Atentie! Acest  jurnal descrie un traseu ce ar putea fi periculos de plictisitor pentru unii! Autorul nu poate fi tras la raspundere pentru accidente sau tentative de sinucidere cauzate de plictiseala survenita in urma lecturarii acestui jurnal. Pentru a evita astfel de accidente este nevoie de echipament special ce tine de sufletul fiecaruia.

M-am intrebat uneori ce anume cauta oamenii pe munte? Cu siguranta raspunsuri sunt multe, pentru ca motive sa mergi pot fi foarte multe. Mi se pare important sa stii ce anume cauti, pentru ca daca stii ce vrei, poti cauta acel ceva intr-un loc mai potrivit. De exemplu, daca stii ca vrei sa vezi stanci si prapastii, s-ar putea sa ai o mare dezamagire daca ai merge in muntii… Ciucului. In schimb Piatra Craiului cu siguranta te va multumi! Daca vrei privelisti incredibile si diversitate mare a peisajului, in care sa ti se dezvaluie in departare – sau in apropiere – munti incredibil de frumosi, s-ar putea sa nu-ti placa in muntii Ciucului – dar ti s-ar parea genial in muntii Cernei sau Mehedinti.

Dupa excursia din muntii Ciucului am stat si m-am intrebat… de ce ar vrea cineva sa vina in acesti munti? Ei nu ofera peisaje iesite din comun, nu au stanci sau prapastii, culmea e domoala dar te oboseste uneori si peisajele, desi foarte largi si salbatice, sunt destul de monotone. Mi-am dat seama ca acesti munti pot fi foarte usor considerati… plictisitori. Si concluzia la care am ajuns e aceea ca ei nu sunt pentru oricine.

E poate prima oara cand simt ca nu pot sa recomand oamenilor sa mearga pe un anumit munte – pentru ca mi-e teama ca oamenii nu ar gasi acolo ce am gasit eu, nu ar simti ce am simtit eu – si atunci, foarte probabil, mult mai probabil decat in alti munti, ar ajunge sa-i considere plictisitori. Pentru mine nu exista munte plictisitor – iar daca unii mi se par asa, inseamna ca eu in acea excursie nu am fost in stare de mai mult.

Daca in Piatra Craiului sau in Retezat e usor sa te simti instant impresionat, aici nu e usor sa se intample asa. Aici ceea ce e iesit din comun, ceea ce poate fi cel mai interesant… ai putea fi chiar tu! Daca e adevarat ca “frumusetea vine din interior” – si eu stiu foarte bine ca este, atunci in acesti munti am simtit mai mult decat in altii cum ei incearca sa umble in interiorul meu, pentru a ma face sa vad…  altfel. Sa vad fara preconceptii, fara asteptari, fara sa deschid ochii. Sa ignor efortul ce pare uneori facut in zadar, sa ignor norii negri si talpile dureroase, sa invat cum sa iubesc pe rand si vant si ploi si iasomie si noroi.

Aceste ganduri le-am simtit mai puternic dupa ce excursia s-a terminat, cand m-am gandit ca nu pot sa spun ca alte dati “oaaa, e super frumos in muntii astia!” Senzatia a fost alta, mult mai potrivit ar fi sa spun ca “oaaa, e super linistitor in muntii astia!” Chiar si asa, in timp ce mergeam parca la nesfarsit pe culmea incredibil de lunga si de verde, bucuria de a ma afla acolo a existat ca intotdeauna. Pentru ca eram in mijlocul naturii, pentru ca eram departe de orase – deasupra lor, pentru ca mergeam, pentru ca peisajele erau verzi si largi si pitoresti. Pentru ca erau flori o multime – printre care orhidee de munte, pentru ca am vazut doua vulpi si doi iepuri, pentru ca eram intr-o zona total necunoscuta, pentru ca descopeream un nou munte, o noua parte din tara mea.

Da, motive sa mergi pe munte sunt multe si diverse. Motivele mele ma vor impinge mereu si spre astfel de munti: scunzi, putin cunoscuti, salbatici, mai greu accesibili si aparent fara nimic care sa iasa in evidenta.

Acest jurnal nu are deloc rolul de a va indemna sa mergeti in muntii Ciucului. Ci, mult mai mult, de a va indemna sa va dati seama ce anume va atrage, ce va este cel mai potrivit – si sa faceti ceva pentru a va apropia de ceea ce va intereseaza. Ca e vorba de un munte din mijlocul naturii sau de un munte din propria minte sau propriul suflet – important e sa stabilesti o directie (nu neaparat o destinatie) si sa pleci la drum.

In acelasi timp, imi doresc si de aceasta data sa scot la iveala parti necunoscute ale tarii noastre, asa cum sunt ele sau macar… asa cum le-am perceput eu. Romania nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral (si ala destul de bulgaresc).

Eu si Paul am plecat joi noapte (24 mai) spre Baile Tusnad, unde am ajuns la miezul noptii cu un tren IR ce pleaca din Brasov la 22.50. Am gasit langa gara o poienita inconjurata de copaci si tufisuri si ne-am pus cortul acolo, in ciuda avertismentelor femeii de la gara, a celor doi barbati de la benzinarie sau a celor doi politisti pe care i-am intrebat unde am putea monta cortul. Toti ne-au spus speriati ca mai bine dormim in gara, pentru ca in zona vin ursii in fiecare seara. A fost putin amuzant sa-i vedem asa… tematori – dar ne-a placut ca erau bine intentionati. Am lasat rucsacii cu mancare la tanti din gara si ne-am bagat destul de linistiti in cort, bucurosi ca in Baile Tusnad nu ploua. In Brasov si Bucuresti era cu inundatii pe strazi si ploua de cateva zile.

Era prima data cand mergeam cu Paul pe munte (el fusese in tura organizata de mine in Macin, dar acolo nu apucasem sa vorbim prea mult – mai mult ne stiam de pe net). Asa ca, desi era tarziu, am gasit se pare o multime de lucruri de povestit – ceea ce ne-a tinut treji pana pe la 4 noaptea. Cred ca am reusit totusi sa dormim o ora, apoi la ora 5 si ceva ne-am trezit si am strans cortul. La 5.50 aveam un tren personal pana in Tusnad Sat, aflat la o statie mai incolo. Tanti din gara s-a emotionat sa ne vada sanatosi si nemancati de urs si noi ne-am mirat de cata lume se urca in acest tren matinal – in care a venit chiar si supra control. Am zis sa luam trenul o statie decat sa mergem pe jos 7 km sau cati or fi fost si, constiinciosi si dornici de a merge legal, am luat si bilete!

Astfel am ajuns in Tusnad, de unde am plecat cu pas repede spre pasul Cașin, traversand Oltul si bucurandu-ne de faptul ca norii par pajnici si prognoza pare sa fie buna – fara ploaie.

Ca sa ajungi in Pasul Cașin sunt doua variante – pe care le poti analiza si pe hartile prezente pe un panou turistic, chiar la strada. Una e pe sosea, mergand mai intai in Cozmeni – apoi spre Pas – varianta in care ai putea avea norocul sa gasesti si o ocazie. Varianta pe care am mers noi e mai pe aratura, pe un drum de tara peste campuri pana in satul Lăzărești, apoi de-acolo iar pe camp (pe drum de tara cu noroi) pana la soseaua ce duce spre pas.

