Auzeam povesti cand eram mic, despre zapezi atat de mari incat erai nevoit sa sapi tunel ca sa poti iesi din casa… Oare ce s-a intamplat cu acele zapezi? La sfarsit de 2011, sfarsit de decembrie, in Bucuresti nu e pic de zapada. Pe dealurile de la tara, niciun fulg! Nu e greu sa observi schimbarea climatica din ultimii 10-20 de ani – si cu siguranta trebuie sa existe un motiv pentru schimbarea asta. Poate intr-o anumita masura suntem si noi, oamenii, o parte din motiv. Desigur, e ceva bun si in asta – autoritatile vor fi mai greu luate prin surprindere de ninsorile ce nu mai vin.

Dar, daca iti doresti sa te plimbi sau sa te joci in zapada, e ceva ce poti face. Daca nu vine zapada la tine, poti merge tu la ea! Si din fericire sunt zone unde zapada este din abundenta – asa cum urma sa aflam si noi destul de uimiti in a doua zi de Craciun.

Ultima aventura din an, una din cele mai importante, a fost si in 2011 o excursie de neuitat prin muntii nostri. 5 zile prin zapezile si salbaticia muntilor Vrancei, cu o traversare de la vest la est a intregului masiv. Mie imi plac traversarile de genul asta – iti ofera ocazia sa vezi mult mai mult dintr-un anumit masiv muntos decat daca ai urca sa zicem pana la cel mai inalt varf si inapoi – si atat. Iar muntii Vrancei au o suprafata atat de mare incat e greu sa ajungi sa-i cunosti mergand doar doua zile.

Dar nu e nevoie neaparat sa simtit efortul pe propriul corp. Puteti sa simtiti o mica parte din bucuria unei astfel de excursii si asa: citind un jurnal de calatorie, care, sper eu, va va face sa simtiti ca sunteti alaturi de noi pe potecile muntilor Vrancei. Si va va oferi suficiente informatii “din interior” ca sa va faceti o idee despre salbaticia si frumusetea acestor munti dar si despre frumusetea si greutatile pe care o astfel de excursie, in conditii de iarna, le presupune. Va invit asadar sa va asezati comod la gura sobei, chiar daca ea are forma de calorifer, cu un ceai fierbinte langa voi si o patura calduroasa – pentru ca in cele ce urmeaza o sa va fie frig! O sa va inghete hainele si vi se vor uda incaltarile – dar veti primi ca recompensa linistea alba a padurii, sentimentul incredibil de a te afla in locuri neumblate de oameni si peisaje alb-reci ce pot face lacrimile de bucurie sa inghete.

…

Ziua 1, 26 decembrie 2011.

Aventura noastra a inceput inca din Brasov – unde eu am ajuns primul pe la ora 7 si ceva. Otto venea din Cehia cu un tren international, care trebuia sa ajunga pe la 8 si jumatate, dupa care trebuia cumva sa ajungem in Covasna. Fiind insa a doua zi de Craciun, nu toate microbuzele circula si parca si trenurile sunt mai rare. Analizand toate variantele mi-am dat seama ca avem o problema: trebuia sa prindem un tren spre Sfantu Gheorghe, tren care pleca din Brasov cu 2 minute inainte sa ajunga trenul lui Otto. Pai trenul lui Otto venea tocmai de la Budapesta, ce sanse erau sa vina la timp? Daca nu reuseam sa sarim dintr-un tren in altul, trebuia sa iesim la ocazie, ceea ce ar fi insemnat mari sanse sa pierdem jumatate de zi si sa ajungem prea tarziu in Covasna ca sa mai apucam sa facem mare lucru.

Din fericire, nu se stie cum s-a intamplat, dar trenul international a ajuns cu 5 minute mai devreme decat trebuia – astfel incat am avut timp sa ne suim in trenul urmator, bucurosi ca nu vom pierde toata ziua cautand moduri de a ajunge in Covasna.

In Sf Gheorghe am luat un alt tren, care si el pleca la doar cateva minute diferenta. Si astfel am ajuns in Covasna. Unde am hotarat sa nu coboram, pentru ca gara era cam departe de culmile pe care voiam sa urcam si daca nici acolo nu circulau toate autobuzele, am fi avut mult de mers pe jos. Asa ca am coborat la statia urmatoare, in Zabala, unde am ajuns la ora 10.

Am uitat sa spun ca depresiunea Brasovului  era alba si de fapt tot judetul Covasna era plin de zapada. Campurile albe, dealurile la departari albe… si ceață. O vreme mohorata dar o zapada proaspata care speram sa nu ne faca prea mari probleme pe traseu – mai ales dupa o multime de discutii in care incercam sa ne dam seama daca Otto ar trebui sa aduca doua perechi de rachete de zapada, una sau niciuna. Pana la urma ii spusesem sa-si ia doar pentru el daca vrea, pentru ca nu credeam ca va fi nevoie de ele. Cand plecasem dimineata din Breaza nu era niciun pic de zapada acolo.

Am intrebat un  baiat care e soseaua ce duce spre centrul satului si am pornit intr-acolo. De fapt drumul e evident. Primele culmi se vedeau destul de departe si stiam ca pe una din ele trebuie sa urcam si noi. Nu mai fusesem niciodata pe-aici, dar stiam ca trebuie sa  fie un traseu Punct Albastru care sa iasa pe una din acele culmi – si de-acolo sa mearga pana la Lacauti. Din pacate n-am gasit inceputul acelui traseu, asa ca n-aveam ce face decat sa urcam la nimereala pana in culmea pe care o stiam.

In sat am reusit sa gasim la un magazin niste paine – greu de gasit asa ceva in a doua zi de Craciun. Am inceput apoi sa urcam o panta abrupta pentru a ne ridica deasupra caselor, pana intr-un loc cu privelisti, unde ne-am oprit si sa mancam ceva.

Sub noi se intinde destul de larga comuna Zabala, iar spre sud-est vedem si culmea pe care trebuie sa o urmam… pana in culme.

Practic trebuia sa mergem pe un picior de munte pe o poteca nemarcata, pana ieseam intr-o culme mai principala. Acolo ar fi trebuit sa dam de marcajul Punct Albastru. Culmea aceea ne-ar fi dus apoi intr-o alta culme si mai principala, care se unea apoi cu cea mai principala culme, aceea pe care era varful Lacauti. Departe mai este varful asta! Planul nu era insa batut in cuie, momentan speram sa reusim sa iesim in traseul marcat, pe care eu mai fusesem.

Zapada e incredibil de frumoasa – avand in vedere ca e prima zapada serioasa de care avem parte iarna asta. Nu pune probleme la inaintare, e prafoasa si se poate impinge usor cu picioarele. Insa atunci cand treci pe sub crengi ai toate sansele sa iti scuturi putina – sau mai multa, chiar pe ceafa!

Tunelele prin care ne strecuram ne bucura tare mult si aerul rece, dar si linistea, incep sa ne inconjoare tot mai placut. Ne indepartam tot mai mult de oameni, ne afundam tot mai mult in natura.

La un moment dat drumuletul se bifurca si am pornit mai departe pe varianta gresita – o poteca ce s-a dovedit a fi in paragina. A trebuit sa ne strecuram cu greu printre crengi si pe sub ele, prin zapada cea mare. Dar desi asta ne costa timp pretios, era in acelasi timp o aventura tare draguta – sa-ti croiesti drum sa iesi din desisul de crengi si din tunelele ce pareau facute de ursi.

In cele din urma ne-am strecurat in directia unde banuiam ca ar fi drumul corect si am iesit in el. A fost apoi mai usor sa mergem, desi zapada era parca tot mai mare si drumul nu voia deloc sa mai ajunga in culme.

A mai fost o intersectie la un moment dat, a trebuit iar sa ne intoarcem din drum – dar am urmat in general directia logica, stiind de la baiatul din sat ca drumul trebuie sa ne scoata in culme. Singura problema in ceea ce privea orientarea era aceea ca inca nu intrasem pe harta. Eram inca in afara hartii cu muntii Vrancei, care incepea mult mai de la est – si asta nu e prea placut. De ajuns am fi ajuns unde trebuia, dar daca gresesti o culme sau intri gresit pe o vale, ai toate sansele sa pierzi foarte mult timp – si sa nu uitam ca iarna zilele sunt mai scurte, lumina nu prea-ti permite sa faci greseli.

Bradutii sunt incarcati de un strat gros de zapada si nu renunt deloc la placerea de a scutura crengile de povara aceea, simtind intr-un fel ca astfel  le salvez de la o soarta trista. Din cauza greutatii zapezii multi braduti ajung sa se rupa – asa ca e placut sa scuturi putin creanga si sa o vezi cum se ridica un metru mai sus, scuturandu-se parca vesela, eliberata de acea greutate. Atentie, scuturatul acesta nu se face stand sub creanga cu pricina din motive evidente. Puteti cel mult sa asezati pe altcineva din grup in pozitia „ideala”…

Fara sa ne dam seama prea bine cand anume am intrat in culmea pe care  o stiam, suntem bucurosi sa gasim primul marcaj punct albastru. Eu am o impresie stranie cum ca si data trecuta tot buturuga asta a fost prima pe care am zarit marcajul – dar care sunt sansele sa fie asa? Destul de mari, imi confirma acasa pozele…

Marcajul l-am urmarit anul trecut pana la Lacauti, dar iarna el e mai greu de vazut – fiind de multe ori acoperit de zapada. Dar drumul e destul de evident si il urmam simtind tot mai mult efortul urcusului prin zapada. Ma intrebam daca voi face fata traseului lung, trecuse mai mult de o luna de la ultima excursie mai solicitanta, care fusese pe varful Moldoveanu. Dar desi simteam efortul, simteam in acelasi timp ca imi voi intra in ritm, simteam ca pauza de la mers a fost una constructiva pana la urma. Avusesem timp sa-mi adun energia pentru aceasta excursie.

Am gasit si urme de urs, destul de proaspete – semn ca nu toti ursii au intrat la barlog. Nu-i nimic, poate vedem si noi unul.

Apar si brazi mai inalti – de care ne bucuram si noi, ca daca la departare nu vedem nimic din cauza cetii, macar de ceea ce e langa noi sa ne bucuram.

A fost o singura zona unde am stat putin sa gasim marcajul, era o curba mai mare pe care nu o tineam minte – dar pana la urma drumul ne-a indicat directia corecta. Cat de corecta nu mai eram sigur, pentru ca totul arata atat de diferit… Am traversat o portiune de padure pe care nu mi-o aminteam deloc si nici marcaje nu mai vedeam. Teoretic nu aveam cum sa fi gresit, drumul merge chiar pe o culme – dar practic poti fi usor indus in eroare de ceea ce e in jurul tau.

Se apropia seara si parca pe masura ce urcam tot mai sus, ceata era si mai deasa. In cele din urma am recunoscut o anumita portiune din traseu si am stiut imediat ca suntem foarte aproape de un canton forestier. Stiam acel canton dar nu ne asteptam sa il gasim descuiat – si nici nu era. Hotarasem insa sa ramanem peste  noapte la stana aflata tot acolo, in zona.

Pe-aici am coborat in vara cu Otto, cand am facut traversarea in sens invers, de la Est la Vest. Asa ca si Otto isi aminteste acest canton, pe care il gasim cu greu prin ceata deasa.

De fapt aveam parte deja de un fenomen tare interesant – dar periculos uneori – numit whiteout. Cand cerul si pamantul se unesc si se confunda, totul in jur e alb si nu mai poti sa-ti dai seama nici care e linia orizontului – daca nu ai avea vreun reper (gen un copac). Nu vezi nimic in jur, doar alb. E tare usor sa te ratacesti, mai ales daca nu stii foarte bine traseul. Pe-aici nu doar ca nu prea mai erau copaci – si deci nici marcaje, dar nici urme prin zapada nu erau – nu trecuse nimeni pe-aici de curand.

Cantonul are un nume unguresc pe care l-am uitat – Sfantul Gheorghe sau nu mai stiu ce sfant.

In aceste conditii ne faceam un pic griji ca nu vom gasi stana, dar ii stiam cu aproximatie pozitia si drumuletul inca se putea distinge prin zapada. Asa ca am continuat spre ea, hotarand ca ar fi mai comod intr-o stana decat in cort. Mersesem aproape 7 ore si rucsacii erau mai grei ca alte dati – asa ca abia asteptam sa ne oprim. Otto avea rucsacul de circa 20 de kg iar al meu avea vreo 15. El avea si cortul – pe care a doua zi l-am impartit, dar avea si vreo 2 litri de benzina pentru primus, rachete de zapada etc.

Bucuria a fost mare atunci cand prin ceata am zarit in partea stanga a drumului cladirea de lemn. Am inspectat-o curiosi dar si plini de multumirea ca vom avea un adapost mai sigur decat cortul in aceasta zona pustie plina de urme de animale.

