A 3-a si ultima zi petrecuta prin abrupturile nemarcate ale Pietrei Craiului a avut destule elemente care sa ma faca sa o consider cea mai interesanta dintre cele 3 zile. Dar asta a fost valabil si pentru celelalte doua zile, asa ca nu voi face o astfel de clasificare. Pot spune insa ca dupa doua zile pline de emotii si o zi binevenita de pauza in Plaiul Foii, aceasta ultima zi a fost cumva diferita. Ma simteam mai familiar cu genul de trasee pe care urma sa-l abordam si asta facuse sa-mi creasca mai mult siguranta ca totul va merge bine.

Am pornit din Plaiul Foii in dimineata zilei de 7 august 2012, cu directia Izvorul Orlovski. Am ramas pentru aceasta ultima zi doar 4: Mugurel Ilie, organizatorul acestei ture, Laura, Tibi si cu mine. Vremea se anunta frumoasa, ba poate deja prea calda – asa ca ne bucuram ca pe partea aceasta a abruptului soarele va ajunge abia mai tarziu. Deci vom urca pe la umbra, dupa ce vom ajunge la baza stancilor. Momentan traversam poiana galbena pe langa ramasitele unei stane…

Am fost inspirati sa luam apa de jos, de la izvorul de langa drum. Pentru ca izvorul Orlovski abia picura – si oricum se afla acum pe partea cealalta a potecii transformate de o viitura intr-un sant imens. Am ajuns la el dupa circa o ora.

De la izvor mai urcam putin pana aproape de baza stancilor, unde ne oprim ca sa ne echipam. Asta inseamna hamuri si casti in primul rand. Tot in acest loc parasim valea si urcam spre stanga printr-un valcel nisipos. Deja stancile isi arata dimensiunile impresionante, iar deviatia noastra spre stanga vine ca o intelegere a mesajului transmis de ele: “pe-aici nu se trece!”

Urcusul nu e foarte greu, dar este ingreunat de solul sfaramicios. Betele de trekking parca mai mult ne incurca, avand in vedere ca sunt si zone in care trebuie sa te ajuti cu mainile.

De sus in jos acest valcel pare un tobogan nu prea distractiv – dar la urcare a fost chiar placut sa-l parcurgem – cu atentie sa nu facem un pas inainte si doi inapoi.

Dupa vreo 15 minute de urcat ajungem deasupra lui, pe o culme presarata cu pini si cativa jnepeni – dar si cu un punct de belvedere cocotat pe o stanca.

Incepem sa urcam printre copaci pe potecuta bine conturata. Deasupra noastra vedem deja o multime de țancuri, turnuri de stanca – aliniate parca si ele la fel ca brazii din jur.

Dupa vreo 45 de minute de la izvor ajungem la „adapatoarea caprelor”. Aici a fost lasat un recipient de piatra in care apa se poate scurge de pe stancile de deasupra atunci cand ploua. Momentan el e insa uscat.

Continuam traseul printr-o zona unde este montat un cablu ajutator si urcusul incepe sa fie mai solicitant – fara a fi insa dificil. La intersectia cu Braul de Mijloc ma abat putin spre dreapta – Mugurel imi spune ca de-acolo se vede frumos valea Padina lui Călineț. Aici intalnesc si doi oameni care dormisera probabil la refugiul Sperantelor. Valea arata intr-adevar foarte frumos de aici!

Fac doua poze si ma grabesc sa-i prind pe ceilalti din urma. In 5 minute ajungem la refugiul Sperantelor, o biluta metalica destul de ruginita, dar inca primitoare in caz de nevoie.

De la refugiu mergem o portiune destul de scurta pe Braul Cioranga, dupa care incepem sa urcam prin Vâlcelul cu Fereastra. Aspectul “catarabil” al acestei vai ne incanta si abia asteptam sa vedem celebra fereastra.

O zona mai abrupta si mai lunguta pe care trebuie sa o cataram necesita o asigurare, asa ca Mugurel urca primul si asigura de un copac.

