Partea a doua a excursiei din masivul Ivanet a avut loc… chiar in masivul Ivanet. Daca in prima zi vizitasem vulcanii noroiosi si asezarile rupestre de la Alunis si Nucu, in urmatoarele doua zile (descrise in acest jurnal) am ajuns pe culmea masivului Ivanet si chiar pe varful cu acelasi nume – cel mai inalt din masiv. Pe langa asta, traseul a cuprins si alte obiective naturale foarte dragute, rasfirate in jurul Ivanetului: lacuri, munti de sare, focul viu – pe care insa nu l-am gasit, dar si sate frumoase risipite pe culmi de deal.

Dar mai intai sa ne trezim. E 19 aprilie, ceea ce inseamna ca este ziua Mariei – care desigur ar dormi pana la 10 chiar si in cort. Trezirea a fost insa draguta, cu un mic interviu luat celor doi adormiti, Maria si Stefan. Asta a sunat cam asa: Ioan: “Maria, spune-ne, ce planuri ai pentru aceasta zi mareata? Sa o micsorezi?” Maria (adormita): “hai ca vorbim un pic mai tarziu… “  – apoi, dupa insistente, un pic mai raspicat: Maria: “hai ca e 7 jumate, e devreme ca curcile!” (pe fundal chiar canta un cocos pentru a ne face trezirea mai… naturala).

Am plecat din Colti si am mutat masina in Varlaam, pe valea raului Basca Mare (aici se ajunge de pe drumul national Buzau – Brasov – in apropiere de barajul Siriu si orasul Nehoiu e un drum care merge spre Gura Teghii si Varlaam). Am intrebat cativa oameni de starea drumului ce urca din Gura Teghii spre Plaiul Nucului – acel drum trece chiar pe la baza varfului Ivanet. Din pacate ploile din ultimele zile nu ajuta drumul sa fie mai usor de parcurs, asa ca ni se spune ca nu prea avem sanse sa-l parcurgem cu masina noastra. Ar fi fost un bun punct de plecare, dar in felul asta inaintam cu masina pe valea raului Basca Mica pana in satul Vadu Oii.

Pregatim ceva de mancare, ne echipam pentru a infrunta noroaiele ce ne-asteapta si pe la ora 11 incepem sa urcam spre culmea Ivanetului.

Din Vadu Oii e un drum forestier care urca pana in culme si care coboara apoi in partea cealalta, spre satul Plostina – nu e marcat, dar e destul de usor de urmat, chiar daca mai sunt cateva intersectii pe parcurs. Indicatiile satenilor au fost si ele de folos.

Desi pe jos sunt noroaie, macar nu mai ploua – iar noi ne ridicam din ce in ce mai mult deasupra vaii. Depasim ultimele gospodarii ce par parasite si urmam drumul mai departe prin padure.

In spate se vad cu capul in nori culmi din masivul Penteleu.

Dupa vreo 40 de minute ajungem la o prima troita de lemn, destul de maricica. De-aici stim ca trebuie sa facem stanga, asa ca traversam mocirla din iarba si un fir de apa si urcam mai departe prin padure.

A urmat o portiune unde am gresit putin. Un drum merge mai prin stanga, dar altul merge drept inainte, urcand un mic delusor pe langa o constructie daramata. Noi am mers inainte, dar mai usor era prin stanga.

Mergand inainte am iesit langa o alta constructie daramata aflata pe dreapta, apoi drumul ar fi urcat prin padure – dar ne-am dat seama ca e mai usor prin stanga, asa ca am gasit un drumulet secundar care facea stanga, traversa un parau si iesea in primul drum langa niste case.

Continuam de-acum pe drumul evident, trecand printre cateva gospodarii pustii dar interesante – aflate asa departe de sat. A durat mai mult decat credeam acest urcus – valea pe care am mers e chiar lunga si se numeste, daca nu gresesc, valea Razboiului. Asa ca abia dupa vreo 2 ore reusim sa ajungem in culme, unde gasim o troita cu masa si bancute numai bune pentru o pauza.

Cat mancam ceva intru si pe facebook de pe mobil, ca sa radem putin de Maria ca e plina de noroi de ziua ei. Sau de felul in care de la 50 de mesaje cu urari de La Multi Ani a ajuns la vreo 150 in doar o ora. Maria si fanii ei…

Mie mesajele care spun doar “La Multi Ani!” si atat, mi se par atat de goale, date doar ca urmare a faptului ca facebook-ul te anunta ca e ziua cuiva si tu din reflex, fara sa gandesti prea mult sau fara sa simti ceea ce spui, apesi butonul automat de “spune-i la multi ani”. Atat de impersonal! Si nu, nu e de apreciat efortul de a scrie 3 cuvinte care nu spun nimic. Exprimati-va oameni buni mai din suflet, mai cu substanta – nu doar cu forma! Aoleu, ce tot spun eu aici? Lumea nu vrea sa auda asa ceva :))

In urma, peisajul spre Penteleu pare colorat ca de toamna – n-ai zice ca suntem in luna aprilie. Primavara este in intarziere aici la munte.

In partea opusa avem de-acum priveliste spre satul Plostina, unde vom cobori si noi – mergand spre Focul Viu.

Imi doream de multa vreme sa parcurg aceasta culme a Ivanetului – dar momentan nu facem decat sa o traversam de la vest la est – asa ca incepem sa coboram pe drum spre Ploștina. Atentie, e un drum care coboara prin padure drept in jos, dar un pic mai pe stanga e un drumulet mai mic care urca un mic delusor si care nu doar ca e mai dragut (ca merge mai pe sus si nu pe vale), dar iese si mai bine – daca vrei sa ajungi la Terca.

