Multa lume se mira cand auzea ca nu am fost niciodata in Retezat – era un fel de blasfemie: cum sa spui ca iubesti muntii si sa nu fi fost niciodata in Retezat? Doar e cel mai frumos munte de la noi!

Despre niciun alt munte n-am auzit de atatea ori ca ar fi cel mai frumos, parca toata lumea il ridica in slavi. De parca n-ar fi fost el destul de sus.

La expozitiile avute, unde se putea  observa usor ca-mi lipsesc fotografii din Retezat (lipseau si din muntii… Bistritei, dar cine sa observe asta?), am primit cele mai multe indemnuri de acest gen: “Neaparat sa mergi, e foarte frumos!”. Nu contestam asta si stiam ca voi merge candva. Dar stiam bine ca frumusetea este ceva subiectiv. Si aveam o banuiala ca cei ce-mi spuneau asta oricum nu fusesera in toti muntii in care fusesem eu, ca sa poata sa aiba o parere obiectiva (sau completa – daca e posibil asa ceva). Cand mergi doar in Retezat, Bucegi si Fagaras, poti face destul de usor o alegere in ceea ce priveste “cel mai frumos munte de la noi”. De fapt nu e deloc usor sa alegi, dar ideea e ca dificultatea creste atunci cand numarul canditatilor e mai mare.

In plus, o influenta puternica asupra unei pareri de genul asta o are si felul in care te simti intr-o anumita excursie, conexiunile care apar intre tine si un anumit munte. De exemplu, e posibil ca muntele unde ai mers prima oara sa-ti ramana in suflet mult mai puternic decat alti munti, care ar putea fi considerati mai frumosi de catre alti oameni care i-au simtit altfel. O excursie facuta cu o companie neplacuta nu-ti va lasa aceeasi parere (despre acel munte) precum una facuta cu prietenii cei mai buni. Sau poate reusesti sa separi muntele de factorii externi ce-ti influenteaza simtirea.

Sentimentele pe care le avem pe munte, care nu sunt date neaparat de muntele insusi, au o influenta mare in felul in care percepem acel munte. Frumusetea este cu siguranta ceva subiectiv, asa cum este si mersul pe munte. Fiecare simte in felul sau si e atins de elemente diferite. E greu sa fii obiectiv, dar cum imi place mie sa spun, daca un munte nu-mi place, inseamna ca eu n-am fost in stare de mai mult in acea excursie. Poate ca in unele excursii am fost mai “defect” decat in altele. Nu-i vina muntelui, asa cum dragostea nu poate fi condamnata pentru erori umane.

Am zis de cateva ori ca las Retezatul mai la urma, ca sa nu stric sirul de excursii din categoria “fiecare munte nou pe care-l urc, e mai frumos decat precedentul”. Dar deja ideea asta fusese data peste cap de cateva excursii, asa ca nu mai conta la fel de mult. Si nici nu aveam de gand sa renunt la mersul pe munte si nici nu terminasem de colindat toti muntii tarii. Pur si simplu s-a intamplat. Pentru ca… era iunie. Pentru ca am zis ca atunci cand voi merge, voi merge cand e inflorit rododendronul. Daca nu plecam acum, trebuia sa mai aman un an – si se pare ca n-am vrut sa fac asta.

Asa ca am plecat, gasind cu greu o fereastra de 4 zile in luna iunie, luna in care am fost implicat si in proiectul din Leaota, unde de asemenea m-am bucurat de florile roz ce umpleau pantele varfului.

In mod ciudat, nu aveam niciun fel de asteptari de la Retezat. Nu neaparat in ideea “nu ai asteptari, nu ai dezamagiri”. Pur si simplu incepusem sa devin sceptic la ceea ce oamenii imi tot spuneau si incercam sa raman obiectiv. Eu am propriile valori, ei poate au altele – am preferat sa fiu pur si simplu deschis, sa iau totul asa cum vine – asa cum il gasesc. Nu ma asteptam sa simt ca e cel mai frumos munte de la noi.

Daca s-a intamplat asta? Pana la finalul textului poate veti intelege.

…

Am plecat din Bucuresti cu un tren IR de noapte, care ajungea in Petrosani in dimineata zilei de 26 iunie. Desi era prima oara cand veneam in zona, am fost inspirat sa cobor intr-o statie pustie inainte de Petrosani – pentru ca mi-am dat seama ca acolo sunt mai aproape de intersectia spre Campu lui Neag. Aproape ca am sarit din tren cand el a oprit la un stop – nu cred ca avea de fapt statie acolo, la Livezeni.

Afara era umezeala, frunzele si drumul erau ude. Cerul era inca innorat si se simtea inca in aer ploaia de peste noapte. Am fost insa bucuros sa aflu ca exista microbuze spre Uricani – chiar dese. Pleaca din gara din Petrosani, dar eu l-am luat de la intersectia de pe drumul national (Petrosani – Targu Jiu). Apoi exista si microbuze din Uricani spre Buta – care sunt nitel mai rare (parca unul pe ora). Eu l-am luat insa doar pana in Campul lui Neag – hotarat sa nu urc pe cel mai clasic si simplu traseu spre Bucura, ci pe unul mult mai lung si complex. Daca tot am ajuns in Retezat, apoi vreau sa vad cat mai mult din ceea ce e de vazut!

In Campu lui Neag a iesit si o raza de soare, dar norii inca invaluie crestele Retezatului – la poalele caruia ma aflu pentru prima oara.

Sunt singur in aceasta excursie – o alegere facuta in cunostinta de cauza si o dorinta mai veche a mea. Mi-am dat seama ca pentru mine, uneori e mult mai bine sa merg singur intr-un munte unde n-am fost niciodata – pentru ca astfel il pot invata mult mai bine, sunt mult mai atent la ceea ce e in jurul meu, decat daca as fi cu cineva langa mine – caz in care atentia s-ar imparti in mai multe parti. Excursiile in muntii in care n-am mai fost au ceva foarte special pentru mine, imi place sa descopar – si sa o fac in felul meu, cu toate simturile deschise spre asta. Fara sa ma traga cineva prea repede sau sa ma tina prea mult pe loc. In final asta s-a dovedit, ca si alte dati, cea mai buna varianta pentru aceasta excursie.

Traseul primei zile a fost urmatorul: Campul lui Neag – drum forestier pe valea Ursească – vf Văcarea (nemarcat)  – vf Custura – vf Papusa – vf Peleaga – lac Bucura (cruce galbena) (11h)

Pe la ora 9 ma pornesc in sfarsit pe drumul cel bun – un drum forestier ce urmeaza valea Ursească spre nord, pe langa o cariera de piatra. Nu stiu daca mai urca cineva in Retezat pe-aici, dar eu vreau sa parcurg si creasta Vacarea – Custura – care pe harta arata foarte intersant.

Pe forestier mai gasesc cativa localnici si-i intreb de traseu – avand in vedere ca nu e un traseu marcat, n-as vrea sa pierd prea mult timp dibuind varianta corecta. Sunt cateva intersectii de  forestiere, drumuri secundare ce vin de pe vai mai mici – dar eu raman pe drumul principal. El merge si pe curba de nivel uneori, trecand de pe o culme pe alta, spre stanga, pana cand in cele din urma traverseaza firul principal al vaii. E greu de explicat care e acel fir, probabil trebuie sa iti folosesti si intuitia.

La un moment dat l-am parasit, pentru ca parea sa ocoleasca prea mult – si am inceput sa urc pe un drumulet secundar ce mergea pe directia crestei principale. Pe el ma opresc si eu pentru o mica gustare.

Cand drumuletul se termina, incep sa urc abrupt prin padure – printr-o zona aparent salbatica, pe care insa o traversez destul de repede.

Ies astfel inapoi in forestierul pe care-l parasisem, care ma scoate apoi destul de rapid deasupra nivelului padurii. De la sosea pana la marginea de sus a padurii am facut cam 2 ore si jumatate – adica a fost un drum foarte lung.

Am ajuns astfel la o stana parasita aflata pe culmea Zanoaga, unde e parcata si o masina de teren. Aici simt parca pentru prima oara contactul cu Retezatul. Se vad spre vest culmi abrupte si varfuri stancoase – dar stiu ca sunt doar niste culmi secundare. Totusi… am intrat in Retezat!

Stau putin pe iarba si privesc spre creste, simtind oarece emotii din cauza vantului puternic. Daca aici, la marginea padurii, vantul sufla asa puternic, atunci sus pe creasta cum poate sa fie? Am stat si m-am intrebat daca sunt suficient de echipat, daca vor fi de ajuns windstopper-ul, buff-urile sau pelerina de ploaie… Nu am reusit sa-mi cumpar o geaca adevarata de munte, dar ma bucur ca asta nu m-a tinut deloc din a merge intr-o multime de excursii. Pana la urma… nu echipamentul te duce acolo, ci tu pe el – oricare ar fi el. In spatele stanei se zareste creasta unde vreau sa ajung.

De-aici incep urcusul mai serios – dar prin padure se merge o portiune foarte scurta. Apoi potecuta se pierde printre ienupari si braduti, mergand prea mult spre dreapta, asa ca incep sa urc abrupt – urmarind sunetul de drujba. Rucsacul mare imi ingreuneaza urcusul asa ca fac pauze scurte si dese. Ajung astfel la oamenii ce taiau ienuparii sau jnepenii, pentru a nu lasa padurea sa invadeze poiana. In stanga (vest) se vad tot mai multe varfuri si intuiesc si culmea Piule – Plesa – o alta varianta interesanta pentru a intra in masiv.

De la acei oameni gasesc si o potecuta nitel mai clara, care insa nu tine mult. Urcusul spre varful Vacarea este oricum evident si deja dupa ce trec de o portiune de jnepeni ajung la primele lespezi verzi de Retezat. Mi se par atat de celebre, parca in toate pozele pe care le-am vazut apar aceste lespezi.

Pentru ca a iesit putin soarele, ma opresc cateva minute pe iarba si privesc in urma. Se vede valea Jiului de Vest, adica zona de unde am plecat – se vad chiar si case din Campu lui Neag. Pe partea cealalta a vaii trebuie sa fie culmi din muntii Vâlcan.

Incep si urc din piatra in piatra, pe unde mi-e mai usor – desi nu mereu e foarte usor, mai ales ca pietrele se mai si misca. Stau atent si unde pun mainile, sa nu cumva sa prind o vipera de coada. Sau ea pe mine.

Ajung mai intai pe un varf secundar, iar de aici mai am putin pana ajung la varful Vacarea (2238m – la fel de inalt ca cel mai inalt vf din Piatra Craiului, vf La Om). Fiind cel mai inalt varf din zona, el ofera privelisti de ansamblu atat spre est – unde insa nu acord prea multa atentie culmilor domoale (muntii Tulișa)…

Cat si spre vest, unde vad foarte bine creasta Custura – Vacarea, aceasta pe care vreau sa merg, dar si alte varfuri mai inalte – chiar si varful Papusa, acoperit de nori. Momentan insa mi-era inca greu sa-mi dau seama care ce varf e – era prima oara cand le vedeam.

Norii aceia ma nelinisteau putin, dar faptul ca se miscau asa repede era parca semn bun. Se anuntau zile mai bune, asa ca aveam sperante ca norii sa se imprastie. Cel putin pe prima creasta pe care vreau sa merg nu e ceata. In spate de tot se vede varful Custura.

