Saptamana de dupa Paste aveam programata o excursie de vreo 5 zile in muntii Cernei si Mehedinti. Din pacate, ploile care se anuntau ne-au facut sa renuntam la aceasta idee – n-as fi vrut sa bat atata drum doar ca sa merg prin ploaie – puteam sa ma ud si sa-mi fie frig si sa nu vad nimic si undeva mai aproape, fara sa cheltuiesc prea multi bani ca sa ajung acolo. Asa ca am schimbat destul de subit destinatia.

Din fericire mi-a revenit in minte o idee de zona pe care imi doream mai demult sa o explorez. E vorba de masivul Ivanet din muntii Buzaului – unde se gasesc o multime de obiective turistice interesante si foarte putin cunoscute. Amintesc doar asezarile rupestre de la Alunis, Focul Viu de la Terca, Platoul de sare Meledic sau lacul Mociaru.

Maria si Stefan au fost de acord cu noua destinatie, chiar daca Maria cam stramba din nas la inceput – nestiind la ce sa se astepte de la aceasta zona. De fapt nici eu nu stiam prea bine, dar stiam ca vreau sa ajung la cat mai multe din acele obiective de care tot auzisem.

Asa ca miercuri, 18 aprilie 2012, am pornit intr-o umeda excursie intitulata rapid “road trip” – spre frumusetile necunoscute si enigmatice ale muntilor Buzaului.

Desi era vant si picura, ne-am oprit si la vulcanii noroiosi – unde eu si Maria mai fusesem acum cativa ani – dar de unde nu aveam fotografii. Stefan nu mai fusese si tin minte ca l-am auzit spunand ca i s-a parut mai frumos si mai interesant decat se astepta.

De mentionat ca din cauza ploii pe oriunde am fi mers ne-am fi umplut de noroi, asa ca macar aici avem o scuza buna sa nu ne pese de asta. Ca sa ne descurcam mai usor sa ajungem aici (dar si la Alunis), am avut cu noi un atlas rutier – foarte util la masina omului.

Eu ma bucur in continuu de cat de draguta e Maria cu bentita Buff pe care i-am luat-o cadou. Am ales cel mai potrivit model pentru ea – cele 15 minute petrecute la raftul cu buff-uri au fost foarte utile!

Desi pentru a vizita vulcanii se platea cred o taxa de vizitare, noi am urcat pe alta parte, pe o culme de deal (nu din parcarea amenajata), asa ca nu ne-a intrebat nimeni nimic.

Am iesit apoi pe ploaie inapoi in drumul national de pe valea Buzaului si am continuat pana la Patarlagele – unde am facut dreapta spre Colti. Drumul pana la Colti este un adevarat calvar, dar nu ne plangem prea mult – masinuta noastra Super(nova) e obisnuita si cu asa ceva. Desigur, ploaia transformase pamantul in noroi si asta facea inaintarea si mai dificila in unele zone – mai ales acolo unde se scurgeau pe drum firicele de apa de pe versanti (poza de mai jos e facuta a doua zi, la intoarcere).

Am ajuns cu bine la muzeul Chihlimbarului din Colti, unde intrarea e 6 lei pt adulti si 1,5 lei pt elevi/studenti. Ce diferenta mare de pret! Si muzeul e chiar micut – nici nu mai zic de taxa foto de 20 de lei, complet nejustificata dupa parerea mea. Am preferat sa cumparam cateva pliante cu poze si informatii.

Totusi vizita la muzeu ne-a placut, chihlimbarul de Colti e renumit in toata lumea si e cu atat mai interesant cu cat e prezent in atatea nuante de culori. Preferata mea era desigur culoarea mierii – dar exista si pe negru sau verde. Evident, dorinta de a merge prin padure in cautare de chihlimbar era mare.

Ne-au placut si fotografiile de pe pereti, care prezentau schiturile rupestre pe unde voiam si noi sa mergem, sau muntii de sare din zona Mânzălești. Tanti de la muzeu ne-a pus in contact cu Diana, un ghid local super priceput cand vine vorba de asezarile rupestre din aceste zone.