Desi efortul mersului se terminase pe ziua aceasta, urmau greutatile serii si ale noptii, pe care trebuia sa le invingem cat mai bine. O adevarata aventura sa te opresti din mers. Nu e deloc comod! Nu e ca si cand ai intrat intr-o cabana incalzita, unde poti sa scoti hainele ude de pe tine sa te bucuri de reusita. Nu. La stana, lupta parca abia incepe!

Daca esti ud de la transpiratie, primul lucru pe care cred ca ar trebui sa-l faci e sa schimbi hainele ude. De urgenta! Daca stai cu tricoul ud pe tine fara sa faci miscare, in frigul acela prin care mai suiera si vantul, risti foarte mult sa o patesti. Asa ca oricat de frig ar fi, trebuie sa te dezbraci de tricou. De fapt e mai cald fara nimic pe tine decat cu tricoul ud – care tine extrem de rece la spate. Mi-a parut rau ca nu ma schimbasem in tren, urcasem toata ziua cu un tricou mai prost, cand aveam in rucsac geniala bluza X-bionic. Pe care nu am ezitat si am pus-o acum pe mine. Impreuna cu un polar, windstopper si vesta de puf Nahanny. Alta viata! Nu strica sa ai si un prosopel la tine sa te stergi de umezeala inainte sa pui hainele uscate pe tine.

La picioare nu prea ai ce sa faci, incaltari de schimb nu avem. Din fericire zapada prin care mersesem fusese zapada uscata, asa ca suntem inca uscati la picioare. Daca esti ud, degeaba schimbi sosetele daca pe urma le bagi tot in bocancii uzi. Asta aveam sa aflam in zilele urmatoare.

Problema cea mai mare pe care aceasta stana o avea era aceea ca nu avea niste priciuri de lemn pe care sa dormi. Nici macar unul. Avea o masuta unde sa poti gati, dar se pare ca trebuia sa dormim direct pe pamantul inghetat. Cred ca nimic nu tine mai rece decat pamantul inghetat – mai cald ar fi daca ai dormi direct pe zapada! Chiar ne-am gandit daca sa aducem zapada de afara sa punem in stana.  

Asa ca am hotarat sa punem pe sol toate plasticurile gasite prin stana si sa montam apoi cortul in interiorul ei – protejand astfel locul de dormit si de vantul care sufla nestingherit prin sparturile stanei.

Cand te opresti din mers, corpul nu mai are motive sa produca prea multa energie, asa ca te racesti rapid. Asta afecteaza si hainele de pe tine, care, nemaiprimind caldura de la corp, au toate conditiile necesare sa inghete. Zapada lipita pe manusi sau pe pantaloni, sau pe parazapezi, incepe imediat sa inghete. Manusile de polar nu sunt facute sa mergi cu ele, uitasem asta. Acum sunt ude si nu le mai pot folosi – nu neaparat pentru ca ar fi prea reci, ci pentru ca umezeala din ele le-a facut sa inghete – si au devenit din manusi moi de polar, manusi dure, de gheata. Sunt efectiv dure, poti sa bati cuie cu ele – vorba vine.

Pentru ca apa nu prea avem, pentru a gati folosim zapada. Otto are un arzator de iarna, mult mai eficient decat arzatorul meu de vara. Dar le folosim cu succes pe amandoua, ca sa castigam timp. Ceva cald de baut prinde tare bine si facem ceai si pentru termosul lui Otto, ca sa avem a doua zi dimineata dar si pe traseu.

In ceea ce priveste mancarea, trebuie inceput cu lucrurile mai grele. Cum ar fi conserve, paste etc. Eu aveam doua conserve de ton, pungute cu orez, fidea cu ou, chiar si doua cepe – pe cale de a deveni degerate – asa ca am inceput cu astea. Sandvisul luat din gara din Brasov nu ma mai atragea deloc, mai ales ca era inghetat. Il pastrez pentru mesele de pranz, cand nu stai sa gatesti. Iar supele instant sau piureul pot ramane pentru ultimele zile, pentru ca sunt mai usor de carat.

Cat astepti sa fiarba apa te poti folosi de flacara pentru a-ti incalzi mainile, dar cel mai rau e sa-ti simti picioarele ca ingheata – asa ca trebuie sa te misti in continuu, ori pe loc, ori in jurul cortului. Afara cand mai ieseam dupa zapada ne dadeam seama ca in stana e mult mai adapost. Cand deschideam usa stanei vantul intra si ne stingea mai mereu lumanarelele – asa ca am montat un plastic si la usa.

Un avantaj pe care iarna il are e acela ca, ziua fiind mai scurta, ai mai putine ore de mers. Sa zicem 8 ore (de la 8-9 dimineata pana pe la 16-17). Vara poti merge si 12 ore – dar poate ca durata in timp e compensata de efortul mersului prin zapada – si-atunci 8 ore de mers iarna sunt cam la fel cu 12 ore de mers vara. Dar asta depinde de multi factori. Insa mai apare un avantaj iarna: poti sa dormi mult mai mult! Daca te opresti din mers la ora 17, pana mananci si te instalezi, sa zicem ca intri in sacul de dormit la ora 20 (si chiar intri, pe-afara nu ai ce face prin frig, sacul te cheama cu voce destul de tare!) Pai pana la ora 7 dimineata, cand inca e intuneric, ai 10 ore sa tot dormi! Daca poti. Vara te culci pe la 22 – 23 si te trezesti pe la 6 sau si mai devreme ca sa vezi rasaritul…

Noaptea a fost foarte friguroasa, in special din cauza solului rece si a faptului ca stana nu era prea bine izolata. Nu degeaba erau petice de zapada prin ea. Eu nici nu aveam izopren de iarna – dar stiind ca cea mai multa caldura se pierde prin sol, luasem un izopren normal si inca unul mai subtire – cu care merg vara. Degeaba, stand pe spate tot nu as fi putut sa dorm. Trebuie stat pe o parte, pe mana, pentru ca in felul asta izolezi mai bine raceala care vine de la sol. Dar nu e prea comod, iti amorteste mana rapid daca stai pe ea atata timp. In schimb sacul de dormit si-a facut datoria si probabil si din cauza oboselii, ca ma trezisem pe la 4 si mersesem atat, am dormit chiar foarte bine!

De fapt ne-am trezit amandoi pe la miezul noptii, dupa vreo 3 ore de somn – am mai stat putin de vorba, dar apoi am dormit pana dimineata! Nu mi-a venit sa cred ca am reusit sa dorm atat de bine, dar m-am bucurat ca a fost asa – e atat de placut sa fii in sacul de dormit – daca nu simti frigul de afara! Poate mai au si visele sau gandurile ce plutesc prin tine putina caldura sa-ti ofere.

 Tare interesant si gandul ca te afli intr-o stana aproape ingropata in zapada, atat de departe de alti oameni. Te face sa te gandesti altfel la ei… la ei toti, sau la cineva anume – de care poate ti-e dor. Frigul acela poate avea ceva romantic in el. Dorinta de a strange pe cineva in brate poate fi foarte puternica intr-un astfel de loc, in astfel de momente. Si desi de data asta nu eram singur si chiar imi place de Otto, nu la el ma gandeam cand simteam dorul de imbratisarea aceea :))

…

Ziua 2, 27 decembrie 2011. Canton – Valea Basca Mare – Lacauti – stanele din Goru.

Dimineata e poate si mai dificil sa faci ce ai de facut decat seara. Pentru ca seara vii de la frig la frig si astepti sa te bagi la caldura. Dar dimineata iesi dintr-un loc cat de cat caldut, spre un loc tare friguros – ce nu te indeamna deloc sa iesi mai repede din sacul de dormit. O facem totusi pe la ora 8 si ne apucam de facut un ceiut cald sau o supa inainte de plecare.

Afara vremea nu s-a schimbat, e inca ceata. Cortul are condens inghetat pe el si manusile, parazapezile si pantalonii au o crusta de gheata de asemenea. Bocancii sunt mai greu de incaltat, dar pentru ca erau uscati nu au inghetat prea rau peste noapte. Oricum nu e prea placut sa-ti bagi picioarele in bocancii reci – pe care ii bagasem macar in cort. Am schimbat mai intai sosetele – am o pereche de sosete mai calduroase pe care le tin special pentru dormit – si n-as vrea sa le ud pe traseu. Asa ca folosesc aceleasi sosete din ziua precedenta, care puteau fi inca folosite. Nu mai stiu sigur dar cred ca le-am avut in sacul de dormit – unde s-au mai incalzit cat de cat. Daca pui ceva in sacul de dormit e ca si cand ai pune ceva la uscat pe calorifer. Bine, nici chiar asa, dar corpul uman degaja multa caldura in sac – si daca sacul e suficient de bun incat sa o retina si sa nu lase frigul sa intre… mai poti usca o manusa, o soseta, poti topi zapada pusa intr-o sticla etc. Dar se poate intampla si invers, sticla cu zapada sa te raceasca pe tine. Ah, nu uitati sa bagati in sac telefonul si bateria de la aparatul foto!

Frigul de afara e patrunzator, dar stana si brazii din jur arata tare frumos, asa ca ne bucura pana si ceața care da o tenta misterioasa locului.

Terminam de impachetat, Otto isi pune rachetele de zapada si plecam mai departe spre est. Trecem de intersectia unde Punctul Albastru face stanga si merge pe sub varful Zîrna – pe unde venisem data trecuta. De data asta insa nu o luam pe acolo ci mergem tot inainte – banuind ca drumul coboara in acea directie spre valea raului Basca Mare – de unde vom putea urca direct la varful Lacauti. Inca nu intrasem pe harta, asa ca trebuia sa fim atenti si la orientare. Am preferat varianta asta ca sa vedem si un alt traseu (nemarcat), pe care l-am considerat mai direct. Am coborat pe langa Pîrîul Negru.

Otto se hotaraste sa scoata rachetele de zapada pana la urma, nu era neaparata nevoie de ele. Cand incepem sa coboram avem parte si de o raza de soare printre norii cenusii, asa ca folosesc pentru prima oara un filtru in degrade recent achizitionat. Despre asta insa voi vorbi mai tarziu, la pozele facute la apus in aceeasi zi.

Drumuletul se strecoara printre culmi defrisate ce arata urat chiar si iarna si destul de rapid ajungem la raul Basca Mare – unde gasim un drum mai important – dar si o sursa de apa lichida. Profitam de ea pentru a dizolva in canite doua pastile efervescente cu vitamine.

 Am ajuns aici dupa circa o ora de la stana. In zona e si un canton forestier incuiat si noi ne trezim rapid intr-o dilema: stanga sau dreapta?

Am intrat pe un drum, dar ca sa ajungem la Lacauti trebuie sa fie o poteca undeva perpendicular pe el  – dar unde? Mai la stanga pe drum sau mai la dreapta? Nu aveam nicio idee. Asa ca lasam rucsacii si pornim fiecare intr-o directie pentru a inspecta traseul. Am mers fiecare cate 200 de metri si ne-am intors –fara sa ne dam seama pe unde ar fi mai bine.

Am hotarat sa mergem spre amonte, spre stanga – dar ar fi fost o greseala. Am avut insa noroc ca a aparut un padurar cu masina si l-am putut intreba cum facem sa ajungem la Lacauti. A fost tare faza – noi eram suiti pe versant prin spatele cantonului cautand poteca si am auzit masina. Am inceput sa alerg la vale, sa nu cumva sa treaca fara sa vorbim – dar s-a oprit cand a vazut rucsacii. De fapt de-aia si venise pana aici. Era intr-o iesire de rutina, sa vada daca e totul in regula prin zona – si intrase pe drum pana la un punct, de unde tocmai se pregatea sa se intoarca. Acolo insa a vazut urmele mele in zapada si i s-au parut suspecte – ce sa caute cineva pe-aici prin pustietatea asta? Asa ca a mai avansat pe drum pana ne-a gasit pe noi.

Traseul spre Lacauti nu e greu de gasit cand stii pe unde e. De la canton se merge la vale mai putin de 1 km pana la prima intersectie spre stanga – unde se intra pe valea Pîrîul lui Matei. E un drumulet care merge aproape paralel cu acesta, tot spre nord – deci spre inapoi cum ar veni. Noi nu am inteles prea bine daca pe-acolo trebuie mers, ca omul zisese o distanta mai mare parca, asa ca am mai mers sa vedem daca mai e vreo intersectie. Dar nu era. In poza de mai jos, drumul principal de langa Basca Mare e cel din stanga – de unde am venit si noi. Spre dreapta incepe de aici un drum secundar, pe care continuam si noi.

Dupa ce am intrat pe drumuletul corect am inceput sa zarim si ceva marcaje mai vechi, tot Punct Albastru – dar fara legatura cu traseul din prima zi. Imediat am ajuns la un alt canton, unde ne-am oprit si sa mancam ceva.