Curand ajungem la prima casa, unde gasim si-un om pe care-l intrebam de traseu. Planul era sa ajungem intai la Focul Viu, apoi sa urcam dealul de vizavi, sa mergem pe culme spre dreapta si sa coboram dincolo de el la platoul Meledic, la lac.

A fost interesant ca nenea… a ras de noi. Un ras din acela dragut, cu pofta, un fel de “buhaha, voi glumiti, nu?”. In ideea ca traseul i se parea mult prea lung, plus ca nu e vorba de un traseu marcat, exista si riscul sa nu nimerim pe unde voiam. Desigur, el nu stia cu cine sta de vorba.

Ne-a oferit insa cateva informatii pretioase, ne-a aratat cam unde e asezat lacul Mociaru dar si Focul Viu – si asta mi-a dat incredere ca vom putea face traseul in circuit, asa cum ni-l doream. Daca nu in doua zile, atunci in doua si jumatate. Vom vedea.

Incepem sa coboram prin sat, avand biserica drept reper. Peisajul de pe aceasta parte a dealului e super frumos – cu toate satele rasfirate in jur, culmile ce marginesc valea raului Slanic… Folosesc un filtru in degrade ca sa salvez norii cei negri de la… albire. Super frumoasa zona, chiar daca noi am ajuns un pic prea devreme ca sa prindem copacii inverziti si infloriti.

Tot acum facem cunostinta si cu varful Ivanetu, pe care-l zarim pentru prima oara in mod constient undeva in dreapta. E mai aproape decat credeam si chiar iese in evidenta fata de restul culmii.

Sa precizez ca in timp ce Stefan isi blestema zilele din cauza noroiului care ii facea bocancii dubli, Maria era in culmea veseliei si se bucura de acest noroi la maxim: daca tot ne innoroim, macar sa ne bucuram de asta! A ramas vreun petec de bocanc neacoperit? Nu se poate! Pleosc! Impachetari cu namol… gratis! Tot Maria a descoperit ca noroiul poate fi folosit ca membrana de protectie pentru bocanci. Un fel de Jeg-tex, sau Gore-jeg.

Ulita coboara abrupt si e plina de noroi, iar la un moment dat se face dreapta spre biserica. Sunt si niste troite bleu pe marginea drumului.

 Nu trebuie mers intr-acolo daca vreti sa iesiti mai repede in Terca, la focul viu. Am facut stanga, intrand intr-un drum destul de larg si de bun, care merge lin pe deasupra vaii, pana cand in cele din urma coboara chiar in Terca. Pe partea cealalta a vaii se vad dealurile unde vrem sa urcam si noi.

Incercam sa ne dam seama unde anume pe dealul de vizavi se afla focul viu.

Trecem pe langa o duba colorata si ruinata, de pe care lipsesc doar floricelele. Maria isi aminteste de visul ei de a avea o duba colorata, asa ca daca tot e ziua ei, ii putem face cadou macar o poza – cu indemnul sa nu-si lase duba sa ajunga in halul asta. Moama, ce de road trip am face!

Drumul face cateva serpentine dragute, dar care ne ocolesc un pic cam mult parca… Pe fundal in partea stanga se vede si varful la care urma sa ajungem…

 Ocolim o gospodarie unde sunt vreo 3 copii si o capra in podul casei si dupa circa o ora de cand am inceput sa coboram din culmea dealului de la troita, iesim la drumul principal de pe valea Slanicului. Acest drum nu este asfaltat, dar se ajunge pe el venind dinspre Lopatari.

Mergem putin in amonte pana ajungem in dreptul unui pod… cam luat de ape. Pe-acolo traversam si intrebam si noi de Focul Viu.

In sus urca un drum de tara care e posibil sa fi fost mai bun decat cel pe care am mers noi. Noi am facut stanga pe langa gard si am ajuns la ultima gospodarie – aflata undeva pe o poiana mare. De-acolo am luat si apa, de la fantana din curte, intreband in acelasi timp un copil cum facem sa ajungem la Focul Viu.

Ne-a explicat el ce ne-a explicat, cum ca sunt vreo 2 variante, ne-a indicat directia corecta – pe deasupra gospodariei lui, dar a specificat si un 2 km la un moment dat – ceea ce nu stiu cat de relevant era, ca nu stiu cat se pricepea el la astfel de estimari.

Cert e ca am urcat tinand cat de cat muchia dealului, ne-am uitat in stanga si-n dreapta dar nu am gasit locul. Pentru cine nu stie, Focul Viu este o zona unde din pamant ies gaze la suprafata, care ard aproape permanent. Flacarile se mai sting uneori de la ploi, dar sunt usor de reaprins – si in principiu ard tot timpul. Spre deosebire de celalalt Foc Viu aflat tot in judetul Buzau, aici nu e facuta nicio amenajare, zona nu e imprejmuita – poti sa gatesti linistit la flacarile acelea. Din pacate, singurul indicator care a existat candva, acum nu mai exista – asa ca e usor sa treci pe langa daca nu stii unde se afla. Problema e ca nu e chiar la drum, e undeva mai pe lateral, printre tufe, vai, culmi secundare. Aproape de drum, dar greu de gasit. Ne-a parut rau ca nu i-am oferit copilului o ciocolata sa vina cu noi pana acolo.