Noi speram sa ne descurcam si singuri sa gasim aceste asezari, intreband localnicii. Cred acum ca n-am fi reusit decat cel mult sa ajungem in poiana Cozeanca, dar de-acolo n-am fi stiut sa gasim toate acele locuri incarcate de istorie si legende.

Desi am platit cate 30 de lei de persoana (daca eram mai multi ne-ar fi costat mai putin), informatiile si ajutorul Dianei au fost de nepretuit pentru ceea ce am facut in acea zi: 7 ore prin paduri salbatice unde te astepti oricand sa descoperi o noua piatra cu inscriptii dacice pe ea – una pe care sa nu o fi descoperit nimeni pana atunci. Sau de ce nu… o comoara! De preferat una fara blestem.

Am plecat pe ploaie din Colti, mutand masina in satul Alunis, chiar langa bisericuta albastra pe care o mai stiam din poze – ce poarta hramul Taierea capului sfantului Ioan Botezatorul (sa am grija sa nu gresesc numele cuiva pe-aici, sa nu-l “botez”). Pana aici drumul e desigur foarte prost, mai ales ca urca, e ud si neasfaltat. Dar ne-am descurcat.

Am vizitat una din chiliile sapate in piatra chiar langa bisericuta, dar am zis sa lasam altarul de sacrificiu aflat undeva deasupra pentru alta data – ca sa avem timp mai mult pentru celelalte obiective, care erau putin mai departe de aici.

In biserica vom intra la intoarcere – mai ales ca partea de lemn este doar o prelungire a bisericii sapate in stanca acum vreo 500 de ani sau chiar mai mult – asa ca merita vazuta.

Aici langa biserica sunt vreo 3 chilii sapate in stanca (se vad din curtea bisericii) si acel altar undeva pe stancile de deasupra. Partea cea mai interesanta insa e la vreo ora distanta, in zona poienii Cozeanca. Asa ca pornim intr-acolo cu pelerinele pe noi, fara bagaje – doar eu aveam un rucsacel cu mancare.

De mentionat ca, desi chiliile rupestre sunt imprastiate si pe raza altor sate (Nucu, Bozioru), cel mai accesibil punct de plecare este probabil Alunis – asta pentru ca in Nucu drumurile sunt si mai proaste. Cu bicicleta ar fi altceva.

Cum iesi din curtea bisericii albastre, trebuie sa faci stanga un pic la vale – si apoi noi am mers nu pe prima ci pe a doua ulita la stanga – care se opreste intr-un gard – unde facem iar stanga si dam de o poarta. O deschidem si iesim intr-o livada – unde gasim si un marcaj triunghi albastru. Potecuta e destul de evidenta de acolo si coboara pana la firul unui mic parau. Apoi urca in partea cealalta intr-o poiana mai mare.

Poiana trebuie traversata spre nord-est pana la marginea padurii, unde mai apar si marcaje cu banda rosie – care te scot apoi in culmea aceea din spate – in dreapta de varful din centrul imaginii.

Zona arata minunat chiar si pe ploaie, cu cativa pomisori infloriti la marginea padurii si casele din Alunis ramase in urma. Diana ne povesteste pe-aici de ce zona se numeste si „tara Luanei”- Luana fiind un rege stravechi ce ar fi domnit prin aceste zone.

Nu ne pasa prea mult ca ne ploua, doar ca e mai greu sa facem poze. Aparatele le-am invelit cat de cat cu pungi de plastic, dar obiectivul tot e expus si uneori mai apar stropi pe poze. Unii stropi i-am mai scos in Photoshop, dar pe unii i-am lasat, pentru ca exprima poate si mai bine atmosfera de la fata locului. Tare frumos loc, apropo!

Intram in padurea cu nuante inca portocalii si gasim un prim bolovan cioplit candva de stramosii nostri. Are forma de cap de… hipopotam?

Diana ne povesteste o multime de detalii, unele mai stiintifice, altele mai stiintifico-fantastice. Mi se pare important sa poti sa fii open-minded, deschis la minte, chiar daca unele lucruri par de necrezut sau chiar comice – nu trebuie sa crezi tot ce auzi. Doar sa asculti – pentru ca exista oameni care cred asta si atunci ceva tot ar fi de invatat.