Mai sus un pic ne abatem putin spre stanga, pe o margine acoperita de jnepeni, ca sa vedem o alta varianta ce coboara de undeva de deasupra “ferestrei”. Acela este de fapt firul principal al Valcelului cu Smardar – pe care se poate cobori mai rapid, dar doar pana in zona aceasta. Aici trebuie intrat in Valcelul cu Fereastra, altfel e nevoie de rapel pentru ca valcelul cu smirdar se rupe la un moment dat.

Ne intoarcem pe valcelul nostru si ne asteapta o noua zona numai buna de catarat! Inca din prima zi a acestei excursii m-am simtit cumva confuz in ceea ce priveste aceste urcari. Ele apar ca o ruptura intre ceea ce stiai pana atunci si ceea ce descoperi acum. Ca sa poti urca aceste pasaje de catarat trebuie sa ignori una din invataturile primordiale, pe care parintii ti-au transmis-o de mic: “nu baga degetele in priza!” La inceput, cand vedeam ca stanca are atatea prize, nu stiam ce sa fac – sa bag degetele in ele sau nu? Pana la urma mi-am bagat picioarele in ele de prize si am bagat si mainile!

Zona de unde urcam pare un mic amfiteatru, inconjurat de stanci din toate partile – mai putin din locul de unde am venit.

Pana sa ajungem sa scoatem capul pe fereastra mai avem insa de mers. Mai intai un pasaj de catarat – de  care nu-mi mai amintesc cat de dificil era – probabil nu prea dificil, daca l-am facut fara asigurare. Pentru ca am urcat primul, apar si eu intr-o poza facuta de Laura.

Vazut in sens invers, acest urcus pare foarte… prapastios!

Portiunea cu grohotis care a urmat nu ne-a pus mari probleme dar ne-a scos intr-o zona care te putea induce in eroare. In partea dreapta, daca te cateri un pic, ajungi intr-o mica strunga – pe unde pare ca se continua traseul. Poteca merge insa pe partea stanga si asta e totusi destul de evident daca privesti si in jur, nu doar spre picioare (ale tale, nu ale Laurei!)

Ultimul urcus inainte de fereastra – avem privelisti chiar si spre Plaiul Foii de aici, care a ramas atat de jos si de departe.

Iata-ne in cele din urma trecand cu totul prin fereastra, nu doar cu capul. Am ajuns aici dupa circa 3h30 min. Pun o poza facuta de Tibi, ca eu eram primul si nu era nimeni in fereastra ca sa faca mai interesant cadrul. Pentru cei curiosi, fereastra nu este cu termopan.

Si de sus in jos… “scoate capul pe fereastra, sa vad… chip frumos… cald si luminos!”

De la iesirea de pe acest valcel intram in Valcelul cu Smardar. Spre vale el se continua prin partea stanga si este o varianta mai usoara de a cobori spre refugiu (dar cum ziceam, trebuie sa stii unde sa-l parasesti si sa intri in Valcelul cu Fereastra). Noi il parcurgem insa spre creasta, urcand de acum o panta destul de lunga plina cu grohotis.

Urcusul este destul de lung dar nu pune probleme – desi grohotisul se mai rostogolea uneori. Zonele cu mult grohotis imi aduc aminte de problema aceea de matematica in care melcul urca din fantana 2 metri si aluneca un metru inapoi – sau ceva de genul asta. Putem adapta: 4 carpatisti urca pe Valcelul cu Smardar. In cat timp vor ajunge la Acul de la Amvon daca la fiecare 3 metri urcati, aluneca pe grohotis un metru inapoi?

Ajungem la un punct de belvedere pe muchia din stanga a vaii. Un turn de piatra margineste canionul Cioranga, care incepe chiar de sub noi.

Mai urcam putin si intram pe Braul de Sus langa Acul de la Amvon – un reper important al acestei zone. Aici ne oprim putin sa ne tragem sufletul admirand peisajul.