Apoi inca putin si-am ajuns la locul unde poteca marcata paraseste drumul forestier si incepe sa urce spre dreapta. Marcajele sunt mai clare si mai dese pe-aici, asa ca pana la varf se poate urca fara probleme. Acesta e de fapt si traseul folosit de meteorologii de la statia meteo de pe Lacauti – dar ei ajung pana la baza lui cu masina.

Noi eram curiosi la ce altitudine era drumul de la care pornisem. Stana la care am dormit trebuie sa fi fost pe la 1300 cel mult. Am coborat de la ea pana la Basca Mare, dar poate nu am coborat sub 1000 de metri altitudine. Ceea ce oricum insemna ca avem de urcat circa 700 de metri diferenta de nivel pana la Lacauti. Padurarul ne-a zis ca ajungem la varf in circa o ora si jumatate – doua.

E primul urcus pe ziua de azi – pana aici am avut doar de coborat. Cu toate astea, efortul din ziua precedenta a avut o parte buna: avem incalzirea facuta si cel putin eu parca nici nu simt acest urcus. Ma simt foarte bine si mai am timp sa admir si padurea alba si tacuta din jurul nostru.

Castigam rapid altitudine dar nu ne putem da seama cat mai avem de mers. Poteca mai intra si pe curba de nivel pentru distante scurte, apoi trecem pe la marginea unei mici poieni inghetate.

Brazii isi schimba aspectul si asta ne face sa ne dam seama ca ne apropiem de culme. Nu mai suntem intre brazi inalti cu tulpinile lungi si fara crengi – acum brazii sunt mai mici si au crengile pana la pamant – aplecate desigur si de greutatea zapezii.

Mai urcam putin si vedem ceva ce avea sa ne bucure si sa ne dea speranta ca nu vom urca degeaba pana la Lacauti: un petic de cer albastru chiar deasupra! Si curand si o raza de soare!

Dupa circa o ora si jumatate marcajul ne scoate intr-un drum forestier mai important – pe care il recunosc de la actiunea de remarcare. Pe aici am urcat atunci pe langa tractor.

In partea stanga zarim o cruce mare de lemn desenata frumos si imediat ne aflam la baza ultimei pante ce ne va scoate la statia meteo.

Suntem luati in primire de cei doi dulai din zona – pe care ii tin minte din noiembrie, cand am fost singur. Se pare ca nu e valabil si invers, cainele alb, ala mai batran, mai mare si latos – si incredibil de inversunat impotriva noastra, nu pare sa ma tina minte – desi i-am dat cu spray cu piper in nas data trecuta. Sau poate de-aia ma latra asa.

Inaintam pe principiul “cainii latra, Ioan trece”, aparandu-ne cu betele de trekking de atacurile violente. Cainele alb e de fapt stiut pentru violenta lui, meteorologul ne-a confirmat. Degeaba l-am atins de doua ori cu batul de trekking peste bot, nici nu se clinteste! Ba ai toate sansele sa-ti rupa rozeta de la bat. Oricum, nu-i de gluma cu astfel de caini, trebuie sa-ti pastrezi calmul, sa nu alergi, sa nu te impiedici si… sa incerci sa mergi mai pe ocolite daca se poate. Ei isi apara doar teritoriul. Problema e ca si tu tot pe-acolo vrei sa mergi. Asa ca incercam sa trecem cat mai repede si sa ne indreptam spre marginea estica a varfului, nitel mai departe de statia meteo.

Cat timp noi ne bucuram de peisaje, iese si meteorologul de serviciu si leaga cainele. E obisnuit ca el sa latre de obicei la animale, pentru ca oameni sunt mai rari – si cum din statie nu se vede daca e vorba de om sau de urs, nu mereu iese sa vada la ce latra.

Noi insa admiram in vantul puternic muntele Coza si toate culmile pe care muntii Vrancei ni le prezinta spre est.

Varful Goru, cel mai inalt din acesti munti…

Noi voiam sa mergem mai intai spre Goru, apoi pe varful Giurgiu si apoi pe Pietrosu – de unde urma sa coboram spre sate – dincolo de acel varf.

Desi puteam sa ne vedem cat de cat traseul pentru zilele urmatoare, privim si in directia opusa, spre sud-vest – unde vedem Bucegii! Par asa aproape!

Pe platoul de pe varf e si o masa cu bancute, asa ca ne oprim sa mancam si sa bem un ceai inainte de a merge mai departe. Varful Lacauti (1777m) e unul din cele mai inalte ale muntilor Vrancei dar si unul din cele mai frumoase – chiar daca din cauza ca e mai accesibil, ai sanse sa mai gasesti pe-aici si Atv-uri sau motociclete – cu oameni cu tot. De data asta insa e liniste asa ca ne bucuram de peisajul inghetat. De exemplu cel spre varful Giurgiu.

Observam si noi, asa cum anticipam, ca in partea de dincolo de Lacauti, spre est, zapada e mai putina – ceea ce ne bucura – inseamna ca ne va fi mai usor sa mergem.

Bisericuta de pe varf e insa acoperita de un strat gros de zapada suflata de vant – arata tare interesant, cu varful Penteleu acoperit de nori pe fundal.

Cum o fi sa pui cortul chiar aici pe varf? Nu vrem sa aflam si inca avem timp sa ajungem macar la stana de sub Goru asa ca pornim mai departe pe marcajul Cruce Albastra refacut asta vara. Observam primul semn de acest gen pe o constructie micuta de beton – arata tare frumos, pare sa fi fost pictat de o mana de artist! Cine sa fi fost oare?

Legat de actiunea noastra de remarcare, am fost trist sa constat ca panoul cel mare cu schema zonei si informatii fusese rupt de vanturile puternice. Nu stalpii, doar panoul – care era destul de subtirel. Dar fusese salvat de cei de la statia meteo si depozitat acolo – la vara sper sa fie montat la loc, intr-un mod mai eficient.

S-a facut ora 3 asa ca plecam mai departe, lasand in urma statia meteo de pe Lacauti.

Traseul de-acum ne e cunoscut pana la stana Goru, chiar daca nu l-am vazut niciodata asa alb. Inainte sa intram in padure vedem deja poiana alba unde trebuie sa ajungem.

 Am prins iarna in cea mai buna perioada cred: cand zapada e suficienta pentru a crea peisaje incredibile, dar insuficienta pentru a ingreuna mersul sau a reprezenta un pericol.

Am ajuns la stana de sub Goru dupa circa o ora. La fix! La fix pentru ce? Pentru a ne bucura de un apus inflacarat cum rar am vazut!

Am montat pe aparat holderul pentru filtrele in degrade si am inceput sa cautam unghiuri, obiecte, prim planuri si fundaluri care mai de care mai interesante – intr-o invalmaseala de momente ce se succed cu repeziciune si pe care nu simt niciodata ca le pot opri – nici macar prin poze.

Asa ca incerc in continuu diferite setari ale vitezei de expunere sau diafragmei – ba pentru a scoate cerul in evidenta, ba pentru sol… pentru ca inca nu stiam cum influenteaza filtrele expunerea.

Uneori insa e bine sa opresti frumos aparatul, sa-l bagi in geanta, sa pui manusile la loc in maini si sa privesti. Sa stai si sa privesti spre minunea din fata ta, sa o primesti in tine, sa o lasi sa te umple, sa te schimbe, sa te bucure. Aparatul foto nu stie sa faca asta, uneori te fraiereste ca sa pierzi esentialul din vedere.

Dar daca reusesti sa te bucuri si tu si sa iei si cu tine ceva din aceste momente, prin poze, sa se bucure si altii… cu atat mai bine.

Despre filtrele ND (neutral density) cateva cuvinte pe intelesul tuturor: e vorba de niste bucati de geam de forma dreptunghiulara, care se monteaza cu ajutorul unui suport  (holder) in fata obiectivului aparatului. Holderul se ataseaza pe obiectiv cu un inel special – disponibil pt orice diametru de obiectiv – astfel incat sa nu fie nevoie de holdere diferite ci doar de inele diferite – in functie de obiectivul pe care-l ai. Un inel e vreo 15 lei, un holder vreo 30 iar filtrele sunt mai scumpe nitel.

Filtrele pe care mi le-am luat eu sunt de culoare neutra (gri) si sunt in degrade – adica nu influenteaza culoarea imaginii, dar influenteaza nivelul de lumina care intra prin obiectiv in mod selectiv. Cum? Pai in partea de sus filtrul este mai intunecat, iar in partea de jos e complet transparent – trecerea facandu-se usor in degrade. Care e scopul unui astfel de filtru? Acela de a echilibra nivelul de lumina din planuri diferite. De exemplu: cand cerul este foarte luminos si pamantul (prim planul) e mai intunecat. Asa cum se intampla la rasarit sau apus. Fara filtru, trebuie sa alegi fie intre a scoate cerul asa cum ar trebui (si pamantul complet intunecat) fie sa scoti prim-planul mai luminos dar sa “arzi” cerul (care iese complet alb). Situatia se poate remedia si pe computer prin expuneri multiple de exemplu, dar cu filtrul ar trebui sa nu mai fie nevoie de computer. Poti obtine si cerul in culorile si lumina naturale, dar si prim-planul la fel.

Filtrul e mobil in lacasul sau de pe suport, poti sa-l muti mai sus sau mai jos in functie de ce parte vrei sa intuneci mai mult. Suportul se poate roti la 360 de grade, in caz ca linia orizontului nu e orizontala ci inclinata (de exemplu daca ai un versant inclinat care-ti acopera diagonala cadrului). Sau poti chiar sa pui filtrul invers – daca partea mai luminoasa e jos si cea intunecata e sus (cum ar fi in cazul unui oras foarte luminat vazut de undeva de sus, noaptea – orasul e mai luminos decat cerul – ca sa echilibrezi cele doua planuri poti pune un filtru din acesta cu susul in jos).

Sunt si situatii in care filtrul e dificil de folosit si oricum trebuie manevrat cu grija – riscul sa se sparga, zgarie, murdareasca – e mare. Plus ca am simtit nevoia sa pot regla diferit balansul de alb pentru cele doua planuri – pentru ca voiam sa scot prim planul mai cald, sa iasa zapada alba si nu albastra, dar daca faceam asta, atunci cerul – care era deja foarte cald, iesea si mai cald (prea rosu).

Oricum, pentru o prima utilizare am fost multumit de rezultatele obtinute cu filtrele. Folosesc pluralul pentru ca eu mi-am luat un kitt de trei filtre – la care difera doar intensitatea partii intunecate – unele permit sa treaca mai multa lumina prin ele (nu sunt chiar asa intunecate), altele sunt mai intunecate – pentru situatii cand soarele e foarte puternic pe cer de exemplu. Se cheama ND2, ND4 si ND8 (ultimul fiind cel mai intunecat). In caz de nevoie pot fi folosite si doua filtre suprapuse. Filtrele sunt Cokin si le-am luat de la F64. Kitt-ul il gasiti aici.

Suportul trebuie manevrat cu atentie pentru ca daca nu e in pozitia corecta, poate intuneca putin colturile pozei. Pentru a evita asta se poate taia ultimul cant al suportului – el are 3 spatii pentru a pune pe el 3 filtre in acelasi timp. Dar cum nu prea exista situatii in care sa pui 3 filtre in acelasi timp, unul din acele locase poate fi taiat – si atunci nu mai risti sa iasa colturile negre din cauza suportului.

Un alt detaliu de luat in seama e faptul ca transportul filtrelor nu e tocmai comod – ele vin in niste suporturi de plastic dur – destul de voluminoase. Eu am avut cu mine doar 2 din cele 3 filtre si le-am pus pe amandoua in acelasi suport – plus ceva hartie intre ele, sa nu joace. Oricum, desi sunt situatii in care ele pot face cu siguranta o diferenta notabila, ca orice alt accesoriu foto si aceste filtre iti ingreuneaza putin existenta – mai ales pe munte.

Dar sa revenim cu picioarele pe munte. Tare frumos apusul de sub varful Goru si ne bucura privirea si fenomenul Alpenglow – ultimele raze rosii ce cad pe varful cel mai inalt…

Iar stana unde vom dormi pare o casuta fermecata dintr-o poveste cu zane. Cel putin decorul asa pare…

(toate imaginile sunt realizate cu un Nikon D90 – obiectiv Nikkor 18-70mm. Nicio fotografie nu a fost modificata pe computer)

Faptul ca peste  zi a fost si ceva soare a contat mult – temperatura era mult mai crescuta decat in seara precedenta – chiar daca eram la altitudine mai mare. Sau poate tocmai din acest motiv. Uneori pe vai, mai jos, e mai frig decat sus pe culmi, la altitudine mai mare. A fost suficient de bine incat sa putem sa alergam dupa lumina apusului si subiecte de fotografiat, fara sa simtim frigul – fara sa simtim nevoia sa mergem mai intai sa ne schimbam, sa ne imbracam mai gros etc. Bine, eu eram si cu bluza X-bionic, pe care n-am mai scos-o de pe mine pana n-am ajuns acasa.