In urma zona cu satele Plostina si Terca arata super, cu varful Ivanet pe fundal.

Asta e.  Ne spunem ca probabil focul era acru, nu era asa interesant si mergem mai departe. Am continuat sa urcam conform planului, spre culmea dealului. Daca n-am gasit focul, macar mergem mai departe si incercam sa nu ne ratacim pe portiunea ce urmeaza – care urma sa fie cea mai dificila. Trebuia sa ajungem cumva pe culmea aceea din spate, apoi sa o urmam spre dreapta – fara sa coboram din greseala pe vreo culme secundara inapoi in valea Slanicului.

Drumul de caruta merge chiar pe culme, asa ca e usor de urmat – si e chiar frumusel, cu peisajele din jur.

Vedem deja ca la marginea padurii, la capatul culmii, e o poiana cu o stana – si ne gandim ca pe-acolo va fi varianta cea mai usoara sa ajungem unde voiam. Maria e un pic debusolata de faptul ca n-am gasit Focul Viu, sau poate e doar obosita de la urcus. Eu insa n-am in minte decat un lucru, pe care imi vine sa i-l cant:

Aseara ti-am luat un Buff, hei, shalalalalalalala, Si-acum te vad fara el! Hei, shalalalalalala. Pai cine ti-o mai lua vreun Buff mai, shalalalalala…

Pana sa ajungem la stana vedem o turma de oi pe partea cealalta a vaii din dreapta noastra – si cu turma erau si doi ciobani. Asa ca strigam de la distanta sa cerem cateva informatii – dar pana la urma hotaram sa traversam pana in poiana in care se aflau ei.

Astfel aflam detalii despre culmea aceasta de deal si cum sa ajungem pe ea, dar primim si confirmari ca traseul poate fi facut si putem iesi in zona Meledic – destul de usor. Nu neaparat in aceeasi zi, dar oricum. De la drum din Terca pana la baza padurii am facut cam o ora.

Luam apa de la un izvor din care se capteaza apa si pentru o viitoare fabrica de imbuteliere si facem si o pauza de masa undeva in padure, mai ales ca avem parte in sfarsit si de o raza de soare.

Noi n-am mai trecut chiar pe la stana, dar pe-acolo e mai usor de mers. De la stana se urca prin padure o portiune scurta si se iese intr-o poiana – de unde un drumulet ocoleste varful cel mai inalt pe stanga si intra apoi pe culmea principala. Din poiana se vede frumos spre inapoi, cu varful si culmea Ivanetu. E interesant ca desi acum ne indepartam de acest varf, a doua zi urma sa ajungem la el – venind de pe culmea aceea insorita din stanga imaginii.

Noi am gresit un pic si am mers prea mult spre dreapta, de la poiana – si am ajuns la capatul unui fost drum – de unde a trebuit sa urcam destul de abrupt pana am iesit inapoi in drumul de creasta. Dar ne-a placut si pe-acolo, padurea era tare salbatica si urcusul n-a fost chiar asa de lung cum parea de la distanta. Am urcat pe dreapta varfului – dar mai usor ar fi fost pe stanga lui.

Intrati pe drumul principal de creasta ne-am descurcat destul de usor, nu au fost probleme de orientare in prima parte – plus ca drumul merge destul de lin.

La o bancuta de lemn ne oprim putin, si ca sa mai inveselesc nitel atmosfera, scot din rucsac un mic cadou pentru Maria, din partea Irinei. Era o floare ce trebuia asamblata pe un betisor – jucarie de copii ca Maria. Stefan era si el foarte incantat de cat de realist redata este aceasta floare si se minuna de cadoul inspirat pe care Maria l-a primit…

(de fapt el era gen “ce-i tampenia asta? cine-a mai vazut floare cu 6 petale? Ce porcarie!” – dar noi am interpretat spusele lui asa cum am scris mai sus).

Am gasit langa o fosta constructie si ultimii ghiocei din aceasta primavara si se pare ca racoarea a facut-o pe Maria sa apeleze la varianta Rambo a buff-ului…

Si am gasit si tortul perfect pentru lumanarile Mariei, un tort delicios… pentru berze. Cam greu de infipt lumanarile in acest tort, era prea… gelatinos. N-am mai stat sa aprindem lumanarile, se intelege. Sau parca am stat dar chibritele erau umede si n-am reusit. Iar cu amnarul nici nu am incercat :)) trebuia sa aprindem primusul si apoi lumanarile de la primus… Dar La multi ani! Pune-ti o dorinta si gusta din tort! (sau mai bine nu!) (pentru cine nu stie, alea sunt oua de broasca).

Ajungem insa si intr-o zona unde drumul se bifurca. O varianta urmeaza o culme spre stanga-față, alta coboara usor spre dreapta-față. Stiam ca mai sunt culmi secundare care coboara inapoi spre valea Slanicului, asa ca ne mentinem spre stanga.

Mai avem parte si de cate-o raza de soare, dar ajungem iar intr-un punct unde suntem pusi nitel in incurcatura. Drumul incepe si coboara destul de mult, usor spre stanga (est). Directia e buna, dar aveam impresia ca e prea devreme, ca ar fi trebuit sa mai mergem pe culme – mai ales ca undeva mai in dreapta, printre copaci, zarim o culme oarecum paralela cu a noastra – care e mai lunga si parca mai inalta decat a noastra. Poate ar fi trebuit pe-acolo? De fapt nu stiam, dar in centru se vedea zona localitatii Mînzălești, unde trebuia sa ajungem si noi in cele din urma. Ceea ce insemna ca Meledicul era mai spre stanga, mai aproape de noi.