Cred ca e mai pitoreasca varianta noastra, pentru ca iti da ocazia sa vezi sate interesante dar si masivul Ciomatu in urma – acela ce ascunde lacul Sfanta Ana in padurile lui.

Am iesit la sosea cu vreo 3 km inainte de pasul Casin, asa ca am mai avut nitel de urcat. Pe margine zarim o pasare mare, o rapitoare, pe care o prindem doar cu obiectivele de pe aparat, fara sa mai avem timp sa schimbam pe ceva cu zoom mai mare.

Pe partea stanga in vale se vede un circuit de motocross si noi urcam usurel pe sosea. Din fericire, la prima serpentina a soselei am gasit o potecuta ce scurteaza traseul – si chiar daca drumul prin padure e plin de noroi si urcusul pare mai greu decat pe asfalt, am preferat sa mergem pe-acolo.

Am ajuns in Pasul Cașin dupa 2 ore si jumatate de cand am plecat din gara Tusnad, adica am mers foarte mult! Mult mai mult decat ne asteptam. Nu stiu cati km sunt, vreo 10 cred, dar oricum am pierdut destul de mult timp pana la intrarea in traseu. Acest lucru mi-a adus aminte de excursia mea in muntii Harghitei (aflati tot in zona, dar pe partea cealalta a Oltului). Si acolo mergi foarte mult pana sa ajungi la intrarea pe traseu, la poalele muntelui. La fel a fost si in Bodoc, aflati si ei mai la sud de muntii Ciucului.

Exista variante care mai scutesc din acest drum, poti incepe sa urci direct din Cozmeni pe o culme secundara, dar noi am preferat sa facem traseul de la inceputul lui.

In pasul Casin ne oprim sa facem o ciocolata calda, apoi vizitam si cimitirul unguresc – plin de totemuri, stegulete, simboluri si semnificatii de care nu stim mai nimic. Soseaua ce vine dinspre depresiunea Ciucului traverseaza pe-aici spre Targu Secuiesc.

Spre sud pe culme s-ar ajunge spre lacul Sfanta Ana, dar noi incepem traseul spre nord. Marcajul ar trebui sa fie banda albastra, dar nu ne bazam prea mult pe el. Oricum el nu prea exista.

Nu urcam decat vreo 10 minute prin padure si imediat iesim intr-o poiana intinsa, verde si plina de floricele colorate. Cu alte cuvinte… am iesit deja pe culmea principala a muntilor Ciucului! Hai ca n-a fost asa greu! Pasul Cașin se afla la circa 870 de metri altitudine iar culmea in aceasta zona are intre 1000 si 1200 de metri.

Iesirea in aceasta poiana a fost un fel de injectie cu bucurie. Fusese cam umed si obositor urcusul pana in pas, pe drumuri noroioase. Aici insa peisajele largi si verzi, norii negri dar pajnici si sentimentul ca ne aflam in sfarsit unde ne doream, au facut sa revina instant zambetul si bucuria de a merge mai departe!

E plin de flori pe-aici! Paul recunoaste rapid orhideele de munte romanesti – pe care eu le constientizez pentru prima oara. Sunt si mov dar si galbene, cu picatele! Foarte frumoase!

Nu mergem mult si vedem un iepure “cat un magar” fugind spre tufisuri. Foarte mare iepurele ala, dar nu am apucat sa-l pozam. In plus, pe deasupra mai dadeau tarcoale acvile sau soimi, asa ca ne simteam incantati de salbaticia de care deja aveam parte.

Pe culme e un drumulet de caruta ce usureaza mult inaintarea – dar e altfel decat alte drumuri de caruta. Acesta parca e mult mai… verde. Nu e doar pamant, are si iarba pe el – semn ca nu e chiar asa circulat. Ne-am dat seama si atunci, dar mai ales mai tarziu, ca acesti munti sunt ideali pentru bicicleta! In fata intuim usor spre dreapta varful Caprei, spre care ne indreptam si noi.

La marginea padurii zarim fugind si o cumatra vulpe, cam maronie dar oricum foarte stufoasa. Ne-am bucurat sa o vedem, desi nu s-a oprit sa ne salute. Deja vazusem 3 animale salbatice!

Dupa circa o ora din Pas ajungem la o stana, unde sunt si oameni. Turmele sunt insa mai incolo pe culme, insotite desigur de cainii angajati cu norma intreaga.

Spre nord se vad culmi multe, nu ne dam seama prea bine care ce varf e dar ne bucura sa vedem atata verde! Ne place si poienita lina de pe culmea din apropiere, de deasupra gardului. Pare un stadion la nivel inalt. Culmea principala era mai in dreapta, iar in spate, pot acum sa dezvalui secretul, se vedea varful Alb – care e dincolo de pasul Uz si la care urma sa ajungem si noi in aceeasi zi.

Ca sa continuam traseul nu trebuie neaparat sa urcam pe varful Caprei, unde e turma de oi (o fi fost si vreo capra pe varful Caprei?). Gasim un drumulet care-l ocoleste pe stanga. Drumuletul il parasim apoi in favoarea unei poteci pitoresti care se strecoara printre o multime de mesteceni.

Mergem astfel pe curba de nivel prin poieni, printre mesteceni, pe sub crengi uneori – si incercam sa pastram linistea ca sa nu fim simtiti de cainii de la turma.

Ajungem in cele din urma inapoi in creasta, dincolo de acest varf. Acolo gasim si un izvor amenajat, pe partea nordica a varfului Caprei, pe valea dinspre vest. Apa e foarte buna si langa izvor gasim in iarba si Bumbăcăriță – o planta foarte draguta si moale – de fapt… pufoasa! Sa o tot mangai! Sau cu ea pe cineva… dar ar fi pacat sa o rupem.

Reintram in drumul de culme, lasand oile in spate. Nu mergem insa mult si zarim in fata o alta turma, asa ca hotaram sa ne oprim putin pe poiana, pe un varfulet, sa facem o pauza de masa. Am observat ca uneori cainii nu te latra daca tu stai pe loc si ei cu turma vin spre tine. Daca te gasesc deja acolo, e ca si cand tu esti de-acolo si ei sunt intrusi. Dar daca esti in mers si ei stau pe loc, e ca si cand tu intri pe teritoriul lor.

Cat am mancat am avut parte si de o raza de soare – mare minune, stiind ca in Brasov si in capitala inca ploua. In plus, de dincolo de-o culme apare o noua turma de oi, asa ca cei 10 caini de la prima cu cei 10 caini de la a doua isi dau intalnire latrand la jumatate – mare spectacol! Pare o turma de oi, dar era o turma de caini!

Noi urmarim tacuti de la distanta si ne miram ca pana acum nu ne-au latrat deloc – poate nici nu ne observasera. Cand a fost vorba sa plecam, n-am facut-o direct. Am stat intai in picioare, sa fim siguri ca ne vad cainii, sa se obisnuiasca un pic cu ideea ca suntem acolo. Erau oricum si doi ciobani in zona, dar nu se stie cat de binevoitori ar fi fost sa-si cheme cainii inapoi.