In stana a trebuit sa ne improvizam priciul – stiam de data trecuta ca e un singur loc bun de dormit. Dar Otto a adus de-afara o placa mare de lemn cu ajutorul careia am facut si al doilea prici.

Stana nu mai e folosita nici pe timp de vara si desi nu e prea bine izolata, e un adapost tare bun – spatios, cu usa care se inchide bine si doua camere dragute. Initial ne gandeam ca vom reusi sa ajungem mai departe pe traseu, spre varful Giurgiu, dar pauza de o ora de la Lacauti ne-a facut sa ajungem aici exact la apus – asa ca n-am mai plecat mai departe. De la stana de unde am plecat dimineata si pana aici am facut circa 6 ore – am mers destul de putin, asa ca nici obositi nu prea eram.

Ne-am pus apoi pe gatit in “bucatarie” – orez cu ton si ceapa calita, ba chiar si cu ceva branza speciala pentru asa ceva – gata rasa si buna sa se topeasca pe ceva cald.

 Am fost si pana la izvorul aflat in spatele stanei in padure, dar l-am gasit transformat in stalagmita, asa ca tot din zapada a trebuit sa facem rost de apa.

Dupa ce am terminat cu ceaiuri si alte bunatati, am zis sa profitam de cerul instelat si mai ales… de faptul ca am facut greseala sa caram cu noi si trepiedele. In mod normal la o excursie asa lunga nu as fi luat trepiedul – mai ales iarna cand bagajul e oricum mai greu si sansele sa ai cer senin sau apus si rasarit sunt mai mici. Dar l-am carat pentru ca mi-am luat de curand o telecomanda foto si voiam sa o incerc mai bine pentru niste expuneri lungi.

Pentru pozele facute in aceasta seara a meritat insa greutatea in plus pe rucsac! Am aprins cateva lumanarele in stana si apoi cu expunere lunga am dat drumul aparatului sa faca poze.

Cateva cuvinte despre fotografiile cu expunere lunga? Pai… o expunere lunga inseamna ca lasi aparatul “deschis”, sa capteze lumina, mai mult timp. Gen… 5 secunde, sau 50 de secunde daca ai telecomanda. Sau 30 de minute daca ai baterie suficienta! Aparatul meu are limita la 30 de secunde, de aceea mi-am luat telecomanda – cu telecomanda poti expune cat timp vrei, chiar si o ora.

La ce foloseste o expunere asa de lunga? Pai cu cat timpul in care diafragma e deschisa e mai mare, cu atat apuca sa intre o cantitate de lumina mai mare prin ea. Daca faci asta ziua, poza va iesi complet alba – pentru ca e prea multa lumina. Dar daca o faci noaptea, atunci putina lumina de la stele, lumanari, frontala – va fi suficienta pentru a lumina noaptea – chiar intr-un mod in care ochiul uman nu o poate face.

Legat de liniile albe de pe cer, acelea sunt stele. Care la o expunere mai lunga nu mai apar ca punctulete, ci ca linii. De ce? Pentru ca ele se misca pe cer (de fapt noi ne miscam, dar stelele au o miscare aparenta pe care aparatul o percepe in timp ce face poza). Cu cat expunerea e mai lunga, liniile vor fi mai lungi. De retinut ca aparatul nu trebuie miscat in timp ce face poza – si pentru asta e buna o telecomanda – ca sa eviti miscarea aparatului atunci cand apesi pe buton – si un trepied – fie el unul improvizat. E mult mai greu sa faci portrete oamenilor in aceste conditii, pentru ca e aproape imposibil ca un om sa stea complet nemiscat – chiar si timp de 15 secunde. Fața ii va iesi neclara din cauza oricarui milimetru miscat.

Un alt lucru care se poate face cu un trepied, o telecomanda si expunere lunga este “light painting”. Cat aparatul inregistreaza, tu poti sa luminezi cu frontala imprejurimile – pentru a-l ajuta sa capteze mai multe detalii din jur. Poti trece si prin fata aparatului daca nu ai lumina aprinsa – aparatul nu te vede in cazul asta. E suficient ca sa poti trece dincolo de stana de exemplu, sa luminezi brazii din spatele ei.

Atentie insa, prea multa lumina poate face scena sa para nenaturala. In poza de mai jos eu luminasem brazii din cadru pe rand pentru poza mea, dar pana sa termin eu de facut poza a dat si Otto drumul la aparatul lui – si apoi a inceput sa lumineze si el brazii din jur pentru poza lui. Asa ca primul brad pe care l-a luminat el a fost luminat de doua ori in poza mea – de aceea a iesit mai luminos decat ceilalti.

Alte aspecte de care trebuie tinut cont: expunerile lungi consuma multa energie – nu strica o baterie de rezerva – pe care eu inca nu mi-am cumparat-o. La golirea bateriei mai contribuie si temperaturile scazute. Din dorinta de a economisi totusi bateria, nu am lasat o expunere foarte lunga pentru pozele de mai sus (doar vreo 200 secunde), asa ca unele din ele le-am mai luminat foarte putin pe computer acasa – lucru de care nu ar fi fost nevoie daca expuneam mai mult. Bateria trebuia sa mai imi ajunga insa vreo 3 zile, asa ca am ales varianta cea mai logica.

Daca e vant puternic, trepiedul se poate misca si poza va iesi neclara. Exista trepiede mai stabile, dar sunt scumpe. In schimb daca nu e vant si nici nu ninge, poti lasa aparatul sa mearga pe trepied cat tu te duci si-ti bei ceaiul – sau il prepari. Nu strica sa cronometrezi timpul de cand ai pornit aparatul si pana cand il inchizi – o expunere de 1 minut are rezultate diferite fata de o expunere de 5 minute.

Cel mai greu mi s-a parut sa incadrez imaginea. Fiind intuneric e greu sa vezi prin vizor ce anume incadrezi – si e foarte usor sa tai varful unui brad de exemplu sau sa prinzi stana incomplet. Uneori trebuie sa intuiesti, alteori poti folosi frontala ca sa vezi cat de cat ce incadrezi. Un obiectiv wide permite insa acoperirea unui cadru mai larg, din care apoi poti sa decupezi ce te intereseaza.

Focusul l-am mutat pe complet manual, pentru ca pe intuneric aparatului ii e greu sa faca singur focusul.

Gata si cu sedinta foto. A fost o seara foarte placuta, fara vant sau frig care sa ne trimita rapid in sacii de dormit, dar cu o multime de lucruri de care sa ne bucuram, in mijlocul naturii si a muntilor Vrancei.

…

Ziua 3. 28 decembrie 2011. Stana Goru – ratacire spre varful Giurgiu – culmea Prelunci – cabanele Giurgiu.

Dimineata ne-a dat sperante ca vom avea parte de vreme buna toata ziua – dar ne-a cam inselat. Ne-am bucurat insa de marea de nori aflata pe valea Bâscăi Mici dar si de cerul rozuliu de la rasarit.

Soarele insa rasarea de dincolo de Goru, asa ca nu am vazut rasaritul propriu-zis. In schimb trebuia sa fac o poza si cu noul meu kitt de supravietuire Bear Grylls, un cadou foarte inspirat primit de la cineva foarte drag. Briceagul, amnarul si fluierul le-am tinut cel mai la indemana si chiar le-am folosit. Iar in punguta impermeabila sunt accesorii pentru aprins focul dar si pentru facut capcane pentru animale. Chiar ma gandeam sa incerc sa montez o capcana si sa prind un iepure. Sa-i fac o poza apoi sa-i dau drumul… Otto imi spune ca el a facut asta pe undeva prin Pakistan, au prins o soparla uriasa, i-au facut poze si apoi i-au dat drumul.

Dupa ce soarele a aparut pe cer, ne-a luminat cateva minute si ne-a incalzit – ba a incercat sa ne usuce si manusile sau fularul – dar nu a prea reusit. Rapid insa a fost acoperit de norii ce treceau dintr-o parte in alta a poienii.

Ne-am facut poza de grup si am plecat spre varful Giurgiu pe la ora 9.15  – chiar daca trezirea fusese la 7.30. Dureaza ceva pana sa fii gata de drum, dar nu strica sa te grabesti si sa pleci cat mai devreme – iarna ziua e scurta si nu se stie ce evenimente neasteptate pot aparea. Urma sa aflam asta si noi imediat.

Legat de borseta portocalie de la brau – e poate chiar prima oara cand o folosesc desi o am de vreo 3 ani. Mi-am dat seama ca decat sa car ciocolatile, briceagul si alte chestii utile in spate, mai bine le am mai la indemana – si reduc greutatea rucsacului cu vreo 500 de grame. Si nu e deloc incomoda. Iar esarfa de la gat e o esarfa din aceea ca la arabi, buna sa-ti acopere atat capul cat si fata sau gatul – daca reusesti sa o “montezi” cum trebuie. Am castigat-o la un concurs foto pe facebook si m-am gandit ca iarna pe munte prinde bine – chiar daca materialul se umezeste destul de usor.

Am mers in continuare pe Cruce Albastra pana la intersectia unde se face stanga spre varful si paraul Goru.

Am decis sa nu mai urcam pana la varf – desi sansele ca el sa fie deasupra norilor existau. Voiam sa ajungem insa pe varful Giurgiu – pe care eu imi doream sa ajung de mai multa vreme. Il consideram, datorita pozitiei sale (in afara traseelor marcate), unul din cele mai salbatice varfuri ale Vrancei. Plus ca are si el peste 1700 metri altitudine si are si gol pe varf – deci ar fi interesant de vazut perspectiva in sens invers – spre Goru.

Asa ca la sageata indicatoare noi nu am facut stanga ci am urmat drumul inainte, spre sud, bucurandu-ne de aventura pe care o aveam in fata dar si de razele soarelui printre crengile inzapezite.

Curand iesim intr-o zona deschisa, dar desi cerul s-a albastrit deasupra, bradutii de pe margini si ceata nu ne lasa sa vedem prea mult la departare. Ne place mult si faptul ca zapada nu are nicio urma prin ea – nici macar urme de animale. Face totul sa para atat de pustiu, de linistit.

La un moment dat apare si o intersectie – un drum taie drumul nostru de la stanga la dreapta, in timp ce al nostru merge tot inainte. Deja intram in impas – stiam de pe harta ca ar trebui sa facem stanga undeva dar nu stiam cat de evidenta este acea curba. Asa ca am hotarat sa mergem la stanga cu gand sa urcam pe varfuletul aflat in acea partea – de-acolo poate am fi vazut ceva in jur ca sa ne orientam.

Din pacate varful este in ceata. In zona ajung mai multe drumuri forestiere – se vede ca este o zona exploatata. Hotaram sa coboram putin pe unul din acele drumuri spre est, sa vedem daca nu cumva intra pe curba de nivel si merge apoi spre sud.

Din pacate a fost energie consumata in zadar, drumul cobora mult si nu parea sa mai revina la inaltime. Asa ca a trebuit sa ne intoarcem. Am constatat in aceasta zona, dupa indelungi analize ale hartii si ale terenului, ca iarna te fraiereste tare usor: din cauza ca inaintezi mai greu, ai tendita sa crezi ca ai mers mai mult decat ai mers in realitate. De aceea am avut impresia ca am fi deja la locul unde trebuia sa facem stanga, desi pana acolo mai aveam ceva de mers. Asta e, mergem mai departe.

Dar nu inapoi in drum, ci direct peste acel varfulet cu cioturi de brazi sau braduti tineri. Un varfulet tare dragut de altfel, pentru ca datorita cetii pare ca te afli intr-o alta lume.

Inaintarea e mai greoaie printre crengi si prin zapada mai mare dar am vrut o aventura si avem parte de ea – asa ca ne place.

Curand coboram de pe varfulet in partea cealalta si ajungem la marginea padurii. O urmam spre dreapta si iesim inapoi in drumul pe care il parasisem – si de care suntem mult mai siguri acum ca este drumul corect – pentru ca merge in directia corecta.

Drumul e destul de evident, strecurandu-se printre brazii impodobiti de iarna. Prin zapada mai vedem urme de animale de tot felul: ursi care traverseaza drumul, cocosi de munte, vulpi sau mistreti. Unele sunt mai interesante decat altele, pentru ca… se termina brusc! Ori animalul si-a luat zborul, ori s-a intors pe aceleasi urme.

De la aceasta mica intersectie drumul incepe sa coboare usor si il urmam si noi destul de increzatori la inceput. Ne oprim insa curand pentru o pauza de ceai cald cu fanta rece. Termosul lui Otto mentine ceaiul incredibil de fierbinte chiar si dupa multe ore – asa ca uneori mai puneam zapada in ceai ca sa pot sa-l beau – si desigur… ca sa fie mai mult!