Oricum, e interesanta si ideea de mister, de necunoscut, de „posibil”. Nici nu trebuie sa fi fost neaparat intr-un fel sau altul – e de-ajuns sa te puna pe ganduri cu privire la ce a fost acolo.

Continuam spre culmea dealului, de unde marcajul coboara in partea opusa spre poiana Cozeanca (sau Cozeana?). Noi insa mai mergem un pic pe culme spre stanga, pentru a evita coborarea prin noroi. Potecuta de pe culme e chiar draguta si ne scoate tot intr-o poiana frumoasa, deasupra celei unde trebuia sa ajungem. Am zarit pe-aici si o vulpe printre copaci.

De aici vedem dealurile impadurite si pline de stanci, de lespezi, de pini cocotati pe ele – locurile pe unde sunt ascunse si asezarile rupestre.

Coboram apoi in poiana Cozeanca, unde copacii se lupta inca sa inverzeasca – dar doar cativa reusesc sa ne intampine invingatori.

Un indicator rutier anunta ca mai sunt 2 km pana la schiturile rupestre din zona Bozioru. Mi s-a parut ciudat acest indicator – de ce ar exista un indicator rutier acolo unde nu exista de fapt un drum? Sau noroiul ala cu urme de tractor in el era drum?

Oricum, schiturile sunt de fapt raspandite in aceasta zona, pana la unele poate sunt 2 km, altele sunt chiar in jurul poienii. Dar nu se ajunge cu masina la ele. Marcajele – banda rosie si triunghi albastru, exista pe-aici, dar sunt destul de haotic asezate – e greu sa le urmaresti. Mi se pare ca triunghiul e trasat doar pe un singur sens, pentru ca face un circuit. Si banda rosie face un circuit, dar e trasat pe ambele sensuri. Se intersecteaza dar nu merg pe acelasi traseu. Nu te prea poti baza doar pe ele dar noi am tras concluzia ca si daca te-ai descurca pe cont propriu sa gasesti asezarile rupestre, fara cineva care sa-ti explice ce-i cu ele, sa-ti povesteasca plin de pasiune tot ce stie, nu e la fel! Daca e un grup mai mare (10 – 15 oameni), ar veni vreo 10-15 lei de persoana sa mergeti cu ghid – si chiar merita. Oricum, o puteti suna pe Diana inainte ca sa aflati ce si cum. O gasiti pe net cautand Diana Gavrila, ghid buzau. Noua ne-a placut mult de ea.

In poiana deja ne impresioneaza stancile imense pe care au crescut pini sau alti copaci dar e prezent si sentimentul de curiozitate, misterul acestor zone deja ne patrunde in ganduri. E interesant sa te gandesti ca pe-aici au trait daci, sa te intrebi ce faceau, cum traiau, cum ajungeau aici in mijlocul acestei pustietati – pentru ca de la drumul national e distanta destul de mare! Ah, sau ei nu aveau drum national?

Undeva in apropiere, in stanca pare sa fie imprimat chipul unui urias…

Unul din peretii de stanca prezinta o arcada uriasa prin care se vede cerul (daca stai sub ea, unde stateau Maria si Stefan)…

Urcam apoi la Pestera Dionisie Torcatorul – ce dateaza din epoca medievala timpurie si se afla la altitudinea de 715 metri, in partea estica a poienii pe niste stanci.

Pentru a intra in chilie ne urcam si noi pe scara de lemn pe care cel putin eu o recunosc din imaginile pe care le mai vazusem. Sunt bucuros ca acum pot sa o vad si la fata locului.

Maria! Scoate capul pe fereastra!

Diana ne explica si aici despre ce este vorba, dar sunt foarte multe detalii si nu prea le tin minte. Interesant insa sa vezi urmele de dalta in piatra, gauri in care erau stalpi de lemn ce desparteau camera in doua sau diverse firide si inscriptii.

Incercam sa facem abstractie de inscriptiile facute in epoca prostiei si nepasarii de catre oamenii primitivi ce au vizitat acest loc in urma cu… putini ani. Poate chiar si anul asta!