Am inceput sa coboram usor ca sa traversam spre varful Porcului (multe animale pe-aici domne!). Unii caini au inceput sa ne latre, altii erau mai tineri, poate primul lor an pe munte – asa ca ar fi vrut mai mult sa se joace cred. Ciobanii, foarte tineri si ei, au tinut totusi cainii pe loc – si ne-am strecurat fara prea multe griji chiar printre ei.

Oricum, in situatii din acestea (caini de stana furiosi) e important in primul rand sa-ti pastrezi calmul si sa nu fugi. Apoi… niste bete te pot ajuta sa ii tii cat de cat la distanta (chiar daca te inconjoara) si ajuta si sa vorbesti cu ei – fie cu binisorul, fie autoritar – dar calm. Se intelege ca nu trebuie sa incerci sa-i lovesti cu piciorul si mai poate fi de folos sa te prefaci ca iei o piatra de jos si arunci spre ei. Unii se sperie, dar nu trebuie sa te apleci cand sunt deja foarte aproape de tine, e posibil sa se apropie si mai mult atunci. Am auzit si teoria cum ca e mai bine sa te asezi pe vine, la nivelul lor – pentru a ii face sa simta ca nu reprezinti o amenintare, dar pe asta nu am incercat-o inca, nu a fost nevoie.

Varful Porcului (1106m) il ocolim pe dreapta – dar diferenta de nivel nu era deloc mare – poate de aceea nu am mai urcat, nu s-ar fi vazut foarte diferit. In fata departe, in stanga,  zarim varful Alb, care e dincolo de pasul Uzului – pe directia noastra.

Un dezavantaj al acestor munti e ca sunt… foarte plati! Adica ei au o multime de vai adanci intre culmile secundare, culmi lungi, uneori cu aspect inalt – dar daca te afli pe drumul de pe culme, peisajul apare foarte plat. Jumatate de poza e cer, jumatate e verde. Multe poze a trebuit sa le decupez, sa mai tai din cer si din sol – ca sa nu fie prea mult spatiu “gol”. Avantajul este insa atunci cand mergi – efortul de a parcurge aceasta culme nu e dat decat de distantele lungi, dar diferentele de nivel sunt nesemnificative in general. De aceea ziceam ca ar fi buni pentru bicicleta. In urma ramane varful Caprei, cel mai inalt din imagine.

Oricum, senzatia de a fi inconjurat de atata verde e placuta, iar privelistile sunt incredibil de largi. Nu pare sa fie nimic care sa-ti obtureze privirea, desi terenul e destul de plat. Spre dreapta se vad si varfuri din Nemira, un pic in nori…

 Pe culme gasim si tufe de aluni, chiar multe – dar nu e sezonul lor. Si-n muntii Harghitei gasisem aluni, o fi zona asta prielnica lor – sau poate altitudinea.

Ne-am apropiat de pasul Uz, care era primul nostru reper important. Pe partea stanga zarim o noua vulpe la marginea padurii, dar cam departe. Paul a prins-o cu 300mm, eu nici nu m-am deranjat. Si cand ma gandesc ca pana acum nu cred sa fi vazut vreodata o vulpe asa, pe munte. Acum am vazut deja 2!

Inainte sa coboram spre drumul din pas, ne oprim pentru o noua pauza pe iarba verde. Oboseala cauzata de lipsa somnului se simte, aproape ca ne lua somnul acolo pe iarba.

Dar avem drum lung in fata, asa ca, dupa circa 4 ore si vreo 40 de minute de cand am plecat din pasul Cașin, am ajuns la drumul din pasul Uz – care traverseaza si el de la vest la est acesti munti. Este acelasi drum care ajunge pe valea Uzului, unde coborasem din muntii Nemira. E un drum lung, dar merita facut pe bicicleta si el, cu siguranta!

Am mers mult mai mult decat ne asteptam pana aici. Mai mult de 7-8 ore din gara Tusnad, foarte mult! Eu speram sa putem ajunge pana la varful Viscol, sa dormim acolo, dar deja simteam ca asta nu se va intampla. Timp ar mai fi fost, ca era abia ora 14 cand am ajuns in pas (ce-nseamna sa pleci pe traseu foarte devreme!) Dar nu stiam cat vom putea sa mai mergem. Oricum, mi-a placut ca amandoi aveam cam acelasi ritm de mers, a contat ca n-a trebuit sa stam unu dupa altu.

In pasul Uz apar marcaje Banda Rosie – ele vor fi de acum reperele noastre pe culmea centrala a muntilor Ciucului. Iar in iarba gasim o soparlita verde…

Creasta sudica (intre Pasul Casin si Pasul Uz) mi s-a parut foarte frumoasa – si merita sa vii sa o parcurgi doar pe ea. Cu bicicleta cred ca este traseu de o zi – din valea Oltului (sa zicem Tusnad) – Pasul Casin – culmea Ciucului – Pasul Uz – inapoi la valea Oltului in Sînsimion (la tren). E lina, golasa aproape tot timpul, cu peisaje vaste – chiar daca destul de line. Si cu aluni! Pentru o excursie pe jos, doua zile sunt mai mult decat suficiente – si poti gasi locuri frumoase de pus cortul pe creasta.

Partea centrala, intre Pasul Uz si varful Tomatul ni s-a parut foarte, foarte diferita. Mult mai greu de parcurs, de multe ori impadurita, diferente mai mari de nivel (a crescut si altitudinea). Dar sa mergem pas cu pas, din pas in pas.

Din pasul Uz urcam foarte abrupt o panta inierbata spre niste copaci mari, spre nord. Trecem printre ei si ajungem intr-o culme micuta, pe care o urmam spre stanga pana pe un varf golas, cu o piramida de lemn pe el. Probabil varful Cicinda (1197m).

E un varf mai frumos decat toate cele de pana acum – pentru ca pe el simti mai bine diferenta de nivel fata de ceea ce il inconjoara. Si varful Caprei era asa, dar pe el nu am urcat. De-aici vedem foarte bine culmea pe care am mers…

Dar si depresiunea dinspre vest, valea Oltului – cu masivul Ciomatu – de sub care am plecat si noi.

Daca pe prima parte a traseului am folosit harta doar cat sa aflam denumirile varfurilor din jur sau ca sa incercam sa ne dam seama cat mai avem pana in pasul Uz, de-acum ea devine utila si la orientare.

Din pacate, harta prezinta cateva mari dezavantaje: este la o scara mica (adica o zona foarte mare e prezentata pe o suprafata prea mica). Asta inseamna ca: distantele sunt mult mai mari in realitate decat crezi uitandu-te pe harta (chiar daca stii ca un cm inseamna sa zicem 2 km pe teren). Poate a fost si obisnuinta pe care o aveam cu alte harti, de aceea calculele facute erau prea  optimiste. Calculam eu acasa: o ora jumate pana in pasul Casin, 2-3 ore pana in pasul Uzului, inca 3 pana la varful Viscol… Nu e deloc asa. Distantele sunt mult mai mari decat te lasa harta sa intuiesti.

Apoi, un alt mare dezavantaj e faptul ca aceasta harta are prea putine curbe de nivel trecute. Nu stii daca o șa care apare pe harta e cu 100 de metri mai jos sau cu 20. Zonele de verde si de alb (padure si poiana) ne-au indus uneori si ele in eroare, pentru ca intre timp copacii au mai crescut sau au mai disparut. Totusi inca nu ne plangem si ne bucuram ca din cand in cand apar si marcaje Banda Rosie.

