Am spus mereu despre Bucegi ca au o multime de trasee super frumoase si salbatice, ca in ciuda faptului ca am umblat pe potecile lor de multe ori, au putut tot timpul sa ma surprinda cu ceva nou. Dar exista in mintea mea un anumit traseu din Bucegi caruia termenul “surprinzator” nu i s-ar fi potrivit. Poate pentru ca spectaculozitatea lui era evidenta chiar si de la distanta, chiar daca nu fusesei niciodata pe-acolo. Era un traseu la care nu ma gandeam prea serios – poate pentru ca multa vreme nu m-am simtit pregatit pentru el. Dar care exista undeva in subconstientul meu, sub forma unei dorinte de genul “trebuie neaparat candva sa ajung acolo…”.

Candva imi doream foarte mult sa parcurg Valea Alba – o simteam ca pe o trecere importanta de la traseele marcate la cele nemarcate. Dupa ce am parcurs si alte vai nemarcate dar si o multime de trasee marcate, nu mai era ceva despre care sa simt ca imi doresc neaparat sa descopar (desi mi-au ramas inca multe de descoperit). Un singur traseu imi ramanea insa in continuare in subconstient, cu aceeasi idee de “trebuie candva sa ajung si acolo”. Pentru ca titlul jurnalului a dat deja de gol acest aspect, sa nu mai aman inutil introducerea in scena a personajelor principale: e vorba de Acele Morarului, sau Coltii Morarului – formatiuni stancoase aflate pe creasta ce pleaca de la varful Omu spre est.

Atentie! Acest jurnal descrie un traseu periculos, destinat doar celor pregatiti si echipati corespunzator. Nu este un bun instrument ca sa invatati despre alpinism sau informatii foarte exacte despre traseu. Daca sunteti incepatori, ati putea gasi informatii generale despre echipament si altele, in acest jurnal: 

https://ioanstoenica.wordpress.com/2011/06/02/atelier-de-alpinism-si-escalada-pentru-incepatori-mai-2011/

Eu am participat la aceasta excursie la invitatia lui Mugurel Ilie, alaturi de care fusesem si in Piatra Craiului in vara asta, pe trasee nemarcate si spectaculoase. Cu noi au fost si Eugen Horjea si Laura Matei – care a parcurs insa doar o parte din traseu. M-a bucurat mentiunea facuta de Mugurel, aceea ca nu este o intamplare ca ne-a chemat pe mine si pe Eugen sa participam la aceasta aventura. A contat faptul ca in urma excursiilor organizate de el in Crai, eu am oferit ceva si altora prin jurnalele pe care le-am scris, iar Eugen prin excursiile pe care le-a organizat. Iata asadar un castig clar, „palpabil”, al activitatii pe carpati.org dar si al dorintei de a oferi ceva si altora din ceea ce tu stii, ai sau esti.

…

Am inceput de la Gura Diham, urcand o potecuta nemarcata prin padurea colorata de toamna. Desi urcusul a fost obositor, ne-am miscat toti foarte bine, astfel incat am ajuns in traseul Triunghi Rosu foarte repede. Mugurel s-a gandit ca ar fi mai interesant sa ajungem la intrarea pe traseu pe o varianta mai putin umblata, asa ca am facut dreapta spre valea  Morarului.

Valea Morarului mi se pare cea mai frumoasa vale din Bucegi – dintre cele mari, mai accesibile. De la iesirea din padure se zaresc deja pe stanga acele morarului – si e interesant gandul ca mai tarziu vom fi si noi pe ele.

Trecem de prima portiune a vaii, evitand firul pe potecuta de pe stanga. Cu alta ocazie am parcurs valea chiar pe fir – pasajele de catarat sunt multe si frumoase – nu prea grele.

Ajunsi in partea de mijloc a vaii, in care ea se largeste destul de mult, facem o pauza pe iarba, la soare. Dar desi soarele ar trebui sa se ridice si sa ne incalzeasca si mai mult, pare ca el coboara dupa acele morarului – asa ca umbra ne acopera si ne face sa tremuram rapid.

Nu mai urcam mult pe firul vaii ca-l parasim spre stanga, urcand de-acum pe pantele de iarba pentru a intra in Braul Acelor.

Uneori se zareste o potecuta, mai ales ca la inceput mergem pe unde se merge si ca sa intri pe Braul Mare al Morarului. Il parasim insa destul de repede, urcand abrupt prin niste jnepeni, pana ajungem in braul stiut de Mugurel.

De-aici lucrurile se cam schimba, potecuta devine mai expusa, mai pe margine de prapastie. Facem o curba la dreapta, prin niste jnepeni si putem vedea deja urmatoarea portiune a braului.

Peisajele devin si ele tot mai spectaculoase – colorate de toamna la departari sau la baza muntelui, inghetate insa de stancile din apropiere.

Facem curba spre stanga, traversand un mic valcel ce coboara de undeva de la baza Acelor. De fapt au fost mai multe astfel de schimbari de directie, mereu pe acelasi tipar: o portiune spre dreapta (sud), apoi spre stanga (est).

Pe brau au fost cateva pasaje mai cu emotii (cel putin pentru mine si Laura). O zona unde nu se putea trece in picioare o trecem stand in fund si aplecand capul ca sa nu dam cu el de stanca ce blocheaza inaintarea.

