne oferise peisaje asa frumoase, incat era greu sa te desprinzi de el asa repede…

De-acum coboram spre casutele din fata noastra, care ni se par tare frumoase, mai ales ca a inceput iar sa ninga cu fulgi mari.

Inspectam una din ele, cea mai sanatoasa – dar usa e incuiata nu cu un lacat, ci cu suruburi “de unica folosinta”. In schimb exista o camera mica, destul de bine izolata, in care te poti refugia la nevoie. Din pacate nu are soba si cum Laura nu are cu ea sacul de dormit (!), trebuie sa gasim un loc unde se poate face focul ca sa supravietuim peste noapte.

Dar e inca devreme, asa ca mergem mai departe sperand sa nimerim traseul prin ceata. Marcaje nu am mai gasit deloc in aceasta zona – noi am cam taiat de-a dreptul printre casute, drumul ocolea nitel pe dreapta – posibil sa fi fost pe-acolo marcajele.

Pe-aici vara trebuie sa fie extra plin de caini, dar acum ne bucuram de liniste si de ninsoare, intrebandu-ne pe unde ar putea sa fie marcajul – ca doar noi mergem pe cea mai logica varianta.

Soarele iese iarasi cand incepem urcusul spre urmatorul varf – ceea ce ne ofera privelisti dragute spre inapoi, cu zona pe care tocmai am traversat-o.

Urcam pe langa o zona de puiet de brad si iesim intr-o sa, o poiana intre doua varfulete. Zapada e mai mare pe-aici si mergem putin mai greu – facand cu schimbul la sapat urme. Oricum, pentru Laura nu e nevoie sa faca altcineva urme, se descurca si singura – dar daca tot suntem doi, profitam.

In partea stanga e un gard si apar alte culmi presarate cu casute de lemn pustii, dar noi mergem mai departe spre sud. Ocolim prin stanga varful pe care-l vedeam in fata, fara sa fie nevoie sa trecem prin padure. Poiana il ocoleste frumos, aratandu-ne astfel traseul de urmat – pe langa un brad mare cazut la pamant (daca bradul va disparea de acolo, atunci nu va mai fi bun ca reper pentru orientare…)

Iesim astfel intr-o noua zona cu privelisti spre sud. E tare interesant acest aspect – de la cabana si pana aici, dar si mai departe, relieful parca e in valuri… Urci o culme, vezi pana departe, cobori putin apoi iar urci si iesi intr-un loc cu privelisti noi spre mai departe… si tot asa. Mereu ti se deschid peisaje noi si inainte, dar si in urma.

De aici zarim un varf mai inaltut, care ar putea fi chiar varful Noșcolat. In stanga in vale e o casuta ce ar fi buna de adapost.

Noi incepem sa urcam spre acel varf – cu gand sa-l ocolim pe partea dreapta. Ne-am folosit putin pentru orientare si de pozele facute de pe varfurile precedente, poze in care se vedea si aceasta zona cat de cat.

Mergand spre varf am zarit o casuta – parea intreaga de la distanta, am zis ca ne oprim acolo pentru o pauza de ciocolata. Dar cand ne-am apropiat am constatat ca e doar o epava esuata intr-un deșert alb si viscolit…

Am ajuns pe muchia din dreapta varfului, pe o alta margine de prapastie. Intr-o vale zarim o stana ce pare de lux si o notam ca adapost posibil pentru la noapte.

Privind in urma ne dam seama ca am avansat destul de mult… traseul nu e chiar asa solicitant, desi zapada ingreuneaza mersul.

Iar vaile de sub noi, spre Balan, sunt luminate interesant de soare si de nori.

Momentan insa cautam o poteca putin mai sus ca sa continuam traseul de creasta. Ne bucuram sa gasim un marcaj vechi pe o piatra, semn ca suntem inca pe traseul marcat si intuitia nu ne-a inselat: varful trebuia ocolit prin dreapta.

Prin padure sunt cateva zone abrupte si zapada e din abundenta. Iesim insa curand la lumina si avem de traversat o poiana mai mare – pe o panta ce in alte conditii ar putea fi periculoasa (risc de avalansa, zapada inghetata etc).