Continuam traseul spre varful Alb, unde intalnim o turma de vaci – fara caini (o bucurie!). Drumuletul face dreapta destul de mult, ocolind varful si intrand pe o alta culme. Intalnim si un om care ne mai da si el cateva indicatii.

In aceasta zona (sub vf Alb) erau si cateva pâraie, nu degeaba era noroi pe drum. Nu am luat insa apa, mai aveam. Un avantaj al faptului ca afara a fost cam innorat a fost acela ca nu am consumat prea multa apa. Plus ca traseul a fost destul de usor.

Portiunea aceasta ni s-a parut insa cea mai plictisitoare. Se merge pe drumul de caruta, in mare parte pe curba de nivel – dar peisajele sunt limitate de copaci. Sunt si poieni frumoase, uneori vezi cate-o vale de rau super salbatica – si stai cu ochii tinta pe malul de vizavi sa vezi inca o vulpe… Dar oboseala cauzata de lipsa somnului incepea sa-si faca de cap. Asta n-ar fi fost o problema, dar nu-si facea de capul ei, ci de al nostru!

Ne-am oprit iar intr-o poiana, am mai stat putin pe iarba. Drumul reintra apoi in padure si avem noroc ca la intrare e un marcaj mare, cu o sageata care ne spune sa mergem spre dreapta. Era si un drumulet care mergea spre stanga, parea mai scurt, dar se pare ca nu era cel bun.

De-acum ne apropiem de varful Capul Trecatorii – dar nu am stiut si poate nu vom sti care anume era acel varf. Aceasta zona ne-a fraierit.

De la varful Alb se merge pe dreapta culmii (deci vezi doar spre dreapta) si se merge destul de mult spre est –nord – est. Poiana in care ne-am oprit ne oferea vedere si spre nord, deci iesisem in culme. Apoi am trecut iar pe dreapta, de unde vedeam spre est (dar atat). Am mai gasit un marcaj sub forma de smiley face, pus pe sensul celalalt. L-am luat de bun oricum, parca mai fusesera din cand in cand si marcaje normale.

Am iesit dupa circa 2 ore (din Pasul Uz) intr-o noua poiana, de data asta una mult mai frumoasa decat cele de pana acum. De-aici avem deschideri spre vest (stanga) si spre nord – si vedem in departare si varfurile unde vrem noi sa ajungem – cu aproximatie. Noi ar fi trebuit sa iesim in poiana care se vede in dreapta, dar drumul ne-a dus prea mult spre dreapta si n-am mai ajuns acolo. Nici nu pare sa fie o trecere directa pana acolo.

Gasim si o turma de capre cu ciobanul, dar el nu e din zona asa ca nu stie de traseu. Aici am gresit si noi traseul. Ce punct de reper sa va dau? Circa 2 ore din pasul Uz pana aici. O poiana cu privelisti frumoase spre vest si nord (dupa mult timp in care spre vest nu s-a vazut nimic). De-aici ar fi trebuit sa mergem cumva inainte, dar drumul ne-a tinut spre dreapta. Pe harta aparea o culme care mergea spre est, am zis sa fim atenti sa nu intram pe ea, dar se pare ca tot am intrat.

Noi n-am stiut insa asta din prima. Am urmat drumul evident, observand ca el merge cam mult spre nord-est – dar si pe traseul corect era o portiune care mergea spre nord-est, ne gandeam ca inca nu trecusem de ea. Cand ne-am dat seama ca n-au mai fost marcaje de 10-15 minute, am stiut ca ceva nu e bine, dar am continuat. Drumul mergea prin padure si urca parca destul de mult – dar era singurul drum evident.

Directia nu parea sa fie cea buna, dar eram pe o culme, nu aveam ce altceva sa facem – si nu ne gandeam pe unde altundeva s-ar fi putut merge.

Am mers asa cam o ora, pana am iesit pe un fel de varfulet, unde am gasit o poiana mare, cu privelisti spre nord – dar si un drumulet ce o traversa intr-acolo. Am simtit oarecum o usurare, crezand ca acel drum e cel corect. N-am stat  mult pe ganduri, am facut stanga – pentru ca oricum mersesem pana aici prea mult spre dreapta (est-nord-est – mai mult est). Asa ca am schimbat cat am putut spre nord. In departare in spate, chiar in centru, se vede varful Viscol – acela golas.

Am traversat poiana in coborare si am incercat sa urmarim drumul dincolo de ea, prin padure – dar el a disparut rapid pe-acolo. Ne-am trezit intr-o padure deasa, pe o potecuta salbatica acoperita de busteni cazuti sau tufe – pana cand si potecuta s-a terminat. Eram inconjurati de desisuri, de copaci – fara prea multa vizibilitate in jur. Daca am fi urmat de-acolo nordul, asa cum trebuia, nu stiam daca vom ajunge bine – pentru ca nu mai stiam unde ne aflam. Harta nu ne-a fost de absolut niciun folos, pentru ca nu ne mai puteam da seama unde suntem, unde am gresit, unde am parasit culmea principala. In situatii din astea e bun un gps – doar ca sa-ti arate unde anume te afli. Pe urma noi ne-am fi descurcat.

Nu am putut nici sa ne dam seama cat mersesem, ca sa ne dam seama unde am ajuns. Printre copaci, dar si din poiana, vedeam un varf mai evident, dar nu-l gaseam pe harta. Ah, de fapt gasisem un singur varf mai stingher care ne gandeam ca ar putea fi – varful Trecatorii. Ne gandeam ca la el trebuie sa ajungem, printr-o sa ce leaga aceasta poiana de el – dar nu am gasit acea sa – care oricum parea impadurita. Dincolo de acel varf se vedeau niste poieni, eram destul de siguri ca pe-acolo se continua traseul – dar nu stiam pe unde trebuie ajuns acolo.

Era ora 18 deja, asa ca am hotarat sa ne oprim. Chiar daca am fi gasit pe unde sa trecem, riscam sa ne prinda noaptea prin padure – si am preferat sa montam cortul in acea poiana frumoasa. Ne-am simtit foarte departe de Lume acolo, departe de oameni, de sate… am simtit zona ca fiind foarte naturala si salbatica, de parca am fi fost prin muntii Buzaului sau in alta parte. O bila alba pentru muntii Ciucului din acest punct de vedere, dar asta  urma sa ne dea de gandit in privinta noptii ce urma.

Am strans lemne sa facem un foculet apoi ne-am pus si pe gatit ceva, mai departe de cort. Pungile cu mancare le-am suit cat de sus am putut intr-un copac – mai sus decat alte dati. Eram constienti ca un urs le-ar putea lua oricum, dar ideea era sa nu vina la cort sau sa nu le fure vreo vulpe sau altceva – in caz ca niciun urs n-ar fi trecut prin poiana.

Foculetul imprastia un fum alb direct spre cortul nostru, dar uneori vantul il sufla si-n alte parti – asa ca ne simteam mai bine in privinta animalelor salbatice acum. Cu siguranta au simtit fumul si vor sti ca sunt oameni aici – ceea ce, in astfel de munti, inseamna sa pastrezi distanta. Nu e ca in Bucegi unde prezenta oamenilor inseamna pentru ursi o sursa de hrana (eventual lasata in cort).