Coboram treptele si ne indreptam acum spre grota Fundul Pesterii – care este inchisa cu un grilaj metalic pentru a fi protejata de preistoricii de care ziceam si mai sus.

Diana ne povesteste aici despre un cult al sexului care exista pe vremea dacilor (?) si observam si noi ca interiorul pesterii a fost modelat intr-o forma foarte interesanta.

Pe pereti exista si inscriptii de tot felul, greu insa de observat de la intrare. O multime de semne ramase de la daci, iar undeva in apropiere, o piatra cu forma falica, al carei loc era probabil in interiorul pesterii de mai sus.

Pastram pelerinele pe noi si ne indreptam spre un alt versant aflat in apropiere, unde exista o mica grota – de data asta una formata probabil in mod natural – dar care ar fi putut la fel de bine sa serveasca drept adapost candva.

Deasupra peretilor de stanca Diana ne arata o piatra de forma cubica care pare sa stea suspendata acolo sus. Nu stiam inca dar pe seara urma sa ajungem si noi acolo sus.

Incepem si urcam, traversand o culme si intrand pe potecuta bine conturata ce duce spre un drum forestier ce urca spre est. Aici gasim si un izvor sulfuros, izvor cu „apa vie”. Ne chinuim putin sa mutam una din lespezile de piatra pentru a avea acces la apa, dar reusim. Diana e bucuroasa sa poata bea atat de des aceasta apa, ne spune ca a ajutat-o in multe privinte (legat de sanatate).

Indraznim si noi sa bem – unii mai mult, eu mult mai putin. Apa vie? Mirosea a apa moarta! A oua clocite! Si nici gustul nu era prea diferit. Am gustat doar ca sa pot apoi sa spun in cunostinta de cauza ca nu vreau sa mai beau – sa nu judec doar dupa „aspect” (miros). Nu ma indoiesc ca ar putea avea calitati curative, dar trebuie sa si crezi in asta.

De la izvor urcam circa 10 minute si ajungem la Pestera lui Iosif, o fosta bisericuta sapata in piatra. Am recunoscut imediat gaurile de pe peretele inalt de stanca, vazusem poze de aici.

Nu stiam insa ca multe din acele gauri, inclusiv taietura aceea lunga si orizontala de deasupra – foloseau la sustinerea unui acoperis de lemn – de fapt o prelungire destul de mare in afara pesterii, unde era de fapt biserica.

Oare cum traiau sihastrii in aceste pesteri, care acum sunt atat de reci si pline de umezeala? Oare un foc era de ajuns pentru a schimba complet atmosfera din interior? Sau poate contribuiau la asta si credinta si rugaciunile cu care ei traiau acolo? Poate si un mic geam termopan care sa inchida acea spartura in stanca? Hmm, trebuie sa fi fost primele variante…

Daca inca din acele vremuri oamenii simteau nevoia sa se retraga in astfel de locuri, mai departe de cele lumesti si mai aproape de Dumnezeu, pai acum, cand cele lumesti sunt mult mai multe… ce mai e de facut? Oamenii se schimba, se muleaza pe lucrurile din jurul lor si se obisnuiesc cu ce au fost invatati, fara sa analizeze prea mult daca asta e cel mai bun lucru de facut. Oare Dumnezeu s-a schimbat si el? Si dorintele Lui? Oare se simte coplesit de lumea noastra incat sa nu o mai poata controla si atunci se adapteaza si el la felul nostru de-a fi? Iertandu-ne mai multe decat in trecut? Daca El a ramas acelasi, atunci noi suntem in mare incurcatura.

Desi a inceput iar sa picure usor, ne oprim in fata pesterii pentru a manca ceva – lipie cu icre sau branza topita, carnaciori uscati si oua rosii, ba si putina carnita, prajita de Diana – foarte buna! Si putin cozonac.