Mie insa mi-a placut mai mult un alt loc, aflat nitel mai incolo, spre sud. Nu exista o poteca pana acolo, asa ca traversam cu grija o muchie stancoasa, pentru a iesi in poate cel mai frumos punct de pe acest traseu (de fapt de langa acest traseu). (foto facuta de Laura)

Ne oprim aici cateva minute pentru ca privelistile sunt impresionante! Vai, pereti, hornuri, turnuri, grohotis si jnepeni – totul vazut parca de undeva din avion. Foarte aeriene aceste locuri si asta le face atat de speciale.Spre creasta vedem valea pe unde vom continua traseul…

Cel mai interesant mi se pare peretele cu Hornul N – sunt de fapt doua hornuri paralele care arata genial – si care sunt mai abordabile decat par de aici. Ele urca pe Muchia dintre Timbale – o alta creasta foarte interesanta.

Revenim in Braul de Sus, care pare sa nu mai aiba continuare de aici. De fapt se poate cobori pe un valcel cu grohotis pana in zona cu jnepeni, apoi se traverseaza spre stanga pentru a intra pe firul vaii.

Urcam spre stanga printr-o zona cu jnepeni si braduti… (foto facuta de Laura)

Privind in urma zona pare atat de ascunsa si greu de ajuns. Noi am venit de fapt de undeva din partea dreapta.

Suntem parca tot mai inconjurati de peretii de stanca – asta si pentru ca pe masura ce urcam, vaile devin mai inguste – si poate si peretii mai mari. Unele vai au acest aspect de clepsidra – jos sunt mai late, apoi la mijloc se ingusteaza mult, ca apoi sa se largeasca iarasi spre creasta.

Intram pe Valcelul Călinețul Mic – care e plin de grohotis si pe care-l vom urma pentru a iesi in creasta. (foto Laura)

Impresionanta muchia dintre Timbale, pe partea dreapta…

In vale pe un turnulet de stanca vedem un om care isi fileaza colegul. Imi plac imaginile de genul asta – cu omuleti mici in lumea aceasta uriasa de piatra. Prezenta lor contribuie foarte mult la crearea unei imagini mai corecte asupra abruptimii sau dimensiunilor ce te inconjoara.

Lasam cataratorii in liniste si ne continuam urcusul pe pietrele care se rostogolesc uneori in mici avalanse. Mie imi cam place grohotisul acesta de mari dimensiuni – mi se pare mai putin periculos decat cel de mici dimensiuni, caruia ii e mai greu sa se opreasca odata plecat la vale. Aici, chiar daca te mai duci uneori un pic inapoi, te opresti destul de repede – pietrele nu apuca sa fuga prea mult spre vale.

Cu atentie sporita spre picioare, atunci cand prindem un locsor (sau un moment) mai stabil, privim si in jur. Da, e foarte tare muntele asta! Probabil daca era mai inalt cu vreo mie de metri, ar fi fost celebru la nivel European. Poate daca ne apucam sa sapam un sant adanc de o mie de metri in jurul lui…

Inca putin si zona ingusta si abrupta va fi inlocuita de o zona mai larga si cu iarba…

Ne apropiem astfel de iesirea in creasta – pe care o facem usor spre stanga, pentru a ne indrepta spre varful Ascutit – si nu spre Timbalul Mare.

Din creasta ajungem destul de repede la refugiul de pe varful Ascutit, unde facem si o pauza de masa si de admirat peisajele. Peisajele de pe creasta ne sunt poate deja prea familiare, comparativ cu ce imagini am vazut urcand pana aici. Chiar si asa, creasta Pietrei Craiului mi se pare inca extrem de frumoasa – nu pot spune ca m-am plictisit de ea si ca de-acum voi face numai trasee nemarcate pe-aici. In spate de tot se vede varful La Om, cel mai inalt din masiv.

Dupa pauza de masa incepem coborarea pe ramura de sus a Braului Cioranga.  Grupuletului nostru i s-a mai adaugat un baiat din Iasi, care era singur pe creasta. Avea experienta in catarat asa ca nu ne-am facut prea multe griji ca nu s-ar descurca pe traseu.

La inceput terenul e destul de abrupt si incalcit, cu atatea pietre si atatia jnepeni in jur – iar poteca nu e clara deloc. Coboram insa cu grija, urmarindu-l pe Mugurel.