Problema era ca nu stiam exact unde se afla zona Meledic, dar si daca am fi coborat spre est mai devreme, tot am fi iesit in vreun sat pierdut pe dealuri, si de-acolo puteam merge spre sud pana ajungeam unde voiam. Fara sa stim am vazut de fapt printre copaci chiar si zona cu lacul – acesta fiind foarte aproape de stalpii aceia inalti pe care ii vedeam in vale.

Incepem sa coboram, incercand sa ne mentinem cat de cat pe culmea ce se vedea pe stanga. Si reusim. Dupa o coborare un pic mai abrupta reintram intr-un drumulet mai clar, care merge pe o margine abrupta – un pic in urcare. Ne bucura insa lumina calda pe care soarele ne-o trimite, chiar daca mie imi parea rau ca apusul ne va prinde in padure.

Ajungem intr-un punct de unde drumul incepe sa coboare foarte abrupt spre stanga. Ne e clar ca asta ne-a fost plimbarea pe culme si ca de-acum vom iesi, prematur – credeam noi, la sate.

Urmam santurile de pamant de pe mijlocul drumului si coboram cu grija sa nu alunecam. Calculam ca am putea sa mai mergem macar o ora, sa ajungem intr-o poiana pe care o vazusem de sus. Insa avem parte de o bucurie pe care nu o asteptam. Eu eram primul, deci am fost primul care sa am surpriza incredibil de placuta de a iesi brusc din padure intr-o poienita suspendata pe un varf de deal, cu satele la picioare si crestele de dealuri luminate de soare de jur imprejur…

Un loc absolut fantastic. Ceilalti doi erau nitel mai in urma si, desi erau pregatiti sufleteste pentru inca o ora de mers, le-am strigat bucuros: copii, am terminat traseul pe ziua de azi! 😀

Era locul perfect de pus cortul! Dar mai frumos de-atat nu puteam gasi loc de cort! Era ideal! Mai putin faptul ca era cam in panta, dar cui ii mai pasa de asta?

Si astfel, dupa circa 7 ore si jumatate de cand am plecat din Vadu Oii, ne-am oprit. Zona Meledic era chiar sub noi undeva, desi nu stiam unde exact se afla lacul. Ne amintim desigur si de nenea care radea de noi ca nu vom putea face traseul intr-o singura zi. Iata ca am putut. Daca mai mergeam o ora, ajungeam si la lac. Dar am preferat sa ne bucuram de ultimele raze de soare din acest loc… trezitor de epitete.

I-am facut si Mariei o suta de poze, cu buff-ul asezat pe cap in toate felurile si lumanarile in maini sau prin iarba…

Ca sa gatim si sa mancam ne-am retras putin mai la marginea padurii, sa fie mai adapost de vant dar si sa nu lasam miros de mancare pe cort. Suntem totusi intr-o zona salbatica, nu stim ce ursuleti misuna noaptea pe aceste poteci.

Pungile cu mancare le-am agatat apoi intr-un… cred ca era un gherghin. Ne-am chinuit putin, ca avea tepi. Nu doar murele au tepi!

Cortul a fost nitel in panta, dar ne-am descurcat si am dormit destul de bine toata noaptea  – cu tot cu alunecarile de rigoare. La Multi Ani Maria! Noapte buna!

…

Vineri, 20 aprilie 2012.

…

Un alt mare avantaj al locului de cort si motiv important pentru mine pentru care am ramas acolo, era acela ca oferea privelisti fix spre est. Adica spre rasarit. Ceea ce inseamna ca am avut parte de o trezire magistrala din partea soarelui si a norilor ce s-au colorat sub primele raze.

Asta se intampla pana in ora 6. Apoi  intre ora 6 si 6 jumate …

Super frumos si drumul ce serpuia printre poieni…

Culorile par mai mult de toamna din cauza luminii – e drept ca primavara nu-si trimisese inca decat vreo 3-4 soli de pace, dar mai pe vale.

N-are rost sa mai descriu si eu ce se vede, pot doar sa spun ca Maria a binevoit doar sa scoata capul pe usa cortului 5 minute, dupa care s-a culcat la loc. Na! Te-am dat de gol!

Bine, si eu am mai intrat o ora la loc in cort, dupa ce lumina a inceput sa se mai calmeze si culorile au inceput sa se combine intre ele pana au ajuns sa faca pace – ridicand steagul de lumina alba deasupra vailor.

Tare frumos acest loc – pacat ca nu era spatiu drept sa pui mai multe corturi acolo.

Strangem bagajul si pe la ora 9 si jumatate continuam traseul pe drumuletul abrupt de pamant.

Macar acum stiam destul de clar pe unde trebuie sa mergem. Am ales sa nu coboram direct in valea de sub noi ci sa ocolim valea prin capatul din dreapta ei (spre vest), ca sa iesim pe drumuletul pe care-l vedeam pe malul de vizavi, pe sub o padure de conifere.

Am ajuns destul de repede acolo si am intrat astfel pe un drumulet mai serios, unde gasim chiar si niste marcaje turistice – dar nu stim ce-i cu ele pe-acolo.