Aici vantul e mult mai puternic si trebuie sa ma adapostesc dupa niste pietre ca sa pot sa mananc o conserva cat de cat linistit. Am ajuns aici dupa circa 2 ore de la stana Zanoaga – adica a fost si acesta un urcus destul de solicitant – chiar daca am mai facut si pauze pe drum.

Cel putin de aici intru pe poteca marcata (cruce galbena) – care insa nu e chiar asa bine marcata. Semnele sunt destul de vechi si sterse in unele zone  – dar poteca e destul de evidenta, mai ales ca ea urmareste creasta.

Pana la varful Custura am de trecut alte cateva varfuri (Gruniu Mic, Gruniu Mare, Ciumfu Mic si Mare etc). Nu degeaba am ales sa vin pe aici, creasta chiar este spectaculoasa! Mai ales ca pe partea dreapta, spre nord, vaile sunt foarte abrupte.

Odata intrat pe potecuta de creasta, parca nici vantul nu mai e asa puternic – el venind dinspre dreapta, unde ma protejeaza linia crestei. De-acum nu-mi ramane decat sa-mi gasesc ritmul, sa fiu atent la poteca si sa ma bucur de peisaj – dar mai ales, de prezenta mea in mijlocul lui.

Ca multe alte creste din carpatii nostri, si aceasta creasta e mai abrupta pe o parte (nord) si mai domoala si verde pe alta (sud). Nu pot spune ca una e mai frumoasa decat alta, pentru ca fiecare are frumusetea ei.

Si creasta in sine, cea pe care merg, e tare frumoasa. Nu degeaba mi s-a parut atragatoare cand am vazut-o pe harta. Te poti intreba “cum poti vedea pe o harta cum arata o creasta?”. Sunt lucruri pe care chiar le poti vedea – de exemplu, cat de ingusta si abrupta este. Cat de ascutita, golasa, pietroasa etc. Apoi intervine si imaginatia – care te face sa-ti doresti si mai mult sa ajungi acolo. E util sa-ti lasi mintea sa zboare – e poate primul lucru pe care-l poti face ca sa te apropii de munti (sau de orice altceva iti doresti). Dar e important ca dupa ce mintea-si face zborul de recunoastere, sa se intoarca la baza si sa puna si corpul in miscare…

Dupa circa o ora de mers pe creasta, ajung sa vad primele lacuri glaciare ale Retezatului. Este vorba de Taurile Custurii, pe care le vad in valea din dreapta mea dupa ce parasesc putin poteca pentru a ajunge pe margine – in saua dintre varful Mării si varful Ciumfu Mare.

Si mai spre dreapta, mai greu de observat, era lacul Ciumfu Mare – iar in stanga lui, varful Papusa a scos putin capul dintre nori sa ma salute.

Varful Mării (2340m) il ocolesc pe stanga – dar in mod ciudat poteca se pierde printre pietre – asa ca ma vad nevoit sa urc la nimereala, destul de abrupt, pana in saua dintre acest varf si varful Custura. Era mai bine daca urcam direct si acest varf pentru a trece dincolo, dar asa ma bucur de primele flori roz de rododendron.

In stanga mea, sub mine, se vede bine Valea Marii, o vale adanca pe partea sudica a crestei.

Revenirea in creasta a fost obositoare, asta si pentru ca soarele incalzea acea panta. Dar odata ajuns sus totul in jur devine spectaculos! Inspre est se vede creasta pe care am venit – ba chiar si varful Vacarea, de la care pornisem – acela umbrit.

Dupa ce urc nitel mai sus spre varful Custura vad mai bine si lacurile de sub mine, taurile Custurii.

Si, dupa 2 ore de la varful Vacarea si 7 ore in total, ajung pe varful Custura – la 2457 metri altitudine.

De aici am pentru prima oara vizibilitate spre zona centrala a Retezatului, spre nord-vest. Varfurile Papusa, Peleaga si chiar caldarea Bucurei se vad sau se intuiesc printre nori.

Taurile Custurii se vad mult mai bine de aici… Culoarea neagra e data de filtrul de polarizare, care a eliminat reflexia cerului.

Spre sud se vad culmi atat din Retezat (Piule – Plesa) cat si din muntii Vâlcan – culmea Oslea, de care am tot auzit si care intr-adevar arata spectaculoasa – chiar si de la distanta.

Norii dinspre Papușa si Peleaga se tot joaca printre stanci – dar uneori se ridica deasupra lor si ma lasa sa-mi formez o imagine mai clara asupra peisajului, dar si a traseului pe care urmeaza sa-l parcurg. Trebuie sa ajung mai intai pe varful Papusa, apoi sa cobor si sa urc pe Peleaga, de unde urmeaza coborarea la Bucura.

Foarte spectaculos peisajul vazut de pe acest varf – chiar daca norii aceia ma cam nelinisteau – pentru ca n-as fi vrut sa merg prin ceata pe cele mai inalte varfuri din Retezat – mai ales cand le vedeam atat de abrupte, de prapastioase. Dar nu aveam ce face decat sa merg inainte. Am mai mers prin ceata. Doar sa nu inceapa sa ploua. Cu fulgere.

In valea dintre Papusa si Pleaga se vede foarte bine si lacul Peleaga – atunci cand norii permit asta.

Spre nord-vest, in directia caldarii Bucurei, se zarea si lacul Peleguta – dar si cateva varfuri pe care urma sa le cunosc mai bine in zilele urmatoare.

Incep sa cobor de pe varful Custura pentru a urca pe Păpușa. Coborarea e destul de anevoioasa, fiind cam abrupta si plina de pietre. Sunt frumoase lespezile astea, dar parca pe tot parcursul excursiei am simtit ca merg pe pamant instabil. De multe ori pietrele se misca atunci cand calci pe ele – de aceea astfel de trasee necesita mult mai multa atentie decat cele care se desfasoara pe o poteca normala, de pamant. Foarte utile si betele de trekking!

In stanga se contureaza tot mai clar si valea Peleaga, care mai jos devine valea Lăpușnicului Mare – pe care exista si un mic lac de acumulare, lacul Gura Apei.

Incepe urcusul spre varful Păpușa Mică – poate cel mai anevoios de pana acum. Se acumulase si ceva oboseala, de aceea am simtit acest urcus atat de obositor. In urma ramane varful Custura – dar si vremea frumoasa…

De-acum norii nu mai vor sa plece de pe Papusa, asa ca imediat voi fi invaluit de prezenta lor cenusie. Vantul face si el echipa buna cu ei, asa ca urcusul a fost destul de incitant, mai ales ca poteca e destul de abrupta si pe margine.

Din Spintecatura Păpușii vad in dreapta si lacul Adanc, aproape acoperit si el de nori.

Am avut ceva emotii din cauza vremii pe aceasta portiune – nu as fi vrut sa inceapa vreo furtuna cat timp eu eram pe creasta. Chiar analizam terenul spre stanga, sa vad daca n-as putea scurta din Spintecatura Papusii – sa ajung la lacul Peleaga. Dar terenul parea foarte abrupt si stancos, probabil n-ar fi fost o idee buna sa ies de pe traseul marcat oricum. Daca e sa se intample ceva, mai bine pe trasee marcate, decat in vai pe unde nu trece nimeni niciodata. Asta era asa, ca gand general – situatia in acel moment nu era chiar asa dramatica.

In urma se vede de acum varful Păpușa Mică dar si Custura in spate, ramas deja destul de departe. Spre stanga de varful Custura este creasta pe care venisem si eu – nici nu se vede varful Vacarea, de la care pornisem – acesta fiind si mai departe spre stanga.

Tare dragut numele acestui varf, Păpușa Mică (2376m – nu chiar asa mică!).  Daca pe varful Păpușa din masivul Iezer-Păpușa l-am salutat cu “hey păpușa! Singurica, singurica?” Acum ce-as putea spune? “sa-ti pupe Ioan formele stancoase de Păpușă Mică ce esti!” :))

Dar nu pot sta toata ziua sa-mi incerc farmecele pe inima ei impietrita, asa ca nu-mi ramane decat sa incerc si pe sora cea mare…

Din pacate sora Păpușa (2508m) nu vrea sa ma lase sa-i explorez mai bine imprejurimile, iar norii si vantul ce-i dau tarcoale ma fac sa vreau doar sa cobor mai repede de-acolo. Nu-i problema, I’ll be back!

Cobor cu ceva emotii  pe partea cealalta, cu mainile inghetate pe betele de trekking, pana in saua Peleaga (2285m). Aici ceata imi pune ceva probleme la orientare, pentru ca zona e mai larga si poteca mai putin evidenta. Din fericire vantul puternic mai imprastie uneori norii, doar cateva secunde – si atunci zaresc urmatorul marcaj.

Am coborat mult de la Papusa (aproape 250 metri diferenta de nivel), numai ca sa-i urc inapoi acum pana pe Peleaga. Daca ar fi fost o varianta mai usoara de a ajunge de aici la Bucura, as fi ales-o. Nu pentru ca eram epuizat, ci pentru ca o varianta pe curba de nivel, pe sub creasta, ar fi fost mai putin expusa la pericolele pe care vremea rea le putea aduce.

Am simtit chiar nevoia la un moment dat sa sun la Salvamont sa imi anunt pozitia si faptul ca ar trebui sa ajung la Bucura in circa o ora. Totul era in regula, nu aveam probleme – dar gandeam preventiv. Nu strica sa stie cineva ca e un turist singur pe creasta, in ceata, pe un traseu pe care nu-l cunoaste. Ma gandeam si ca e posibil sa existe portiuni mai expuse pana la varf sau sa pierd marcajul pe undeva. Oricum, nu era semnal la telefon. Asa ca, destul de infrigurat si regretand ca nu am luat cu mine si manusi, am inceput sa urc spre varful Peleaga.

Tin minte ca am mancat unul din gelurile pe care le aveam – era prima oara cand luam pe munte asa ceva. Au fost oricum prea mici pentru mine, din 3 inghitituri terminam unul. Si nu pot spune ca simteam vreun efect, dar pentru psihic cel putin ele prindeau bine. Ma gandeam ca, fiind destul de epuizat, nu strica sa ajut cumva corpul pe aceasta ultima portiune. Sa nu fac vreo greseala din cauza oboselii sau sa nu raman fara energie intr-un moment foarte prost. La fel de bine ar fi functionat probabil si o ciocolata sau o bomboana – cum imi place mie sa spun, “bomboane cu optimism”. Ceva dulce care sa-ti ridice putin moralul – chiar conteaza!

Destul de usor insa am ajuns pe varful Peleaga (cel mai inalt din Retezat, 2509m) – unde n-am avut ce sa fac prea mult decat sa-l traversez si sa incep coborarea spre Bucura. Tot pe pietre, desigur. Din fericire insa norul isi mentinea pozitia pe varf, asa ca a fost de-ajuns sa cobor vreo suta de metri si am iesit din el. De-acum sub mine se vede caldarea glaciara unde se gaseste lacul Bucura – si destinatia finala pentru aceasta zi.

Coborarea de la varf mi-a luat vreo 40 de minute – dar mi s-a parut mai lunga decat ma asteptam sa fie. De fapt sunt vreo 500 de metri diferenta de nivel – foarte mult! Pana sa ajung la refugiu am mai intalnit cativa turisti, care faceau doar o scurta incursiune prin zona lacului.

Si astfel, la ora 20, dupa circa 11 ore de cand am plecat din Campu lui Neag (si dupa o noapte cam nedormita in tren), am ajuns pe malul lacului Bucura (2040m) – punctul final al acestei zile – dar si locul unde urma sa-mi instalez tabara pentru urmatoarele doua zile.