Am crezut ca vom dormi cu ceva emotii, dar de unde! Noaptea precedenta dormisem doar 1 ora iar acum mersesem vreo 10 ore – asa ca am adormit fara nicio problema imediat! Un somn din ala bun, cald, placut… eram si cu sacii de iarna, desi n-ar fi fost neaparata nevoie de ei. M-am gandit insa ca daca iarna tot mai imi e racoare uneori cu sacul asta, macar primavara sa ma bucur de el cu adevarat!

Ne-am mai trezit pe la miezul noptii cred vreo 10 minute, am mai vorbit nitel, ne-am uitat un pic la stele si apoi ne-am suit pe izoprenele fermecate si-am zburat spre lumea viselor pana dimineata…

Ziua 2, sambata, 26 mai 2012.

Dimineata ne bucura un soare caldut, dar inca eram obositi, asa ca nu ne-am grabit sa dansam prin iarba cu razele lui la ora 6.

Ne-am bucurat insa ca am gasit mancarea neatinsa, semn ca niciun animal (suficient de inalt sau capabil sa se catere) nu a trecut pe-acolo.

Am strans in cele din urma cortul si-am plecat pe la ora 8, hotarati ca drumul cel bun era un pic inapoi – in varful acestei poieni, de unde si venisem. De acolo intr-adevar se continua un drum spre nord-est, si-l urmam pana intr-o alta poiana si mai mare.

De-acolo vedem cateva casute in valea din dreapta, dar habar nu aveam ce sat ar putea sa fie acolo.

Din fericire un drum face stanga, in directia care ne interesa. Macar stiam care e aceasta directie, pentru ca vedeam la departare varfurile mai inalte ale crestei, unde voiam si noi sa ajungem. Pierdusem doar legatura cu ele.

Drumul pe care mergem trece o scurta portiune de padure, apoi iese intr-o noua poiana – unde ne invartim putin pe loc sa ne dam seama pe unde e mai bine. Ne cam incurcam si aici intr-o zona cu niste copaci taiati, ne rasucim, ne dam seama ca drumul coboara spre vale si pana la urma hotaram ca n-avem ce face decat sa coboram si noi, mentinand macar directia cat de cat corecta. In vale se vedea o turla de biserica, nu prea departe, asa ca ne gandeam ca putem intreba acolo unde suntem si putem continua de acolo. In spate se vede varful Ghiurche, in dreapta (atunci nu stiam).

Asta e, am pierdut traseul de creasta de multa vreme si vom fi nevoiti sa coboram si sa urcam inapoi – in loc sa mergem pe culmea lina, dar face si asta parte din aventura noastra. Eu desigur eram bucuros de tot ce se intampla, nu aveam o obsesie in privinta traseului, sa fie fix nu stiu cum – mie imi plac ratacirile de genul asta, imi aminteau de muntii Vrancei sau de Penteleu. Imi era putin teama sa nu fie Paul deranjat de asta, dar din fericire si-a exprimat singur punctul de vedere, inainte sa spun eu ceva: ratacirea asta i-a placut mult si lui!

Ajungem la raul din vale, il traversam pe o barna de lemn si iesim in drum.

Curand ajungem la biserica pe care o vedeam  si, cu harta in mana, intrebam cativa copii ce sat este aici. Ne lovim astfel de o noua problema: copiii nu vorbesc romaneste! Zona e populata mai mult de unguri, asa ca nu ne-a fost usor sa aflam unde suntem, chiar daca am intalnit oameni – binevoitori de altfel.

Ne gandeam ca daca nu vrea sau nu poate nimeni sa ne explice ce si cum, sa mergem la primar si sa-l fraierim. Paul seamana foarte bine cu Tom Cruise, iar eu puteam vorbi cu un accent englezesc, sa spun ca “l-am adus pe mr Tom Cruise ca sa vada frumusetile la tara dvs”…  in felul asta ne-ar fi pus la dispozitie si vreo masina sa ne duca pana in creasta, poate si-un covor rosu prin padure.

Totusi, ne-am descurcat chiar si asa, folosind doar denumirile satelor pe care le vedeam pe harta. Noi credeam ca am iesit in satul Ghiurche, mic si pierdut in mijlocul muntilor. Copiii ne-au spus ca spre Ghiurche trebuie sa mergem pe drum tot inainte. Ceea ce a fost insa ciudat a fost ca si spre satul Ciobanis tot inainte ne spuneau sa mergem – si noi credeam ca am iesit de fapt intre cele doua sate, deci Ciobanis ne gandeam ca e in spate. A fost foarte ciudat, pana cand ne-am lamurit unde eram de fapt.

Iesisem in satul Eghersec, in partea aflata pe valea raului cu acelasi nume – rau care se varsa in raul Uz. Adica daca am fi mers inapoi cativa km pe drum, am fi iesit in centrul satului, care se afla chiar pe drumul ce trece prin pasul Uz. Am simtit nitel ca am mers parca spre inapoi – dar nu mersesem decat prea mult spre dreapta, spre est. De-acum aveam de mers spre nord, pe drum, pana ieseam in culme undeva sub varful Agăș. Un padurar care vorbea si romana ne-a lamurit in acest sens.

Legat de copiii din zona, e de inteles ca le e greu sa invete limba romana – cand in jurul lor nimeni nu vorbeste romana – iar la scoala… se face cum faceam eu franceza. Totusi, daca m-ar fi inteles, le-as fi spus ca daca vor vrea vreodata sa paraseasca acel sat si sa plece spre oras, ar fi bine sa invete si romana. Sau poate direct engleza, depinde ce ganduri vor avea.

Daca tot ne-am dat seama unde am ajuns si cam ce se intamplase cu noi in ziua precedenta, acum ne putem bucura de casutele din jur si de gradinile lor. Aici inca erau infloriti merii! Chiar si liliacul parfuma imprejurimile, natura era inapoiata din cauza frigului. Asa ca ne-am bucurat de acest aspect, era ca si cand ne-am intors putin in timp – in caz ca nu am apucat sa vedem merii infloriti, i-am gasit aici.

Ajungem la ultimele case, unde intrebam ca sa fim siguri daca pe-aici iesim spre Ghiurche. Drumul trece de ultimele gospodarii si apoi ne face o surpriza, parasind raul si facand stanga destul de mult. Noi mersesem pana acolo chiar pe sub culmea pe care ar fi trebuit sa mergem, ideea era oricum sa urcam inapoi pe ea. Asa ca urmam drumul spre stanga pentru a urca in culme – desi pe harta aparea ca poteca ar trebui sa mearga tot spre nord, sa iasa in dreapta de varful Agăș, nu la sud de el.

Intr-o gradina sunt doi cai, iar pe unul din ei, o capusa mare cat o unghie de la degetul mic – si tare grasuta. As fi scos-o, dar sigur i s-ar fi rupt capul si m-am gandit ca e mai riscant asta decat prezenta ei acolo (daca tragi de ea si are capul deja in interior, e foarte posibil sa inceapa sa vomite sangele pe care l-a supt, impreuna cu alte toxine proprii – pe care chiar nu le vrei in tine!).