Mergem acum lin pe deasupra satelor, prin poiana – iar soarele ne face sa uitam complet ca in urma cu doua zile mergeam numai prin udatura pe la schiturile rupestre. E atat de diferita atmosfera cand ai parte de o raza de soare… In spate sus se vede si poiana unde am dormit…

Apar si copaci infloriti pe margini, cateva livezi…

Oite care au trecut deja la colectia primavara-vara…

Chiar in fata vedem un drum care urca in serpentine – acela e drumul ce ajunge la lac, pe-acolo vom merge si noi.

Iar in dreapta se vede valea pe unde sunt si muntii de sare, pe unde vom cobori si noi spre soseaua principala.

Dupa nici o ora de la locul de cort, ajungem la o intersectie de drumuri. Ca sa ajungem la lac trebuie sa urcam drept in fata, dupa care pentru a ajunge pe valea Slanicului in Mînzălești, trebuie sa ne intoarcem in intersectie si sa mergem spre sud (stanga cum vii de la lac).

Intersectia asta i-a placut Mariei super mult, i se parea ca e o atmosfera draguta acolo, o combinatie de “țară” cu primavara. Noua ni s-ar fi parut o intersectie normala, dar acum ea a capatat importanta pentru ca Mariei i-a placut.

Incepem sa urcam si vedem in urma departe si poienita unde am pus noi cortul…

Lacul e pe stanga drumului, dar inainte sa coboram la lac facem un pic dreapta pentru a vedea statuile de lemn dintr-o poiana. Stiam ca in zona exista o tabara de sculptura (sau a existat?), asa ca admiram si noi lucrarile ce inconjoara poiana.

Ba mai mult, pentru ca gasim un bustean inca nesculptat, Stefan se apuca sa-i faca Mariei un portret. Dupa ore si ore de munca, a rezultat o replica fidela a Mariei, care exprima foarte bine veselia, tineretea si dragalasenia ei!

Eu sunt bucuros ca desi nu-l purta, Stefan i-a sculptat pe cap si Buff-ul de la mine.

Apoi am ajuns si la lac. Cea mai frumoasa imagine a lacului am luat-o peste gard, chiar de la drum.

Apoi am intrat in zona de camping, unde e o poiana mare, sunt cateva casute ce pot fi inchiriate foarte ieftin, bancute cu masuta si vreo doua chioscuri cu de toate.

Profitam si noi sa luam niste suc sau inghetata, mai ales ca afara s-a incalzit, si facem o pauza mai lunga in aceasta zona.

 Un cires urias si inflorit ne cheama sub el…

Iar spre nord-vest vedem si culmile de pe care am venit noi…

Am intrebat si de pesterile in sare, dar am inteles ca cea mai mare nu se viziteaza, fiind surpata intrarea sau asa ceva – sau exista riscul de surpare, nu mai stiu. Oricum, in zona sunt mai multe pesteri si ulterior am aflat ca mai era un lac, pe care nu l-am mai vazut.

Am uitat sa spun insa care este particularitatea acestui lac de pe platoul de sare Meledic. Este un lac cu apa… dulce! Pe un platou de sare! Acesta este un fenomen foarte rar in lume, asa ca e interesant de stiut.

Ne intoarcem apoi odihniti la intersectia preferata a Mariei, de unde facem stanga pe drum pentru a ajunge in soseaua de pe valea Slanicului.

Pe partea stanga a acestui drum admiram si muntii de sare – care sunt chiar impresionanti prin dimensiuni si abrupturi.

Eu am prins intreg muntele de sare de la Slanic Prahova, cand eram mic – acum el a ramas o ruina. Acel munte parca era mai deosebit, avea aspect de vulcan, cu un lac in interior. Muntii de aici sunt mai mult niste maluri surpate – dar arata foarte interesant si sunt chiar de dimensiuni considerabile.

Ajungem in cele din urma in drumul principal de pe vale. De la lac pana aici am facut vreo  40 de minute, deci la urcare s-ar face o ora si ceva – in caz ca lasi masina jos la intersectie. Drumul e oricum foarte bun si pana la lac. In weekend cred ca e plin de lume acolo.

De aici mergem pe marginea soselei spre Lopatari. Credeam ca vom avea ceva de mers pe sosea, dar din fericire exista un traseu marcat care merge spre Lacul Mociaru si care face stanga destul de repede. Valea Slanicului (de Buzau) e destul de larga aici, localitatea Lopatari – si satele aferente – sunt imprastiate pe aceste culmi pline de copaci infloriti. In spate de tot, spre dreapta imaginii, se vede chiar varful Ivanetu – unde vrem sa ajungem si noi in aceasta zi. Lacul Mociaru e undeva pe culmea din stanga, dincolo de antenele din varful dealului.

Am mers pe langa sosea vreo 20 de minute de la intersectia spre Meledic pana am ajuns la un podet suspendat ce trece raul Slanic.

Legat de Slanic, n-am verificat, dar acest cuvant sigur trebuie sa aiba legatura cu sarea – e ciudat ca si in Slanic Prahova exista sare in subsol, dar si pe raul Slanic – din jud Buzau se intampla acelasi lucru.

Oricum, sa nu faceti aceeasi confuzie ca Maria, care credea ca raul Slanic de aici e acelasi cu cel din Slanic Prahova – care de fapt este un fel de garla micuta unde ne mai scaldam noi cand eram mici. Ea credea ca face vreo curba mai mare undeva si ajunge de la Slanic pana aici. Sau invers.