Desi eram “inchisi” intre copaci, pauza la soare ne-a prins bine. Continuam apoi la vale pe drum, dar cand drumul incepe sa faca dreapta (vest) ne dam seama ca ceva nu e in regula. Coboara prea mult si mai coboara si in directia gresita! Nu e bine!

Incepem sa facem calcule – cel mai greu e sa-ti dai seama unde te afli – ca sa poti sa-ti dai seama in ce parte sa mergi. Noi aveam ca punct de reper directia sud-est, dar la un moment dat trebuia mers doar spre est si apoi facut dreapta spre sud. Cand esti intr-o vale inconjurata de paduri e cam greu sa-ti dai seama pe unde era drumul corect – culmea corecta.

Hotaram sa parasim drumul si sa intram pe o poteca secundara ce mergea spre est. Zapada e mai mare pe acolo, printre braduti, dar asta e. Gasim ramasitele unei stane, dar nu ne ajuta cu nimic.

Hotaram sa facem dreapta spre sud, dar nu facem decat sa coboram prea mult spre vale. Printre crengi reusim sa zarim la departare creste din Fagaras (cred). Ne-am pierdut, dar macar peisajul e frumos!

Ne e clar ca am ratacit traseul corect – undeva trebuia facut stanga si nu am facut, am mers tot inainte. Asa ca ce e de facut? Sa ne intoarcem inapoi si sa cautam culmea corecta care se desprindea spre est. Dar nu ne-am intors pe aceleasi urme, am hotarat sa urcam inapoi de-acolo de unde ajunsesem.

Salbatica zona, dar am gasit un fel de poteca – o zona unde candva copacii fusesera taiati – probabil un fost drum sau poate chiar un terasament pentru o cale ferata. Mergem pe acolo spre deal.

Urcusul e din ce in ce mai greu, bradutii sunt tot mai desi si ne e greu sa ne strecuram printre ei fara sa ne udam de la zapada. Rucsacii mari ne incomodeaza la inaintare si ne dam seama ca suntem intr-o zona extrem de salbatica, pe unde probabil nu trece niciun om niciodata. Asta nu ne sperie ci intr-un fel ne bucura – desi nu vrem sa intalnim pe-aici un urs, asa ca mai facem galagie din cand in cand. Nu de alta, dar un urs e mai bine sa-l vezi de la distanta, intr-o zona mai larga – cu vizibilitate. Nu intr-o zona din aceasta strampta, unde nu vezi nimic. Riscul e mult mai mare daca dai nas in nas cu el decat daca-l vezi de la distanta.

Tot asteptam sa iesim in culme, pe care voiam apoi sa o urmam spre dreapta – crezand ca urcusul acesta ne va scoate in culmea corecta. Pana la urma am parasit zona cu braduti tineri si am intrat in padurea mai batrana din stanga. Frumoasa padure, tare frumoasa!!

Inaintarea e mai usoara pe-aici, zapada e mai mica. Si curand zaresc printre copaci un drumulet – asa ca strig spre Otto ca am gasit un drum! Credeam ca am iesit in drumul pe care il ratasem, acela pe care trebuia sa-l urmam spre est fara prea multe probleme.

Un pic amuzant dar si frustrant ceea ce s-a intamplat apoi: drumul pe care l-am gasit si pe care-l consideram salvarea noastra, are si urme de bocanci pe el! Semn ca cineva a trecut pe-aici de curand! Dar cine sa treaca pe-aici? Imediat ne dam seama ca e vorba de urmele noastre – ceea ce inseamna ca am mers in cerc aproape degeaba – efortul ar fi fost mult mai mic daca ne-am fi intors de la inceput pe propriile urme.

Dar nu regretam ocolul prin acea zona salbatica deloc.

Ramane inca problema pozitiei noastre pe harta, dar mergem inapoi pe drum pana la zona cu urmele acelea care se terminau brusc. Era o zona mai larguta acolo si drumul chiar facea o curba maricica spre sud – careia nu i-am acordat atentie prima oara. Acum insa stiam ca trebuie sa cautam un alt drum care sa mearga spre est – si chiar l-am gasit, destul de usor, in acea zona. Era foarte bine mascat de crengile aplecate de zapada, dar odata intrat pe el eram siguri ca suntem pe poteca pe care ne doream sa mergem.

Aspectul e diferit, poteca e mult mai ingusta – dar macar merge pe curba de nivel spre est – asta este! Suntem pe poteca buna, dar unde anume?

Pe un copac gasim par de urs – semn ca un urs s-a scarpinat de el. Otto ia cateva fire intr-o punguta pentru analiza adn-ului: “sa vedem daca ursii vostri sunt inruditi cu ai nostri”.

Desi credeam ca aceasta poteca ne va scoate de buna voie la varful Giurgiu, se pare ca inca mai avem de luptat. Ea merge spre est, dar noi la un moment dat trebuie sa facem curba spre dreapta, spre sud. Oare poteca va fi evidenta acolo? Presupunem ca nu – asa ca incercam sa fim cat mai atenti.

La un moment dat poteca ocolea pe dreapta un varfulet, asa ca am hotarat sa urcam si pe varf, nu mai stiu exact de ce – poate credeam ca vom putea vedea ceva de acolo. Din pacate varful era impadurit. Efortul se simte tot mai mult si e cu atat mai rau cu cat e facut “in gol”, fara un rezultat clar. Ne intoarcem in poteca si aceasta pare sa inceapa sa coboare – tot spre est. Ne gandim ca poate am ratat curba spre sud si de-aici poteca va cobori spre valea principala in cele din urma. Luam in calcul si aceasta varianta, asta e, daca nu reusim sa ajungem la varf macar sa coboram in directia care trebuie.

Dar momentan ne intoarcem iar pe poteca pentru a cauta o zona mai accesibila unde sa facem dreapta. Nu gasim – valea e prea abrupta, nu se poate sa fie o poteca pe acolo.

Continuam pe poteca evidenta si incepem sa coboram – si rapid ne dam seama ca suntem inca pe poteca buna. Iesim intr-o poiana aflata intr-o sa, unde ne oprim sa mancam ceva. Nu putem sta prea mult insa, cat stai pe loc frigul incepe sa se simta.

Vizavi vedem un versant cam defrisat si un drum forestier pe el. Orienteaza-te daca poti! Harta e veche, nu ne putem baza prea mult pe ea – nu apare niciun forestier pe-aici, doar poteca noastra.

Continuam pe culme, urcand din greu spre varfuletul de vizavi. Poteca nu mai e deloc evidenta, se strecoara printre brazii tineri cu crengile joase sau printre cei mai batrani cu crengile uscate.

A urmat o noua runda de cautari, de frustrari, de sentimentul ca esti pierdut si nu stii unde, ba mai mult! A aparut in plus si gandul ca s-a facut tarziu (aproape ora 2) ceea ce insemna ca mai avem doar vreo 2-3 ore de lumina – si eram departe de locul unde ar fi trebuit sa fim.  Imediat a aparut si gandul ca s-ar putea pana la urma sa trebuiasca sa punem cortul undeva sub un brad, in salbaticia asta imensa! A fost de fapt un gand placut, o parte din mine si-ar fi dorit asta – in timp ce alta parte si-ar fi dorit sa gasim o stana draguta pe varful Giurgiu si sa ramanem acolo. Dar nu ne asteptam prea mult la asta.

A fost o ora petrecuta foarte intens, cautand varianta cea mai buna sa iesim macar din impas – nici macar nu ne mai interesa asa mult sa ajungem pe varful Giurgiu. Nici macar n-am mai facut poze in aceasta ora, atat eram de prins de traseu, de cufundat, captivat (nu neaparat intr-un sens foarte placut) de ceea ce se intampla.

Inaintarea e tot mai greoaie si o ingreuneaza nu doar zapada, ci si faptul ca nu stii daca mergi bine, daca mergi in directia corecta. Nu vezi nimic in jur, doar braduti crescuti haotic in calea ta. Cu busola poti urmari directia care te intereseaza, dar muntele nu iti scoate varianta cea mai usoara chiar in calea ta. Trebuie sa o cauti, sa gasesti culmea – poate pe ea e o poteca – sau poteca ce merge pe curba de nivel mai jos de culme. Nu stii pe unde e mai bine, asa ca trebuie incercat, cautat.

Am urcat pana pe un varfulet interesant – era atat de salbatic, cu vai in toate partile, padure intr-o parte, brazi in alta, nici urma de poteca – desi parea ca printre oricare doi brazi ar trece o poteca. Ienuperi care sa ingreuneze mersul si zapada mai mare, desigur, toate faceau inaintarea o adevarata aventura – si fiecare schimbare de directie era insotita de o multime de ganduri de genul “oare chiar e mai bine pe-aici?”.

Am luat in calcul si varianta de a cobori la nimereala spre est, direct prin padure, pana ajungeam la un rau – pe care sa-l urmam spre valea Zăbalei. Cel putin speram sa nimerim in valea Zăbalei, am stat uneori cu teama sa nu cumva sa fi gresit mai mult decat credeam si sa ne trezim in partea opusa, in valea Bâscăi Mici. Ar fi insemnat incheierea excursiei – cel putin in forma in care ne-o doream, de traversare de la vest la est.

Pana la urma am gasit o culme mica, parca spre sud-est si asta ne-a scos intr-o alta culme ce parea mai importanta. Am mers putin pe ea spre sud, dar incepea sa urce prea mult – asa ca am hotarat sa iesim in poiana pe care o vedeam la est. Si in sfarsit am gasit o poiana mai serioasa, pe care am putut cat de cat sa o gasim si pe harta. Ne aflam undeva pe culmea Prelunci – chiar culmea pe care voiam sa coboram de la varful Giurgiu spre valea Zăbalei.

Dar cum am ajuns aici? Unde e varful? Eram aproape siguri ca il depasisem cumva, ca trecusem pe sub el fara sa ne dam seama. Incepusem chiar sa ma indoiesc de faptul ca el este descoperit – am crezut ca poate a crescut padurea pe el intre timp. Dar nu pe harta ma bazam cand ziceam ca are poiana pe varf, ci pe faptul ca-l vazusem de pe Goru…

Nu mai conta. Era tarziu si trebuia sa coboram. Am ratat varful dar oricum era nor in zona, probabil n-am fi vazut mare lucru de pe el. Cel putin putem cobori exact pe culmea pe care ne doream, culmea Prelunci – si asta o simtim oricum ca pe o victorie – ar fi fost mai mare dezamagirea daca trebuia sa coboram chiar la nimereala – desi ar fi fost si aceea o aventura.

 Pe harta pe care o aveam pe-aici nu apare nici macar o poteca – dar pe o alta harta stiu ca aparea o poteca – asa ca stiu ca se poate cobori. Mi-a parut rau ca nu aveam si a doua harta printata…

Gasim un firicel de apa dar nu ne intereseaza sa-l urmam – preferam sa stam pe culme. Traversam poiana larga si ne indreptam spre marginea abrupta a vaii din fata. De-acolo am hotarat sa tinem culmea spre dreapta, urcand putin spre varfuletul care se vedea acolo.

In valea din stanga nu se putea cobori, nu ne-a venit sa credem ca am gasit o vale atat de abrupta. Daca insistam am fi reusit sa o coboram, dar am preferat mersul pe culme – mai ales ca avem parte de o poteca destul de clara si chiar si marcaje forestiere prin acel desis de crengi.

La un moment dat poteca incepe sa mearga usor spre dreapta, in coborare – in timp ce o alta, mai firava, coboara spre stanga. Printre copaci zaresc la departare poiana de sub varful Pietrosu – era mult mai in stanga. Asa ca, stiind ca si poteca pe care o vazusem pe harta cealalta facea stanga la un moment dat, facem si noi stanga. Mai tarziu ne-am dat seama ca asta a fost o greseala, trebuia sa tinem poteca principala – care probabil urmarea culmea pana la capatul ei si iesea, asa cum am fi vrut, exact in zona cabanele Giurgiu.

Noi insa am inceput coborarea abrupta spre stanga si destul de curand am iesit intr-un drum forestier, pe care l-am urmat spre vale pana la un alt drum mai principal – unde am gasit si cateva baraci muncitoresti pe care le-am fi putut folosi drept adapost. Mai avem insa cel mult o ora de lumina, asa ca hotaram sa mai mergem, macar sa ajungem la drumul principal de pe valea Zabalei. Ulterior ne-am dat seama ca aici am iesit pe valea Căbălașu, la circa 2-3 km de cabanele Giurgiu.

Am inceput sa urmam drumul inghetat, cu grija sa nu alunecam si aproape de ora 17 am ajuns in zona care ne interesa – si unde speram sa gasim un adapost.

A trebuit pana aici sa traversam apa o data sau de doua ori – nu mai stiu. Nu prea exista poduri, camioanele forestiere trec direct prin apa – asa ca poate fi dificil uneori sa traversezi. Din fericire apa era inghetata pe margini si astfel distanta intre maluri era mai mica – dar trebuie avut grija sa nu se rupa gheata cu tine.