Faptul ca nu puteai face asigurare (pentru ca cel care ar fi asigurat nu prea avea cum sa se asigure pe el) a facut anumite pasaje sa fie mai dificile. Nu m-am simtit prea in largul meu pe-acolo. Nu era frica de inaltime cat gandul ca daca aluneci pe pietricele sau pe iarba… degeaba ai casca. Prapastia din stanga parea sa transmita asta la fiecare pas.

Cu multa atentie insa am trecut cu bine de toate pasajele – chiar daca uneori mergeam mai incet. Mi s-a parut oricum spectaculoasa aceasta potecuta, pe care ai zice ca doar caprele negre se aventureaza. M-am bucurat ca am putut face si poze, mai ales ca simteam ca e un traseu pe care nu-l voi mai face inca o data.

Pentru mine, aceasta portiune a fost mai mult un fel de… pretul ce trebuia platit ca sa ajung la ceva care mi-ar fi adus mult mai multa bucurie. Pentru altii si traseul in sine reprezenta o mare atractie – si acum, dupa ce am trecut cu bine de el, pot intelege mai bine de ce este asa.

Pe moment insa am simtit o mare usurare cand am ajuns in poienita luminata de soare de la baza urcusului spre Ace. Adica terminasem portiunea de brau cu bine – si nu doar atat, dar locul in care el ne-a adus mi se parea absolut fantastic. Chiar si numai pentru a ajunge in acest loc si au meritat emotiile si efortul!

Dar aici se poate ajunge mai usor din valea Cerbului – de  tinut minte pentru viitor. Varianta “clasica” e din valea Cerbului, pe fețele de iarba – care-ti inspira mai multa incredere decat prapastiile abrupte si adanci de pe partea nordica a crestei.

Am stat putin aici la soare, admirand departarile. Se vedea bine Ciucasul, dar la departare am recunoscut si Penteleul sau muntii Vrancei. Ba chiar si Hasmasul Mare. De vazut pozele pe Picasa. Am ajuns aici dupa circa o ora si jumatate de mers pe Brau (adica dupa ce am parasit valea Morarului). Era ora 11, o ora foarte buna – adica mersesem bine.

Mugurel imi spune ca in ziua precedenta vazuse muntii Vrancei si observase pe cineva fugind cu un stalp de marcaj in spate pe-acolo… Nu eram eu, asta mi-era clar, dar am intrebat serios unde era cand l-a vazut – crezand nu mai stiu ce – ceea ce a dus la râsete instant, ca doar nu avea ochi cu zoom 36x.

Din poienita se vede si o creasta spectaculoasa si ingusta (Creasta Ascutita), care poate fi parcursa destul de usor.  La capatul ei se gaseste un loc ideal de pus cortul, imi spune Laura incercand sa-mi atinga o coarda sensibila…

Noi insa incepem sa urcam panta abrupta de iarba pentru a ajunge pe Acul Mare. Am urcat la liber (adica fara asigurare), dar coborarea nu cred ca se mai putea face la fel – in caz ca voiai sa te intorci. La urcus e mult mai usor sa te tii de smocurile de iarba sau de pietre – la coborare e nevoie de rapel.

Dar noi nu vrem sa ne intoarcem. Suntem pe creasta cu acele Morarului, vrem sa o traversam! Pana sa ajungem pe Acul Mare, reusesc sa pozez de pe un loc cat de cat orizontal, valea pe unde am venit. Se intuieste destul de bine Braul Acelor.

In fata noastra se mai vede o echipa (spre dreapta imaginii), care aproape a trecut deja de Acul Mare. Noi mai avem un picut de urcat si ajungem si noi la inceputul lui.

Pe Acul Mare e loc pentru toata lumea, suficient cat sa stam sa ne punem hamurile pe noi. Mugurel si Eugen pleaca primii spre primul piton – eu si Laura avem putin de asteptat. Numai bine, in felul asta am putut poza departarile linistit.

Dar departarile ne intereseaza parca mai putin de-acum. Ce urmeaza? Urmeaza traversarea Acului Mare, care nu e chiar un ac, ci o crestulita ingusta, de cateva zeci de metri lungime, care trebuie parcursa pentru a ajunge dincolo. De mentionat ca de aici, de pe creasta adica, Acele Morarului nu mai au deloc aspect de Ace, asa cum aveau vazute din valea Morarului. De aici e o creasta foarte fragmentata cu o multime de turnuri de stanca.

Primii 10-15 metri trebuie parcursi cu grija, e o portiune unde se merge fara asigurare, pentru a ajunge la primul piton. Nu e insa chiar asa greu de trecut.

Mugurel merge primul, iar Eugen il va fila – adica-l va asigura pe masura ce inainteaza. Pe aceasta creasta ingusta exista cateva pitoane, prin care, cu ajutorul unor bucle de chingă si carabiniere, va trece coarda noastra. In imaginea de mai jos am facut fundalul mai neclar pe computer, pentru a evidentia creasta pe care vom merge. Nu mi-am dat seama la fata locului sa fac asta deschizand la maxim diafragma, dar probabil nu as fi obtinut chiar asa o detasare de fundal.