Informatiile localnicilor au fost foarte utile, toata lumea stie de traseul spre lacul Mociaru. De fapt sunt mai multe variante, se ajunge pe un drum de tara si cu masina acolo – dar noi alegem traseul marcat (banda albastra)– pe care incepem sa urcam abrupt dupa ce luam apa de la o fantana din sat.

Drumul care se continua dupa ce traversezi podetul merge tot inainte – marcajul face insa dreapta pe un drum mai abrupt. Se poate ajunge in varf si daca mergi inainte, ar fi poate un pic mai lin, dar din cate am inteles, este mai ocolitor si mai incalcit un pic.

Marcajul Banda Albastra l-am vazut si pe la Meledic, dar aici el chiar devine util uneori. Nu stiam exact pana unde merge, dar acum stim ca el ajunge chiar pe varful Ivanetu, mergand exact pe unde voiam si noi. Din pacate, nu este foarte des si uneori e cam sters, dar bun sa-ti confirme din cand in cand ca esti pe drumul cel bun. Oricum, mai utile sunt informatiile localnicilor – culmea aceasta de deal e destul de usor de parcurs, dar uneori mai sunt intersectii care te pot deruta.

Nu urcam mult si ajungem la un punct de belvedere aflat deasupra vaii. Super frumoasa privelistea de-aici, chiar daca norii par sa devina tot mai amenintatori. Aici avem o vedere spre est, spre muntii de sare, care sunt undeva in centrul imaginii pe culmea aceea mai mica si impadurita.

Continuam pe drumuletul de tara pe langa poieni sau prin padure, pana ajungem la o troita mai mare de lemn. De-aici drumul coboara drept inainte, dar noi trebuie sa facem stanga pe niste potecute mai mici, prin poiana. Avem ca reper varful dealului, n-ai cum sa gresesti. Trebuie sa iesim la antenele de pe varf.

Daca tot ne-am ridicat deasupra vaii destul de mult, cu zoom putem vedea mai bine si malurile de sare din zona Mînzălești.

La circa o ora si 20 de minute de cand am traversat podetul balanganit ajungem in varful dealului.

Aici incepe ploaia, asa ca punem pe noi pelerinele colorate si nu stam prea mult pe loc. Doar cat sa facem o poza spre inapoi, cu stalpii cei inalti in cadru.

Traversam o poiana destul de mare si intram intr-o padurice plina de mesteceni. Drumul ocoleste pe dreapta un varfulet si bine face, pentru ca imediat depasim padurea si iesim intr-o poiana si mai mare, de unde vedem deja un colt din lacul Mociaru.

Mai sunt oameni pe-aici, chiar si vreo 2 masini – nu vreau sa ma gandesc ce-i aici in weekend. Coboram la marginea lacului, unde gasim o masa mare cu banci de lemn, asa ca ne oprim sa gatim si sa ne bucuram de lac.

De efect mestecenii de pe mal, dar si norii negri de deasupra.

Am stat cam o ora, dupa care am plecat mai departe, ocolind lacul pe drumuletul de pe partea stanga. Lacul e mult mai mare decat cel de la Meledic, dar il ocolim destul de rapid si iesim in partea opusa, de unde il privim iarasi de sus – minunandu-ne de cat e de salbatic si mare si ascuns este acest lac. Noi venisem de dincolo de varfuletul ascutit din stanga.

De-aici intram pe un drumulet de tara care ne duce spre satul Plaiu Nucului – aflat chiar pe culme.

Prin sat mai sunt vreo 2 intersectii, dar in principiu urmam culmea spre vest. Ar fi prins bine niste adidasi pe-aici, am mers destul de mult pe acest drum. Ne plac insa casutele colorate si cu aspect… de pe vremuri.

Satul e asezat foarte frumos pe culmea dealului, ca si altele din aceasta zona. Avem privelisti dragute spre nord, unde incepem sa intuim culmile pe care am mers cu o zi in urma…

Varful Ivanetu se mai zareste uneori printre copaci si ne dam seama ca ne apropiem tot mai mult de el. Deja puteam sa spunem ca avem toate sansele sa terminam traseul in aceasta zi, adica sa ajungem la masina pe seara.

Dupa o ora de la lac iesim din Plaiu Nucului si continuam pe acelasi drum inspre vest. Drumul coboara spre Gura Teghii, trecand chiar pe sub varful Ivanetu. E drumul pe care am fi vrut sa urcam cu masina, dar n-am reusit.

De la iesirea din sat pe margini apar poieni verzi si intinse, aflate la inaltime, iar pe culmile din jur se vad o multime de casute in toate partile.

Ca sa urcam la varful Ivanet noi am luat-o un pic mai abrupt, mai de-a dreptul – dar ne-am bagat nitel prin niste boscheti – si asta nu era neaparat necesar. Din drumul principal, asta de culme, se desprinde la un moment dat spre dreapta un drumulet – ar trebui sa existe si marcaj pe-acolo, tot banda albastra. Noi nu ne-am dat seama daca acel drumulet e bun, dar era. Urca mai intai un mic delusor, apoi mergea pe culme pana sub varful principal.

Noi am mers insa pe drum tot inainte si cand drumul traversa un prim valcel, am facut dreapta – pe o imitatie de drum care se pierdea rapid in padurea de pini. Am urcat la nimereala drept in sus, trecand mai intai de un gard de lemn cu poarta si am iesit in cele din urma intr-o poiana unde am regasit marcajul.