In zona Cabanele Giurgiu sunt mai multe constructii, dar zona e pustie acum. O casa mai noua e incuiata, asa ca traversam raul pe un podet si ajungem la alte doua case. Una din ele este descuiata si are vreo 4 camere ce pot fi folosite ca adapost – chiar daca sunt reci si goale. Una insa avea un pat si un prici, chiar si masa sau soba – pe care n-am incercat-o insa – nu voiam sa ne afumam degeaba.

Ne-am instalat acolo dupa care ne-am dus pana la rau sa luam apa – lucru destul de greu de facut, avand in vedere gheata de pe margini. Langa cabana am gasit si un indicator vechi cu sageti – care indica un traseu direct spre varful Pietrosu: timp estimat 4-5 ore. Ni s-a parut foarte mult. La fel si indicatorul care estima 6-8 ore pana in sat in Herastrau. Acolo voiam  noi sa ajungem, dar ne gandeam ca putem face mai putin.

A urmat o seara linistita, cu o masa buna si temperaturi confortabile in sacul de dormit. Un lucru deranjant a fost insa faptul ca eram uzi la picioare – zapada fusese mult mai umeda in aceasta zi din cauza temperaturilor mai crescute, asa ca bocancii n-au rezistat si in cele din urma s-au umezit pe interior. Eu nici nu aveam parazapezi prea bune, erau gaurite si nu mai aveau chinga aceea de sub talpa. Asa ca in timpul in care am gatit a trebuit sa stam incaltati cu bocancii uzi – pentru a nu uda degeaba alte sosete.

Otto zicea ca prefera sa fie mai frig, gen -10 grade, pentru ca atunci zapada ramane uscata si bocancii la fel – si tu la fel. Asa e, am constatat asta in Hasmas, cand dupa 3 zile de mers prin zapada adanca bocancii erau inca uscati. Insa frigul nu e deloc confortabil pentru extremitati, nas, obraji, maini.

Cand am fost sa luam apa am facut o greseala care m-a costat in zilele urmatoare: in sticla mai aveam niste ceai ramas si nu am vrut sa-l arunc – asa ca l-am baut, seara cand ne-am oprit. Era extrem de rece si l-am baut prea brusc – asa ca destul de repede mi-a aparut apoi o durere enervanta de gat, din cauza careia somnul nu mi-a fost atat de lin pe cat ar fi putut sa fie. Otto avea la el niste pastile de tantum verde care mi-au facut bine – dar doar pe moment. 

Iarna apare acest paradox intre nevoia de a te hidrata si incapacitatea de a o face, pentru ca apa e prea rece si e complicat sa stai sa faci ceai de fiecare data cand ti-e sete. De aceea e foarte bun un termos. Sau, in lipsa de termos, decat sa bei apa rece din sticla, e mai bine sa bei apa direct din rau – care e mai calda decat cea din sticla. Oricum, trebuie tinuta mai mult timp in gura inainte de a o inghiti – in felul asta o si incalzesti dar si asimilezi mult mai bine substantele din ea.

Ne mai gandeam, legat de acest aspect, ca daca afara sunt sa zicem -10 grade… apa din rau are in jur de 2 grade oricum – pentru ca nu e inghetata (deci nu a ajuns la zero grade). In felul asta inteleg cum poti face baie intr-o apa atat de rece: ti-ar fi probabil mai cald in apa decat in afara apei. Pentru ca in apa ar fi 2-3 grade, iar afara sunt – 10 sau si mai frig. Problema e cand iesi din apa…

Pentru ca ne aflam pe vale nu am mai stat la poze peste noapte, ca nu se vedea mare lucru de-acolo. Asa ca ne-am bucurat de linistea casutei parasite si ne gandeam ce vom face a doua zi. Teoretic ar fi trebuit deja ca ziua urmatoare sa coboram spre sate si sa incercam sa ajungem la Breaza pe seara – ca sa putem pe 30 sa plecam prin alta parte si cu alta lume pentru ultima zi din an.

Dar pana atunci mai era, iar noi incheiam o alta zi plina de aventura si peripetii, prin zapezile neatinse ale muntilor Vrancei, in care ne-am pierdut si noi cateva ore – numai ca sa regasim apoi traseul dar si pe noi, mult mai multumiti.

…

Ziua 4. 29 decembrie 2011. Cabanele Giurgiu – Golul Pietrosului – vf Pietrosul – golul Pietrosului – Zboina Frumoasa – Laposul de Jos.

…

Ne-am trezit mult mai devreme de data asta si am reusit sa strangem tot si sa plecam pe la 7.30. Marcajele Punct Albastru ce duc spre Herastrau exista inca, dar sunt vechi, cam sterse si rare. Insa nu-i problema, trebuie urcata panta dinspre est pana in culmea ce leaga varful Pietrosu si varful Zboina Frumoasa – aceea care se vede de cum iesim din casuta – cu o poiana sus in varf.

Urcusul e solicitant dar exista un drumulet clar – care scurteaza serpentinele facute de un alt drum mai important. Se merge la inceput prin padure, dar destul de repede se iese in poiana de sub culme – si apoi gata cu padurea.

In partea dreapta zarim o stana cam darapanata care acum nu ne mai intereseaza. Ne dam seama ca daca ne grabim avem sanse sa vedem si rasaritul de sus de pe culme. Se anunta vreme foarte buna pentru aceasta zi – am dedus noi privind spre cer.

Dupa circa 45 de minute de urcus sustinut am ajuns in culme in zona Golul Pietrosului – la circa 1320 metri altitudine. Aici am stat putin mai mult pentru ca am avut ce admira – chiar daca vantul puternic ne facea sa ne adapostim in vreun loc mai ferit.

Dupa mult timp am prins semnal si la telefon, asa ca am dat si cateva telefoane – sa aflam daca surorile mele au hotarat  ceva pentru revelion – sa stim daca ne grabim sau nu. Noi de fapt cred ca eram deja hotarati sa urcam si pe varful Pietrosu – eram atat de aproape de el si eu imi doream de multa vreme sa-l urc. Dar asta insemna ca sunt sanse sa nu ajungem in aceasta seara la Breaza. Nu conta – prezentul era mai important, cine stie cand am fi ajuns iar in zona acestui varf?

Spre departari se vedea Magura Odobesti (est) si satele vrancene unde voiam si noi sa coboram…

Iar in spate, spre vest, varful Giurgiu, Goru si alte culmi impadurite.

Ne-a fost usor sa ne dam seama de aici ce se intamplase in ziua precedenta – cel putin in a doua parte a traseului. Nu trecusem de varful Giurgiu – eram chiar sub el cand am iesit in poienile acelea mari de unde am inceput sa coboram. Am vazut si valea aceea abrupta pe marginea careia am mers dar ne-am confirmat si faptul ca varful este intr-adevar golas – cel putin pe partea aceasta.

Nu regretam nimic, ba chiar suntem bucurosi ca macar stim ce s-a intamplat si pe unde am mers. Ba am recunoscut si zona pe unde am parasit culmea Prelunci prea devreme, fapt ce ne-a dus in valea Căbălașu si nu direct la cabanele Giurgiu.

Dupa atata mers prin paduri de conifere, ne bucura acum privirea si un fag frumos, scos in evidenta de o raza de soare ce-l face parca sa arda.

Pe culme drumul merge spre sud inspre varful Zboina Frumoasa – pe care eu fusesem de Paste. Luam in calcul varianta de a continua pe acolo traseul – dar dupa ce ne intoarcem de la varful Pietrosu.

Ascundem rucsacii sub un brad si ne indreptam spre nord, in cautarea traseului corect. Sunt 3 variante, 3 drumuri – unul spre stanga, unul pe mijloc drept in sus si unul la dreapta. Din fericire sta inca in picioare un copac cu un marcaj Banda Rosie si astfel stim ca trebuie urcat direct, pe varianta din mijloc. Drumul din dreapta e cel care duce spre sate, marcaj Punct Albastru.

Marcajul banda rosie reprezinta unul din traseele principale din muntii Vrancei. El porneste din satul Coza – pe muntele Coza – Dealul Negru – Izvoarele Narujei – Poiana Sindrilita – portiune pe care a fost refacut in vara si pe care am parcurs-o si cu Otto in august. Apoi face curba si se intoarce spre est peste Varful Pietrosu, Zboina Frumoasa, Laposul de Jos si coboara in sat in Nereju. Partea aceasta insa nu a fost remarcata si semnele sunt uneori rare si greu de vazut.

Noi urcam insa direct spre varf, urmarind culmea si ne ridicam rapid deasupra poienii din care plecasem. Pe-aici zapada e mai putina decat in partea dinspre Covasna. Asa ne si asteptam sa fie, pe-aici soarele a batut mai mult si-n zilele trecute si a nins mai putin.

Marcajele s-au pierdut usor la intrarea intr-o padure deasa, dar noi urcam pur si simplu urmarind linia culmii. Padurea e deasa si inaintarea e greoaie, iar razele de soare nu indraznesc nici ele sa intre prea adanc in aceasta padure. Aici eram inca la marginea ei.

Dupa circa 45 de minute de urcus am iesit la Varful cu Lespezi – care are un nume tare potrivit, avand in vedere ca e plin de lespezi. Altitudinea de pe harta e 1583m si mai avem circa 100 de metri pana la varful cel mai inalt.

Dar si de aici privelistile sunt foarte frumoase, asa ca ne bucuram de peisaj si de vremea buna ce ne permite sa vedem pana departe. Intr-o parte vedem spre varful Giurgiu…

Spre sud vedem valea Zabalei si la departare Penteleul…

Iar spre est Magura Odobesti (pe care am tot numit-o din instinct „magura Codlei”) si un cer tare frumos….

Daca tot avem lespezi drept scaunel sau trepied, trebuie sa-l imortalizam si pe Otto alaturi de o biata batranica sprijinita in baston. Eh, esarfa tip arab era buna anti-vant, dar n-o asezasem eu chiar cum trebuia – ca am zis sa mi se vada si mie fața cat de cat.

Continuam printre tufele de afine prin zapada si reintram in padure. Nu dureaza insa mult si strecuratul printre crengi ne scoate la golul de sub varful Pietrosu.

Parasim potecuta si iesim direct pe muchie – pe care nu ne asteptam sa o gasim… atat de abrupta!

Ador varfurile astea! Cu o muchie abrupta, prapastie intr-o parte, vale uriasa in alta… si peisaje pana departe, pentru ca nu e nimic care sa-ti obtureze privirea. Asta parca e tipic pentru varfurile din Vrancea – si Goru e la fel dar si vf Bulboace sau Golul Cozei.

Inaintam printre braduti, mergand pe urmele de urs din zapada. Varful are vreo doua puncte mai inalte si mergem pe amandoua, sa nu ratam nimic.

Vedem inspre nord toata intinderea de munti, incepand cu muntele Coza (dreapta), pe care-l recunoastem usor si de care ne leaga amintiri placute.

Mai departe se vad si culmi din zona nordica a muntilor Vrancei, probabil Zboina Verde si Zboina Neagra – unde inca nu am fost. Acolo e mult mai multa zapada decat pe-aici si se vad cred si muntii Nemira in departare. Iar in centru, lespezile acelea verzi sunt in zona Dealului Negru, deasupra Izvoarelor Narujei.

Sub noi, tot spre nord – spre izvoarele Narujei – o vale imensa in care Otto spune ca ar incapea un intreg masiv muntos din Cehia. Au munti mai micuti ei.

In directia varfului Goru (vest) vedem si culmea Păișele, pe care traseul banda rosie s-ar continua spre poiana Sindrilita. Pe-acolo am ratacit eu traseul prima data, venind din sens invers. Vazand acum culmea de sus imi dau seama ca e foarte usor sa te ratacesti pe-acolo, prin acel zig-zag de culmi impadurite.

Sub noi in partea sudica se vede valea Zabalei, de unde am urcat si noi – si realizam ca de la cabana pana aici am facut circa 2 ore si jumatate – mergand pe traseul mai ocolitor si cu pauza in prima culme. Oare daca urcam direct pe cel de la cabana chiar faceam 4-5 ore cat scria pe sageata? Acela era mult mai abrupt dar mai direct – nu stiu ce sa zic. Sigur se face mai putin, dar depinde cum merge fiecare – noi mergem destul de bine.

O reusita placuta atingerea acestui varf, unul din cele mai inalte din muntii Vrancei – unul din putinele pe care inca nu fusesem si pe care pusesem ochii inca din prima excursie facuta in acesti munti.

In plus, la departare avem parte de un spectacol inedit al norilor – pe care ni l-am fi dorit mai aproape. Noroc cu obiectivul celalalt.