Pentru Capul de Coarda (cel care merge primul) totul e mult mai riscant – pentru ca daca merge sa zicem 4 metri de la ultimul piton si cade inainte sa apuce sa asigure la urmatorul piton, asta inseamna ca va cadea 4 metri (atat cat are  coarda de la el pana la ultimul piton). Aici, pentru ca mergea cat de cat pe orizontala, ar fi insemnat o pendulare – de la locul de unde a cazut pana in dreptul pitonului. Daca insa catararea era pe verticala, caderea ar fi avut nu 4 metri, ci 8! Adica 4 pana in dreptul pitonului si inca 4 sub el. De murit nu mori, dar tot te poti lovi foarte rau.

Ajuns cam la jumatatea crestei, Mugurel asigura la un punct fix. Coarda avea parca 40 de metri lungime, deci obligatoriu urma sa se termine la un moment dat. Cand asta s-a intamplat, capatul lui Mugurel a fost legat de un piton si Eugen a putut pleca dupa el pe o coarda fixa – adica legata la ambele capete de cate un piton, dar trecuta si pe parcurs prin vreo 2 alte pitoane.

Am procedat astfel pentru ca eram 4 persoane. In felul asta, cei  doi care treceau la mijloc puteau sa mearga avand coarda fixa – fara sa se preocupe de adunat materialele de pe drum sau de o cadere libera prea mare. Ultimul insa avea sa stranga carabinierele si buclele de pe drum – si trebuia sa fie filat de la capatul corzii.

Dupa ce Eugen a ajuns la Mugurel, deci la jumatatea distantei, Mugurel a plecat mai departe cu o a doua coarda la fel de lunga. Eugen s-a asigurat la un punct fix si l-a putut astfel fila pe Mugurel, ca si in prima parte a traseului. In timpul asta eu si Laura ne bucuram de peisaj, moment bun sa-mi faca si mie Laura niste poze.

Cand Mugurel a terminat si a doua lungime de coarda, era deja la capatul crestei – deci a putut asigura iar la un punct fix. De data asta Eugen nu a plecat dupa el, ci a asteptat la jumatate ca sa trec eu. Asa ca… baga aparatul in geanta, fa semnul crucii si… la drum!

Trebuie sa spun ca pe aceasta portiune am avut doar emotii pozitive – asta mai ales dupa ce am reusit sa ajung cu bine la capatul corzii si m-am legat de ea cu o carabiniera. Cand a plecat Eugen de-aici l-am rugat sa nu lase capatul corzii colac chiar sub piton, ci sa-l arunce cat mai spre noi, pe portiunea aceea de de creasta unde trebuia sa mergi fara asigurare.

Se vede tare frumos si umbra crestei pe care vom merge…

Practic, pe ham aveam un nod dublu opt care fixa o bucata de cordelina, iar carabiniera era trecuta atat prin cordelina cat si prin coarda montata inainte pe traseu. Daca as fi cazut, as fi cazut foarte putin, pentru ca eram destul de strans legat de coarda fixa (adica distanta intre mine si ea nu era mare, doar vreo 30 cm, cat avea bucla aceea).

Exista totusi riscul ca, daca as fi cazut dintr-un punct mai inalt, sa alunec  pe coarda pana la piton – pentru ca traseul nu era tocmai perfect orizontal – era in urcare. Ni s-a parut foarte comica ideea asta, de a face tiroliana fara sa vrei (adica sa aluneci cu caraba pe sfoara). Ca sa eviti asta se putea face alt sistem ca sa te legi de coarda, dar nu era cazul – traseul nu era chiar atat de greu de trecut fara sa cazi.

Ajuns langa Eugen, scot caraba de pe prima coarda si o trec pe a doua, pentru a putea merge mai departe. De fapt si pe prima lungime de coarda trebuia facut asta: atunci cand ajungi in dreptul unui piton, trebuie sa te tii bine, sa scoti caraba de pe coarda (moment in care nu mai esti asigurat – decat daca lucrezi cu doua carabe eventual) si sa o pui inapoi dincolo de piton, ca sa poti inainta.

A doua lungime de coarda a fost parca si mai spectaculoasa decat prima. Prima era mai denivelata, in urcare – dar a doua era mai orizontala, destul de plata. Ce era spectaculos la ea insa era faptul ca in ambele parti aveai prapastia imensa. Era ca si cand ai merge pe sinele de tren, incercand sa-ti tii echilibrul – doar ca in cazul asta șinele erau totusi suficient de late, dar langa ele era un gol foarte mare. In spate se vede varfuletul cu iarba pe care am asteptat eu si Laura pana s-au montat corzile.

Imi pare rau ca am trecut prea repede toata aceasta portiune. Ar fi trebui sa ma opresc mai mult, eventual sa ma asez in fund, cu un picior intr-o parte si unul intr-o parte – calare pe creasta adica. Si sa scot aparatul sa fac niste poze. Dar eram atunci fixat pe obiectivul de a ajunge in partea cealalta. Imagini surprinse de Mugurel:

Nu am mers tot timpul in picioare, la un moment dat m-am lasat pe vine ca sa ajung si cu mainile jos, sa merg mai in siguranta. Dar se putea merge si in picioare. Ajuns aproape de capat ma opresc pe un varfulet de stanca, de unde il pot vedea pe Eugen venind. Cred ca pozele astea sunt mai relevante decat unele fara personaj. Eugen a filat-o mai intai pe Laura, care a avut de adunat carabele de pe traseu si care s-a oprit la capatul celei de-a doua corzi.