Cu forte noi continuam urcusul spre est pe drumul noroios – unde gasim si cateva urme de urs pe jos. Acum cu siguranta sunt mai putine animale salbatice fata de cate erau pe vremea cand calugarii traiau in aceste schituri.  Acum ursii stiu mai bine sa pastreze distanta de oameni, dar oare atunci cat de periculos era sa mergi si sa locuiesti prin aceste paduri?

Banda rosie pare sa mearga drept inainte intr-o poiana creata in urma defrisarilor, dar noi facem dreapta spre versant, pe o potecuta evidenta.

De multe ori e valabil ca „ochiul vede ceea ce mintea-i spune sa vada”, asa ca pe un perete vedem si noi un cap de dac „sculptat” in stanca – cu sprancenele stufoase si chipul cam furios, nasul drept si cu freza moderna (in acele vremuri).

Urcam pe culmea Spatarului si ajungem astfel la ruinele Agatonul Vechi – bucati de stanca ce se vede clar ca au alcatuit candva o chilie mica sau o bisericuta. Pozitia ei e foarte interesanta, pe margine de prapastie.

Iar pinii crescuti pe abrupturile de piatra dau si ei farmec locului.

Mai urcam o portiune si ajungem la Agatonul Nou – care pana la urma s-a dovedit a fi cea mai interesanta dintre toate aceste ruine. Poate pentru ca iti puteai da seama mult mai bine aici de felul in care erau organizate acele incaperi micute – altar, strana etc.

Sub bisericuta exista si un beci – din care acum se mai vede doar putin (si in poza de deasupra), el fiind astupat cu pamant. Acolo s-ar fi gasit candva o comoara, lucru ce iti aminteste ca e posibil sa mai fie si alte comori pe-aici prin zona ce asteapta sa fie descoperite. Diana ne spune insa si despre blestemele ce apara aceste comori si intamplari reale pe care satenii le-au povestit – despre cati au murit sau au disparut pe acesti munti cautand vreo comoara.

Langa aceasta pestera vedem si un tobogan de piatra, folosit poate pentru a lansa spre vale bolovani catre eventuali atacatori – sau poate era doar un soi de toaleta. Trageai apa cu galeata. Cam multa munca totusi ca sa fie doar atat. Oricum, n-as incerca sa cobor pe-acolo, e mult prea abrupt!

Interesante si inscriptiile facute in stanca, semne de tot felul, litere sau chiar un mic chip de om stilizat. Multe din aceste inscriptii inca asteapta sa fie descifrate. Eu le-am gasit insa rapid un sens: cred ca oamenii din trecut se gandeau: “bai! Hai sa facem misto de oamenii din viitor! Hai sa scrijelim niste tampenii pe stancile astea, ca ei sa stea ani in sir sa se intrebe ce-i cu ele!” Daca aceasta teorie nu este adevarata, atunci inscriptiile alea sunt mult mai interesante decat par la prima vedere.

De la Agatonul Nou continuam spre Crucea lui Agaton (crucea spatarului), care se afla chiar in varful dealului. Asa ca avem de urcat o panta destul de solicitanta – dar nu prea lunga.

Zona pare putin umblata si isi pastreaza aspectul salbatic in ciuda marcajelor sau a catorva sticle de plastic ramase probabil de pe vremea dacilor. Am totusi o banuiala ca dacii stiau mai bine de atat si traiau mult mai in comuniune cu natura decat o facem noi acum – care stim mai mult sa luam. Iar cand e vorba de dat, dam mai mult gunoaie pe poteca. Epoca moderna, nu gluma! Dar ce stiu eu, poate daca ar fi avut dacii sticle de plastic, le-ar fi aruncat si ei tot prin padure. In felul asta cei care fac asta acum ar fi avut o scuza: „uite, vezi? Si stramosii nostri faceau asta! Trebuie sa respectam traditia!”

Crucea lui Agaton este o cruce mare, de piatra, adusa in varful acestui deal cu 12 perechi de boi! Adica 24 de boi. Cum anume au carat-o nu mai stiu, s-ar putea sa fi folosit bile de lemn sau busteni care se rostogoleau pe sub cruce. Oricum, aceasta nu e prima cruce instalata aici, prima fusese adusa cu mult inainte si se numea Crucea Spatarului.