Spre departari putem intui potecuta pe care vom merge – in unele locuri ea este de fapt evidenta chiar si de la distanta. Pana sa ajungem in traseul marcat (TA) de sub Turnurile Dianei ea traverseaza cateva vai si muchii – asa ca avem ceva de mers pana acolo – pana la ultima muchie vizibila in imaginea de mai jos.

Spre dreapta vedem la un moment dat valea Cioranga, pe care trebuie sa o traversam – asta dupa ce intram pe ramura de jos a Braului Cioranga.

Intrati pe Brau avem de trecut o zona interesanta, un pic mai dificila. Potecuta se strecoara spre dreapta pe langa un perete, iar spre prapastie (stanga) ea e marginita de cativa jnepeni.

Din acel loc trebuie sa coboram putin pe un valcel plin de pietre, ca apoi sa iesim din el traversand pe malul din dreapta spre niste zone cu iarba.

Mugurel merge primul si leaga o coarda de un piton aflat in perete.

Urmeaza o zona frumoasa, cu mers pe margini de stanca pentru a traversa firul vaii. In poze pare mai periculos decat era de fapt – cu atentie se mergea foarte bine, daca stiai pe unde trebuie mers (valabil de altfel pentru aproape tot traseul). (foto Laura)

Destul de repede insa terenul se mai domoleste si avem parte si de o potecuta normala – cu iarba si pamant. De fapt zonele de iarba si piatra alterneaza, avand in vedere ca traversam si muchii si vai…

Uneori poteca merge printre jnepeni…

Alteori traverseaza cate o limba de grohotis…

In departare zarim un element nou – dar pana la el mai avem ceva de urcat. Desi e vorba de un Brau, el si urca si coboara, nu merge mereu la acelasi nivel. Elementul nou despre care vorbesc mi se pare un pic ciudat – sau poate ciudat era sa-l vad pe viu, dupa ce o singura data cred ca l-am vazut intr-o poza si nu-mi dadeam seama unde vine si ce-i cu el pe-acolo.

Cei care cunosc acest traseu si-au dat probabil seama despre ce este vorba, dar daca nu, sa pun si o imagine cu zoom.

Pana sa ajungem insa la “Fosta Scara de Lemn” – care acum e de metal, trebuie sa trecem prin zona numita “la ginecolog”. Nu stiu daca chiar asta e denumirea oficiala, dar noi am incercat sa-i gasim diferite explicatii (in caz ca aspectul vizual al zonei nu era suficient).

O explicatie ar fi aspectul cu… gauri. Dar alta ar fi aceea ca pentru a urca mai departe, chiar si cu ajutor de la barele de metal infipte in stanca, tot trebuie sa desfaci destul de larg picioarele. Cam asa! (foto Laura B.)

Bine, pe cine pacalim? Tot imaginea de mai sus e mai relevanta!

Catararea nu s-a terminat – mai avem de urcat un hornulet dragut ce necesita ceva forta si concentrare.

Traversam cativa jnepeni si ajungem la Fosta Scara de Lemn – destul de solid montata in stanca in 1996.

De sus avem de-acum o vedere mai clara spre muchia cu Turnurile Dianei – unde vom merge si noi. O muchie foarte frumoasa chiar si de la distanta..

Mie mi se pare interesant cum Magura Codlei are o forma ce se potriveste parca perfect in V-ul de pe acea muchie. Parca ar fi simbolul pentru sfantul Graal sau ceva..

De aici nu mai avem mult de urcat si vom ajunge in traseul marcat cu Triunghi Albastru – care coboara de la Padina Popii spre refugiul Diana.

Un mic urcus pe grohotis ne scoate la intersectia celor doua trasee ce coboara din creasta. De aici putem alege oricare dintre cele doua variante – pe Padina Popii sau pe Brana Caprelor.

Din cele doua variante noi o alegem desigur pe a 3-a. O varianta spectaculoasa, dar pe care nu oricine ar trebui sa se grabeasca sa o parcurga (aviz amatorilor de nemarcate care se duc de capul lor fara sa aiba habar ce presupune asta).