Iti trebuie ceva tarie sa poti merge pe o astfel de creasta – chiar si asigurat fiind. Si nu ma refer la alcool. Chestia cu “nu privi in jos!” n-am inteles-o niciodata – nu mi-a fost niciodata frica sa stau pe o margine de prapastie sau sa privesc in ea. Dar poate ca expresia are si un alt inteles: te poate dezechilibra faptul ca schimbi profunzimea campului, ochii se adapteaza pe fundul vaii in loc sa fie atenti la locul unde pui piciorul sau de care te tii – si asta te poate face sa-ti pierzi echilibru. Nu stiu, zic si eu.

Dupa ce ajunge si Eugen la capat, pleaca si Laura, legata direct de capatul corzii si strangand de pe drum carabele si buclele care au fixat coarda de pitoane. Nu raman in urma decat pitoanele, care erau montate dinainte.

Cat se strang corzile si se pregatesc pentru ce urmeaza, facem si o poza de grup: Mugurel, Eugen, Laura si Ioan

Locul unde ne-am oprit e suficient de mare ca sa putem sta toti, bucurandu-ne de prima portiune a crestei, parcursa cu bine. De fapt doar eu si Eugen nu mai fusesem pe-aici niciodata, pentru Laura era a doua oara iar pentru Mugurel… poate nici el nu mai stie a cata!

De aici urmeaza un rapel de circa 40 de metri – adica destul de lung. Pentru el e nevoie sa legam corzile intre ele, pentru a le putea recupera dupa ce am coborat toti.

Eugen pleaca primul. Coboram pe ambele fire – adica ambele fire sunt trecute prin dispozitivul de coborare. In imaginea de mai sus se observa in partea dreapta si nodul care leaga cele doua corzi intre ele. E important de tinut minte in ce parte a pitonului este, astfel incat atunci cand ajungi jos si vrei sa tragi de coarda, sa o recuperezi, sa tragi de capatul care trebuie. Corzile aveau culori diferite, ceea ce e foarte util in acest scop – ca stii ca trebuie sa tragi, in cazul asta, de cea galbena.

Eugen se opreste la un moment dat pe la jumatea rapelului sa mai arunce corzile spre vale. Pe peretele din spate se vad doi cataratori care urca pe Degetul Rosu pe o varianta mai dificila.

Eu am coborat urmatorul – si in plus am avut montata pe coarda si o bucata de cordelina cu un nod prusic – adica o auto-asigurare. Cand faci rapel, trebuie sa tii tot timpul mana pe coarda, in partea aflata sub dispozitivul de coborare (in cazul meu, coșulet). Coarda aluneca prin palma in mod controlat (manusile prind tare bine). Dar daca mana iti scapa, pentru ca cine stie, iti cade o piatra in cap si te face sa-i dai drumul, atunci ramai atarnat in bucata aceea de cordelina, care se blocheaza singura pe coarda datorita nodului special. Ceea ce insemna in acelasi timp ca la coborare, mana stanga trebuia sa stea deasupra pe coarda, pentru a trage de acel nod, nelasandu-l sa se blocheze pe coarda cand nu e cazul. Blocarea era doar pentru situatii de urgenta – sau pentru momente in care… voiam sa fac poze in timp ce coboram in rapel!

Panta avea si praguri de iarba pe care te mai puteai opri, asa ca am putut face si doua poze. Uneori corzile se mai suprapuneau si asta ma deranja la mana, dar am coborat cu bine toata distanta – si chiar mi-a placut – mai ales ca a fost suficient de lung ca sa apuc sa ma bucur mai bine! In urma mea vine si Laura, dupa ce eu eliberez corzile.

De aici Laura ne paraseste, coborand pe o față de iarba pana intr-un punct aflat mult mai jos – unde urmeaza sa ne astepte si pe noi vreo 2-3 ore. Urmatoarea portiune se parcurge mult mai greu daca sunt mai multi membri in echipa. Asa am ramas doar 3, dar daca sunt doar doi se merge mult mai bine.

Dupa Acul Mare urmeaza al doilea “ac”, numit Degetul Rosu. Urcarea pe el nu e obligatorie daca vrei sa parcurgi creasta, dar el este un obiectiv important al acestei creste, asa ca nu se pune problema sa-l ignoram.

Pentru a ajunge la punctul de unde incepem catararea trebuie sa urcam un pic pe niste pante inierbate, fara asigurare. Portiunile de acest gen mi-au placut mai putin – erau practic portiuni de legatura intre doua etape mai dificile – dar etapele dificile le faceam cu asigurare, pe cand acestea nu. Riscul sa aluneci si sa cazi exista si aici, chiar daca mai mic.

Cat urca Mugurel, filat de Eugen, ma fixez si eu intr-un piton aflat in stanca, pentru ca ma simteam foarte vulnerabil in locul in care stateam – aveam o pozitie cam instabila. De la baza Degetului Rosu fac o poza spre Acul Crucii, pe care-l vom urca dupa aceea.

Urcusul pe Degetul Rosu a avut 3 etape. De fapt 4, cu tot cu panta de iarba si pietris de la baza. De acolo am urcat pe o fata de stanca destul de… zgronturoasa – adica avea multe gaurele si pietricele iesite in relief – dar suficient de bine fixate ca sa te poti tine de ele. Desi prizele erau micute, aderenta sporita a bocancilor si faptul ca existau totusi destule prize, au facut prima portiune destul de usoara. Sigur, a usurat lucrurile si faptul ca eram asigurat de sus.