Nu urcam mult si ne oprim sa facem un ceai – mai ales ca pe creasta nu stiam cand vom mai gasi apa, iar aici paraul e chiar langa drum.

Iesim apoi intr-o poiana, chiar sub culmea principala. Ne abatem putin pana pe o culme secundara, ca sa putem vedea dincolo – spre locul de unde venisem. Observam astfel chiar poiana unde am montat cortul dar si poiana prin care am coborat, spre stanga. Culmea pe care trebuia noi sa mergem de la inceput era mult mai in dreapta de poiana in care dormisem, mai spre vest adica.

Un scurt urcus mai accentuat si iesim in drumul de creasta, pe care ne bucuram sa-l regasim, parca dupa foarte multa vreme. Am iesit undeva intre Varful lui Andrei (cine-o fi si asta?) si varful Agăș – spre care si continuam traseul.  Spre nord zarim aceleasi varfuri golase la care vrem sa ajungem si noi – dar inca nu ne dam seama care e varful Tomatul sau varful Viscolul.

In urma vedem acum mult mai bine cam ce s-a intamplat cu noi in seara precedenta. Ne-am dat seama unde am gresit, dar nici acum, acasa, privind pe google earth, nu ne dam seama pe unde era drumul corect. Adica pe harta pare evident, dar pe teren tin minte ca era o vale destul de mare, ce nu te imbia sa o traversezi. Poate nu mai tin bine minte, poate n-am fost atenti sa vedem un drumulet care coboara si urca apoi in partea cealalta.

Oricum, am revenit pe creasta principala dupa o aventura de care chiar ne-am bucurat – si am avut ocazia sa mai schimbam si peisajul, incluzand in el si cateva gospodarii sau pomi infloriti.

Varful Agăș il ocolim parca pe stanga, pe drumul forestier (atentie dupa marcaje!), dar pe varful Ghiurche urcam nitel, ca apoi sa coboram in partea cealalta spre un drum mai important. Aceasta șa nu are nume pe harta, dar drumul ce o traverseaza vine de pe valea Fișagul de la stanga, dinspre Ciucsîngeorgiu si merge spre dreapta spre satucul acela micut, Ghiurche.

Noi insa trebuie sa traversam drumul si sa continuam pe un alt drum, ce urca spre stanga. Marcajele nu sunt prea evidente pe-aici, dar e clar ca daca ai un drum care ocoleste un varf, nu are rost sa urci abrupt ditamai varful ca sa iesi in partea cealalta de el. Drumul ne duce putin prin padure, ocolind pe la vest acest varf care pe harta nici nu apare.

Cand iesim din padure avem privelisti spre varfurile principale si intram intr-un alt drum ce merge pe culme. Aici gasim si un mic indicator pus pe un copac, care anunta schimbarea de directie – daca nu esti atent, poti fi tentat sa tii drumul tot inainte, dar trebuie de fapt sa faci dreapta (oarecum inapoi), sa ajungi pe partea cealalta a varfului pe sub care ai trecut.

Facem dreapta si ajungem intr-o zona deschisa, de unde putem vedea cat de cat pe unde se continua traseul – nu inainte de a rasuci harta pe toate partile ca sa ne dam seama cum vin asezate toate. E o zona incalcita, cu multe drumulete ce se intersecteaza – poate fi greu sa-ti dai seama pe unde trebuie mers, iar marcajele nu te prea ajuta – si nici harta.

Ne dam seama insa care e varful Tomatul si la el vrem si noi sa ajungem, folosind una din multele variante complicate. Cu rosu e varianta facuta de noi, cea mai proasta. Cu verde e varianta care ni s-a parut cea mai buna, iar cu bleu o alta varianta mai buna decat a noastra :))

Spre stanga (vest), drumul ce coboara pe vale pare foarte biciclibil, iar in departare in centru zarim si masivul Ciomatu, zona cu Baile Tusnad. De acolo am plecat ieri dimineata!!

Ajungem la baza varfului, unde drumuletul se desparte in doua. O varianta coboara spre un parau (cu verde in poza de mai sus), chiar in fata – si ne gandeam ca pe-acolo trebuie sa fie si marcajul. Dar o alta varianta pare mai usoara, urca direct spre stanga – spre un alt varfulet impadurit (cu rosu si bleu). Hotaram sa mergem pe acolo, nu mai stiu exact de ce.

Urcusul e destul de abrupt si la un moment dat gasim un alt drumulet ce pare sa mearga pe curba de nivel, spre dreapta. Cum noi trebuia sa ajungem spre dreapta, il urmam. O alta greseala, pentru ca drumul se infunda, terminandu-se cu arbori taiati, daramati, explodati. Daca tot am inceput un sir de greselute, hai sa le continuam. Nu cumva sa ne intoarcem vreun pas inapoi, la drumul pe care abia il parasisem – mergem inainte! Oare de ce? Uneori chiar nu strica sa te intorci nitel din drum, daca pe urma poti merge mai usor (varianta bleu). Noi ne chinuim insa prin tufele de zmeura nefacuta, sarind peste copaci uscati cazuti la pamant.

In cele din urma iesim foarte greu la firul vaii, unde constatam ca nu era niciun drum si niciun marcaj. Urcam abrupt pana iesim in sfarsit in varianta cea mai buna (verde), si anume drumuletul pe care il vazusem de la distanta, care mergea orizontal pe deasupra vaii.

Gasim si orhidee, asa ca pun si o imagine cu una galbena!

Mergem spre stanga si iesim astfel in saua de sub varful Tomatul, de unde avem vedere si spre partea cealalta – ba prindem si semnal la telefon. Sub noi e un afluent al raului Bradu iar dincolo de vale undeva, varful Inalt – care nu e prea inalt (1246m)

De aici ar trebui sa fie mai usor. Pe varf nu mai urcam, il depasim pe stanga fara sa dam semnal si continuam pe culme. Gasim din cand in cand si cate un marcaj pe vreun copac.

Ajungem astfel la saua dinainte de varful Viscol, despre care harta nu ne-a avertizat ca e atat de adanca! Nu ne vine sa credem ca nu e nicio culme de legatura spre acel varf si ca va trebui sa coboram atat de mult, ca apoi sa urcam si mai mult. Dar asta e!

Ne oprim sa mancam ceva, apoi incepem coborarea destul de solicitanta, pana ajungem la tarcul oilor. Pentru prima oara vedem si noi un tarc inconjurat de gard electric! De fapt e doar un fir care nici nu pare cine stie ce, dar suntem siguri ca cel putin noaptea, pe-acolo trece curent piscator.

 Gardurile electrice nu-s ca in desene animate, nu te carbonizeaza daca te atingi de ele. De fapt ele doar te pisca nitel, cat sa iti dea de inteles ca nu e bine sa le atingi. La animale functioneaza bine reflexul de a se feri de acea piscatura, desi un urs ar putea sa rupa imediat acea sarma – sau lemnele de care e fixata. Exista (cel putin in America) si astfel de garduri facute special pentru a inconjura cortul – sa dormi linistit in salbaticie, sau la Gura Diham :))

Ca sa evitam o turma de oi – de fapt cainii acesteia – urcam de-a dreptul spre varful din fata, desi daca faceam un pic stanga sa intram pe marginea culmii ar fi fost poate mai usor. Chiar si asa, urcusul nu ne ia mult si curand ajungem iar pe culmea muntilor Ciucului. Inca putin si iesim pe un varf, unde exista si un ditamai releul metalic si de unde vedem mult mai clar si varful Viscol, dar si culmile golase ce se continua spre nord.