Laura o ia inainte si-mi spune sa astept putin, pentru a merge distantati. La traversarea unor pante cu risc trebuie mers departat unii de altii – in caz ca se declanseaza o avalansa, sa nu prinda tot grupul odata. Dar in principiu astfel de pante nu trebuie taiate pe curba de nivel, ci urcate pana pe creasta. Noi insa nu avem probleme, desi zapada e adanca, e destul de stabila – fiind un singur strat destul de bine ancorat de sol.

Din aceasta poiana avem insa parte de peisaje frumoase cu soarele  ce se pregateste sa cada spre pamant, invins de norii negri ce vor sa-l ingroape sau cu norisorii portocalii profilati pe cerul negru.

Desi de obicei eu fac pozele aproape din mers (vorba vine, ma opresc cateva secunde pentru fiecare poza), de data asta am acordat nitel mai mult timp montarii filtrului in degradee – situatia o cerea si rezultatul ma multumeste.

Dar nu e usor cu manusile sa montezi inelul adaptor, apoi suportul de plastic, apoi sa manevrezi filtrul de sticla fara sa-l spargi… de fapt nici nu faceam asta cu manusi – cel putin mana dreapta era expusa la degeraturi din cauza asta. Dar nu ma plang, mai ales cand stiu ca am reusit sa iau cu mine putin din frumusetea acelor momente si locuri.

Seara care se lasa ne grabeste, trebuie sa gasim un adapost. Mi-ar fi placut sa dorm la refugiul nou de sub varful Noșcolat, dar acolo probabil nu putea fi facut focul – asa ca o stana ar fi fost o varianta mai buna. Chiar si asa insa, de unde lemne de foc? Chiar aici si-au gasit toti brazii sa fie sanatosi si frumosi, fara crengi uscate pe la poale. Si oricum totul era acoperit de zapada, ar fi fost greu sa gasim ceva cu adevarat uscat – ar fi trebuit sa aprindem focul cu primusul.

Traversam o noua portiune de padure – scurta si aceasta si iesim in poiana cea mare de sub adevaratul varf Noșcolat (1553m?). E ceva ciudat la acest varf, e alcatuit din mai multe varfuri, sau e un singur varf si restul pur si simplu nu au denumiri pe harta… nu conteaza. Aici era varful principal, ca se vedea prin ceata ca era complet golas si mai inalt.

In partea stanga (la marginea pozei de mai sus) am zarit la fix refugiul din vale, dar si o stana. Am hotarat sa mergem spre refugiu, ca era mai aproape si probabil mult mai bine izolat si oricum padurea era destul de departe, ar fi fost complicat sa caram lemne de foc – daca gaseam.

Despre dormitul la refugiu, cu un singur sac.

Refugiul e nou, din vara lui 2011 mi se pare. Il gasim in stare buna, cu usa inchisa si fixata cu un bolovan. In interior e mult mai adapost ca afara, priciurile etajate arata foarte bine si fereastra mare permite ultimei raze de lumina sa intre in interior. Am ajuns aici dupa circa 7 ore de cand am plecat de la cabana.

Pe masa e plin de… muste moarte. Chiar si pe priciuri erau o multime de muste. Tare ciudat. Apoi vedem pe un perete scris cu un marker in cele doua limbi ca trebuie sa fim atenti, noaptea refugiul se umple de insecte! Ce atentionare interesanta, daca nu am fi gasit multimea de muste moarte nu as fi crezut. Dar acum e iarna si nu ne facem astfel de griji, vara insa cu siguranta e mai putin confortabil din cauza asta.

Mai punem o haina pe noi, Laura mai ruleaza una din cele 5 perechi de sosete si ne gandim cum sa facem sa nu murim de frig peste noapte… mai ales ca Laurei nu i-au trecut complet degeraturile de la picioare, capatate in urma cu o luna drept cadou de craciun in Crai.

Avem un singur sac de dormit, al meu Mountain Hardwear Lamina 0. Eu am o vesta de puf, amandoi avem folii de supravietuire… Doar eu am izopren, dar putem folosi rucsacii pe post de al doilea izopren – sau ne putem baga picioarele in ei de rucsaci, sa ne fie mai cald. Mai intai stati asa, Laura are la ea o rola mica de scotch, asa ca acoperim gaura cheii, prin care sufla vantul – ca avea 1 cm diametru – era o gaura mare. Imediat simtim diferenta si ramanem in tricouri… :)) Ah, ce vis frumos.