Pentru a doua etapa ne-am lasat rucsacurile langa stanca – urma sa ne intoarcem aici. Locul era destul de ingust, pe margine – dar am putut sa ne invartim pe-acolo cat a urcat Mugurel – filat de Eugen.

Am incercat sa urc eu urmatorul, dar m-am chinuit putin din cauza gentii aparatului foto – asa ca a urcat Eugen primul si i-am pasat geanta. Pe urma am reusit si eu, chiar daca n-a fost tocmai usor. Era o portiune printre stanci, mai dificila decat prima – care era pe exteriorul unei stanci. Foarte scurta insa, practic… doua lungimi de om. Ajuns la un nou punct stabil, in care era loc bun de regrupat, Mugurel merge mai departe, mentionand ca ne baga “pe la contorsionisti”.

Pe varf au ajuns si ceilalti doi baieti care urcasera pe perete – asa ca e un pic aglomerat. Ei insa fac ultimul urcus pe o varianta mai usoara. Ultimul pasaj arata foarte interesant, cand il vedem pe Mugurel cum se chinuie sa-si faca loc printre niste pietre…

Ca sa pot trece, i-am lasat aparatul foto lui Eugen – care a hotarat sa urce pe varianta cealalta. Cu pietricele cazand peste casca si cu miscari acrobatice si deloc elegante, am reusit sa trec prin tunelul magic spre varful acului cu gamalie…

Poza facuta de Mugurel:

Ce a fost cel mai interesant pe Degetul Rosu? Umbra lui! Mi s-a parut incredibil ca am ajuns acolo intr-un astfel de moment, in care i-am putut vedea umbra proiectata atat de clar pe vale… si gandul ca noi eram in acel varf (aparent) micut…

Bine, nu stiu daca noi eram chiar pe acel punct, sau undeva mai in spate – dar oricum. Varful nu e asa micut cum pare cand ii vezi umbra…

De aici se vede foarte bine si Acul Mare, cel pe care fusesem inainte. In stanga se vede varfuletul inierbat pe care am stat sa ne echipam, iar in dreapta, la bolovanii aceia mai mari a fost regruparea finala – de unde am facut rapelul.

Inspre vest vedem Acul Crucii – si restul de creasta pe care vom merge. Creasta ajunge in cele din urma la varful Omu. Iar in partea dreapta, dincolo de valea Morarului se vede varful Bucsoiu – varful care mi se pare cel mai frumos varf din Bucegi (cel putin vazut de la distanta). Am blurat fundalul ca sa iasa in evidenta Acul Crucii. Avand in vedere ca nu am putut face deloc poze in timp ce urcam acest Ac, asta mi se pare destul de relevanta.

Cat coboara ceilalti doi baieti in rapel, noi scoatem de sub o stanca un carnetel, lasat aici ca sa-si scrie impresiile in el aceia care reusesc sa ajunga aici. Am scris si eu cateva randuri, dupa care ne-a venit randul la rapel.

Eugen fixeaza coarda de pitoanele pentru rapel, dar erau si niste bucle de cordelina lasate acolo, asa ca le-am folosit si pe ele, sa fie mai sigur rapelul. Apoi coarda e trimisa spre vale pe directia de coborare.

Am folosit o singura coarda pusa in doua, pentru ca nu era asa lunga distanta – avand in vedere ca am coborat din doua bucati. In dreapta se vede Acul Crucii, pe care urma sa urcam si care se anunța cel mai dificil.

Am ajuns astfel inapoi la rucsacuri, dupa un rapel care la un moment dat devenise foarte interesant – lasandu-te suspendat un pic in aer inainte de a ajunge jos.

Urmeaza a doua parte a rapelului. Pe fundal (sus in stanga) se vede varful Colții Obârșiei, un varf impunator care se ridica deasupra Vaii Cerbului. Dar cu atatea turnulete si muchii ascuțite in jur, cine-l mai observa si pe el?

Urmeaza o noua portiune pe iarba, fara asigurare – genul care nu prea mi-au placut, pentru ca erau destul de expuse si ele. Dar urcusul acesta ne arata dintr-un unghi mai bun Degetul Rosu, pe care tocmai fusesem. Cu rosu – urcusul, cu verde – coborarea in rapel. R – locul unde lasasem rucsacurile.

Baietii care erau inaintea noastra urca deja pe Acul Crucii. Primul ajunge sus, filat fiind de jos de al doilea. Cel de jos ii striga celui ajuns sus sa asigure la un punct fix, ca sa poata urca si el. De sus i se striga: “nu gasesc pitonul!”. Mugurel le striga amandurora ca nu exista sus nimic stabil de care sa asiguri si ca singura varianta e ca cel de sus sa se aseze in fund, cautand sa gaseasca o pozitie cat mai stabila pe terenul acela instabil si… sa spere ca secundul nu cade.

Pe traseu pana in varf exista cateva pitoane, dar chiar si asa, faptul ca cel de sus nu are o pozitie prea sigura (nu este asigurat de un punct fix), iti poate da multe emotii. Crucea de pe varf era foarte instabila, nici sa te tii cu mainile de ea nu puteai.

Pana la Acul Crucii pe dreapta mai era o stanca destul de mare, care facea si ea parte din creasta – dar pe care noi am hotarat sa o ocolim, pentru ca nu prea mai era timp. Asa ca am inceput sa urcam spre Acul Crucii. Adica Mugurel a inceput. A plecat din start cu doua corzi, iar eu si Eugen il filam – fiecare pe cate o coarda. Pe traseu, Mugurel trecea cand o coarda, cand pe cealalta, prin pitoanele intalnite.