Pe o piatra undeva mai la vale Diana ne arata un chip de cerb scrijelit in stanca – de genul celor pe care le vezi prin filme sau desene animate, pe peretii pesterilor.

Si pe-aici s-au cautat comori, cautari ce au distrus o parte din vestigii. Am aflat astfel despre un tunel ce facea legatura intre mai multe pesteri, un tunel la fel de misterios ca cele despre care auzisem ca ar fi in Bucegi (si despre care nu exista de fapt nicio dovada ca ar exista – doar credinte bazate pe… credinta). Intr-un astfel de tunel a coborat candva un satean legat cu sfoara si, inaintand prin intuneric a dat de ceva infricosator… ceilalti au povestit ca auzeau tipete din adancul tunelului si pe acel om strigand „balaurul, balaurul!”. Cand l-au tras inapoi afara, era mut. A murit la scurt timp dupa asta. Tunelul a fost astupat apoi pentru a nu pati si altii la fel – sau, ar putea spune multi, pentru a nu exista acum nicio dovada concreta a existentei lui. Doar legende. Sunt de acord. E usor oricum sa te pierzi cu firea intr-un astfel de loc si sa te sperii de orice urs pe care-l trezesti din hibernare sau de o umbra ce pare a fi un balaur. Chiar si asa, asta nu neaga existenta unor comori in aceste zone – desi prea multe idei supranaturale ar putea sa duca la pierderea credibilitatii locului.

De la cruce coboram putin pe o potecuta nemarcata pana la o chilie ascunsa pe o margine de prapastie, numita Ghereta.

In apropiere exista si o „bucatarie”, o grota ce are semne ca ar fi fost folosita ca si cuptor – zona pentru gatit.

Urcam inapoi la cruce si de-aici continuam circa 10 minute spre sud, fara marcaje, spre un varf absolut genial – urma sa constatam imediat. Poteca pana acolo este insa plina de obstacole – se pare ca satenii au taiat copacii si i-au lasat daramati pe poteca, special ca sa ingreuneze accesul spre acea zona – vestita pentru faptul ca mai multi oameni ar fi disparut acolo.

De fapt s-a folosit chiar si dinamita pentru a muta unii bolovani, asa ca nu-i de mirare de ce zona are aspect… explodat. Dar foarte natural in acelasi timp – se pare ca timpul si-a facut treaba in acest sens.

Varful Țurțudui are in jur de 1000 de metri altitudine si se afla deasupra satului Nucu. E un varf absolut magnific prin privelistile pe care le ofera dar si prapastiile pe marginea carora te inalta.

Culmile nesfarsite ale Ivanetului, dealurile de la poalele muntilor si casutele rispite pe ele alcatuiesc un peisaj incredibil de frumos.

Desi picura, am folosit cu succes filtrele in degradee in acest loc – pentru a putea pastra si detaliile de pe cer, fara sa intunec prea mult partea de jos a pozei.

Iar ceea ce vezi, salbaticia si naturaletea care te inconjoara, te fac sa simti ca te-ai intors cumva in timp, in vremea pustnicilor ce populau candva chiliile pe care tocmai le-ai vazut.

Noi suntem cu ochii-n patru nu doar pe peisajele din jur, dar si unul la altul – pentru ca nu cumva sa dispara vreunul din noi pe acest varf al bermudelor – unde din cauza ploii nu am putut veni imbracati in bermude. Unele legende ne amuza, unele poate chiar sunt adevarate – nici nu-i greu sa cazi de pe varf intr-o prapastie, sa fii mancat de animale si apoi sa fii considerat disparut in mod misterios.

Oricum, cu legende sau chiar si fara, varful Țurțudui mi-a placut la nebunie! Iar lespezile care-l alcatuiau dar si pinii crescuti pe ele imi aminteau de varful Bulboace din muntii Vrancei – la fel de salbatic si spectaculos.

Ca sa nu ne intoarcem pe acelasi traseu dar si ca sa avem sanse sa ajungem pe lumina la schitul Fundatura, coboram pe o panta abrupta si impadurita spre vest. Mai gasim pe-aici si floricele si ne miscam cu atentie sa nu alunecam pe frunzele uscate-ude.