Daca tot am schimbat obiectivul (lucru dificil in vantul ala, pentru ca trebuie sa scoti manusile si asta nu e deloc placut!), sa ne bucuram si de muntii inzapeziti si mai inalti pe care-i vedem la departare, in special spre vest. Iata aici Bucegii – exact deasupra poienii prin care am inceput noi sa coboram in ziua precedenta, de sub varful Giurgiu. Se vede chiar si marginea abrupta pe langa care am mers.

Mai spre dreapta putin vedem si creasta stancoasa a Pietrei Craiului…

Se vad desigur si muntii Fagarasului. In poza se vede si Acoperisul Romaniei, dar trebuie facut zoom pe ea si oricum e cam neclar.

Si spre sud-vest, piramida impunatoare a Penteleului – un munte care arata incredibil din orice parte l-ai privi. Ma mir ca nu i se spune Materhorn-ul Romaniei.

Desi pe varf am gasit cateva marcaje – din cele care urcau de la cabana, noi avem rucsacii lasati pe Golul Pietrosului – asa ca ne intoarcem pe acelasi traseu. Zarim in cale un lucru nou insa, pe care nu l-am vazut cand am urcat – desi era acolo. Pe Varful cu Lespezi gasim un craniu de mistret insangerat – devorat de urs sau de lupi cu vreo doua zile inainte. Interesant sa constientizezi si in acest fel prezenta animalelor – dar si lupta lor pentru supravietuire, circuitul vietii in natura.

Am ajuns repede jos la rucsaci, pe care i-am gasit acolo unde-i lasasem. Nu ne faceam griji ca ar trece vreun om si i-ar lua, ne faceam griji ca ar putea trece un urs si i-ar rupe – pentru a ajunge la mancarea din interior. Chiar imi parea rau ca nu scosesem punga cu mancare afara.

Am fi avut timp sa ajungem pe inserat in Herastrau, dar sansele sa mai gasim ocazii pe intuneric pana in Focsani si apoi tren spre Ploiesti erau mici. Asa ca decat sa dormim o noapte prin gari, am preferat sa mai dormim o noapte pe munte. Si in aceasta idee am continuat traseul Banda Rosie spre Zboina Frumoasa, spre sud.

Poiana aceasta – Plaiul Cășăriei – e insorita si acoperita de zapada. Pe partea estica a ei zarim o stana sanatoasa dar nici ea nu ne mai intereseaza. Era buna insa pentru noaptea care trecuse – daca nu ne-am fi ratacit pe langa varful Giurgiu, probabil la aceasta stana am fi ajuns sa dormim. Locul e tare frumos, mai ales ca e undeva sus pe o culme si nu jos in vale cum era casuta unde am dormit. Daca am fi ajuns la aceasta stana in seara precedenta, am fi avut probabil timp sa coboram in Herastrau si sa plecam spre casa in aceeasi zi. Dar asa ne mai bucuram de o zi pe munte.

Drumul ajunge la marginea padurii – o combinatie de fagi cu braduti tineri pe unde zapada are o consistenta diferita – cu stelute ce stralucesc in lumina soarelui.

Am gresit la un moment dat drumul, chiar cand incepea sa urce mai serios – am luat-o la nimereala prin padure pe o panta cam abrupta – desi drumul era mai prin stanga. Daca ne-am fi uitat pe pozele facute de pe varful Pietrosu ne-am fi dat imediat seama pe unde trebuie – dar situatia nu era chiar asa complicata incat sa facem asta, probabil de-aia nu am facut-o.

Pe viitor sa tin minte insa sa nu repet greseala – daca poti verifica traseul in pozele facute anterior, fa-o! Mi se pare ca atunci cand ne-am pierdut in zona varfului Giurgiu chiar am facut asta – incercand sa vedem traseul pe pozele facute de la varful Lacauti. Dar acele poze nu ne-au ajutat – daca aveam poze facute de pe Goru, ne-ar fi fost mai usor.

Am mers putin la nimereala pana am iesit intr-un drum – care parea sa coboare spre sud. Noi voiam sa ajungem in poiana Cășăria, pe care o vazusem de pe Pietrosu. Asa ca alegem sa parasim drumul si sa urcam in continuare la nimereala prin padure, un pic mai spre est. Zona pare neatinsa de oameni, dar imediat ajungem pe un varfulet, de unde coboram in partea cealalta direct in drumul cu marcaj.

De aici marcajele ne mai ajuta din cand in cand si dupa circa o ora de cand am inceput sa urcam iesim in poiana. Tin minte ca pe urcusul acesta ma simteam epuizat, consumasem orice resursa de energie pe care o mancasem de dimineata, asa ca simteam nevoia urgenta sa mananc vreo 200 de grame de ciocolata – un fel de injectie cu energie. Am profitat de o acadea cu gust de cola pe care o aveam la indemana si care mi-a inveselit putin acest urcus – aveam nevoie urgenta de zahar in organism, simteam ca-l consumasem pe tot. Ce inseamna domne sa n-ai pic de grasime pe tine! Te apuca foamea cand ti-e urcusul mai greu si nici la frig nu rezisti prea bine! Eh, lasa ca noi astia mai slabi ne revansam cand e foarte cald.

Poiana e mare si frumoasa, traversata de o multime de siruri de urme de animale. Avem privelisti spre varful Coza si Pietrosu

Sau  spre varful Giurgiu…

Sunt si vreo doua stane aici, bine de stiut. Par insa active pe timp de vara, asa ca trebuie avut grija la caini.

Ma opresc sub un brad si pana vine si Otto mananc cu pofta dintr-un sandvis semi-inghetat. Apoi noroc cu Otto care imi ofera doua bucati mari de ciocolata ceheasca – de care chiar imi place. Eu cred ca nu mai aveam ciocolata deloc, nu mai stiu. Am simtit-o imediat ca-si face efectul – injectie, v-am zis! Direct in sange. Oare exista perfuzii cu ciocolata? Fara alune, ca alea nu incap prin furtun.

Continuam urcusul prin padure spre Zboina Frumoasa. Marcajele sunt mai vizibile pe-aici dar si drumul e destul de evident. Urcam insa destul de mult, varful are 1657 de metri si poiana e cu 100 de metri diferenta de nivel mai jos.

Stiu insa ca poteca nu iese pana pe varf ci il ocoleste pe partea stanga. Eu data trecuta am venit de dincolo de varf si am ajuns la el pe un traseu ce se desprinde din acesta – banda albastra. Varful este oricum impadurit, dar langa el, pe partea sudica, e o poiana intinsa si frumoasa.

Hotaram insa sa nu mai deviem pana acolo – ne multumim cu imaginea Penteleului dintr-o alta poiana pe care o gasim inainte de varf.

Apoi poteca face intr-adevar putin stanga si intra pe curba de nivel pe sub varf. Curand depasim varful si incepem sa coboram pana cand intalnim si marcajul de care spuneam, Banda Albastra. De aici traseul imi e cunoscut si chiar arata foarte asemanator cu felul in care arata de Paste – adica zapada era cam la fel de multa/putina.

Intr-o mica poiana am ratacit putin marcajul, parca dupa ce Banda Albastra s-a desprins spre stanga pentru a cobori in Herastrau. L-am regasit insa repede si am continuat pe drumul forestier evident.

Am trecut pe langa Laposul de Sus si ne-am grabit sa ajungem pe lumina pe Laposul de Jos – unde voiam sa dormim. Apusul ne-a prins intr-un loc fara prea multa vizibilitate, dar macar vedeam de-acolo Penteleul .

Continuam de acum prin poiana, ne apropiem si ne permitem chiar sa trecem pe langa doua stane – una mai darapanata si una aparent noua si foarte buna – nu ne-am dus sa o inspectam. Voiam sa ajungem pe Laposul de jos ca sa avem o pozitie mai buna pentru rasarit – acest varf oferind cele mai bune privelisti spre est.

Am mai trecut printr-o mica portiune de padure si am ajuns la marginea poienii de pe Laposul de Jos. Varful e putin mai incolo, dar aici gasim o constructie micuta pe care o consideram un loc bun unde sa innoptam.

Ne lasam bagajele si mergem totusi si mai incolo sa facem niste poze si sa vedem daca gasim vreo stana mai buna. Daca urmaresti drumul spre sud-est, gasesti o casuta de lemn chiar langa el. Avea o camera prin care sufla vantul dar care putea fi izolata cu un plastic si folosita foarte bine.

Desi soarele a apus deja, cerul arata inca tare frumos.

Hotaram totusi sa ramanem la prima casuta, mai ales ca avem si lemne bune de foc din niste copaci uscati cazuti la pamant. Crengile erau chiar uscate asa ca ne-au prins tare bine.

Am facut focul in zapada, acordand chiar si asa atentie locului unde-l facem – sa fim siguri ca nu are ce sa se aprinda in caz ca sare vreo scanteie mai departe. L-am facut in primul rand dintr-o nevoie practica: primusul lui Otto se cam defectase si desi Otto mesterise la el destul de mult, demontandu-l complet si montandu-l la loc, nu a reusit sa-si revina. Doar cu al meu ne-ar fi trebuit prea mult timp si prea mult gaz ca sa facem mancare si bautura pentru amandoi. Asa ca… sa fie foc!

Pentru ca voiam sa mai am baterie si ziua urmatoare, nu am mai abuzat de expunerile lungi in aceasta seara. Am stat insa vreo 2-3 ore pe langa foc, topind zapada, facand ceai dupa ceai sau alte bauturi cu vitamine efervescente, paste instant sau alte bunatati – care oricum erau pe sfarsite. Ba am pus si sosetele la uscat – dar trebuie avut grija sa nu ia foc ceva – cum ar fi sireturile de la bocanci sau cine stie ce. Oricum cratita se inegreste si se murdareste ca vai de ea. Pentru gatit nu strica sa acoperiti cratita cu ceva, altfel in apa vor cadea tot felul de chestii, funingine, frunze etc.  E mai comod sa gatesti pe primus, mai curat, dar merge si asa.

Focul e un element tare placut intr-o astfel de excursie – nu doar pentru ca te incalzeste, dar si pentru ca te destinde, creaza o atmosfera foarte placuta in jur. Eu insa evit sa fac focul pentru ca nu-mi place sa miros a doua zi a fum – mai ales daca urmeaza sa cobor la sosea, pai cine mai ma ia la ocazie sau in microbuz daca miros tot a fum? Si nu e un miros deloc placut! Intr-o stana efectul e mult mai intens decat in aer liber oricum. Dar cum pe casuta unde ne-am oprit scria “loc de odihna si fumat”, apoi asta am facut: ne-am si odihnit, ne-am si afumat.

Durerea de gat a reaparut si m-a chinuit si noaptea asta – desi nu a fost frig mai deloc in sacul de dormit. Usa de la casuta lipsea, nici nu fusese construita vreodata – dar am blocat intrarea cu un plastic mare pe care Otto il avea la el. Bancutele pe care am dormit erau destul de inguste, dar nu prea aveam cum sa cadem “din pat” pentru ca oricum langa bancute era masa.

Si iata ca a mai trecut o zi frumoasa petrecuta pe carari si noaptea cu zgomotele ei nu ne-a deranjat – asa ca am putut sa visam la sobe calde si imbratisari lungi si desigur… la tot felul de dulciuri, mancaruri si sucuri de fructe.

Ziua 5, 30 decembrie 2011. Laposu de Jos – Intre Plaiuri – Valea Rea – sat Herastrau.

Dimineata am fost parca mai lenes decat de obicei. Nu prea-mi place sa ratez diminetile pe munte, pot fi foarte frumoase – dar la capitolul asta Otto are mult mai multa disciplina decat mine si reuseste mereu sa iasa primul din sacul de dormit. Ce sa fac, e atat de placut in sac…

Din cauza ca nu ne-am mai dus pana pe Laposul de Jos am ratat in mare parte rasaritul. Acum mi se pare ciudat si as putea chiar sa-mi reprosez acest fapt, dar nu o fac. Stiu foarte bine senzatiile pe care le poti avea in diminetile acelea reci si nu ma pot condamna ca uneori aleg putin confort in locul efortului, oboselii si frigului. Chiar si asa, am iesit afara pe la 7.30, destul de devreme – dar de unde eram nu se vedea mare lucru.

Aveam impresia ca va fi o zi scurta – stiam ca avem un microbuz la ora 13 din Herastrau – si hotarasem sa-l luam pe acela. Ne-ar fi fost mai usor si mai rapid sa coboram in Nereju, dar am preferat sa vedem si traseul acesta, care apare pe harta marcat cu Punct Rosu.

Am plecat pe la 8.20 urmarind drumul de caruta printr-o portiune de padure, sperand ca el sa ne scoata totusi intr-o poiana cu privelisti spre est. Rucsacii au fost mult mai usori in aceasta zi, al meu ajunsese pe la 10 kg – avand in vedere ca aproape terminasem toata mancarea si apa nu mai aveam. Aveam insa in plus o punga mare de gunoi, vreo 500 de grame cred. Gunoiul nostru, conserve goale, pungi, ambalaje etc – nu am abandonat nimic pe munte si nici nu am simtit ca rucsacul e mai greu pe masura ce mancarea disparea si punga cu gunoi crestea.