Pentru tot ce a urmat a fost nevoie sa bag geanta aparatului foto in rucsac, ca sa ma pot catara – asa ca nu am facut poze. O sa descriu insa in cuvinte cam cum a fost.

Cand Mugurel a ajuns in varf, s-a asezat in fund intr-o pozitie cat mai stabila si a inceput sa-l fileze pe Eugen. Primul pasaj era un pic dificil, fiind o urcare pe niste bolovani cam inalti – cu prize incomode (vezi poza de mai sus).

Un aspect pe care l-am observat repede dupa ce a urcat Eugen acest pasaj a fost urmatorul: coarda lui trecea printr-un piton aflat in varful acelei stanci – dar coarda pe care urma sa urc eu era asigurata abia la urmatorul piton, aflat undeva spre stanga, mai departe. Asta pentru ca, asa cum spuneam, Mugurel a asigurat cand o coarda cand alta, ca asa se face cand sunt doi secunzi.

Eugen trebuia ca, pe masura ce urca, sa adune de pe traseu carabinierele si buclele pe care le intalnea pe coarda lui – iar eu trebuia sa fac la fel pentru coarda mea. Doar ca daca faceam asa, primul pasaj eu l-as fi parcurs aproape neasigurat – punctul fix fiind mult spre stanga – si inutil in cazul ala. De aceea l-am rugat pe Eugen sa lase caraba in piton si sa treaca si coarda mea pe-acolo, inainte sa plece mai departe. In felul asta voi avea si eu ca punct de asigurare pitonul aflat deasupra mea – si nu doar cel aflat mult in stanga.

O poza facuta de Mugurel de pe varful Acului, inainte ca Eugen sa plece pe traseu:

La fel si cu urmatoarele pitoane – pentru ca m-as fi simtit mult mai in siguranta sa fiu asigurat la mai multe pitoane – si la unele aflate mai aproape de mine, decat la mai putine, aflate mai departe. O asigurare facuta la un piton aflat mai departe pe traseu, mai ales daca urcarea nu e verticala, inseamna ca in caz de cazatura, poti pendula foarte mult, lovindu-te de toate stancile, pana cand ajungi in urma cazaturii sa ramai suspendat sub piton. Imaginati-va ca urcati pe o scara verticala, legati fiind de deasupra. In caz de cadere, ramai suspendat in coarda. Dar daca ati fi legati de undeva din lateral, in caz de cadere te lovesti intai bine de tot de ce e in jur si pe urma ajungi sa ramai atarnat in sfoara.

Aceste aspecte fiind rezolvate (si prin bunavointa lui Eugen, caruia nu i-a fost chiar usor sa se ocupe si de coarda mea in timp ce mergea), mi-a venit si mie randul sa plec pe traseu. Soarele deja nu mai ajungea la mine si incepusem sa simt frigul – abia asteptam sa incep sa ma misc.

Il intreb pe Mugurel daca pot sa plec (nu in sensul “imi dai voie sa plec?” ci in sensul “e totul ok, esti atent, ma asiguri?”). Imi da unda verde, asa ca sunt deja cu mana pe stanca. Primul pasaj cere putina forta dar e genul care-mi place mult – in care prizele sunt destul de clare, dar corpul iti este solicitat destul de mult ca sa le poti folosi.

Ajuns langa piton, scot caraba si bucla de pe el si mi le agat pe ham. Merg mai departe spre un pasaj interesant, aflat pe un varf de stanca in forma de ou. Mugurel avea o metoda inspirata pentru a trece peste acest varf de stanca: in jurul lui pusese o bucla – sub forma de cerc. In felul asta te puteai tine de ceva cat dadeai ocol pietrei ca sa ajungi dincolo de ea. Pun o poza facuta inainte de a ajunge acolo. Cu galben am desenat eu o bucla de coarda. De ea trebuia sa te tii cu mana, in timp ce mergeai cu picioarele pe stanca, mai jos de sfoara, destul de suspendat in aer si sperand ca acea cordelina sa tina.

Ajuns dincolo m-am chinuit putin sa scot bucla de pe stanca, dar am reusit – si-am adaugat-o la colectie pe ham. Deja hamul meu incepea sa arate ca un brad de craciun – simteam o frustrare ca nu stiam cum sa agat mai eficient toate acele bucati de sfoara si carabe, ca sa nu ma incurce.

Urmeaza urcusul principal pe Acul Crucii – care mi s-a parut genial! A fost poate cel mai interesant si placut pasaj de catarat, mai frumos decat pe Degetul Rosu, mai… elegant. Urcusul era presarat cu destule praguri de iarba sau pamant, sau de piatra – destul de mici, dar bune ca sa asigure un urcus continuu, fara mari dificultati. Mai putin dificultatea data de verticalitatea stancii, de faptul ca sub tine si in jur erau prapastii si deasupra ta, cel care te asigura nu era nici el intr-o pozitie prea sigura.

Ajuns langa Mugurel, m-am chinuit putin sa trec de el in partea cealalta – a trebuit sa trec aproape pe deasupra lui – nu era loc prea mult pe varf. Si totul parea friabil, instabil, fiecare bolovan parea ca sta sa cada la prima miscare. Foarte neprimitor acest varf de stanca, parca singurul Ac care chiar pare un ac. Mugurel mi-a facut o poza cand ajungeam la el, cu o bucatica din crucea de pe varf – semn distinctiv al locului in care ma aflam. Doar pentru cunoscatori.