Aici gasim si pietre de mari dimensiuni si ne amuzam ca arata de parca ar fi fost sculptate de oameni. Cu atentie, marcajele sunt vizibile – dar urcusul spre varf se poate intui. E o poiana lunguta si abrupta ce trebuie urcata pana la marginea culmii – dupa care se face stanga pe culme si se iese la varf. In urma vedem si Plaiu Nucului si putem intui traseul de acolo pana aici la varf.

De la drum pana pe varf am facut vreo 45 de minute, cu rucsacii grei in spate care deja ne cam deranjau. Pe varf nu ne asteptam sa avem si privelisti, dar ele exista – sunt multi copaci doborati cred de fulgere. Varful are un aspect salbatic si un pic… bombardat.

Din pacate nu se vede spre nord, acolo unde prapastia e acoperita de padure. S-ar fi vazut si Penteleul spre nord-vest, dar nu ne plangem. Macar vedem spre est sau sud-est, zona de unde am venit.

Facem si poza de grup pe varful de 1191m, unul din cele mai inalte varfuri ale sub carpatilor.

Stam si aici nitel, ca se pare ca mai avem timp. De-acum avem teoretic de coborat spre nord cumva, apoi de urmat culmea Ivanetului pana ajungem inapoi la troita de lemn unde iesisem in creasta in prima zi.

Coborarea de la varf nu o prea putem face direct spre nord, asa ca o luam un pic mai “lin” spre sud-vest, pe unde sunt si marcaje. Si marcajul care vine din Varlaam era pe-aici, dar nu stiu el pe unde merge si oricum mi s-a parut la fel de sters si rar ca si celalalt. Oricum, e de ajuns sa mergi spre vest printre trunchiurile cazute si dai intr-un drumulet.

Drumuletul merge lin spre nord, pe la baza padurii si iese intr-o poiana – unde se uneste cu un alt drum ce vine dinspre dreapta – tot din Plaiul Nucului (un drumulet ce ocolea varful pe dreapta). De fapt nu mai stiu exact daca aici se unea cu acel drum, sau in poiana urmatoare. E posibil aici sa fi fost doar el, care mergea spre stanga.

Aici a urmat o zona un pic confuza. Noi am urmat mai intai drumuletul de culme spre stanga, dar pentru ca ni se parea ca merge prea pe jos, l-am parasit spre dreapta urcand printr-o poiana cu braduti ca sa iesim in culme.

Am iesit astfel intr-o sa de pe culme, unde am gasit un alt drum mai important, o cruce alba de ciment si o poiana scaldata de soare. Aici de fapt cred ca venea drumul din dreapta de care ziceam.

Am inspectat bucurosi poiana, unde am gasit si ramasitele unei stane. Ne-a placut insa imaginea Penteleului de dincolo de poiana…

Noi nu ne-am dat seama atunci, dar din poiana trebuia sa ne intoarcem in drum si sa-l urmam in coborare spre stanga (nord-vest). Am crezut insa ca poteca de culme care ne interesa se continua de la acest varfulet unde se afla poiana, asa ca am pornit spre nord, prin padure.

Poteca devine rapid foarte inghesuita, se vede ca nu merge nimeni pe-aici niciodata, dar pare sa fie o poteca. Asa ca mai avansam putin, cu rucsacii mari si crengile biciuindu-ne.

Dintr-un mic punct mai deschis reusesc sa privesc in jur, spre nord si spre vest, si-mi dau seama ca nu suntem pe culmea care trebuie. Asa ca n-avem ce face, dar trebuie sa ne intoarcem in poiana. Si da-i si urca inapoi tot ce-am coborat… Ce sa-i faci, asa e prin muntii astia micuti si salbatici. Mie-mi place de ei tare mult!

Din poiana am reintrat in drum si-l urmam lejer prin padurea de mesteceni cu aspec inca tomnatic.

Iesim intr-o zona mai deschisa, cu noroi si cu o troita. In spate ramane varful Ivanet, in centru, si cel cu poiana – in stanga.

De-aici se vede clar drumul de culme care trebuie urmat – dar si spre dreapta se desprinde un drum serios, care duce spre Plostina. Nu ne intereseaza.

Ne bucuram ca avem soare si incercam sa evitam noroiul cum putem, mergand pe drum, cand prin padure cand prin poienite. Am stat uneori in dubiu daca mergem bine, pentru ca mai existau drumuri secundare. Sau uneori drumul mergea pe curba de nivel, ocolind cate un varfulet – si nu eram siguri daca va iesi dincolo de varf tot pe creasta. Dar iesea. E chiar dragut drumul asta, merge facut cu bicicleta cand nu sunt noroaie. De fapt cred ca o varianta buna pentru bicicleta e sa urci din Gura Teghii pe drumul de masina apoi sa intri pe aceasta culme, pe care o poti urma cat vrei spre nord – si poti apoi sa cobori ori in Vadu Oii si inapoi spre Gura Teghii, ori spre dreapta spre Plostina si Lopatari.

Dincolo de padure vedem spre est culmile pe care am mers si noi cu o zi inainte… tare ciudat aspectul asta tomnatic al padurii – probabil schimbarea spre verde se face brusc si din pacate noi am ajuns aici inainte de schimbare.

Ajungem la un varfulet mai golas, ce pare sa fi fost defrisat candva.

Aici gasim si o casuta si locul e atat de dragut cu soarele acela cald incat propun sa mai ramanem o noapte pe-aici pe undeva. Nu prea mai aveam apa, dar am fi gasit noi ceva prin zona, ne descurcam. Maria insa nu prea vrea, asa ca mai mergem.