Din dreapta vin cativa caini sa ne latre, dar s-au indepartat nitel de turma lor asa ca nu au prea mult tupeu sa se mai apropie.

De aici drumul de culme e mult mai lin, redevine bun pentru bicicleta. Trebuie insa urmat cu atentie, daca vrei sa ramai pe creasta, pentru ca exista si drumulete secundare care coboara pe diferite culmi spre satele din vai – sau spre vreo stana. Noi trecem frumos pe drum pe sub varful Viscol, pe care nu vrem sa-l mai urcam.

Ne plac mult vaile dinspre stanga, valuroase si verzi, par foarte salbatice. Cate-o turma de oi sau de vaci paste linistita la marginea de sus a padurilor…

Totusi, cand ajungem dincolo de acest varf, gasim un indicator. Acesta ne anunta ca sus pe varf ar exista un refugiu, ceea ce ne surprinde destul de placut. Hotaram sa ramanem acolo pentru noapte, chiar daca nu era nici ora 17 inca. Mersesem destul de mult pana aici (vreo 7 ore de la ultimele case din Eghersec) si vreo 9 de la poiana unde dormisem.

Ne abatem putin pe la stana aflata in apropiere, in valea dinspre est si… nu ratam ocazia sa luam un kg de branza buna, cu doar 10 lei. Perfect, ca si-asa mancarea era pe duca in rucsaci, ca initial excursia trebuia sa fie de 2 zile, dar am lungit-o din mers la trei. In apropiere de stana exista si un izvor amenajat, la marginea padurii, spre est.

Refugiul este nou si e exact la fel cu cel de pe varful Noscolat. Ne bucuram sa avem un adapost asa primitor si, cat inca avem lumina, mergem si pana pe varf, sa vedem peisajele mai de sus. Cand am iesit din refugiu si am reintrat in drumul ce urca pe varf, era sa calc pe un iepure pitit acolo.

 

Varful Viscol (1493m) e chiar frumos, ofera privelisti de ansamblu, mai ales spre sud –  est, spre Nemira…

Sau spre sud-vest…

Iar in stanga, valea Frumoasa se termina cu un lac de acumulare care pe harta nici nu apare.

In refugiu ne-am gatit o portie de paste cu branza cubulete – care s-a topit si-a dat un gust super bun pastelor…

Si astfel s-a incheiat o noua zi lunga in muntii Ciucului. Acasa eu ma gandeam sa ajungem in prima noapte aici la varful Viscol, dar cu ratacirile de rigoare se pare ca a fost nevoie de doua zile de fapt. Lungi tare acesti munti, si creasta inca nu s-a terminat! Ciuc – inc-o zi si-apoi ma duc!

Ziua 3, duminica, 27 mai. Partea nordica.

O singura raza a binevoit sa coloreze putin cerul diminetii, pe la ora 5 si jumatate. Dupa care norii au preluat controlul asupra cerului.

In vaile din stanga erau insa norisori frumosi, care faceau peisajul sa para un pic mai tridimensional – dupa atata peisaj plat de care am avut parte in primele 2 zile.

Noi ne-am facut bagajele si am coborat cu grija spre izvorul de langa stana, incercand sa nu atragem atentia dulailor adormiti de pe poiana.

Am mai cumparat un kilogram de branza, sa avem si pe drum dar si acasa si am pornit spre nord pe la ora 7 si 20. Drumul de pe culmea nordica e foarte pitoresc – dar si lejer de parcurs, chiar si pe bicicleta. Sunt cateva suisuri sau coborasuri, dar destul de line.

 In urma ramane varful Viscol, cu padure pe partea stanga.

 

Trebuie avut grija chiar la inceput, pana la Muntele lui Petru – marcajul banda rosie coboara pe culmea din fata, merge spre pasul Ghimes. Pare un traseu interesant si frumos, dar e prea scurt, noi vrem sa mai urmam creasta principala o vreme. Un punct de reper e acest zid de piatra pe care e pus marcajul. Trebuie urcat de-aici pe drumuletul din partea dreapta.

Am luat-o putin gresit la acea intersectie, urmarind banda rosie, asa ca a trebuit sa revenim la drumul ce urca spre Muntele lui Petru, trecand prin apropierea unei turme de vaci. Macar peisajele erau dragute de-aici si nici cainii nu au insistat sa ne latre prea mult. Din aceste vai izvorăște raul Trotuș.

Pe muntele lui Petru nu mai urcam, dar cand iesim iar in culme avem vedere spre est, unde lumina soarelui coloreaza putin cerul innorat.

Dupa un urcus nitel mai pronuntat, culmea devine iarasi plata – si peisajele la fel. O multime de culmi secundare, de intersectii de culmi, de verde, copaci si turme de oi. Ai putea usor sa pierzi evidenta pe harta, sa nu mai stii la ce varfulet ai ajuns.

Ce apare insa nou si foarte pitoresc, sunt casutele de lemn ce par sa fi invadat aceasta zona. Casute vechi, folosite poate de ciobani – sau abandonate de cine stie cand. Daca vii iarna pe schiuri de tura pe-aici, nu-i nevoie sa cari cort.

In departare zarim iarasi masivul Hasmas dar si Noscolatul, unde am fost in iarna. In departare abia se zarea Ceahlaul, dar cand e senin sigur se vede mult mai clar. Iarna nu mai spun!

Stanga-dreapta-stanga-dreapta, o multime de curbe si de culmi si ne si picura usor, asa ca punem pelerinele pe noi. O ploaie chiar placuta, avand in vedere ca am fi putut avea parte de ploi mult mai rele – ca la oras.

La muntele Comiat o culme coboara spre stanga – initial am crezut ca am ajuns la culmea pe care voiam sa coboram noi. Dar indiciile din teren ne-au lamurit ca mai trebuia sa traversam o culme nitel mai joasa si sa intram pe culmea urmatoare spre stanga – pe la muntele Drept.

Am zis ca era plin de flori pe marginea drumului, prin iarba? Erau si albe si galbene, foarte frumoase, mai ales cand sunt asa multe la un loc!

 

Tot ca florile stau imprastiate si casutele de lemn in aceasta zona, unde gasim si un cioban cu o turma de oi, care ne explica mai bine cum sa coboram spre Lunca de Sus.

Intram asadar spre vest, pe la Muntele Drept – care chiar e un platou destul de plat si de intins. Drumul ne duce de buna voie pe-acolo, chiar daca sunt si cateva porti pe care trebuie sa le deschidem ca sa trecem mai departe. Gardurile imprejmuiesc terenul aferent unei stane cred, care arata chiar dragut acolo pe culme…

Prin iarba mai gasim sticle goale de bere… Bucegi! Semn ca-n muntii Ciuc oamenii prefera ceva mai… exotic, nu bere locala. Ciuc – inc-o sticla s-o arunc! (dar de ce pe jos?!)

Pe o margine de drum facem si o poza de grup, plouati si parca un pic abatuti, dar pe cale de a fi “revergorati” de partea cea mai frumoasa a traseului – care abia acum urma!