Eugen trecuse deja in partea cealalta, la locul de rapel – asa ca ma indrept intr-acolo, pastrand coarda pe mine si pentru urmatoarea portiune. Ca sa ajungi la locul de unde se face rapelul, adica in partea cealalta a acului, trebuie coborat de pe o stanca plina de pietricele alunecoase. Se putea face un pas pana pe o alta stanca aflata aproape, ceea ce ar fi usurat coborarea – daca reuseai sa faci acel pas. Eu m-am chinuit putin, cu emotii sa nu alunec pe pietricele. Ajuns langa Eugen abia astept sa ma leg de un piton aflat in stanca, sa stiu ca nu mai plec de-acolo.

A urmat partea care mi s-a parut cea mai dificila. Sau nu neaparat dificila cat… cu cele mai multe emotii. Rapelul acesta are ceva diferit: trebuie facut inclinat spre dreapta, deci trebuie coborat in mod controlat spre dreapta. Ceea ce eu nu mai facusem pana acum niciodata. De obicei rapelul se face vertical, pe directia corzii. Daca esti legat de un piton aflat deasupra ta, e natural sa o iei direct in jos. Dar daca incerci sa te deplasezi pe lateral cativa metri, va imaginati ce se poate intampla? Se poate sa nu reusesti sa mentii contactul cu peretele si sa pierzi controlul, inertia tragandu-te pe directia corzii – adica facandu-te sa pendulezi.

Pe directia corzii insa, adica direct in jos, era prapastie – punctul de “aterizare” era mai spre dreapta – de aceea trebuia sa controlam coborarea pentru a ajunge acolo. Eugen a coborat primul apoi am urmat eu. Desi initial ma gandeam sa cobor fara sa mai fac si o auto-asigurare, am improvizat la repezeala un nod prusik pe coarda – care ar fi putut sa fie foarte util in caz ca imi scapa mana de pe ea.

La inceput, cand coborarea nu e foarte abrupta, e cat de cat ok sa dai corzii directie si sa mergi spre dreapta in timp ce cobori. Dar apoi lucrurile se complica, stanca devine verticala – si, daca tin bine minte, avea chiar si o oarecare surplomba. In acel moment eram deja cu vreo 2 metri mai spre lateral fata de pitonul ramas deasupra si incepeam sa simt o forta nevazuta care ma trage spre stanga, incercand sa ma aduca pe directia verticala. Cautam asperitatile stancii, cautam colturi iesite in afara ca sa pot sa ma sprijin cu picioarele in ele, incercand sa pun forta in sens invers fortei care voia sa ma traga spre stanga, pe directia naturala a coborarii.

A urmat momentul cel mai plin de emotii, cand am simtit ca am ramas blocat intr-un punct foarte instabil. Simteam ca daca voi ridica piciorul de pe acel prag de stanca, voi pierde contactul cu peretele si inevitabil voi pendula spre stanga. Asta nu era neaparat ceva foarte dramatic in situatia aceea, ca peretele era destul de “primitor”, m-ar fi mangaiat nitel cand m-as fi rasucit peste el. Important era sa nu dau drumul la coarda si apoi… sa fac cumva sa revin pe directia buna – probabil penduland controlat pana in dreptul locului unde trebuia coborat. Dar senzatia ca ma voi desprinde de perete n-a fost deloc placuta. I-am strigat lui Eugen ca e posibil sa se intample asta, el n-avea ce sa faca decat sa ma incurajeze sa merg mai departe, sa cobor.

Mi-am dat seama ca nu puteam sa fac decat un singur lucru. Mai aveam cred vreo 2 metri pana la punctul de “aterizare” – la care nu mai puteam ajunge mergand pe perete ca pana acolo. Urmatorul pas insemna desprinderea de perete si pendularea spre stanga, eram sigur de asta. Asa ca am facut singurul lucru care mi-a trecut prin cap in acel moment: am eliberat coarda mult mai repede – adica am grabit coborarea, lasand coarda sa alunece mai rapid prin dispozitivul de coborare. M-am desprins de perete, dar viteza cu care am luat-o spre in jos a fost mai mare decat cea care ma ducea spre stanga, ceea ce a facut sa ajung jos inainte sa depasesc “pista de aterizare” spre stanga si sa ajung deasupra vaii.

Pun o poza facuta de Mugurel de pe urmatorul Ac, pentru ca in ea se vede o parte din peretele pe care am facut rapel ca sa coboram Acul Crucii. Am desenat cu aproximatie coarda si directia pe care am coborat (cu verde) si directia naturala a corzii (verde punctat). Sageata rosie arata directia in care trebuia mers, iar sagetile verzi, directia in care forta inertiei te tragea. La a doua sageata verde (desenata cu aproximatie) e locul unde n-am mai putut sa mentin contact cu peretele si am inceput sa o iau spre stanga, coborand in acelasi timp spre peticul de iarba unde trebuia sa ne oprim.

Foarte interesant acest rapel, cu siguranta cel mai dificil pe care l-am facut pana acum. Dar e drept ca n-am facut prea multe la viata mea. Mugurel ne-a spus ca aici a cazut cineva din cauza unui piton care s-a desprins din perete – nu-i ceva ce vrei sa auzi cand urmeaza sa faci rapel, dar nu strica sa fii constient de toate aspectele pe care aceasta activitate le presupune.