Gasim si alte casute, gospodarii – unele cu cateva animale inchise in grajd – semn ca gospodariile sunt folosite si nu abandonate. Mult noroi pe-aici, greu sa te strecori fara sa te murdaresti.

Ar fi fost dragut sa mai ramanem o noapte, chiar daca peisajele spre departari sunt obturate de copaci in unele parti. Soarele se pregateste sa apuna si ne ofera acea lumina placuta…

Pentru ca am hotarat sa mergem mai departe e cazul sa ne grabim – ca sa avem timp si sa coboram la masina cat de cat pe lumina. Inainte de a iesi la troita pe care o stiam, vedem pe stanga valea pe unde ar trebui sa coboram.

Mai gasim si alte gospodarii aici pe culme, foarte frumos plasate – si pustii – cel putin in aceasta seara. In spatele lor troneaza impunator varful Ivanetu, de la care venim si noi.

Ajungem la troita pe la ora 19.40, unde inchidem cercul – dupa circa 10 ore de cand am plecat de la locul de cort si circa 7 ore de cand am traversat raul Slanic pe podet. Cu pauze cu tot, de luat aminte ca la Meledic am stat mai mult de-o ora, la Mociaru o ora… Oricum, a fost un traseu foarte lung.

Si ne mai ramane acum sa coboram cat mai cu viteza spre stanga pe valea Razboiului spre Vadu Oii – sa nu ne prinda intunericul prin noroaie. Am facut din culme pana la masina circa o ora, unde am ajuns cu ultima raza de lumina – ajutata si ea de frontala.

Ce sa mai, a fost o zi incredibil de lunga, de plina! Plina de o multime de elemente – cu rasarit spectaculos, cu lacuri, munti de sare, Maria, copaci infloriti, sate frumoase, un varf salbatic, noroi… si gandul ca in aceste doua zile, am facut un traseu super interesant, pe care nu stiu cata lume l-a mai parcurs inainte in aceasta formula.

Acest circuit chiar merita facut, poate intr-o perioada un pic mai colorata – gen vara sau toamna. Dar acum ca l-am facut, pot spune ca ar fi mult mai usor de parcurs daca ajungi cu masina in Lopatari (asa voiam si noi initial). O lasi undeva acolo si incepi sa urci spre Mociaru traversand pe podet. Ajungi in prima zi la troita de pe culmea Ivanetului si poti chiar sa cobori un pic pana la primele (ultimele) case din Plostina – sa pui cortul in vreo poiana cu privelisti (pe culme nu prea ai privelisti decat in unele parti). Apoi a doua zi sa cobori in Terca, sa urci la focul viu, sa traversezi dealul pana la Meledic si inapoi la masina. Cu orientarea trebuie avut insa grija, mai ales in zona focul viu – si culmea spre Meledic.

Eu sunt bucuros ca am reusit in sfarsit sa ajung si-n Ivanet, ca de fiecare data cand am fost in muntii Buzaului ziceam ca vreau sa ajung si aici, si nu reuseam. Acest masiv putin inalt ofera altfel de atractii, iar varful e si el destul de spectaculos.

Dar spectaculoase sunt imprejurimile, cu satele acelea, culmile nesfarsite si vaile… o zona minunata care deja ma face sa ma gandesc mai serios la ceva ce pana acum nu m-am gandit deloc: care e judetul meu preferat?

Dupa toate excursiile facute in muntii Buzaului stiam cat de frumosi sunt acesti munti, cat de salbatici – dar dupa aceasta excursie de 3 zile, mai pe la “poalele” muntilor, imi dau seama ca judetul Buzau nu are doar muntii inalti cu care sa se mandreasca, dar si aceste culmi mai joase si super pitoresti.

Asa ca daca ar fi sa fac un top… Buzaul ar avea mari sanse de castig – e un judet… cu de toate! Dar nu fac un top. Imi place insa ca in fiecare judet si-n fiecare munte gasesti zone super frumoase. Si-mi mai place ca daca le unesti si ignori limita de judet, toate aceste zone frumoase alcatuiesc ceva mai mare si mult mai frumos. Alcatuiesc o tara pe care ar trebui sa o cunoastem mai bine, pentru ca ea nu se rezuma la valea Prahovei si la litoral! Alcatuiesc o România pe care poate am iubi-o mai mult, daca am cunoaste-o si in acest fel.

…

Si-aceasta a fost excursia noastra facuta de ziua Mariei, care, fiind la 5 zile dupa ziua mea, are norocul de a fi o zi un pic mai verde. De aceea si-n viitor probabil vom prefera sa facem o astfel de excursie de ziua ei si nu de a mea (care oricum pentru mine n-are nicio importanta – ca doar n-am eu vreun merit ca e ziua mea). Sau poate la anul vom uni cele doua zile intr-o singura excursie lunga. Sa plecam pe 13-14 aprilie si sa ne intoarcem pe 19-20. Of, nu puteam sa ne nastem si noi in mai?

…

Ioan Stoenică, mai 2012.

Mai multe imagini din aceasta excursie sunt aici.

Vedeti si prima parte a excursiei, aici: Asezarile rupestre Alunis.

…

Mie mi-au trebuit 2 ore sa postez acest jurnal pe blog – si nici nu mai spun cate zile ca sa-l scriu. Oare cat dureaza sa-mi spuneti si mie ca ati trecut pe-aici? 🙂