Zona era destul de pustie, doar cateva corturi fiind montate pe malul lacului. Fiind ud si obosit, am cerut gazduire la refugiu – ca sa nu mai stau sa montez cortul. Si, pentru ca eram singur, baietii de la salvamont m-au primit inauntru. Ba m-au servit si cu o clatita foarte buna, abia luata de pe foc.

Cand au auzit ce traseu am facut ca sa ajung aici nu doar ca s-au mirat, dar nici nu prea le venea sa creada. Ziceau ca foarte rar intra cineva in masiv pe-acolo. Banuiam si eu asta inca dinainte sa plec de acasa. Este intr-adevar o varianta foarte lunga – care necesita chiar mai mult timp, daca mergi intr-un ritm mai normal. Eu am mers, cred, destul de bine. Mentionez asta doar pentru ca e important sa-ti calculezi timpii de mers dupa propriile capacitati, si nu dupa ale altora.

In refugiu mi-am pregatit ceva de mancare, un ceai, am mai ascultat cele povestite de cei de la salvamont si am mai incercat sa aflu detalii despre zona. Apoi a urmat o noapte odihnitoare – dar nu foarte lunga. Am ajuns in Retezat, am ajuns la Bucura – centrul turistic al Retezatului… ei bine… what else is there? Ce e de vazut prin imprejurimi? Zilele urmatoare aveau sa-mi dezvaluie mare parte din frumusetile Retezatului… asa ca trezirea cat mai devreme era obligatorie!

…

Ziua 2. Lac Bucura – vf Peleaga – saua Peleaga – tăurile din Valea Rea – lac Galeșu – Varful Mare – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga – șaua Bucura – lac Bucura (11h)

Dimineata a inceput cu un eveniment neasteptat si frustrant. Usa de la refugiul salvamont avea doua zavoare – unul pe interior si unul pe exterior. Dar niciunul nu mergea sa fie manevrat din partea cealalta a usii. Cu alte cuvinte, daca era inchis cel din interior, ca sa intri in refugiu trebuia sa astepti sa-ti deschida cineva din interior. La fel si invers!

Unul din salvamontisti iesise foarte devreme la o tura de recunoastere si inchisese usa pe exterior. Eu, care m-am trezit urmatorul si am vrut sa plec pe traseu, nu am putut deschide usa, ea fiind blocata pe exterior. Foarte frustrant. Am pierdut cam o ora facand ture prin refugiu si incercand sa misc zavorul cu un cutit, pana cand pe-afara a trecut un cioban, pe care l-am rugat sa-mi deschida.

Am uitat insa repede de micul inconvenient cand am vazut cat de frumos este afara!

Lacul Bucura este centrul turistic al Retezatului – asa mi s-a parut. Stand acolo poti face o multime de trasee in imprejurimi – trasee de o zi, cu bagaj usor si intoarcere la baza seara. Asa ca asta voiam sa fac si eu. Si am inceput cu partea estica – nu puteam sa nu urc iar pe cele mai inalte varfuri (Peleaga si Papusa), avand in vedere ca in ziua precedenta de pe ele nu vazusem nimic din cauza ceții.

Asa ca pe la ora 8.30 am pornit inapoi pe traseul marcat Cruce Galbena – spre varful Peleaga. La mine am avut doar apa, ceva de mancare si o haina mai groasa – plus, parca, trusa medicala. Ar fi incaput bine in rucsacul de 70 de litri si mai ramanea loc si pentru un televizor. Dar am reusit sa improvizez ceva ca sa nu fiu nevoit sa car rucsacul mare degeaba. Am folosit husa de compresie de la sacul de dormit. Care nu era prea comoda, dar care a fost foarte practica, avand in vedere ca n-am mai carat cu mine si un rucsac mai mic (un rucsac mic e foarte util in Retezat!).

Desi urcusul e destul de solicitant, diferenta de nivel fiind mare, merg foarte bine – asa ca destul de repede ma ridic deasupra caldarii glaciare din care am plecat. Varfurile ce o inconjoara incep sa se vada tot mai bine si acum, ca e senin, pot sa-mi dau seama mai usor care ce varf este!

Dupa vreo 50 de minute ajung in saua de sub varful Peleaga – adica am iesit pe creasta. De-acum ramane ultimul urcus pe pietre pana la varful cel mai inalt al Retezatului.

Nu ma grabesc insa spre varf – vreau sa explorez cat mai mult, iar pantele de iarba de sub varf pot oferi privelisti deosebite – poate chiar unghiuri inedite spre diverse locuri, pe care de pe varf nu le-ai vedea la fel. Inspre sud se distinge culmea Oslea in departare, dar si culmi din muntii Godeanu spre dreapta.

Pentru ca lumina permitea, apelasem deja la filtrul de polarizare – care spre anumite directii isi facea simtita utilitatea, crescand putin contrastul si imbunatatind saturatia culorilor. Spre departari se pierd multe detalii uneori iar filtrul poate fi de folos. Ca punct negativ insa, in aceste zile am avut cateva fire de praf intrate pe senzorul aparatului, asa ca multe poze au avut mici aparitii fantomatice pe cer – pe care a trebuit sa le elimin in photoshop. Am crezut initial ca e obiectivul murdar, sau filtrul – ca se mai intampla, dar problema era mult mai in profunzime. Cum se intampla de multe ori si-n viata. Nu-i de ajuns sa te ocupi de partea de suprafata, trebuie gasita sursa, cauza adevarata a problemei – si rezolvata.

Spre sud-est se vede bine varful Custura, pe care fusesem in ziua precedenta – iar sub mine, lacul Peleguta. Observati culorile un pic mai sterse in poza de mai jos, comparativ cu cea de deasupra. Niciuna nu a fost modifcata, este vorba de efectul filtrului de polarizare – care in poza de mai sus are efect, pentru ca linia aparat-subiect era perpendiculara pe linia soare-subiect. In poza de mai jos unghiul era prea mic si filtrul nu mai avea efect.

Desi ma aflu pentru prima oara in zona, am cat de cat idee de muntii din jurul Retezatului. De cei in care nu am mai fost, mai putin – dar chiar si asa i-am putut recunoaste. Dar pe cei pe care am fost i-am recunoscut mai usor. In departare se vedea foarte clar varful Parangul Mare, iar sub el, varful Vacarea (si creasta aferenta)  – de la care venisem in ziua precedenta.

In alte directii se vedeau muntii Vâlcan, Godeanu, Țarcu – si chiar muntii Mehedinti departe spre sud!

Dupa circa o ora si zece minute de la Bucura am ajuns pe cel mai inalt varf din Retezat: varful Peleaga (2509m). Chiar daca trecusem pe-aici si in ziua precedenta, abia acum simt ca l-am atins cu adevarat – si el pe mine. Pentru ca peisajele care ti se deschid peste tot in jur sunt… de inchis gura si privit!

Si varful Retezat, mai in dreapta de varfurile Bucura. De aici varful pare mai mult ascutit decat retezat, dar peisajul sigur iti… reteaza respiratia!

Daca asa arata spre vest, sa vedem si peisajele spre est – desi in acea directia lumina nu era deloc buna, fiind inca destul de dimineata si soarele destul de jos. Inspre est (sud-est), cel mai repede sare in ochi varful Papusa si lacul Peleaga din valea de sub el.

Spre nord-est, lacurile din Valea Rea imi clipocesc cu ochiul sa le vizitez si pe ele – si asta voi si face. Sau poate clipoceau spre varful Papusa? Hey Papusa! Singurica, singurica? Nu mai plange, ca uite, ai facut atatea lacuri sub tine. Stai, ce tot spun? Plangi in continuare, ca iese ceva frumos din lacrimile tale! Deasupra lacurilor, spre dreapta, e Varful Mare – la care voi ajunge mai tarziu.

Despre cat de frumoase sunt aceste lacuri, sau lacurile din Retezat in general, poti afla mult mai bine stand langa ele. Am avut permanent acest sentiment, ca vazute de sus, de pe creasta, lacurile nu arata la fel de bine, nu-s la fel de spectaculoase sau fotogenice precum vazute de pe malul lor – cand se creaza reflexii de tot felul. Dar asta vom vedea imediat. Mai intai sa ajung in saua Pelegii. Ah, uite ca am ajuns!

Spectaculosi tare Coltii Pelegii, țancurile acelea ascutite din dreapta varfului. Din saua Pelegii, crucea galbena urca spre Păpușa – pe traseul pe care am coborat eu prin ceata in ziua precedenta. Las insa acel traseu pentru mai tarziu si incep sa cobor spre lacurile din Valea Rea pe marcaj banda rosie. Nu e mult de coborat si deja zona incepe sa devina atragatoare. De sus lacurile par aproape unul de altul, usor de gasit – dar incep sa am emotii, daca pierd vreun lac printre stanci si ierburi?

Sunt insa aproape fara rucsac, asa ca ma misc usor. In plus, vremea e buna, iarba e verde, toate te indeamna sa “pierzi” mai mult timp pe-acolo. Si eu stiu deja ce caut, asa ca hai pe malul apei! Undeva trebuie sa fie niste tufe de rododendron inflorite, trebuie sa le gasesc!

Deja in apa incep sa se oglindeasca stancile din jur – dar asta depinde si de unghiul din care privesti. Momentan unghiul e ideal, lumina cade exact unde trebuie.

De la distanta, lacul de sub varful Valea Rea nu pare cine stie ce…

Dar stim cat de importanta e perspectiva – si desi de  multe ori e bine sa te indepartezi putin de ceea ce-ti doresti sa vezi mai bine, in cazul asta mai aproape poate fi mult mai bine! Apa are o claritate incredibila!

De pe partea cealalta a lui peisajul e chiar mai interesant – cu creasta stancoasa in spate si varful Peleaga in dreapta.

Urc un pic mai sus pe directia traseului si ajung la un alt lac – poate cel mai frumos din aceasta vale. De fapt  parca toate au fost pe rand “cel mai frumos din aceasta vale”. Fiind un pic mai sus pot incadra mai bine atat apa cat si crestele din spate…

Mai exista un mare avantaj al faptului ca lacurile sunt asezate in trepte – unul mai sus decat altul. Poti prinde mai multe in acelasi cadru!

In aceasta zona am avut parte de un element nou, care impreuna cu deja multele elemente tipice ale zonei (stanci, lacuri, reflexii etc), au creat un peisaj care mi se parea unic. Chiar ma simteam extrem de norocos pentru aceasta aparitie, ma gandeam ca lacurile le vad toti cei care ajung aici – dar o astfel de combinatie de elemente nu vede toata lumea! Da, acolo am simtit ca ma aflu in locul potrivit la momentul potrivit! Dar locul potrivit nu ti se dezvaluie neaparat singur, trebuie si sa-l cauti. Asa ca m-am grabit sa ma asez in pozitia perfecta pentru a surprinde evenimentul…

Ciobanii au tinut cainii pe loc, dar oricum mi s-au parut caini mai cuminti decat altii din alti munti. Asa ca am putut continua linistit urcusul pana in saua Zănoage. Pe masura ce urc, peisajul devine tot mai complex in urma…

Ajuns in sa, un nou orizont se deschide – si vad astfel lacurile Zănoage. La poza de mai jos am facut un mic truc. Filtrul de polarizare scoate mai bine imprejurimile, dar are si talentul de a elimina reflexiile de pe suprafata apei. Ceea ce in cazul asta nu e foarte util, ca lacurile de multe ori au iesit prea negre. Fara filtru, lacurile ar fi iesit mai bleu, pentru ca reflectau cerul – dar imprejurimile ar fi iesit prea sterse. Asa ca in poza de mai jos am facut doua expuneri – cu filtru si fara, apoi am luat  lacurile din poza fara filtru si le-am pus in poza cu filtru.