Ea are pasaje expuse, pe margine de prapastie, zone cu jnepeni pe unde inaintarea e dificila, risc de ratacire ridicat atunci cand e ceata si imposibilitatea de a te retrage din traseu prin alta parte decat pe unde ai venit. Este vorba de creasta cu Turnurile Dianei – pe care noi am traversat-o in intregime, coborand apoi cu greu la refugiul Diana.

Sunt cateva suisuri si coborasuri, zone cu jnepeni sau pietre – pe unele se merge mai greu, pe altele destul de usor.

Peisajele in jur sunt fantastice, ametitoare de multe ori – mai ales cand privesti in valea din stanga ta, spre poteca marcata.

Ne apropiem destul de repede de ultimul turn…

In partea dreapta, dincolo de vale se vede un perete tare interesant, care ar fi bun ca obiect de studiu in ceea ce priveste morfologia acestui munte, cu straturile lui verticale…

In urma daca privesti e greu sa distingi conturul acestei creste, ea fiind profilata pe creasta principala a Craiului. Se observa totusi linia stancoasa ce delimiteaza muchia spre dreapta.

Ajungem pe ultimul pisc inalt al acestei creste – dincolo de care ni se dezvaluie Poiana Inchisa a Dianei. O poiana cu jnepeni, ascunsa la inaltime printre stanci. Noi vom cobori prin ea, printre cele doua turnuri de piatra din fundal, chiar prin centrul imaginii.

De mentionat ca de aici coborarea nu e deloc usoara – si o varianta de luat in calcul e sa te intorci pe acelasi traseu pana in traseul cu Triunghi Albastru. Desi Mugurel mai fusese pe aici, chiar si asa ne-a fost foarte greu sa dibuim locul pe unde se poate cobori, printre jnepenii de la capatul abrup al crestei.

Inainte sa continuam coborarea de la punctul cel mai inalt, sa luam si o imagine cu autorul acestui jurnal… Eu i-am facut poza… mie.

Ca sa ne dam seama cat de sus suntem inca, e de ajuns sa privim spre turnurile din vale – acolo unde e traseul marcat – in partea stanga.

Coborarea momentan e usoara, dar cautam cu atentie zonele cele mai bune prin care sa trecem.Daca tot era sa calcam pe ea, sa o bagam putin in seama: garofita Pietrei Craiului!

Pe dreapta se contureaza de-acum o alta creasta plina de turnulete (sau urechi de iepuras).

Noi mergem insa pe centrul vaii – care incepe sa se ingusteze pe masura ce coboram. Curand se va transforma intr-un valcel neprietenos…

De-aici deja nu mai e de gluma – o alunecare pe grohotis se poate termina rau. De aici rapelul are in jur de 60 de metri, ceea ce ne depaseste cu mult lungimea corzii (e nevoie de 120m ca sa si recuperezi coarda).

Noi ne apropiem de marginea vaii dar vom face dreapta printr-o mica zona inierbata, in urcare.

Locul unde am parasit firul vaii, vazut in sens invers:

De-aici a urmat o cautare de treceri secrete printre jnepeni – greu de gasit. Zona e destul de verticala si ingusta, jnepenii blocheaza inaintarea cam in toate directiile – iar un pasaj de coborare e foarte greu de gasit – ca sa nu mai spun cat de incomod. Parca te-ar lega cineva de jnepeni cu o sfoara invizibila si te-ar tine pe loc… (foto Laura)

Am simtit uneori ca stateam atarnat in aer, tinandu-ma cu mainile de jnepenii de deasupra si incercand sa pun picioarele pe jnepenii de sub mine – care erau iesiti in afara prapastiei.

Ne-am invartit nitel pe-aici, lucru destul de complicat de facut. Sa mergi peste crengile de jnepeni ca sa constati ca pe-acolo nu se poate trece nu e usor – dar a fost nevoie sa cautam ca sa gasim pasajul secret.

A fost insa un sentiment de victorie cand am gasit pe unde trebuie coborat. Ochelarii erau ca sa nu-mi zgarii ochii in crengi. (foto Laura)

Tunelul pe unde se coboara e destul de lung – si nu e usor de parcurs. Desi se gasesc prize destule, spatiul e destul de strampt si nu-ti permite sa te misti in voie si nici sa vezi prea bine pe ce calci sau de ce te tii. Tibi chiar a dat rucsacul la vale, sa-i fie mai usor sa coboare.

