Iarna își intră în drepturi și cu ea, presa e liberă să apeleze din nou la clișeul care a deschis acest text. Stratul de zăpadă se depune cu viteză pe șoselele patriei și chiar dacă nu avem informații în acest sens, putem bănui că undeva, autoritățile sunt luate prin surprindere de acest fapt. Dar nu doar autoritățile sunt puse în dificultate de iarna ce părea să nu mai vină, ci și oamenii simpli sau compuși. Vom vorbi în cele ce urmează cu Ioan Stoenică, un fotograf și călător nu prea cunoscut – dar cu mulți admiratori – pe care iarna l-a luat, se pare, foarte prin surprindere.

–          Domnule Ioan Stoenică, mai întâi, dați-mi voie să vă felicit! Știu că de curând aveți un băiețel, de care sunteți foarte mândru! Probabil abia așteptați să mergeți pe munte cu el!

–          Ăăă… da… păi… hmmm… la început mi-a fost greu, pentru că știți, eu nu sunt căsătorit și a trebuit să cresc copilul singur… dar am avut noroc cu o familie de lupi, care m-a ajutat…

–          Lupi? Serios? Cum așa?

–          Nu, idiotule! Ce copil?? N-ai citit descrierea turei în întregime??

–          Ce tură, ce vreți să spuneți?

–          Nu știi tu d-astea… Ideea era să-ți faci temele mai atent înainte să începi să pui întrebări și să faci afirmații… Cunoaște-ți ținta!

–          Ah, mă scuzați… probabil n-ar trebui să mă mai încred în ziarele de scandal… În fine. Voiam să vă întreb despre situația dvs, văd că iarna v-a prins nepregătit…

–          E drept… Dacă toată vara am cântat prin pădure și pe culmi… Știți povestea cu greierele și furnica? Ei, cam așa și cu mine…

–          Adică să înțeleg că sunteți pasionat de insecte?

–          Tu ințelegi ce vrei, dar sper ca cititorii să înțeleagă mai mult de-atât. Era vorba de faptul că iată, toată vara am cântat și acum… am cam răgușit!

–          Pai nu credeți că asta e vina dvs?  Morala poveștii era, din câte îmi aduc aminte, că trebuie să te pregătești din timp pentru greutățile iernii…

–          Sau ale vieții! Da… Ție îți place muzica? Asculți muzică?

–          Sigur, în fiecare zi! Îmi place!

–          Păi atunci nu mai arunca bulgări de zăpadă în cei care cântă… că de-aia am răgușit!

–          Poate dacă era stratul mai gros puteam face un bulgăre mai sănătos…

–          Ce-ai spus?

–          Nu, nimic… ziceam că se va depune un strat mai gros de zăpadă și atunci va fi probabil și mai greu să vă descurcați…

–          Nu-mi fac prea multe griji in această privință, dupa cum observați deja am început să lucrez la o soluție, să fac rost de echipamentul necesar…

–          Văd că încercați să… să croșetați ceva… cu țepușele pentru frigărui!?

–          Da, nu am găsit niște andrele adevărate, dar asta nu mă poate opri! Uneori trebuie să colorezi folosind culorile pe care le ai – și nu să stai sa aștepți culorile potrivite!

–          Adică să croșetezi, nu să colorezi!

–          Nu prea pricepi metaforele tu, uh? Oricum, după cum vezi, mai am puțin și voi termina acest fular foarte gros și călduros, windstopper. După care am în plan o pereche de șosete și o geacă gore-tex triplu strat…

–          Văd că sunteți foarte ambițios… E nevoie însă și de îndemânare! Dar spuneți-mi, ca tot e sfântul Nicolae, v-a adus ceva moșul?

–          Eu nu mai cred in Moș… pentru ca de prea multe ori până acum mi-a dovedit ca nu există și mi-a pus bețe în roate – dar nu la propriu, nemernicul!

–          Cum așa?

–          Păi aveam o idee genială de afacere! Știi cum se spune că dacă nu ești cuminte, Moșul îți va aduce o nuia? În ultimii ani am făcut o mulțime de prostii și de rele, am încercat tot ce mi-a venit în cap, numai să nu cumva să creadă Moșul că am fost cuminte…

–          Pai de ce ar face cineva așa ceva? Voiați să primiți o nuia?

–          Chiar mai multe! Voiam să-ncep o afacere: împletit coșuri de nuiele – și aveam nevoie de materia primă. M-am gândit că de ce să dau banii pe nuiele, când ar putea Moșul să-mi aducă gratuit? Așa că m-am chinuit să nu fiu cuminte… ceea ce mi-a fost foarte greu, la mine cumințenia e un instinct natural foarte puternic…

–          Sunt sigur…  Haideți să vorbim puțin despre munte.

–          Ah, nu mă prea pricep…

–          Atunci aveți totuși meritul de a fi indus în eroare atâția oameni! Spuneți-mi, papucii pe care-i văd lângă dvs… sunt papuci de munte?

–          Sigur… au si talpă Vibram! Dar sunt buni numai pe anumite trasee, în anumite condiții…

–          Care ar fi acelea?

–          Pai traseul ideal pentru astfel de încălțări este Valea Jepilor – sau Jepii Mici, cum e el cunoscut. Desigur, se pot folosi cu succes si pe Jepii Mari.

–          Deci spuneti ca daca vrea cineva să parcurgă aceste trasee, acest gen de încălțări e cel mai bun?

–          Ah, deloc! Nu pentru asta sunt buni acesti papuci, ci pentru cei care-și doresc sa apara la televizor. Am zis ca doar in anumite condiții…

–          Este chiar asa o mare performanță? Merită să apară la televizor acești oameni?