Iata si o varianta cu zoom, cu filtru de polarizare. In cazul imaginilor cu apa, filtrul e util atunci cand vrei sa prinzi mai bine ce e pe fundul apei, decat ce e deasupra (in cazul asta cerul).

Merg mai departe pe banda rosie, dar nu mult ca deja in vale se vede lacul Galeșu – mult mai mare decat cele intalnite pana acum. Se vede insa suficient de frumos si de aici, asa ca nu mai cobor pana la el.

In schimb ceea ce vreau sa fac e sa ajung pe traseul triunghi rosu in zona varfului Mare. Adica sa urc pe undeva printre pietre pana pe creasta aceea din spate:

Nu am vrut sa mai cobor pana la intersectia traseelor, am crezut ca daca traversez marea aceea de bolovani, voi iesi in poteca marcata undeva la baza crestei. Asta nu s-a intamplat – dar  macar am mers din piatra in piatra printre… flori de rododendron!

Am stat cu ochii pe… pereti (de piatra) sa zaresc un marcaj, dar n-am vazut nimic. Asa ca mi-am facut un plan dragut sa urc la nimereala pana in creasta – pe unde banuiam ca ar putea sa fie traseul marcat. Ma gandeam si ca e posibil ca traseul sa nu fi fost refacut si sa nu mai fie vizibil – asa ca m-am indreptat spre un horn cu putina verdeata pe unde ma gandeam ca as putea urca pana in creasta.

De fapt traseul era mult mai prin stanga, pe pantele mai line ce duceau sub varful Mare. De jos de-acolo insa n-am putut sa-mi dau seama de asta – dar recunosc si ca ma atragea acel hornulet – care de la distanta parea destul de usor de urcat. Au fost insa vreo 2 zone mai greu de trecut, dar cu atentie le-am trecut cu bine. In spate ramane marea de bolovani pe care am traversat-o dar si lacul Galesu in departare.

Urcusul a fost greu dar incitant – insa locul unde el m-a dus… Am iesit in traseul Portile Inchise, un traseu despre care auzisem ca ar fi mai dificil – si pe care voiam sa-l fac. Stiam ca aici voi iesi, dar mi s-a parut oricum ca am iesit mult prea spre dreapta (de fapt cam la jumatatea traseului) in loc sa ies mai spre stanga, mai aproape de varful Mare. Dar calculele se risipesc atunci cand privesc in partea cealalta a crestei!

In partea cealalta a vaii, departe, creasta Vacarea – Custura – pe care venisem eu in prima zi. Se vede atat de bine de aici, atat de spectaculoasa! E greu sa nu simti ca trebuie sa ajungi si acolo. Iar sub mine se vede atat de verde lacul Țapu, cu o insulita atragatoare ce pare sa pluteasca pe suprafata apei. Culoarea e data si de filtrul de polarizare, care a eliminat reflexia cerului de pe suprafata apei – altfel ar fi iesit mai bleu. In felul asta a ramas practic culoarea efectiva a lacului – dar ochiul nu asa o percepea, ci cu reflexii.

Era ora 13. Mai aveam timp destul la dispozitie, asa ca am pornit pe creasta spre stanga, cu gand sa urc si pe varful Mare. Buna alegere! Creasta e spectaculoasa, abrupta, iar poteca merge de multe ori pe marginea prapastiei. Uneori e greu de trecut din cauza jnepenilor sau a stancilor, dar per total cu grija se poate merge ok. Nu mi s-a parut mai grea decat portiunea de la vf Vanturarita pana in Curmatura Oale, din Buila-Vanturarita – dar cu siguranta mi-a amintit de ea.

In partea opusa, traseul duce spre varful Țapu si apoi spre Păpușa. Pe-acolo voi merge insa mai tarziu.

Dupa ce poteca mai urca putin, in spate se vad mult mai bine varfurile principale – dar si creasta pana la ele. Papusa, Coltii Pelegii, chiar si varful Bucura departe in spate. Iar in dreapta crestei e caldarea de unde am urcat eu.

Portiunea aceasta din traseul Portile Inchise am terminat-o destul de repede – si am ajuns astfel in saua dintre Varful Mare si Varful Lacul. E spatiu deschis destul, iarba multa dar si flori de rododendron. Hotarasc sa las aici micul rucsac improvizat, ca sa merg si mai usor pana la varful Mare. Nu-mi era greu din cauza greutatii, dar bretelele ma cam strangeau. Aici regasesc si marcajul triunghi rosu, acela pe care nu l-am gasit in caldarea lacului Galesu. Acum am vazut pe unde venea de fapt.

Urmatoarea portiune a fost poate cea mai frumoasa din toata excursia. Atat creasta pana la varful Mare, genul acela de urcus abrupt, fara o poteca evidenta – cat mai ales varful in sine – cu peisajele pe care le ofera. Mi s-a parut cel mai frumos varf din Retezat! Dar pana sa ajung la el, sa privim in jur!

Spre sud, recunoasteti deja creasta Vacarea – Custura. Vazuta de aici te face mai usor sa intelegi de ce am ales sa merg si pe-acolo.

Si urcusul in sine e atragator – foarte multa stanca, zone in care te mai ajuti si cu mainile… Si desigur, putina magie – sau mai bine zis iluzie: cand iesi pe primul varfulet si crezi ca gata, ai ajuns, realizezi ca mai ai de mers pana la varful principal. A meritat insa efortul de a urca mai departe!

Si uite asa din stanca-n stanca am ajuns pe Varful Mare  (2463m) – care… chiar este mare! Nu neaparat prin inaltimea proprie, cat prin faptul ca in jurul lui totul e mult mai jos – ceea ce chiar iti da senzatia ca esti foarte sus. In plus, faptul ca in jur sunt numai vai, iti permite sa vezi mult mai bine spre departari.

Spre nord-est, o creasta spectaculoasa pe care nu pare sa existe vreo poteca, iar in dreapta ei, valea Vasielu. Erau si vreo doua lacuri acolo, am vazut doar unul cam secat.

Dar cu siguranta directia in care iti fuge cel mai tare privirea este directia vest – directia varfurilor principale din Retezat. Care se vad de aici mai bine poate decat de oriunde altundeva! Varful Mare e cel mai inalt varf estic (2463), dar el are avantajul de a se afla un pic mai la nord de creasta principala – deci nu chiar pe linia crestei. Astfel incat poti sa vezi mai bine celelalte varfuri, toate intr-un singur cadru (pentru care mi-ar fi trebuit un obiectiv cu unghi mai larg).

Stand pe varful Peleaga trebuie sa privesti si intr-o parte si in alta ca sa vezi toate varfurile inalte, plus ca nu vezi… varful Peleaga! De aici ai poate cea mai de ansamblu priveliste asupra Retezatului – care de altfel mi s-a parut mai restrans ca suprafata decat ma asteptam. Destul de grupate crestele si varfurile – ceea ce e un avantaj, ca le poti parcurge mai usor.

Lacul Galesu se vede tare bine de aici, cu varful Retezat deasupra – varf care nu vrea sa dezvaluie din acest unghi de unde i se trage numele.

Am stat cam jumatate de ora pe acest varf – am facut chiar si un filmulet, sa se vada ce era de jur imprejur – ca si in alte directii peisajele erau super frumoase. Oricum, acest varf mi-a ramas in minte ca cel mai frumos varf din Retezat. Dar conteaza mult si cum prinzi vremea sau alti factori ce pot influenta felul in care te simti.

http://www.youtube.com/watch?v=cGbcfWbiDs4

Coborarea a fost fara probleme. Inainte sa ajung inapoi in traseu, unde lasasem rucsacul, ma culc putin printre florile roz – pentru ca cel mai bine arata si le vezi atunci cand esti la nivelul lor. Desigur, poti sa ai impresia ca ar trebui ele sa creasca inalte pana la nasul tau, dar s-ar putea sa ai de asteptat. Daca merita sau nu, daca e plauzibil sau nu (de la caz la caz), tu ar trebui sa stii.

A urmat apoi aceeasi portiune pe traseul Portile Inchise, de data asta mai pe la umbra unui nor binevoitor.

Curand am ajuns la locul unde intrasem in creasta cand am urcat prin horn – ceea ce inseamna ca de acum traseul e nou. Urmeaza o scurta oprire pe varful Țapul, unde gasesc florile roz pe care sa le asez la baza varfului Mare – ramas deja mult in urma.

In fata, traseul pana la Papusa se anunta spectaculos – cu o potecuta ingusta pe marginea vaii…

Cum care vale? Pai nu eram deasupra caldarii cu lacul Țapu? Asa e, eram. Dar dupa ce am trecut de varful cu acelasi nume, si caldarea de sub noi s-a schimbat – ceea ce inseamna ca acum sub poteca se vede Lacul Adanc, cu forma de ochelari din aia pentru filmele 3D. Varful Păpușa Mică se vede deasupra lui un pic in dreapta, iar varful Custura mai departe in spate. Peisajele se schimba foarte des aici in Retezat, asa ca luati-va carduri foto suficiente! Si baterii!

De pe malul lui perspectiva trebuie sa fie foarte interesanta – mai ales daca ai un obiectiv cu unghi mai larg. Pentru ca, fiind cam mic spatiul, e posibil sa nu poti cuprinde prea mult in cadru – varfurile si creasta sunt destul de aproape de lac. Oricum, nu e in plan sa cobor, asa ca merg mai departe spre Papusa.

Ajuns intr-o mica sa, pot sa vad pe partea cealalta a crestei, spre nord – si zaresc chiar lacurile din Valea Rea – pe care le-am pozat dimineata, cu oitele.

De-aici incepe urcusul un pic mai pronuntat catre varf – si tot aici gasesc si zona cu cablu metalic de care spuneau cei de la salvamont. Profit sa-mi fac si mie o poza, bucuros ca lanturile sunt inca in stare buna.

Si astfel, Portile Inchise au fost deschise. In urma mea ramane creasta pe care trece acest traseu – cu Varful Mare departe in spate.

Lacul Adanc pare mai micut, acum ca eu am ajuns asa sus…

Si saua Peleaga se vede printre stancariile de sub varful Păpușa…

Dar am urcat destul, e cazul si de-o mica pauza inainte sa urc iar. Stai, unde sa urc mai sus? Mai sus nu se poate, ca doar am ajuns pe varful Papusa. Ceea ce nu inseamna deloc ca am terminat cu urcusul pe ziua de azi, ca e abia ora 16.15. In urma se vede creasta pe care am urcat, traseul Portile Inchise si Varful Mare.

In partea cealalta, Peleaga, Bucura, Retezat – intr-o lumina cam proasta. Oricum se cam aduna nori pe cer, nu-i semn prea bun.

N-am stat prea mult pe varf si am coborat in viteza pana in saua Pelegii – de unde am urcat aproape la fel de repede pe varful Peleaga. Pe care pana ieri nu ajunsesem niciodata, dar pe care azi urc pentru a 3-a oara! Macar de data asta vad pe unde urc, nu merg orbeste prin ceață.

Lacul Peleaga are parte de o lumina putin mai buna  acum – conteaza mult pozitia soarelui, cu siguranta. Ai putea chiar sa-ti alegi traseul in functie de asta.