 Spre bucuria noastra drumul iese intr-o poiana larga, dar destul de plata, din care avem privelisti spre est. Dar ce sa vezi intr-acolo?

Desi suntem doar pe la 1200 de metri altitudine, plafonul de nori ce se intinde peste toata Vrancea e mai jos de atat. Marea de nori se intinde pana departe la orizont si ne gandim ca toate satele si orasele, Focsaniul, toate sunt sub nori si nu au nicio raza de soare. Iar noi ne scaldam in razele lui calde si placute, admirand peisajul de deasupra norilor – unde pare ca am ajuns catarandu-ne pe vrejul magic…

Din pacate trebuie sa coboram si noi si rapid drumul ne duce in padure. Marcajele Punct Rosu exista inca, dar sunt rare si nu te poti baza prea mult pe ele la intersectii. In schimb norii ce se strecoara printre copaci creaza o atmosfera fantastica!

Bateria mea era pe terminate, o scoteam dupa fiecare poza si o puneam in buzunar la caldura – in felul asta am reusit sa mai am energie pana la final. E de apreciat totusi ca m-a tinut 5 zile de iarna, peste 700 de poze! Acumulator original Nikon cu 2 ani si jumatate vechime! Ce inseamna un acumulator de calitate! Dar cum am spus mereu, aparatul nu face singur poze – si subiectele cele mai interesante nu se vad neaparat de la fereastra casei.

Ajungem in zona “intre Plaiuri”, unde in partea stanga e un canton maricel si dragut. Aici e de fapt o sa, traseul continua apoi in urcare – chiar daca mai e un drum ce merge spre dreapta – acela ajunge in alte sate care nu ne intereseaza momentan.

Continuam prin padurea de fag urcand o portiune, apoi iesim iar intr-o poiana. Un drum face iar dreapta si aici gasim si un mic bordei darapanat. Dar din cauza norilor din jur nu reusim sa ne dam seama daca pe acel drum am ajunge in Herastrau.

Si nici nu stim cat de departe suntem de fapt de acest sat, asa ca incercam sa mergem pe unde credem ca e traseul marcat – pe care nu-l mai regasim oricum. Pastram insa directia nord – nord vest – ca pe harta.

Urcam un varf nou prin padure – despre care acum imi dau seama ca era vf Tiganasu. Traseul il ocolea pe undeva prin stanga, dar noi am pierdut orice urma de drum asa ca am urcat direct pe varf. De acolo am incercat sa ne dam seama pe unde e mai bine dar n-am reusit – erau vai in toate partile – mai putin spre dreapta. Asa ca mergem putin spre nord, coboram intr-o vale si facem dreapta, pe un drumulet pe care-l gasim acolo. Drumul insa nu pare sa mearga in directia care ne intereseaza, asa ca hotaram sa-l parasim si sa tinem mai departe spre nord – cautand zone mai line ca sa coboram. Versantii in zona asta sunt destul de abrupti.

De-aici am inceput o adevarata aventura la care nu ne mai asteptam. A urmat o coborare abrupta si la nimereala, care ne-a scos intr-un alt drumulet. L-am urmat si pe el atat cat am putut pana am iesit deasupra unei zone deschise, o vale mare si alba.

Langa drumul din vale zarim si o stana, undeva pe un mal auzim si oameni cu drujba si ne grabim sa coboram spre acel drum. Credeam ca suntem deja in zona primelor case din Herastrau. Harta nu e prea detaliata in aceasta zona asa ca nu ne puteam da seama unde ne aflam.

Am iesit in acest drum ce parea mai important dupa aproape 2 ore si un sfert de cand am plecat de la locul unde dormisem. Continuam pe drum, spre stanga – dar ni se pare ca drumul ocoleste prea mult, urca pe o culme aflata in acea parte – dar cum pe noi ne interesa sa coboram cat mai repede, hotaram sa scurtam pe un drum secundar, unde gasim si urme de oameni prin zapada.

Reintram in padure, drumuletul pare nefolosit de multa vreme si padurea arata tare frumos si salbatic – pentru o padure aflata atat de aproape de sat.

Coboram o vreme dupa urmele din zapada, dar la un moment dat ele urca pe versantul din stanga. Noi continuam pe vale, dar curand ne dam seama ca asta va fi mai dificil de facut decat credeam. Valea devine tot mai salbatica si abrupta – asa ca, dupa  ce traversam un mic parau, incepem sa urcam pe malul din dreapta, cu gand sa mergem mai pe deasupra vaii.

Iesim cu ceva efort in culme si avem vale in stanga, vale in dreapta. Urmam culmea spre nord, aceea e directia noastra. Padurea arata in continuare tare frumos si printre copaci zarim in partea dreapta primele case – sau grajduri.

Nu ne asteptam la surpriza de care am avut parte, dar culmea nu coboara lin pana in sat – ci se termina chiar foarte brusc, printr-o prapastie ce ne inconjoara din trei parti: in fata, in stanga si in dreapta. Singura varianta sa mergi de aici e inapoi! Pe malul de vizavi vedem casele unde vrem sa ajungem si noi iar sub noi, un raulet acoperit de zapada.

Ce facem? Ne aflam intr-o situatie „bergriliana”. Asa ca n-avem decat sa incercam o coborare a la Bear Grylls. Dar nu ne aruncam la vale pe panta cea mai abrupta ci cautam totusi zone un pic mai line. Si gasim, chiar daca senzatia ca vei cobori direct in prapastie inca exista. Tare frumoasa aceasta coborare!

Nu am stiut atunci, dar analizand acasa mai bine hartile am tras concluzia ca valea pe care am mers se chema chiar Valea Rea – si nu degeaba. Ca sa reintram in traseu trebuia sa urmam drumul acela care parea sa ocoleasca prea mult spre stanga – si am fi mers pe o culme, nu pe vale – ceea ce ar fi fost poate mai frumos. Dar si aventura noastra de la marginea satului ne-a placut – chiar nu ne mai asteptam sa avem parte de atata salbaticie in aceasta zi. Dar suntem in muntii Vrancei, nu trebuie subestimati din acest punct de vedere! This – is – Vrancea!!

Ajungem la primele case si aici peisajul pare mai mult de inceput de primavara decat de inceput de iarna.

Intalnim si primii oameni ce coboara cu o caruta plina de fan spre sat. Ii intrebam daca am iesit bine si apoi, glumind, intrebam si ce an este. “N-a trecut inca revelionul, nu? Ca noi umblam de vreo 5 zile prin muntii astia… am pierdut notiunea timpului”. “Dar de unde veniti?”. “Pai… din Covasna!”

Intram pe o ulita mai importanta si mai cerem indicatii pentru a ajunge direct la podul ce traverseaza raul Năruja. Imi atrag atentia o casa colorata si urmele de palme de copii in zapada din fata ei.

Dar si o batrana ce se chinuie sa impinga la deal, pe ulita plina de noroi, o roaba cu balegar. Pana sa ajungem langa ea ajunsese deja pe teren mai drept, asa ca nu mai era nevoie de ajutorul nostru. Ne-a facut insa sa ne gandim la greutatile cu care acesti oameni se confrunta si pretul pe care modul acesta de viata il cere… De multe ori ma gandesc ca pentru mine ar fi totusi un pret mic, comparativ cu pretul pe care mi l-ar cere viata de la oras. Pentru ei e mai greu pentru ca nu ei au ales modul acesta de viata, nu au avut alternative mai bune sau mai rele – au fost cumva „obligati” sa faca asta – si atunci e mai greu sa te bucuri de ceea ce faci.

 Coboram apoi pe ulitele inghetate direct la pod, pe care il traversam pana la soseaua principala, chiar in statia de microbuz  – unde am ajuns pe la ora 12.10.

Ne oprim la un magazin pentru suc sau cafea si ceva de rontait. Si cum microbuzul a ajuns devreme, ne instalam frumos in el si asteptam sa plece spre Focsani. Din pacate n-am mai avut timp sa trecem si pe la Mihaela, o fata pe care am cunoscut-o la actiunea de remarcare din vara si care statea intr-un sat putin mai la vale. Am trecut doar cu microbuzul pe-acolo.

Am uitat sa precizez ca toata ziua mi-a curs nasul si m-a durut in gat, dar am incercat sa ignor asta. Ei bine, nu a trecut mult de cand m-am asezat frumos pe scaunul din microbuz, ca totul s-a schimbat. Nu in mai bine, asa cum poate va asteptati, ci in mai rau! M-a luat o ameteala si o molesala de mi-era mai mare dragul sa adorm ca sa uit de ea, daca nu trebuia sa-mi sterg nasul non stop.

Am mai constatat asta si alte dati. Cat timp merg si sunt concentrat pe traseu, corpul e cumva “in priza” – lupta cu orice greutati intampina. Este, cum imi place mie sa spun, “in mountain mode”. Cand ai terminat traseul si ai ajuns undeva unde nu mai trebuie sa faci nimic… e ca si cand scoti corpul din priza. Il deconectezi de la ceea ce-l mentinea in forma, puternic  – si pe cat posibil… sanatos. Si atunci lucrurilor rele le e mai usor sa puna stapanire pe el. Cum ar fi… o raceala care sa te bage la pat vreo 2 zile. Bine, la mine senzatia aia de moleseala nu a durat decat pana in Focsani – nu prea ma tine nimic la pat atat de mult. Decat…  dar asta este cu totul altceva :))

Durerea de gat a persistat vreo 3 zile, in care am constatat ca Trahisept e mult mai bun decat Strepsils. Oricum, durerea trece, amintirile raman – ca si ceea ce ai invatat.

Din Focsani ne-a fost mai usor sa ajungem in Bucuresti decat in Breaza, asa ca am stat o noapte in Bucuresti – apoi am plecat la Breaza, pe 31. Iar trecerea dintre ani a fost incredibil de placuta, pentru ca am facut-o langa o soba fierbinte, intr-un pat calduros in care am dormit bustean pana dimineata, fara sa ne pese ca este “revelion” – un cuvant fara niciun fel de semnificatie pentru noi. Ah, am avut o singura intrerupere: la miezul noptii nu stiu ce s-au apucat astia prin oras sa bubuie artificii – si zgomotul m-a trezit. Pai ei nu stiu ca e ora de somn, ce-i asta??

Dupa 5 zile de mers prin zapada, dupa 4 nopti friguroase si atatea sentimente frumoase, nu ne parea deloc rau ca ultima noapte o petrecem la caldurica, odihnindu-ne. Amandoi ne simteam atat de impliniti si de multumiti cu ceea ce a fost, incat nu mai aveam nevoie de altceva ca sa facem totul sa fie mai special de atat. Otto a venit special din Cehia pentru aceasta excursie si avea tren pe 1 – si chiar si el a considerat ca drumul a meritat din plin, chiar si cu o pauza in ultima zi din an.

Traversarea muntilor Vrancei de la Vest la Est a fost un succes si o mare bucurie pentru noi. Ca date tehnice pot spune ca desi noua ne-a luat 5 zile, traversarea se poate face si in 4 zile – iar vara chiar in 3. Pe un traseu mai putin ocolitor desigur si presupunand ca nu va rataciti pe undeva. Despre traversarea de la Est la Vest pe care am facut-o asta vara pe un alt traseu vedeti momentan albumul foto de pe picasa. Jurnalul il voi posta mai tarziu.

Nu stiu ce anume mi-a ramas mai mult in minte legat de aceasta excursie. Daca au fost peisajele albe, daca noptile reci care au fost parca prea putine… Daca a fost salbaticia muntilor Vrancei de care m-am bucurat pentru a nu mai stiu cata oara… Cert e ca tot ce se intampla intr-o astfel de excursie contribuie intr-un fel sau altul la o schimbare. O schimbare ce se petrece fara voia ta in tine(dar si mai bine cand e cu voia ta). Cum am spus mereu, o calatorie poate fi o lectie de viata, daca are puterea sa te faca sa privesti mai mult si-n tine, nu doar in jurul tau. Peisajele iti aduc o anumita bucurie, dar ceea ce construiesti in tine cu fiecare astfel de “caramida”, e ceea ce conteaza cel mai mult in final. Ceea ce tu devii in urma experientelor prin care treci. Un om mai bun si mai cald, sau mai rau si mai rece. Si asta e valabil pentru absolut orice experienta din viata de zi cu zi.

Poate nu ar strica sa ne gandim mai serios… cum anume am vrea sa fim.

…

Ioan Stoenică, februarie 2012.

albumul cu mai multe imagini e aici: Ultima aventura din 2011.

A durat foarte mult si sa scriu dar si sa public acest jurnal (sa aleg poze, sa le incarc etc). Cred ca voua v-ar lua mai putin sa-mi spuneti si mie daca ati citit sau nu 🙂