Legat de gaura cheii, usa ni s-a parut cam subreda si nu credem ca are viata lunga – clanta cel putin. Lemnul se cam umflase si se inchidea cam greu, trebuia tras de ea cu putere – si ne era frica sa nu ramanem cu clanta in mana. Ar trebui montat si un zavor mai sanatos.

Ne punem apoi pe gatit, dar ambele butelii sunt pe terminate deci presiunea e foarte redusa. Am pus buteliile la piept, in vesta de puf, sa isi revina putin dupa statul in frig. Functioneaza, asa ca folosim mai intai butelia mea pentru fiert apa si topit putina zapada. E ca si cand ai tine cana cu apa la flacara unei brichete, asa redusa era presiunea. Dar functioneaza!

Am folosit canita pentru ca are o suprafata mai mica decat craticioara si deci flacara actiona mai eficient. Pe post de capac am pus craticioara, in care am pus zapada la topit – sa profitam de orice norisor de caldura care se emana. Evident ne mai incalzim si noi mainile tinandu-le pe langa flacaruie. O parte din apa am folosit-o pentru a pune in termosul Laurei – macar sa avem ceva caldut a doua zi.

N-am mancat prea mult ca mancarea era pe duca, dar macar ne-am mai hidratat putin cu o ciocolata calda sau o supica si un ceai. Ba chiar si pastile efervescente cu vitamine – dizolvate in putina apa sau rontaite putin cate putin – e drept ca bolborosesc in gura, dar am zis sa-ncerc. Prind bine, mai ales ca mai ai de consumat energie si in refugiu: vreo 4 ore am facut ture pe langa priciuri, pentru ca daca ne opream din mers ne-ar fi inghetat degetele de la picioare. Si nici sa ne culcam asa devreme nu ne venea – stiam ca daca ne vom opri din miscat, doar cu un singur sac nu ne va fi prea bine. Asa ca dai si patruleaza!

Legat de picioare, amandoi suntem bucurosi sa constatam ca dupa o zi de mers prin zapada avem bocancii uscati pe interior si sosetele uscate – poate doar putin umede de la transpiratie. Asta e un lucru esential, sa fii uscat la picioare – dar la asta a contribuit enorm de mult faptul ca zapada prin care am mers era zapada uscata si nu fleoscaita. Eu in plus sunt super multumit si de parazapezile noi, pe care le folosesc pentru prima oara – si care par sa respinga orice fir de zapada – nimic nu se lipeste de ele. Or fi si tratate cu ceva, nu stiu.

Laura avea niste bocanci mai solizi de iarna, semirigizi, iar eu aveam clasicii Quechua Inuit de mers prin zapada, insa era o pereche noua, luata iarna asta – ca perechea de anul trecut a fost folosita mult prea intens 6 luni pe an timp de doi ani (nu doar pe munte). In plus le dadusem si cu spray sa fie mai impermeabili, ca in Vrancea s-au udat prin zapada uda si cu parazapezi proaste.

La un moment dat ne vine noua o idee sa micsoram spatiul unde vom dormi, facand un fel de casuta din folia de supravietuire. Chiar e o diferenta, caldura pe care o produceam noi stand in interior nu se mai pierdea in tot refugiul, ci ramanea mai mult in acel spatiu mai mic. Ba chiar am gatit nitel si acolo, ca sa se degaje caldura de la primus in casuta si sa se faca un fel de efect de sera. Trebuie manevrat cu grija primusul, daca versi apa in sacul de dormit ai incurcat-o. Plus ca apa era pretioasa, nu prea mai aveam – adusesem de fapt de afara o punga mare de zapada, sa avem ce topi – inclusiv dimineata. Dar era zapada pulver, cu putina apa in ea, trebuia topita multa si butelia isi cam dadea duhul…

Desi am mai fi amanat momentul, era cazul sa ne si culcam. Oricum nu ne venea sa credem ca statusem deja vreo 5 ore pe-acolo prin refugiu – de la 16.30 pana pe la 22. Au trecut surprinzator de repede.