Coborarea spre Lunca de Sus e un pic complicata. Drumul te poarta pe culme, il poti urma usor – dar te duce de fapt in localitatea Comiat – pe o poteca ce nici nu apare pe harta (dar culmea se poate citi). Acolo iesi tot la soseaua principala ce merge spre Miercurea Ciuc, diferenta e ca in Lunca de Sus (de fapt in Paltinis Ciuc) ai si tren. Noi ne-am fi dorit sa mergem cu trenul, pentru ca el urca printr-o zona frumoasa pe care voiam sa o vedem si cred ca sunt si niste tuneluri pe-acolo.

Ca sa intri pe culmea de deasupra vaii Ugra, spre Paltinis Ciuc, trebuie sa faci dreapta la un moment dat, deschizand o poarta de lemn si coborand destul de mult, urmarind marcajele Triunghi Rosu – care apar uneori pe copaci. Drumul merge pe langa un gard de lemn.

Nu stiu cum era cealalta culme, pe deasupra vaii raului Bothavas, dar aceasta mi s-a parut foarte frumoasa – chiar cea mai frumoasa parte a traseului nostru!

 

Sub noi pe partea dreapta se gasesc casele de pe valea Ugra, denumire ce ma duce cu gandul la Shrek, ca si el era un Ogre sau asa ceva.

In spate ramane destul de departe culmea principala, care deja nu se mai vede…

Iar cel mai frumos e in fata noastra – unde avem in vale Lunca de Sus, casute multe si culmi verzi, cu masivul Noscolat chiar deasupra vaii, pe partea opusa.

 

Langa culme gasim chiar si celebra casuta a piticilor, care la ora asta erau probabil la Rosia Montana dupa aur, calicii. Alba ca Zapada nu stim unde era, dar eu am ceva in comun cu Scufita Rosie: o scufita rosie! (photo by Paul Patratanu)

Ne apropiem de sat, iar intre tufele de aluni zarim fugind si vreo 3 caprioare. Paul alearga spre dreapta la vale dupa ele, sa le faca o poza, dar n-ai nicio sansa. Au aparut de fapt iar in fata noastra, mai departe, si au trecut in valea din stanga, urcand probabil inapoi spre munte. Oricum, erau foarte aproape de case, ne-am mirat putin de acest fapt.

Am coborat si mai mult, asa ca acum vedem si viaductul din Lunca de Sus, care arata foarte interesant – parca satul acesta ar fi de pe undeva din Austria sau Elvetia.

Ultima portiune de coborare ne scoate la drumul ce intra pe valea Ugra, chiar sub un mic tunel pe sub calea ferata. Din sens invers trebuie sa treci pe langa biserica, si dupa ce treci pe sub calea ferata, imediat se face dreapta in urcare, pe un drumulet micut si cam accidentat in aceasta zona. Sunt si ceva marcaje cu triunghi rosu.

In sat e lume multa, sarbatoare, noi trecem cu rucsacii mari si pelerinele pe noi pana la soseaua principala. Ne schimbam de tricouri ca sa ne creasca sansele sa oprim o masina la autostop si ne punem pe marginea soselei cu mana intinsa. Tren din pacate nu aveam la ora aceea (12.30). Am facut cam 5 ore de la refugiu Viscol pana in Lunca de Sus si stiam de pe net ca avem un tren din Miercurea Ciuc la nu mai stiu ce ora, asa ca ne grabeam sa ajungem acolo.

Am gasit destul de repede o ocazie. Doi turisti din Ungaria, sot si sotie, plecati in excursie prin Romania, cu harta in mana. Nu vorbeau nici romana nici engleza, asa ca le-am aratat pe harta ca vrem la Miercurea Ciuc si ne-au luat, fara sa ne ceara niciun ban. Pe drum voiam sa-l sun pe Remi sa-l intreb cum se zice “multumesc” in ungureste, dar nu prea era semnal si nu mai aveam nici baterie.

Drumul prin pasul Ghimes e chiar frumos, se vad aceleasi culmi verzi, acoperite de pasuni, casute si vacute. Dinspre Lunca de Sus e mai lin de urcat pana in pas (cu bicicleta), din pas spre lacul si localitatea Frumoasa coborarea e mai abrupta, cu serpentine mai multe.

Am mai mers nitel pe jos pana la gara, mirandu-ne de cati politisti erau pe strazi. Era sarbatoare mare, asa ca trebuie atentie sa nu se ia crestinii la bataie la astfel de ocazii.

Din pacate duminica nu circula trenul personal pe care altfel l-am fi prins, asa ca ne-am pus sa facem autostopul, scriind pe spatele hartii BV cat de mare am putut. Am stat o ora jumate cred, nu ne-a luat nimeni. Asa ca ne-am dat batuti si ne-am intors in gara pentru urmatorul tren. In care nu ne-am suit pana nu am mancat fiecare cate o conserva de compot de ananas, de care mereu mi-e pofta cand sunt pe munte.

Din tren am admirat pe partea stanga culmile muntilor Ciucului, pe care mersesem si noi in aceste zile. Se vad foarte bine, cel putin alea secundare, care duc spre culmea principala. Nu e usor sa recunosti care ce varf este, dar nici nu conteaza. Oricum de aici, de la sosea sau din tren, nici n-ai zice ca dealurile acelea sunt niste munti. Poate nici de pe creasta principala nu poti sa spui asta. Dar de ce conteaza asa mult denumirea, termenul folosit? Daca sunt munti sau dealuri, ce conteaza? Nu ambele sunt pline de natura, de verde, de animale, de peisaje? De fapt asta e ceea ce ma intereseaza pe mine cel mai mult – nu inaltimea, nu denumirea, nu popularitatea unei anumite zone. Ci sentimentul de a te afla in mijlocul naturii. Un sentiment pe care il poti avea chiar si in acesti munti scunzi, ramasi salbatici si putin cunoscuti – umblati mai mult de ciobani decat de turisti.

Ca o recomandare, daca e cineva care vrea sa mearga in zona, ce pot sa spun? Cred ca din Miercurea Ciuc se poate ajunge intr-o zi la varful Viscol, la refugiu – dar din oras sunt ceva km buni de mers pe sosea. Pe harta traseul apare marcat cu Cruce Rosie, dar nu m-as baza prea mult pe el, nu stiu in ce stare e. Iar de la varful Viscol merita sa parcurgi creasta spre nord, cum am facut noi si sa cobori fie in pasul Ghimes (frumoasa zona), fie in Lunca de Sus – sau chiar in Lunca de Jos, pe varianta cea mai lunga.

Mie imi ramane de facut in zona varful Noscolat, pentru ca in iarna cand am fost era ceata si nu am vazut nimic de-acolo. Urcusul din Lunca de Sus la acest varf nu pare lung, iar sub varf ai si un refugiu nou. Ce sa mai, sunt o multime de zone de vizitat si pe-aici. Numai bune sa te faca sa intelegi cat de mare e de fapt Romania si cat de frumoasa. Cu cate zone diverse, cate feluri de munti si de peisaje – ce asteapta sa fie descoperite!

Sa le descoperim!

…

Ioan Stoenică, iunie-iulie 2012.

Mai multe imagini din aceasta excursie, aici.