De pe varf se deschide iar panorama spre Bucura – o imagine care mi se pare deja clasica: valea imensa in care se afla lacul Bucura si varfurile ce o inconjoara.

Cu putin zoom se vad si lacurile aflate mai sus de Bucura, sub varful Judele: Ana, Florica, Viorica – ba chiar si taul Portii si putin din taul Agatat! Dar la ele voi ajunge in a 3-a zi.

In directia varfului Retezat vad si poteca pe care vreau eu sa merg mai departe – caci n-am de gand sa cobor direct la refugiu. Exista un traseu Banda Rosie care merge intai pe varful Custura Bucurei – apoi in saua Bucurei – de unde pot cobori spre malul lacului. Asa ca pornesc intr-acolo.

Unul din punctele forte ale acestei poteci e acela ca trece chiar pe langa Colții Pelegii – care arata spectaculos si de aici, nu doar cand ii vezi de jos in sus. In stanga de ei e potecuta mea, iar in dreapta se zareau lacurile din Valea Rea.

Daca tot vedem coltii, apoi printre ei trebuie sa se vada si vreo limba – de zapada. Mai interesant decat zapada in iunie insa e peisajul spre varful Papusa si varful Mare, vazut printre coltii Pelegii.

Cam prea impietrit peisajul in directia aceea – noroc ca are ce sa coloreze peisajul in partea opusa! Se vede pe poteca si varful Custura Bucurei, primul in calea mea si ultimul pe care trebuie sa-l mai urc pe ziua de azi.

In partea dreapta apare o noua vale – valea Pietrele. Se zaresc si doua laculete, care pe harta apar cu o singura denumire: Pietricele.

In spate, Coltii Pelegii mai mult se ghicesc de aici – cu siguranta nu apar la fel de spectaculosi ca din partea cealalta – dar creasta din aceasta parte a Pelegii mi se pare totusi foarte frumoasa.

Spre lacul Bucura (sud) apare interesanta si creasta cu varful Sântămăria (dreapta) si Slăveiu (stanga) – pe care o notez ca traseu posibil pentru ziua urmatoare. Frumoase si florile alpiniste – m-am bucurat mult ca am mai gasit rododendron inflorit – doar am venit in Retezat mai mult cu gandul la aceste flori decat la stancile verzi. Sau poate era combinatia dintre ele care ma atragea…

Ajuns pe varful Custura Bucurei (2370m), arunc o privire mai atenta si-n urma, spre Peleaga. Arata parca mai frumos din partea asta, cu ditamai caldarea sub el!

Dar ce e nou e traseul care coboara in saua Bucurei si imaginea varfurilor cu acelasi nume, alaturi de cea a varfului Retezat.

Se cam intunecase din cauza norilor, dar pe coborare mai am parte de o raza de soare – un fel de incurajare de final, sa ajung cu bine langa lac. In sa intalnesc si doi turisti unguri care urcasera pe la Pietrele. Stau si eu putin ca sa profit de faptul ca in acest loc exista semnal la telefon (si pe varfuri mai prindeam) dupa care incep coborarea spre lacul Bucura.

Si daca tot trec in viteza pe langa lacul Bucurel, care mi s-a parut cam saracut in apa, ii fac si lui o poza. Pe fundal, varful Slaveiu.

Si uite asa, dupa circa 11 ore de umblat singurel din piatra in piatra am ajuns inapoi la refugiu. Chiar, pe traseu n-am intalnit niciun turist pana in saua Bucurei, adica in primele 10 ore n-a fost nimeni. E drept ca era miercuri, dar oricum.

Pentru noaptea ce urma am montat cortuletul Ferrino pe malul lacului – si m-am inteles chiar foarte bine cu el, ca desi il am de ceva timp, nu prea l-am folosit. Aici insa am dormit foarte bine – afara de faptul mi-a fost cam frig cu sacul de vara.

Pe la ora 22 eram in cort si pe terasa refugiului inca era lume. La un moment dat am auzit un sunet de bete de trekking cazand pe podea – si mi-am amintit ca am uitat betele pe terasa – asa ca am iesit si le-am recuperat. Baietii s-au mirat ca am auzit sunetul tocmai de unde eram. Probabil sunetul circula mai bine cand aerul e mai curat.

Aceasta a fost ziua a 2-a a excursiei in Retezat. O zi in care am descoperit varfurile cele mai inalte si crestele stancoase. Ziua a 3-a avea programat ca ingredient principal… lacurile!

Ziua 3. Lac Bucura – lac Ana – lac Viorica – lac Florica – lacul Agățat – șa Jude – vf Sântămăria – vf Slăvei – lac Bucura. Lac Bucura – tăul Portii – șa Jude – vf Șesele Mari – lac Zănoaga (11h)

Daca tot m-a trezit racoarea diminetii, nu am pierdut prea mult timp in cort. Am montat aparatul pe trepied, am mai pus 3 haine pe mine si-am iesit sa vad ce pot captura prin zona. Pe la 05.50 isi fac aparitia primele raze de soare, care lumineaza varfurile Judele (stanga) si Bucura 1 (dreapta).

Din lacul Bucura apa se varsa in mici cascade spre vale, asa ca asez trepiedul printre pietre, filtrele pe obiectiv si o mana la caldurica in buzunar…

Pe la ora 8 am plecat cu bagaj micut pe traseul cu Punct Rosu spre saua Judele. Acest traseu e destul de scurt (2-3 ore pana in sa), dar te poarta pe langa si pe deasupra lacurilor insirate pe stanga potecii in vale. Primul care apare e lacul Ana (a nu se confunda cu lacul Sfanta Ana) iar mai departe in vale se vede si lacul Lia.

Deasupra lui, lacul Viorica – aparent stingher sub varful Judele. E interesant ca de jos in sus nu vezi decat cate unul, le vezi pe rand. Complet diferita e imaginea in sens invers.

Pe-aici poteca trece printre stanci si jnepeni dar ceea ce-mi atrage atentia brusc e fluieratul ce rasuna parca peste tot in jur. Cine ma fluiera asa de puternic? Sau e varful Judele care-o fluiera pe Papusa?

De fapt fluieratul e facut de mascotele Retezatului: marmotele! Chiar imi doream sa le vad, avand in vedere ca nu vazusem niciodata aceste animale. Si nu doar ca le-am vazut, dar le-am putut si fotografia de aproape. M-am si mirat ca nu au fost mai sperioase – alteori sunt. Poate a contact si faptul ca, fiind singur, am putut sa ma apropii mai mult fara sa ma simta. Cand sunt mai multi oameni pe poteca, galagia e mai mare si atunci te simt mai repede.

Foarte pufoase si interesante, cu gheare lungi si ascutite – dar… cam nepasatoare asa, cam reci. Nu tu un zambet, o atentie, o ciocolata proaspat invelita in staniol…

Pe masura ce urc, lacurile se vad tot mai bine in urma. Apare si lacul Florica in peisaj – tinandu-se de mana cu Viorica.

Urmeaza un urcus mai abrupt, care duce pana la urma la Lacul Agățat. Aici am gasit si cateva paraie de apa de unde am baut – chiar daca proveneau probabil din topirea  zapezii aflata langa acest lac. Tare frumos si varful Judele vazut de aici.

Lacul Agatat mi-a placut cel mai mult dintre aceste lacuri – din cateva motive: era cel mai accesibil (poteca trece chiar pe langa el, pe o limba de zapada) – si deci l-am putut vedea mai bine. Pe fundal se vede culmea cu varful Slaveiu, pe care am mers mai tarziu.

Avea pe mal flori de rododendron care rezistasera caldurii – aici fiind mai racoare decat in alte parti…

Era cel mai inghesuit intre stancile muntilor (ceea ce-l facea mai greu de pozat) si avea o bucata de zapada foarte interesanta care intra in el…

S era cel mai sus! Asa ca peisajul in vale era cel mai frumos de aici. De fapt trebuia sa mai urci putin deasupra lui – acolo gaseai niste stanci pe partea stanga, de unde puteai privi spre vale, spre celelalte lacuri…

De la Lacul Agatat poteca urca destul de sustinut pana in saua Judele. Dar e un urcus frumos, cu unele pasaje mai dificile si cu peisaje frumoase permanent. Aici e de venit insa mai la apus, cand lumina cade mai bine pe lacurile din vale.

Din saua Judele am privelisti pentru prima oara spre zona lacului Zanoaga – pe care-l intuiesc pe-acolo pe dupa culmi. Senzatia a fost una ciudata, de genul… “asa mic e Retezatul?”. Toate sunt destul de aproape unele de altele, ceea ce le face mai accesibile – dar nu stiu de ce aveam impresia ca suprafata e mult mai mare.

Din sa nu merg insa spre Zanoaga. Planul e sa urc si pe varful Santamaria – chiar daca marcajele nu au mai fost refacute. Poteca e marcata totusi cu momai de pietre, care pot fi urmarite destul de bine. Ajuns un pic mai sus, vad si mai bine lacurile de sub mine – pe care le inconjor de flori roz, gasite la inaltime.

Varful Judele se vede si el foarte interesant – parca pietrele acelea au fost asezate pe creasta special pentru a-l scoate pe el in evidenta.

Inspre vest vad acum foarte bine lacul Judele (sub mine), dar si lacul Zanoaga la departare. Acolo voi campa in aceasta seara, dar aceea nu este inca directia mea. Se vede insa bine creasta pe care se merge pana acolo.

De pe varful Sântămăria vad si caldarea cu lacurile Ascuns sau Răsucit, inspre sud. Initial ma gandeam ca as putea sa cobor si la ele, dar acum imi dau seama ca ar fi un foarte mare ocol.

Creasta pe care ma aflu este diferita parca de celelalte. Poate pentru ca traseul nu a fost remarcat, poate pentru ca e mai pietroasa decat altele – lipsa unei poteci clare contribuind si mai mult la aceasta senzatie. Mergi pe pietre, nu pe o poteca. Uneori te si cateri, te tii si cu mainile… Nu e foarte dificil in conditii bune, dar n-as vrea sa ma prinda vremea rea pe aici!

Urcusul pana pe varful Slăveiu parca ar fi un urcus pe stavilopozii aceia asezati pe malul marii.

Peisajele de pe aceasta creasta sunt mereu spectaculoase, avand in vedere cat de ingusta este. Inseamna ca ai vai mari sub tine tot timpul – iar la distanta, varfurile se intrec sa-ti atraga atentia.

Din aceasta parte aflu si eu de unde vine denumirea varfului Retezat! De-aici chiar se vede ca un urias a dat cu sabia si i-a taiat varful. Pe care probabil l-a mutat pe o alta creasta si astfel a aparut varful Judele.

Lacurile Bucura si Ana, cu varful Peleaga deasupra…

Termin cu creasta stancoasa a Slaveiului si ajung intr-o zona cu mai multa iarba. Am petrecut aproape 3 ore pe aceasta creasta – asta si pentru ca am facut pauze mai lungi in locurile cele mai frumoase. Adica acolo unde puteam sta la soare pe iarba, pe marginea vaii… cu privelisti incredibile. Zone cu privelisti erau multe, zone cu iarba mai putine.

In valea dinspre vest vad lacurile Rasucit – care are o culoare deosebita si lacul Urat – care… saracutul, chiar pare mai urat decat celalalt, pentru ca e mai negricios. In departare in dreapta se vede lacul Zanoaga – de care m-am indepartat, dar la care voi ajunge pe seara.