Eu am avut pe mine pantaloni de polar pe piele si pantalonii mai grosi cu care am mers, iar la corp tricoul x-bionic cu maneca scurta in care am mers toata ziua – si care era uscat – un tricou subtire cu maneca lunga, polar 100 (cred), windstopperul si vesta de puf. Bentita pe urechi si caciula peste ea, fularul care se cam umezeste pe nas si manusile groase in maini. Si doua perechi de sosete. Laura avea vreo 2 tricouri, 2 polare si o geaca, nu mai stiu. De fapt la inceput am folosit geaca ei ca plapuma peste genunchi, ca in prima faza a stat mai mult ea in sac, cu sacul desfacut, iar eu aveam sub mine putin sac si deasupra folia de supravietuire. Si picioarele in sac si eu.

Ai crede ca doi oameni intr-un sac inseamna mai multa caldura – dar problema 1: nu incap doi oameni intr-un sac – fermoarul ramane deschis, deci caldura se pierde si frigul intra. Si 2: nu prea merge sa stai asa aproape cu oricine, trebuie ori sa simti ceva mai mult pentru persoana respectiva, ori sa fii chiar in pericol de degeraturi etc. Si intre noi nu era nimic romantic, desi Laura mai glumea ca “ne vom iubi ca doi nebuni” :)) Si bine, recunosc, mie imi statea oricum gandul la altcineva – nu pot sa tin pe cineva in brate prea strans cand eu ma gandesc la alta fata. Asa ca mai fa caldura daca poti in felul asta! :))

Oricum, sexul in refugiu sau in cort e cam ca si alcoolul pe munte: te incalzeste la inceput, dar apoi te racesti brusc, mai esti si transpirat si daca e iarna… asta nu e prea bine. Recomandarea mea nu e sa evitati asta, ci sa aveti la voi un prosopel ca sa va uscati :)) Atentie si sa nu udati sacul de dormit sau hainele – eventual sa aveti un tricou de schimb la indemana – diferentele de temperatura vor fi foarte mari si pot aparea probleme din cauza asta iarna.

Pana la urma am folosit sacul pe post de plapuma. Picioarele le-am bagat amandoi in sac, ca ramane o mica zona unde nu e fermoar chiar la picioare – si acolo e mai caldut. Iar restul sacului l-am tras peste noi, de-o parte si de alta – astfel incat, stand amandoi pe-o parte, fiecare putea sa-si traga jumatate de sac pana la sol – si eram acoperiti destul de bine.  Am pus si a doua folie de supravietuire pe deasupra, desi nu tinea prea mult in felul asta – e mai eficienta cand te infasori fedeles in ea. Sa devii un fel de sarmalute in foi de supravietuire. Care desigur se servesc reci.

Vorbind de mancare, am pus cate ceva pe langa noi, sa stea mai langa caldura – altfel dimineata totul este inghetat bocna – asa cum am gasit salamul lasat pe masa.

Peste noapte s-au mai miscat rucsacii de sub Laura, eu poate am tras prea mult de sac spre mine, Laura m-a mai luat in brate ca-mi era cam rece la spate si-mi inghetase un cot, am mai adormit si ne-am mai trezit dar m-am bucurat ca am mai si visat! Imi amintesc doar ca in vis mi-am dat eu seama ca am la mine si sacul de vara, asa ca i l-am dat Laurei. Si pe urma s-a schimbat visul, Laura s-a transformat intr-o tipa pe care am cunoscut-o in Italia – si ma gandeam eu in vis ca ceva e ciudat… Ca sa-mi dau seama daca e adevarat sau e inca vis m-am uitat dupa sacul meu verde de vara – si cand l-am vazut pe-acolo mi-am dat seama ca e vis, ca de fapt stiam ca eu nu-l aveam la mine cu adevarat :))

Ehe, ce bine pare ca am dormit, nu? De fapt sa nu incercati asa ceva! Luati-va la voi tot ce va trebuie, saci buni, izopren bun (prin sol se pierde cea mai multa caldura, chiar daca dormi pe scanduri de lemn si nu direct pe pamant), folie de supravietuire nu strica, haine (puse in pungi, sa fie uscate), sosete si manusi de schimb… Noi am visat mult la sosetele alea cu puf de la Nahanny…  Oricum, cred ca oricat de bine ai fi imbracat, fara sac de dormit nu poti sa dormi si tot simti frig.