Ajungem la un capat de drum forestier iesit din uz si il urmam pana ajungem in zona traseului marcat, unde zarim rapid printre copaci schitul Fundatura – o stanca mare, scobita in interior. Era de fapt obiectivul la care imi doream cel mai mult sa ajung. Din pozele pe care le vazusem, acesta imi placuse cel mai mult.

Ii dam si noi tarcoale, inspectam pe toate partile… aici a prins bine si trepiedul pe care l-am carat cu mine, pentru ca deja lumina era slaba afara, fiind si in padure dar si pe inserat (ora 19:20)

Si in interior se pot face poze super, mai ales daca s-ar nimeri vreo raza de soare sa intre pe vreo fereastra. Observam tavanul boltit, urmele de unelte sau diverse firide.

Memoram in aparat si informatiile aflate pe panou, foarte utile pentru cand ajungi acasa si ai uitat deja tot ce ti-a spus Diana.

Desi de aici puteam sa ne intoarcem in poiana Cozeana pe un traseu mai usurel, mai pe curba de nivel, Diana e inca plina de energie – si bucuroasa ca are cu cine sa mai inspecteze niste locuri pe unde n-a mai fost de ceva vreme – asa ca suntem si noi de acord sa ocolim un pic, sa mai urcam nitel si sa ajungem si deasupra unor stanci pe care le vazusem din poiana.

Mergem la nimereala, cu Diana in frunte – si padurea ne scoate in cale tot felul de zone interesante – maluri abrupte, stanci o multime, potecuta de animale ce se strecoara printre ele…

Si-n cele din urma ajungem la cubul de piatra, o stanca pe care o vazusem din poiana si care are, se spune, o puternica incarcatura energetica.

Ne urcam pe acea stanca folosind o tulpina de mesteacan lasata special pe post de scara.

De sus vedem poiana Cozeana chiar sub noi, cu acea casuta alba de captare a apei – care-i strica putin din naturalete, dar care e foarte utila pentru toti oamenii ce locuiesc pe aceasta vale.

Aici gasim si semnal la telefon, asa ca cine are nevoie, profita de asta pentru a anunta pe-acasa ce si cum. Dar se lasa deja seara si trebuie sa ajungem inapoi in Alunis. Asa ca incepem sa coboram, mai intai de pe bolovan, apoi prin padurea abrupta.

Diana stie bine muntii acestia, dar recunoaste ca traseul pe care l-a facut acum cu noi nu l-ar fi putut face cu turistii care vin la ea de obicei – cel putin nu atat de repede. Desi are peste 40 de ani, se misca la fel de bine ca noi – doar merge aproape zilnic prin aceste locuri, are antrenament. Noi poate ne miram de ea, ea se mira de noi – ca suntem bucuresteni si mergem la fel de bine ca ea!

Ajungem in poiana Cozeana si urcam de data asta pe traseul marcat pana in culmea dealului de unde venisem la pranz, incheind astfel cercul – iar de acolo, cu frontalele, traversam padurea si apoi poiana noroioasa pana in Alunis.

Am ajuns astfel inapoi la bisericuta albastra, dupa un circuit de circa 7 ore. Desi suntem obositi, cam uzi si plini de noroi, avem 10 minute sa vizitam si bisericuta pe interior. Partea de lemn este doar o continuare a grotei in care se ascund altarul si sala principala, asa ca o inspectam cu aceeasi curiozitate – mai ales ca aici inca se tin slujbe. Ca si cand aceasta biserica, spre deosebire de celelalte pe care le-am vazut azi prin padure, a rezistat timpului si si-a pastrat forma si scopul pana in ziua de astazi.

Drumul parca s-a mai uscat putin, asa ca ajungem destul de usor cu masina inapoi in Nucu si ii multumim Dianei atat pentru excursia de neuitat de care am avut parte datorita ei, cat si pentru ca ne-a ingaduit sa punem cortul la ea in curte – unde am dormit foarte bine pana dimineata! Inainte de culcare ne-am pregatit insa ceva la primus, incercand sa alungam pisicile care ne dadeau tarcoale.