Daca tot am reintrat in traseele marcate (sunt mai multe pe-aici), le parasesc putin pentru a ajunge pe marginea caldarii lacului Slavei – care e unul din alea mai mari un pic.

De-acum urmez tricolorul de marcaje pentru a ajunge inapoi la Bucura. Traseul coboara mai intai pe pietre, apoi potecuta traverseaza zone inierbate in care apar si mici paraie numai bune sa te racoreasca.

Pentru pozele cu apa care curge am folosit o viteza de expunere mica – pentru ca voiam sa se vada miscarea apei. Ca sa poti folosi o viteza de 1/20sec ziua, cand lumina e puternica, iti trebuie fie un filtru ND (full), fie o diafragma cat mai inchisa (in cazul asta F22). Diafragma inchisa a avut avantajul de a scoate clar si prim planul si fundalul, dar si dezavantajul de a scoate in evidenta petele de pe senzor – pe care pentru exemplificare le-am lasat acolo (pe cer). Ele pot fi scoase destul de usor in Photoshop. Ca sa evit sa iasa pozele miscate din cauza vitezei mici, am fixat aparatul pe o piatra – ca trepiedul il lasasem la tabara.

Desi traseul ducea direct spre lacul Bucura, am preferat sa fac un mic ocol ca sa ajung si pe malul lacului Ana. Destul de mare si el, inconjurat de crestele pe care tocmai fusesem, cu o apa super limpede si cateva floricele pe mal. Un loc foarte frumos si linistit, intins, numai bun de o pauza de… o zi.

Si astfel am ajuns inapoi pe malul lacului Bucura, dupa un circuit de aproape 6 ore. Mi-a luat mult mai mult decat ma asteptam, dar recunosc ca nu m-am grabit. Am facut mai multe pauze decat de obicei, pauze mai lungi de stat pe iarba pur si simplu si… visat. La ce ai putea sa visezi mai mult decat ceea ce aveai deja in jurul tau? Hmm… chiar nu lipsea nimic? Daca nu lipsea nimic, poate ramaneam acolo.

Am mai stat pe-aici vreo ora, cat mi-am pregatit ceva de mancare la mesele de langa refugiu. Am mai stat de vorba cu unul din salvamontisti, apoi mi-am luat rucsacul cel mare in spate si am pornit spre lacul Zănoaga. Dar nu pe acelasi traseu pe care am plecat dimineata, ci un pic diferit. Ca sa ajungi in saua Judele poti merge fie pe Punct Rosu, cum am facut dimineata, fie pe Banda Galbena, pe unde am mers acum. Iar traseul trece pe langa doua lacuri noi…

Tăul Porții mi-a placut poate cel mai mult – poate chiar mai mult decat taul Agățat – acela cu zapada. Am zis eu ca de pe malul lor le vezi mult mai bine frumusetea…

Varful Judele arata de aici incredibil de frumos, iar apa are desigur o transparenta un pic halucinanta, mai ales cu unduirile pe care vantul le creaza…

In zona intalnesc un grup de turisti un pic mai in varsta – iar grupul lor ma duce cu gandul la Floarea de Colt – asa ca ii intreb de unde sunt. Ma bucur sa aud ca sunt din Brasov, asa ca-i intreb daca ajung acasa pana duminica – dar imi spun ca nu. Putin dezamagit le spun ca pana duminica aveam expuse fotografii cu peisaje la galeria Europe, in centrul Brasovului. Raspunsul ma uimeste si ma bucura in acelasi timp: “aa, am trecut pe la expozitie, foarte frumoase fotografiile!” :))

De la tăul Porții se poate urca spre varful Bucura, dar acum cobor putin spre lacul Agățat, pentru a merge spre saua Judele si lacul Zanoaga. La lacul Agatat am fost si de dimineata, dar lumina e alta acum…

Lumina e cu siguranta mult mai buna spre vale, spre sirul de lacuri pe care le vazusem dimineata. Asa ca nu ezit sa ma catar un pic la locul acela dintre stanci, de unde ai cea mai buna priveliste…

Poteca urca destul de abrupt, uneori e nevoie de ajutorul mainilor, iar efortul e crescut de faptul ca rucsacul greu cere muschilor mai multa forta. Dar asa-i pe munte! Mie imi place urcusul! Mai ales cand, ajuns sus, poti sa vezi atat de frumos poteca pe care tocmai ai urcat! Deasupra ei, varful Judele, iar in spate in stanga, Retezatul si in dreapta varful Bucura 1.

Nu urc nici de aceasta data pe varful Judele – desi eram tentat. Mai am insa o sansa si ziua urmatoare, cand ma voi intoarce pe-aici. Acum incep insa traseul spre Zanoaga, pe Punct Rosu. Inspre nord se deschide sub creasta caldarea cu tăurile Bârlei – lacuri aflate in rezervatia Gemenele – ca mai toata partea vestica a Retezatului.

Poteca spre Zanoaga e destul de lina la inceput si ocoleste pe stanga varful Bârlea. In partea dreapta valea e mult mai stancoasa si abrupta, forma circulara a caldarii iese repede in evidenta.

Dupa ce trec de acest varf ajung in saua dinainte de varful Șesele Mari – de unde pot vedea pe partea dreapta Lacul Negru. E o senzatie interesanta sa stii ca privesti spre o rezervatie stiintifica, o zona unde accesul este limitat si omul are o influenta mult mai mica decat in alte parti. Nu sunt multe astfel de rezervatii in Romania.

In partea opusa a crestei, spre sud, se vede o alta caldare plina de laculete – iar in departare, creste din muntii Godeanu.

Poteca marcata cu Punct Rosu incepe sa coboare spre Zanoaga de undeva de sub varful Șesele Mari, dar eu hotarasc sa raman pe creasta si sa o urmez spre vest, ca sa pot face cateva fotografii spre lacul Negru dar si spre alte lacuri ce se ascundeau in partea cealalta a crestei. Lacul Zanoaga mai poate astepta putin, cat ii dau ocol si-ajung in partea cealalta a lui…

Ajuns iar pe limita rezervatiei pot vedea acum lacul Negru mult mai bine – si nu-mi pare negru deloc! Deasupra, varful Retezat pare urias – inaltimea lui fiind pusa in evidenta si de caldarea imensa de sub el.

Pentru ca nu multa lume vede acest lac, mai adaug o fotografie facuta cu zoom.

In spatele meu, spre est, crestele pe care fusesem mai devreme, sau poate ieri. Varfurile devin din ce in ce mai usor de recunoscut dupa ce ai fost pe ele… De fapt asta nu-i de-ajuns, o harta ajuta poate chiar mai mult!

Inaintand cu greu printre pietrele de pe creasta, ajung pe un alt varfulet – de unde vad inspre vest o noua caldare, cu alte lacuri ascunse de obicei de privirile trecatorilor. E vorba de Tăurile Radeș. Lacul Cârligu s-a vazut si el odata ce-am inaintat pe creasta, dar am ales imaginea aceasta pentru ca in ea apare si varful Radeșu Mare (2259m).

In partea mai lina a crestei, lacul Zanoaga impresioneaza prin dimensiuni si culoare. Dar nu doar dimensiunea lacului e mare ci si a zonei – care mi-a dat senzatia ca ma aflu undeva la marginea Retezatului, acolo unde pietrele se termina si iarba pune stapanire iar pe munte.

Ajung in cele din urma in zona cu iarba, dar nu mai urc si pana pe varful Radeșu Mare (2259m) – care pe alta harta apare cu numele Zănoaga. Acel varf ar fi fost foarte interesant de urcat, pentru ca de-acolo ai vedere spre lacul Zănoaga Mica – unul din putinele lacuri pe care nu le-am vazut in aceasta excursie (daca nu cumva singurul). Prefer insa o pauza pe iarba moale, cu privelisti total diferite de cele pe care le-am avut pana acum. Absenta stancilor e foarte interesanta, parca n-as mai fi in Retezat aici, ci intr-un munte mult mai… pastoral. Imi place asta.

Pe-aici mi-a cazut in iarba un capacel de la betele de trekking si am stat sa-l caut – dar referitor la betele mele recent achizitionate (husky), pot spune ca au fost de nepretuit in aceasta tura! Mi-au oferit o stabilitate incredibila pe stancile instabile iar aderenta pe care varful metalic o avea cand il puneam pe pietre m-a uimit! O alta bucurie mare in privinta lor e aceea ca in sfarsit am trecut la bete cu sistem “click”, fara filet!

Reintru in traseul marcat (triunghi rosu) si incep coborarea spre refugiul de langa lacul Zanoaga.

La refugiu mi-am acceptat cu “stoenicism” mustrarile cu privire la faptul ca am parasit traseul marcat si am mers pe creasta. M-am dus apoi in partea sud-vestica a lacului sa imi iau apa de la izvor – pentru gatit si pentru ceai.

Din urma a venit si un grup de turisti straini, asa ca nu am avut singurul cort montat in zona in aceasta seara.

Pentru ca in noaptea precedenta imi fusese cam frig doar cu sacul de vara, am cerut de la baietii de la salvamont o patura – dar am primit un sac de dormit, asa ca l-am bagat pe al meu in acesta si am dormit boiereste toata noaptea!

A 3-a zi petrecuta in Retezat a fost si ea plina de peisaje incredibile – la care lacurile au avut o contributie importanta. Niciodata nu am vazut atatea lacuri intr-o singura zi! Atunci cand voi reveni insa in Retezat, voi petrece mai mult timp pe malul lacurilor si mai putin deasupra lor. Pentru fotografii, desigur. Pana atunci insa… mai am o zi plina de trait si de mers: ziua a 4-a!

Ziua 4. Lac Zanoaga – vf Judele – vf Bucura 1 – vf Retezat – culmea Lolaia – cabana Pietrele – cabana Cârnic – Ohaba de sub Piatra (12h)

Incep cu o paranteza: acum cand am scris mai sus traseul ultimei zile mi-am dat seama ca eu am mers 4 zile la rand cate 10-12 ore pe zi. Ce tare.

Dimineata zilei de vineri, 29 iunie, nu se anunta promitatoare. Nori negriciosi acopereau crestele – dar sperante ca va fi mai bine existau. Un indiciu in acest sens erau cele cateva raze ce se strecurau spre  lacul Judele.

Am pornit spre saua Judele pe la ora 8, ca de obicei. De data asta pe traseul marcat cu Punct Rosu – pe care nu mai fusesem. Ma asteptam la un urcus scurt si chiar asa a fost – dar destul de obositor – cel putin pana am iesit in potecuta de pe creasta.

Aici ceața imi place – de aici traseul pana in sa e comun cu cel parcurs in ziua precedenta. Asa ca nu-mi fac prea mari probleme si ma bucur de momentele in care vantul imprastie un pic norii si ma lasa sa privesc in jur.

Destul de repede ma apropii de ultimul urcus, acela pana in sa. Foarte frumoasa portiunea aceasta de traseu, destul de lina si incitanta – datorita ceții.

Desi acum e ceață si peisajul de pe varful Judele ar fi fost poate mai impresionant ieri, hotarasc sa nu las sa scape aceasta ocazie. Asa ca-mi las rucsacul printre stanci si incep catararea pana pe varful langa care ma aflam deja a 3-a oara in aceasta excursie.