Nu stim cate grade au fost. Dimineata cand am plecat de la cabana erau -14 grade – dar iesise soarele. In refugiu au fost oricum sub zero grade, pentru ca daca scoteam sticluta cu ceai de sub vesta, ingheta rapid. In plus, ambele folii de supravietuire erau acoperite de o pulbere fina de gheata – pentru ca a inghetat condensul depus pe ele. Dar noi am supravietuit, fara degeraturi, ca Laurei i-au ajuns cele de data trecuta.

Marti,17 ianuarie. Coborarea spre caldura.

Ne gandeam ca dimineata vom pleca la prima raza de lumina, ca frigul ne va da rapid afara din refugiu si ne va pune sa ne miscam. Dar nu a fost deloc asa. Probabil spre dimineata reusisem sa ne mai incalzim, asa ca am avut aceeasi senzatie care te face sa nu vrei sa iesi din sacul de dormit spre frigul de afara.

Pana la urma eu am iesit ca trebuia sa merg la toaleta – si astfel Laura s-a putut incalzi mai bine in sacul de dormit. Pe urma am facut schimb. A durat putin pana sa pot pune bocancii in picioare, ca erau destul de inghetati – dar, fiind mai moi de felul lor, se si dezgheata mai usor. Nu trebuie uitat: seara desfaceti cat mai mult sireturile, lasati-le gura cat mai larga! Si eventual scoateti branturile (talpile din interior) si puneti-le in sacul de dormit (asta daca nu puneti bocancii intr-o punga si-i bagati in sac cu totul).

Legat de mersul la toaleta, am mai constatat si alte dati: daca e posibil, ideal ar fi sa pleci din refugiu deja cu pantalonii in vine :)) Sau cel putin descheiat la nasturi, fermoar etc. Pentru ca afara vantul si gerul nu te lasa sa faci nimic cum trebuie, daca esti cu manusi nu poti deschide pantalonii, daca esti fara manusi iti ingheata rapid mainile si daca e vant s-ar putea sa nu poti oricum sa faci nimic cum trebuie. In plus, daca trebuie sa te asezi pe vine, nu uita sa sapi mai intai zapada unde te asezi, altfel te vei trezi cu fundul in zapada si eventual si cu chilotii uzi si plini de zapada. Servetelele se uda si se rup rapid dar zapada poate fi folosita cu succes in locul lor, daca rezisti. O adevarata aventura si nici eu n-am trecut cu bine prin ea de data asta, ca m-am ales cu boxerii x-bionic uzi si de nefolosit.

In refugiu Laura s-a pus pe facut lapte praf si eu m-am bagat in sac sa-mi revin – dar cu greu am reusit sa ma reincalzesc. La talpi se simte frigul cel mai rau si nu e de gluma, pot aparea degeraturi fara sa-ti dai seama – asa ca degetele trebuie incalzite serios. Nu strica sa ai pentru cazuri de urgenta niste plicuri din alea speciale pentru incalzit, de pus in bocanci. Laura zice ca cel mai eficient e sa pui picioarele pe burta cuiva – si se ofera sa facem asta, dar eu insist ca nu e cazul. Oricum si ea a patit la fel dupa ce s-a intors de afara, asa ca am profitat de vesta mea de puf – ba sa-si bage mainile in ea la caldurica, ba sa-si infasoare picioarele… Oricum, e clar, cea mai multa caldura o obtii mergand – asa ca abia asteptam sa plecam de la refugiu, sa incepem sa ne miscam.

Cat s-a schimbat Laura de haine eu am dat ture in jurul refugiului alergand, ba mai faceam si ca indienii uneori, incercand sa alung vantul ce batea dinspre nord.

Pentru ca afara vremea nu da semne de imbunatatire, hotaram sa nu mai continuam traseul de creasta ci sa coboram cat mai repede spre satele de pe valea Rece. E ceata, vant si chiar daca uneori se vede discul palid al soarelui printre nori, nu are rost sa ne chinuim prea mult corpurile.

De la refugiu mergem drept inainte, spre sud, apoi ne lasam cu grija la vale spre stanga, pana la marginea padurii. E o panta destul de accentuata, trebuie avut grija la starea zapezii pe-aici.