Ajunsi cu bine la baza Acului Crucii ne grabim sa urcam Acul de Sus, ultimul de pe traseu. Seara se apropia cu viteza, eram in intarziere. Urcusul il facem pe o panta de iarba si pamant, pe stanga Acului. Dificultatea aici a fost data de pragurile inalte de pamant pe care trebuia sa te cateri – uneori ridicand foarte mult piciorul ca sa ajungi mai sus, alteori folosind destul de mult forta bratelor. A fost insa o portiune frumoasa, mai putin stancoasa decat cele de pana atunci.

Ajungem iar pe creasta – dar nu mai urcam si pe varful acului, care ramasese putin mai in spate. Mai avem de traversat o portiune super frumoasa, pe o creasta ingusta de stanca, pentru a ajunge definitiv pe iarba. Aici nu m-am mai putut abtine si, vazand cat de frumos e colorat cerul si cum se vad acele in urma, am dat rucsacul jos sa scot aparatul foto.

In stanga se vede Acul de Sus, unde se afla Eugen, apoi in mijloc sunt cam suprapuse Acul Crucii si Degetul Rosu, iar in spate spre dreapta, Acul Mare.

De aici ne grabim sa coboram spre Valea Cerbului, pe pantele inierbate si destul de abrupte. Din fericire iarba nu aluneca de data asta, asa ca putem cobori destul de bine. Chiar si asa, faptul ca se intuneca rapid imi dadea ceva emotii.

Am ajuns la locul unde Laura ne astepta infrigurata – o zona tare frumoasa dar de unde coborarea devine si mai abrupta. Cu atentie maxima si incetisor reusim sa coboram, intrand pana la urma intr-o potecuta ce merge pe la baza stancilor.

Cand am ajuns in traseul marcat de pe valea Cerbului a fost un moment important pentru mine. Simteam ca greul a trecut si a aparut instant un sentiment de bucurie, de siguranta, de… familiar.

Pana la Gura Diham am mers inca vreo 2 ore cu frontalele, dar era un mers lejer, pe un traseu pe care-l facusem de multe ori inainte. Nici daca ar fi aparut un urs nu mi-ar fi stricat sentimentul de siguranta pe care il capatasem.

…

Adaug si o imagine a crestei parcurse, facuta de undeva dinspre Costila.

1 – primul urcus pe Acul Mare (liber)

2 – creasta ingusta pe Acul Mare

3 – rapelul de pe Acul Mare

4 – Degetul Rosu (urcare si 2 rapeluri)

5 – urcusul pe Acul Crucii si rapelul dificil dincolo de el

6 – urcus pe Acul de Sus

7 – ultima portiune de creasta stancoasa

8 – coborarea pe panta inierbata, mare parte pe intuneric.

…

A fost o excursie foarte solicitanta – atat fizic cat si psihic. In total am mers vreo 13 ore – iar traseul efectiv pe Ace ne-a luat cam 5 ore jumate – asta si pentru ca eram 3. De cate ori am stat cu emotii in aceste ore sau de cate ori mi-am simtit inima plina de bucurie, conteaza mai putin pentru altii. Ce ar putea conta insa e felul in care, pas cu pas, fara sa sari etape, poti ajunge sa realizezi niste lucruri pe care ti le doresti. Pentru mine a fost foarte placut gandul ca nu am sarit etape in mersul meu pe munte – lucru ce ma face sa pot alege mult mai in cunostinta de cauza ce imi place cel mai mult. In functie de moment, de cei din jur, de ce-i in mine.

De retinut ca astfel de trasee, desi te pot atrage rapid prin cat de spectaculoase sunt, pot fi foarte periculoase – mai ales pentru cei care ajung acolo nepregatiti, slab echipati sau fara sa fie prea constienti de tot ce presupune traseul sau de tot ce este in ei.

Eu ii multumesc lui Mugurel pentru aceasta ocazie de a parcurge traseul Acelor, dar si pentru cateva idei pe care le simt puternic si eu: e important sa oferi ceva si altora din ceea ce tu stii, esti sau ai – si asta se va intoarce cumva spre tine (poate sub forma unei excursii pe Acele Morarului). Dar e placut si sa mergi cu oameni care nu au mai fost niciodata pe un anumit traseu – sa le vezi reactiile, bucuria sau emotiile – ceea ce te poate face si pe tine sa le traiesti mai intens, sau… sa le retraiesti intr-o forma mai greu de atins dupa ce ai fost de atatea ori pe-acolo.

In incheiere… nu uitati ca nu vine muntele la voi.  Insa puteti face voi foarte multe lucruri ca sa ajungeti mai aproape de el. “N-am timp” sau “n-am cu cine” sunt doar detalii, care se traduc prin “nu-mi doresc suficient de mult sa merg”.

…

Ioan Stoenică, noiembrie 2012.

Album cu mai multe imagini, mai mari, aici:

https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/AceleDinCarulCuFanPeColtiiMoraruluiBucegi?authuser=0&feat=directlink

Daca vreti sa aveti pe perete una din imaginile facute de mine, dati-mi un mesaj. Detalii gasiti si pe prima pagina a blogului. Fotografiile sunt realizate cu un Nikon D90, obiectiv 18-70mm.