Nu mai stiu daca pur si simplu nu-l mai gaseam, sau inca nu-mi cumparasem al doilea card foto (unul de 4gb), dar in aceasta excursie am avut doar cardul de 8 giga. Pentru ca in primele zile fotografiasem si la rezolutie maxima (L), desi eu de obicei trag la rezolutie medie, acum cardul incepea sa se umple. Asa ca in ultima parte am fotografiat si la rezolutie mai mica (S). Mentionez asta doar in ideea ca nu se moare din asta, rezolutia nu-i chiar cel mai important lucru. Pozele au iesit la fel de bine si atata timp cat nu am de gand sa le printez A2, nu-i mare diferenta. Si eu chiar printez!

Apropo, eu n-am fotografiat niciodata in format Raw, doar Jpeg. Prefer ca fotografiile sa fie cat mai gata din aparat, sa nu pierd prea mult timp acasa cu ele si nici sa-mi umple hard disk-ul dupa fiecare excursie. Foarte rar am simtit ca am pierdut o imagine pe care as fi putut sa o salvez daca ar fi fost in format Raw. Nu contest avantajele acestui format – la post procesare poti obtine rezultate mult mai bune decat daca lucrezi pe jpeg – dar momentan el nu e pentru mine ci pentru fotografi mult mai pasionati si avansati. Si cred ca multi oameni il folosesc ca un fel de moft, ca e mai cool sa tragi raw (sau mai usor).

Urcusul pana pe varf nu e marcat, dar se poate intui daca esti atent. Parca stancile te conduc cu prizele lor exact pe unde trebuie. Un urcus spectaculos si destul de scurt, iar sus pe varf parca e si mai tare, acum ca e si ceață in jur! Sansele ca un moment unic sa se intample sunt mai mari in astfel de conditii decat in conditii de vreme perfecta.

N-am prins chiar ce voiam eu sa prind – un moment cu norii sub mine, dar nu ma plang. Ma bucur ca am ajuns si pe acest varf – ca puteam la fel de bine sa trec pe sub el si a treia oara, fara sa-l urc. Dar e spectaculos si merita urcat! Mai spectaculos decat Peleaga sau Papusa – cel putin ca aspect propriu. Despre peisajele de la departari nu pot spune, ca de-aici n-am prea vazut departarile.

Ma intorc in sa, recuperez rucsacul si cobor poteca deja bine stiuta. Frumoasa poteca asta, mai ales vazuta din sa. Ajung rapid si la Lacul Agatat, pe care nu ma abtin si-l fotografiez inca o data. E tare frumos! In spate se vede varful Bucura 1 – spre care ma indrept acum. Voi avea ceva de urcat…

In timp ce urcam spre Tăul Porții, in urma mea a aparut si o capra neagra – pe care am asteptat-o sa treaca peste o limba de zapada ca sa o pot surprinde mai bine. Era oricum cam departe, dar m-am bucurat sa o vad, caci a fost singura caprita pe care am vazut-o in Retezat.

Am fost fluierat in aceasta zona si de marmote, dar nu le-am mai urmarit cu acelasi interes. Urcusul sustinut tine pana in Poarta Bucurei, pe marcaj Banda Galbena. Ajuns acolo pot vedea pentru ultima oara in aceasta excursie, lacurile Florica, Viorica, Ana, Lia, Bucura si Portii – si inca vreo 2 mici pe-acolo.

De-acum am intrat pe un traseu complet nou, spre varful Bucura si apoi spre varful Retezat. Momentan insa privelistea cea mai spectaculoasa e spre varful Judele, care troneaza in mijlocul imaginii.

Absolut impresionanta bucata asta de creasta ce coboara din varful Judele…

Dar sa privim si inainte, nu doar inapoi (o voi mai face oricum!). In fata se inalta varful Bucura 1, iar departe in spate, varful Retezat. Par asa departe, dar voi trece de amandoua curand…

Spre vest vad acum pentru prima oara lacul Știrbu – iar in departare, culmi din muntii Țarcu.

Pe masura ce urc spre Bucura 1, varful Judele ramane tot mai in spate – dar pare ca deja l-am depasit si-n inaltime.

Ca sa urc pe Bucura 1 (2439m) am parasit traseul marcat (BG) si am inceput sa urc abrupt, pe unde am considerat mai usor. De fapt nu era nevoie sa fac asta, dar n-am stiut ca la varf se ajunge mult mai usor pe traseul marcat (BR) ce urca din acest traseu in saua dintre Bucura 1 si Bucura 2.

Evident ca am iesit intai pe un varfulet mai mic, de unde am putut vedea ca mai am nitel pana in punctul cel mai inalt. Traseul marcat a ramas undeva pe stanga, mai jos.

Pe Bucura 1 e parca mai salbatic decat pe Papusa sau Peleaga. Nu stiu de ce am senzatia ca mai putina lume urca pe acest varf decat pe celelalte – poate si pentru ca spatiul pe varf e mai putin primitor, cu toti bolovanii aceia mari. Eu insa ma simt foarte bine printre ei!

Dar sa privim si-n jur! Suntem pe unul din cele mai inalte varfuri ale Retezatului, asa ca avem ce vedea! De unde sa incep? Sa-ncep cu partea nevazuta pana acum – caldarea dinspre nord, cu lacul Stânișoara si culmea cu acelasi nume in dreapta si varful Retezat in stanga. De la varful Retezat se vede cum merge in continuare spre nord, culmea Lolaia, pe care am si coborat mai tarziu. De fapt, daca urmariti cu privirea valea aceasta, veti ajunge in cele din urma la zona de campie de la baza muntelui. Mai mergeti si prin acea campie vreo 10 km si veti vedea cam unde am ajuns eu mergand pe jos in aceasta zi.

Spre vest, lacurile Știrbu (mai aproape) si, pentru prima oara, lacul Gemenele. Am parte si de o raza de soare, asa ca lumina e chiar draguta in acea directie, chiar daca a trebuit sa mai umblu putin la contrast acasa.

De la varf am coborat spre nord pana am intrat (destul de rapid) in traseul Banda Rosie – care venea de la Bucura 2. De-aici inca putin si sunt inapoi in traseul Banda Galbena in directia varfului Retezat. Poteca e frumoasa, merge lin pe marginea caldarii cu lacul Știrbu. O singura zona mai abrupta, unde terenul s-a surpat nitel, e semnalizata ca atare.

Ajung in Saua de Iarna, unde fac si o pauza de hidratare si de rontait. De-aici vad foarte bine si caldarea dinspre nord, cu lacul Stânișoara – care e plina de grohotis, de bolovanii tipici pentru acest munte.

Dar gasesc in zona si rododendron. Stiam eu de ce vin in iunie. In alte perioade cred ca peisajul e mai anost, cand sunt doar stancile acestea gri-verzui si nicio alta culoare. Bine, si petele de zapada pot da farmec peisajului…

Continuarea spre Saua de Vara de sub varful Retezat a fost putin altfel… cred ca aici am simtit un fel de… nerabdare. Era zona dinaintea ultimului urcus important pe care-l aveam de facut, zona dinaintea ultimului varf – acela care da si numele masivului. Iar urcusul pe care-l aveam de facut, cei 220 de metri diferenta de nivel… se vedea ca cel mai impunator urcus de pana acum.

In sa mai intalnesc cativa oameni care pornesc si ei spre varf. Eu o iau inainte, pentru ca vreau si sa cobor in aceasta zi, asa ca trebuie sa ma grabesc. Urcusul e solicitant, dar parca nu l-am simtit asa obositor ca pe altele. Pauze de cateva secunde din cand in cand si in vreo 40 de minute ajung pe varf – la 2482m altitudine. Sub mine, lacul Ștevia, pe care-l vad pentru prima oara.

Nu prea-mi place sa pierd timpul pe traseu cand nu e cazul. Ba mai mult, cand stiu ca exista riscul sa prind nori pe varf in loc de senin. Prefer sa ma misc mai repede si sa stau mai mult pe varf, decat sa fac mai mult pe traseu si sa stau mai putin pe varf. Dar asta depinde de situatie, de persoanele cu care sunt etc. Iar acum mi-am intrebat coechipierul cum prefera si mi-a raspuns ca e ok orice decid eu.

Am facut bine sa ma grabesc, pentru ca in felul asta am avut parte si de cateva momente cu soare – care mai apoi a fost acoperit complet de nori. Doua imagini mi se par mai relevante pentru privelistea de pe varf: in directia din care am venit!

In departare spre est se vede varful Mare – care e oarecum concurentul direct pentru varful Retezat – fiind si el asezat cumva in afara zonei centrale, oferind privelisti mai de ansamblu decat varfurile din zona lacului Bucura.

Inca nu eram hotarat pe unde sa cobor de la varf, dar m-am hotarat destul de repede – alegand varianta cea mai directa spre satele de la poale: culmea Lolaia. Oricum, orice varianta as fi ales, urma o coborare extrem de solicitanta! Asta e de fapt un aspect tipic pentru varfurile cu forma piramidala – care sunt inconjurate din toate partile de vai: urcusul pana la ele e greu de oriunde ai urca – iar coborarea nu e nici ea mai usoara. La fel e si la varful Leaota sau in Penteleu – cu diferentele de rigoare.

Pe la ora 2 si ceva incep asadar sa cobor pe poteca abrupta, urmarind marcajele Banda Galbena. Ceata e parca mai deasa pe-aici, ii vad mai clar marginile – dar stiu ca voi iesi din ea pe masura ce cobor. Varful ramane insa in spatele meu inconjurat de ea…

Coborarea a fost tare solicitanta, cu tot cu betele de trekking. Abia asteptam sa intru pe teren mai plat. A fost cea mai grea coborare din toata excursia. Noroc ca nu a durat mult si m-am apropiat repede de saua Lolaia.

Pana sa ajung insa in șa zaresc printre stanci lacul din stanga mea, lacul Ștevia. Frumusel si el, dar are ghinionul de a fi al nu mai stiu catelea pe care-l vad, asa ca nu-i acord prea multa importanta. Deasupra lui, varful Prelucele.

Inaintez cu viteza printre pietrele de pe culmea Lolaia, iar varful Retezat ramane tot mai in urma. Si din aceasta parte pare o matahala de piatra, ditamai namila de varf masiv si impunator. E ceva tare diferit in legatura cu acest varf, fata de celelalte – e mult mai masiv parca, mai puternic…

Spre nord, cele doua vai paralele sunt vaile Râușor (stanga) si Nucșor (dreapta) – iar pe cea din dreapta voi merge si eu spre campie. Se vad departe si satele unde vreau sa ajung – cu vreo ocazie speram eu. Imi venise mie o idee sa nu cobor pe vale ci sa merg pe culmea dintre cele doua vai. Pe harta aparea o potecuta, dar as fi facut mult mai mult – asa ca pana la urma am hotarat sa cobor spre dreapta.

Coborarea am facut-o pe Cruce Albastra – indicatoarele anuntau un timp mai scurt pe aici pana la cabana Pietrele (1h) decat daca as fi continuat pe Banda Galbena (1h15min). Asa ca ma indrept cu pasi repezi spre padure, luandu-mi ramas bun de la crestele impietrite ale Retezatului – si mai exact, de la varful Bucura 1 – care se vede departe in centru. Am fost pe el mai devreme?