Ce zi plina! Parca vulcanii noroiosi i-am vizitat in aceeasi zi? Lunga zi…

Iar dimineata cand ne-am trezit… joi, 19 aprilie… era ziua Mariei! La multi ani Mariuca! Hai, nu mai dormi pana la 10!

 Dar despre asta, despre urmatoarele doua zile petrecute pe cararile masivului Ivanet, intr-un jurnal separat. Acesti munti au atatea frumuseti ca daca as scrie despre toate intr-un singur jurnal, ar iesi o carte.

…

Imi doream de ceva vreme sa vizitez asezarile rupestre de la Alunis si iata ca am reusit in sfarsit sa ajung si acolo. Tata se documentase in tinerete despre aceasta zona, avea schite ale zonei si alte informatii – dar nu a reusit pana acum sa ajunga acolo. Cred ca se va bucura si el de excursia noastra la fel de mult ca si noi. Daca se va descurca sa dea drumul la computer si sa gaseasca acest jurnal – sau macar albumul cu poze.

Desi a fost o zi ploioasa si cam mohorata, ne-am bucurat tare mult de ea si atmosfera a fost destul de vesela pe poteca. A fost o excursie diferita de altele, fara bagaj, cu ghid, pe la obiective care, desi au fost facute de oameni, sunt atat de bine integrate in peisaj, in padure, in natura, incat simti efectiv ca ele sunt parte din acele locuri, ca sunt o completare naturala a frumusetii locurilor – si nu o influenta umana distrugatoare – asa cum de multe ori se intampla in zilele noastre.

Legende si mistere exista foarte multe in aceste locuri, de la ideea ca primele scrieri din lume s-ar fi descoperit pe-aici pana la tunele energetice si comori blestemate. Dar exista si multe fapte dovedite stiintific, suficiente ca sa te faca sa realizezi ca aceste locuri au fost vii, au fost candva pline de viata, de lupte, de sacrificii si greutati, de intelepciune sau primitivism. Nu trebuie decat sa ai mintea si sufletul deschise, sa primesti in tine informatii noi sau energia pe care o ai peste tot in jur – care in mod evident nu este accesibila oricui – dar care, vreau sa cred, pentru cei ce o pot accesa, exista peste tot, nu doar aici. De fapt, totul pleaca din interiorul nostru. Oare exista o harta ca sa ajungi la propriul suflet? Sa-l descoperi, sa-l cureti de pamant, sa-l faci sa straluceasca si sa-l scoti la iveala – sa se bucure si altii de el?

Un singur regret a ramas in urma excursiei noastre: ca nu am avut mai mult timp sa intram putin pe niste fire de apa, sa cautam si sa gasim o bucatica de chihlimbar. Lucru ce mi s-a parut destul de usor de facut, mai ales dupa ploile din aceste zile, care au talentul de a scoate la suprafata mici comori de acest gen.

…

In viitor poate voi organiza si o excursie pe-aici, poiana Cozeana e numai buna de pus corturile. Si, desi acum as putea sa ajung pe cont propriu la toate asezarile rupestre pe care le-am vizitat (chiar daca traseul a fost destul de incalcit), as apela cu siguranta la ajutorul Dianei – nu atat pentru indicarea traseului corect, cat pentru cunostiintele pe care le are in ceea ce priveste zona aceasta.

Una e sa vezi niste pietre sculptate, alta e sa stii povestea sau legenda din spatele lor. Asa cum nici noi nu suntem doar ceea ce se vede in poze…

Ioan Stoenică, 23-25 aprilie 2012.

Mai multe imagini din această excursie, aici:

https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/AsezarileRupestreDeLaAlunisSiVulcaniiNoroiosi?authuser=0&feat=directlink

Vedeți și continuarea excursiei, prin masivul Ivăneț, aici:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2012/05/22/de-ziua-mariei-circuit-prin-masivul-ivanet-muntii-buzaului/

…

Fotografiile au fost realizate cu un aparat Nikon D90, obiectiv Nikon 18-70mm. M-au ajutat si filtrele in degrade.