Ajungem insa in cele din urma in zona cu brazi…

De aici mai avem cateva portiuni mai accidentate, cu stanci, prin padure – dar curand vom iesi in poteca marcata ce vine de pe Brana Caprelor.

De-aici ajungem imediat la refugiul Diana.

Aici stam putin sa ne scuturam acele de brad si de jnepeni din tricou sau pantaloni (foarte enervante!). A fost foarte solicitanta coborarea – poate cea mai solicitanta parte a traseului. Dar in acelasi timp, super salbatica si frumoasa! M-am simtit un pic mai in apele mele pe-acolo, pe genul acela de traseu – cu rataciri printre tufe – eram obisnuit cu asa ceva. Iar creasta cu turnurile Dianei… geniala! Ce mi-a placut mult la ea e senzatia de izolare pe care ti-o da. Nu izolare a ta, ci a ei. E un munte in munte, o vale ascunsa pe o creasta! Coborarea a fost pe o vale, dar valea nu cobora intre doua muchii principale ale muntelui – ci era o vale ascunsa pe o creasta – care avea doua muchii secundare. Foarte interesant mi s-a parut acest aspect.

De la refugiu vedem iesirea de pe vale si  braul de jnepeni prin care ne-am strecurat – undeva pe versantul din stanga.

De la Diana mai avem de coborat destul de mult, o coborare care parca nu se mai termina – dar pe care o facem cu ochii tinta dupa prima sursa de apa. Noroc ca straluceste singura in soare…

In poiana de la baza muntelui ne oprim pentru o poza de grup: Laura, Mugurel, Constantin, Tibi si Ioan.

In Plaiul Foii unii s-au grabit sa plece spre Brasov cu masina, Mugurel a mai ramas la cabana cateva zile iar eu m-am intors la cortul meu visiniu, care m-a gazduit inca o noapte (a 5-a) la poalele muntelui de Piatra.

…

Fiecare din cele 3 zile, din cele 3 excursii facute prin abrupturile Pietrei Craiului, ne-a aratat zone spectaculoase si putin cunoscute. Valea Podurilor, Valea Padina Lancii, Valcelul cu Fereastra – in fiecare zi am avut de urcat cate o vale spectaculoasa, cu o multime de pasaje de catarat.

Braul Soarelui, Braul de Sus, Braul de Mijloc, Braul Cioranga – potecute ce strabat muntele de la sud la nord, strecurandu-se prin zone prin care nu te-ai gandi ca un om poate trece. Uneori treci usor, pe curba de nivel, alteori trebuie sa treci pasaje de catarat sau sa faci cate un rapel. Sunt atat de multe de descoperit intr-o zona atat de mica totusi…

Noi nu putem decat sa-i multumim lui Mugurel pentru sansa oferita, o ocazie unica nu doar de a te bucura de o excursie la munte – ca multe altele, ci de a lua parte la o excursie mult mai complexa, in care sa inveti si sa descoperi zone pe care pe cont propriu ti-ar fi foarte greu sa le parcurgi.

In final trebuie sa amintesc ca aceste trasee pot fi foarte periculoase pentru cei nepregatiti si neechipati, care se aventureaza in necunoscut fara sa gandeasca prea mult inainte. Dorinta de a cunoaste sau de a trai mai mult din ceea ce muntele are sa ofere (acesta sau oricare altul) trebuie facuta nu doar cu ceva de calitate in picioare, dar si cu ceva de calitate in cap. Experienta se castiga cu fiecare excursie facuta – iar traseele marcate si mai usoare au cu siguranta o multime de lucruri sa te invete. Despre munte… sau despre tine.

…

Ioan Stoenică, sept-oct 2012.

De vazut si:

jurnalul zilei 1:

Valea Podurilor, Braul Soarelui

jurnalul zilei 2:

Padina Lancii, Poiana Inchisa, Marele Grohotis