Pe traseu nu mai gasisem apa de ceva vreme, dar cred ca mai aveam. Eram oricum si cam insetat si cam flamand, transpirat tot si plin de praf… dar intrasem de ceva vreme pe pilot automat, asa ca am mers foarte bine. Iar in padure am avut parte si de cateva mini cascade si deci… de un rau unde sa ma spal! A fost placuta reintrarea in padure – cred ca dupa atatea zile de stat numai pe stanci mi-era dor sa ating un copac, sa simt pamant sub picioare, sa simt ceva de care sunt mult mai apropiat. Oricum, excursia a avut foarte multe elemente pe care nu le-am amintit – poate urmarind doar pozele, sau chiar si textul, pare ca a fost totul usor si frumos. Sunt atatea aspecte de care trebuie tinut cont insa…

Pe langa cabana Pietrele am trecut rapid. Am ajuns aici dupa circa 3 ore de la varful Retezat, adica destul de mult. Era ora 17.44, era tarziu. M-as fi oprit putin la centrul de informare sa cer detalii despre masini de ocazie, distante, sate etc – dar cladirea centrului era nitel mai sus decat poteca si n-am mai urcat pana acolo.

Intrasem pe net de pe mobil inca de cand eram pe creasta (de fapt acolo am avut semnal, aici pe vale nu prea era) – asa ca aflasem cam ce trenuri am. Spre Brasov nu mai aveam sanse sa prind, asa ca n-aveam decat sa incerc sa prind un tren pentru Bucuresti. Asa ca am pornit cu viteza spre vale, schimband bocancii cu sandalele – desi era deja tarziu, incepusem sa-mi simt talpile dureroase.

M-am oprit si la cascada Lolaia, unde m-a amuzat trepiedul de lemn montat acolo special pentru poze self-timer. Cascada e chiar frumoasa…

Am trecut rapid si pe langa cabana Cârnic – unde era lume mai multa, erau masini mai multe… dar care abia venisera. Niciuna nu pleca spre sate se pare, asa ca incepusem sa-mi pierd speranta. Picioarele ma dureau, dar dupa primii 10 km reusisem sa ignor acea durere enervanta. Numai bine ca a aparut si asfaltul – care inrautateste tare mult lucrurile. Preferam sa merg pe iarba, pe langa drum.

M-am gandit de mai multe ori ca poate ar fi mai bine sa ma opresc, sa pun cortul intr-o poienita insorita, cu priveliste spre varfurile de la care am venit eventual, sa stau si sa-mi gatesc ceva… sa ma opresc! N-am reusit. Preferam sa prind trenul de noapte, ca a doua zi sa fiu deja in Bucuresti. Sau in Brasov la expozitie.

De cand am ajuns la asfalt mi-au revenit sperantele ca as putea gasi o ocazie in primul sat – de care ma apropiasem. Soseaua trece la un moment dat peste un pod aflat la inaltime si imaginea sub mine mi se pare chiar frumoasa!

In Nucșoara, primul sat, nu a trecut parca nicio masina. Si a fost destul de lungut. A urmat apoi o zona fara case, printre gradini, lanuri de porumb sau coline micute arse de soare. Nimic. Kilometru dupa kilometru, pas dupa pas, satul Mălăiești, alti kilometri, drumul pare sa nu se mai termine! Doar mancarea o terminasem. Mai aveam parca niste mieji de seminte de floarea soarelui, pe care i-am mancat cu pofta.

Nu stiu cum de am mers atat. Am vrut sa merg atata timp cat mai aveam o sansa sa prind trenul acela. Daca m-ar fi luat o ocazie in urmatoarea  ora, l-as fi prins. Asa ca am mai mers. Daca m-ar fi luat in urmatoarea jumatate de ora, l-as fi prins. Asa ca am mai mers. Daca m-ar lua in urmatoarele 10 minute, poate as prinde trenul…

Abia in satul Sălașu de Sus a oprit o masina si m-a luat. Erau doi tineri care fusesera pe munte, am avut noroc. Mai erau vreo 5-7 km pana in Ohaba de Sub Piatra – pe jos n-as fi prins trenul. Chiar si asa, n-am stiut exact unde sa cobor, asa ca n-am coborat in Ohaba. Am mai mers cu ei pana in Sântămăria Orlea.

De fapt cred ca din Ohaba voiam sa iau un tren Regio pana in Petrosani, apoi sa iau un InterRegio. Ajuns aici insa am ratat trenul Regio, asa ca nu-mi ramane decat sa iau direct trenul IR. Ceea ce-nseamna ca am timp sa intru intr-un magazin sa-mi iau un iaurt, ceva de rontait si de baut – poate si o inghetata. Apoi… sa merg mai departe. Gara cea mai apropiata se afla in Subcetate – si nu e la soseaua nationala – mai trebuie sa merg vreo 2-3 km pana la ea. Nu-i nimic, parca mi-am mai revenit. Am mers agale pe drumul asfaltat pana am iesit dintre case, apoi pe un drum prafuit, pe malul raului Strei. In total am mers pe jos vreo 22 de km. De la cabana Pietrele pana in Sălașu de Sus, apoi pana la gara, unde am ajuns pe la ora 21.40.

Pana sa se intunece am prins in departare creasta Retezatului. O imagine ce mi se pare parca mai puternica decat toate celelalte pe care le-am surprins aflandu-ma acolo. Nu pentru ca ar fi ea cine stie ce, doar pentru ca… arata cat de mult am mers in aceasta zi! Exceptand vreo 10-15 km facuti cu masina… practic am ajuns de-acolo de sus pana aici… pe jos. De fapt in imagine se vede varful Retezat, dar eu venisem de la lacul Zanoaga – mult dincolo de el.

Am ajuns astfel in gara Subcetate – unde am mai asteptat vreo ora pe o banca. O asteptare tare placuta. Pentru ca in sfarsit am putut sa ma opresc. Si nu oricum ci… invingator. Mereu am simtit drumul de intoarcere spre casa foarte placut – pentru ca e insotit de un sentiment care in timpul excursiei imi lipseste: sentimentul ca totul a fost bine pana la capat! Abia acum, abia in gara, in tren… pot sa zambesc complet linistit, pot sa ma relaxez cu totul. Nu simt tristete pentru ceea ce ramane in urma, pentru ca plec, nu simt neaparat o bucurie speciala pentru ca ma intorc acasa. Din pacate acasa nu ma asteapta (momentan) nimic mai frumos decat asta. Doar… noi inceputuri. Drumuri noi, oameni noi, planuri noi. Exista insa o constantă. Eu. Aceleasi vise, aceleasi credinte, aceeasi dorinta enorma ce ma face sa merg mai departe. O dorinta ce nu are nicio legatura cu muntele.

…

Astfel am incheiat prima mea aventura din Retezat. 4 zile extrem de pline, 4 zile in care chiar am simtit, foarte puternic,  faptul ca… am facut tot ce se putea face! Am mers atat de mult, in atat de multe zone, pe atat de multe varfuri si poteci frumoase, incat am simtit la cel mai serios mod ca… am vazut tot ce era de vazut! Stiu ca nu e deloc asa, sunt cateva poteci marcate pe care as mai fi vrut sa merg, dar asta a fost una din senzatiile predominante la finalul acestei excursii. O excursie absolut impresionanta pentru mine – si sper eu, macar putin si pentru cei ce vor citi acest jurnal.

Am facut cam 1500 de poze – mai multe ca niciodata – nu-i de mirare ca mi-a luat atat de mult sa le sortez. Nici n-am pus inca albumul pe Picasa – sper sa reusesc curand. Am preferat sa scriu intai jurnalul – pentru ca el completeaza mult mai bine povestea din spatele imaginilor… decat o pot face imaginile. Oricum cred ca e jurnalul cu cele mai multe poze (peste 200) – si va asigur ca a fost nevoie de multa munca si mult timp ca el sa existe. De aceea apreciez daca-mi spuneti si mie in cateva cuvinte ca ati trecut pe-aici 🙂

…

Retezatul este un munte spectaculos! Clar, îi pot oferi asta. Cu siguranta nu trebuie ratat! E incredibil de fotogenic – si eu nici macar nu am prins momentele cele mai bune pentru a-l poza. Nici nu m-a interesat in mod deosebit sa ma trezesc la rasarit sau sa surprind apusul de pe cine stie ce varf de stanca. Mi-a fost de ajuns ca eram acolo. Ca am mers, ca am descoperit, ca am simtit, singur, o multime de lucruri. Un munte… altfel decat alti munti. Nu degeaba are reputatia pe care o are!

La inceputul textului lansam intrebarea (retorica) referitoare la “cel mai frumos munte de la noi”. Am simtit asta despre Retezat? Am simtit ca e cel mai frumos munte de la noi, cum aud de la toata lumea? Nu. Nicio clipa nu am simtit ca e cel mai frumos munte de la noi. Ca e spectaculos, da. Ca e incredibil de fotogenic, da. Ca e greu sa te plictisesti de el, da. Ca e abrupt, periculos, ascutit, ca voi vrea sa revin, da! Dar in acelasi timp… l-am simtit prea rece pentru mine. Prea… dintr-o alta lume. Sau poate eu eram asa. Poate “extraterestru” nu e corect spus. Poate mai corect spus e “extraioanescu”.  Nu l-am simtit pe aceeasi lungime de unda cu mine si asta conteaza. Nu rezona cu sufletul meu asa cum alti munti au facut-o. Pana la urma… frumusetea e in ochii privitorului – depinde cine priveste. Ce inseamna frumos pentru tine?

Inca de acolo de sus, mi-a venit in minte comparatia ideala care sa explice cum am simtit eu Retezatul.

L-am simtit ca pe… o Angelina Jolie. Ca pe o femeie incredibil de frumoasa care iti taie respiratia fara sa apuci sa-ti dai seama prea bine de ce. Care poate sa farmece pe oricine, imediat! Sa te cucereasca pe loc, uneori iremediabil – si poate… superficial. Dar o astfel de femeie… e in acelasi timp o femeie “buna”, pe care ti-o doresti poate o noapte, sau doua. Sau la care revii de mai multe ori, cautand aceleasi senzatii tari – dar de moment. Exista in schimb un alt gen de femeie… genul de femeie pe care o iubesti din tot sufletul si alaturi de care vrei sa traiesti toata viata. Genul de femeie pe care te gandesti cum sa o alinti si sa o faci fericita, alaturi de care te vezi imbatranind si, cum ar spune melodia, in ochii careia iti poti vedea copiii nenascuti inca. O femeie care te face sa uiti de orice Angelina Jolie ar putea sa apara sau a aparut vreodata in viata ta. Pentru ca are ceva atat de potrivit tie, atat de rar, incat stii ca ceea ce Angelina Jolie are e nimic, comparativ cu asta. Și atunci e imposibil sa nu o iubesti atat!

Asta a fost senzatia continua pe care am avut-o in Retezat. Un munte spectaculos, dar pentru mine… prea extraterestru. Pentru ca ii lipseau anumite elemente care sa ma faca sa-i simt caldura de care am nevoie. Iar pentru mine, femeia de care spuneam mai sus, alaturi de care sa simti ca nu mai ai nevoie de altceva… pastrand metafora, sunt muntii Cernei – cei mai frumosi munti in care am fost.

…

Ioan Stoenică, august – septembrie 2012.

…

De vazut jurnalul din muntii Cernei:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2012/03/02/rasarituri-si-apusuri-in-muntii-cernei/

…

PS: Daca vreti sa aveti pe perete una dintre fotografii, sau sa o faceti cadou cuiva, dati-mi un mesaj! Detalii gasiti si pe prima pagina a blogului.

info: toate fotografiile au fost realizate cu un Nikon D90, obiectiv 18-70mm. Pentru aparatura foto, vezi F64.

va rog sa respectati drepturile de autor cu privire la acest jurnal si la imaginile din el!