Intram in padure pe valea ce parea ceva mai accesibila – dar desi am fi vrut, n-am gasit in zona nicio poteca si niciun drum. Mie nu-mi pasa, ador portiunile astea de paduri neumblate, fara poteca, unde trebuie sa sari peste trunchiuri uscate cazute la pamant sau sa te tii de copacei ca sa nu aluneci prea repede spre vale.

Zona devine insa destul de abrupta, Laura se teme sa nu dam de ceva stanci sau prapastii si merge oricum mai incetisor pe pantele abrupte. Din fericire zapada e buna, pamantul nu e inghetat si putem merge destul de bine. Eu ma simt mai in largul meu prin vagauna asta decat pe creasta prin ceata, asa ca nu pot decat sa ma bucur de peisaj si de traseul prin necunoscut.

Reusim sa ne apropiem de firul vaii, care ramasese mult sub noi – dar pe fir ar fi greu de mers din cauza obstacolelor. Asa ca ne mentinem pe partea dreapta mai sus decat valea.

Curand insa iesim intr-o mica zona cu defrisari si de-aici vedem ca valea noastra se uneste cu o alta vale ce vine din dreapta. Ajungem repede jos langa ele si iesim astfel la capatul unui drum forestier – unde, desi nu voiam, auzim oameni cu drujba prin padure. Zona care a urmat era oricum plina de defrisari.

De aici cel putin suntem in siguranta, pe un drum forestier. De unde! Pentru ca pe-aici s-a trecut cu tractorul, urmele facute de roti au devenit alunecoase – si in loc sa ne bucuram de mers prin zapada adanca, avem grija sa nu alunecam prin santurile formate. Oricum, distractiv uneori, cand te poti lasa sa aluneci intentionat, de placerea alunecarii. Pe care Laura nu prea o cunoaste.

Ajungem la primele casute de lemn, acum abandonate si ele. Vedem prin ceata multe culmi albe si vai, dar nu facem decat sa urmam drumul – care chiar ne ajuta sa scurtam putin traseul, iesind direct in Valea Rece.

Pana la gara mai avem vreo 7 km, ne spune un satean ce-si gaseste cu greu cuvintele in limba romana. O casuta ce pare de turta dulce ne priveste ghidus printre surorile mai mari…

La sosea intram si intr-un magazin de unde Laura ia 3 litri de apa (nu aveau mai mica si ei ii era sete) si eu niste dulciuri. Plus pufuleti! Apoi inca 5 km pe asfaltul alb, pe langa o pensiune mare, admirand in jur culmile abrupte ce marginesc Valea Rece.

Am ajuns la soseaua principala in zona Ghimes, dupa vreo 2 ore si jumatate de la refugiu. Ne-am miscat bine.

Aici ne adapostim in casuta omului responsabil cu ridicatul si lasatul barierei, care nu doar ca ne-a raspuns la intrebarile despre transport ci ne-a invitat si la caldura. Luam apoi un autobuz spre Miercurea Ciuc si un IR spre Brasov si chiar mai departe… bucurosi ca nu vom fi nevoiti sa pierdem vreo noapte prin gari.

Si astfel se incheie aventura noastra din muntii Hășmaș si Noșcolat, astfel terminam cu frigul si foamea – macar pentru ceva vreme… Pentru ca, desi in oras nu e deloc zapada, pe munti ea asteapta in straturi groase, pe poteci si peste crengi. Asteapta oameni care sa se bucure de ea, dar si oameni pe care sa-i invinga cu raceala ei – daca vin nepregatiti.

Noi am mai invatat cate ceva despre mersul pe munte iarna si speram ca data viitoare sa fim mai pregatiti – dar la fel de entuziasti la intalnirea cu iarna si peisajele ei albe. Si desi mi se intampla mai des sa aud decat sa spun asta, acum e destul de potrivit, in urma pozelor cu parul alb, sa inchei cantand: „Daca pleeeci… ia-ma si pe mineeeeeee, daca pleeeciii….”

Ioan Stoenică, 20 ianuarie 2012.

Albumul cu mai multe poze, aici:

Hasmasul mare prin nameti.

Si aici jurnalul scris de Laura: Alb.