–          Merită, merită! E de fapt… cel mai bun mod ca sa recunoști valoarea! Sunt desigur si alte metode ca sa recunoști oamenii valoroși pe munte! De exemplu… știi cum halterofilii, sau mă rog, cei care trag de fiare… sunt mai buni cu cât ridică greutăți mai mari! Unii din cei care merg pe munte au înțeles asta – dar nu poți să iei halterele pe munte! Așa că trebuie improvizat: sticlele cu apă de exemplu, un antrenament bun! Cu cât sunt mai pline, deci mai grele, te fac sa pari mai valoros pentru ca le cari cu tine. Dar dacă iei sticle goale după tine, asta te face să pari un om slab, fără prea multă forță. De aceea, atunci când le golim, trebuie repede să le aruncăm unde putem, să scăpăm de ele până nu ne vede cineva ducând in spate sticle goale, să ne creadă niste pămpălăi!

–          N-ar fi mai bine totuși să aruncăm sticlele goale la un coș de gunoi, nu așa, prin pădure?

–          Eh, prostii! Unde-ai văzut coșuri de gunoi în pădure?

–          Mda… Ce ar trebui să știe oamenii când vor să meargă iarna la munte, ce echipament special le-ar trebui?

–          Știți proverbul acela: unde nu-s bocanci în picioare, vai de cap?

–          Nu era invers?

–          Nu mai știu. Cert e că ce ai în picioare e în strânsă legătură cu ce ai în cap… Pentru mersul pe zăpadă, mai ales pe teren foarte abrupt, recomand cizmulițe cu toc înalt – pentru că tocul se înfige foarte  bine în zăpadă și îți dă aderența necesară ca să mergi mai departe, fără să aluneci.

–          Interesant… dar de îmbrăcat? Ce-ar trebui să avem pe noi?

–          Aici e mai complicat… nu vă pot recomanda varianta mea – e prea periculoasă!

–          Periculoasă? De ce, aveți haine… toxice?

–          Nu nu… eu port blană de urs. Dar nu așa cum vă imaginați! Port blana… cu tot cu urs! Merg flancat de doi urși, pe care i-am învățat să meargă în picioare, în același ritm cu mine. Stând așa înghesuit între doi urși, am toată căldura de care am nevoie!

–          Aoleu… nu era mai ușor să luați doar blana de pe ei?

–          Cum să fac așa ceva?? Sunt urși, sunt animale sălbatice – nu haine de blană! Îmi place de ei așa, vii! Sunt și comici pe deasupra și am învățat multe de la ei. Și-n plus, de când cu ei, nu mai mi-e frică de câinii de la stane!

–          Și ce anume v-au învățat, cum să mințiți?

–          Nu, asta am învățat de la oameni. Urșii nu mint niciodată.

–          Aha, înțeleg… Dar cum, urșii știu și bancuri?

–          Da, dar mai mult bancuri seci, de genul… “doi urși intră într-un bar”

–          Păi spuneți-mi unul!

–          Păi ăsta a fost: “doi urși intră într-un bar”! E banc sec, v-am zis. Ei se prăpădesc de râs când îl spun!

–          Și cu ce alte animale mai vorbiți la spita… adică pe munte, prin pădure?

–          Eu aș vorbi cu toate, dar nu toate îmi răspund… trebuie să le câștigi întâi încrederea, să petreci suficient de mult timp printre ele ca să-și dea seama că ai intenții bune… nu-i deloc ușor, noi oamenii avem o reputație proastă printre animalele sălbatice.

–          Păi cam așa au și urșii printre oameni, nu? Ce ar trebui făcut în cazul unei întâlniri nedorite?

–          Păi îți ceri scuze politicos și spui că trebuie să ajungi urgent în altă parte…

–          Nu mă refeream la o întânire cu o fată, ci cu un urs!

–          Aaa! Da, are mai mult sens asta. Păi… cred că și oamenii pot face același lucru ca și urșii. Am auzit odată o ursoaică învățându-și puiul: „daca vezi un om… păstrează-ți calmul! Uită-te la el, dar nu agresiv, vorbește-i, să știe că l-ai văzut, apoi îndepărtează-te incet, ținându-l sub observație! Știu că va fi foarte greu să faci asta, dar încearcă sa nu fugi! E posibil sa te urmarească în cazul ăsta! Și în niciun caz nu încerca să-i oferi fructe de pădure! Dacă vezi că vine spre tine să te atace cu bețe sau ceva, sau dacă te orbește cu o lumină albă si puternică dintr-o cutiuță, atunci trebuie să-ți învingi teama și să ripostezi! O faci ca să-ți aperi viața! Dar sub nicio altă formă nu ai voie sa te apropii de oameni!”

–          Așa zicea, uh? Și ursulețul ce zicea?

–          El ar fi vrut sa vină mai aproape să mângâie un om… să se joace cu el. I se păreau pufoși, nu știu de ce.

–          Bine domnule Stoenică… acum vă rog să mă scuzați dar mi-am amintit că trebuie să ajung undeva și este urgent…

–          Ah, nicio problemă… ma bucur că am vorbit! Poate reveniți de Crăciun și cu alte intrebari, ca eu mai am răspunsuri destule!

–          Sigur, poate până atunci terminați de croșetat geaca gore-tex, să nu vă mai vad așa că mi se face pielea de găină! Și cred că frigul v-a afectat în mod ireparabil și capul…

–          Vreau să-mi croșetez chiar și o căciulă pentru asta și niște bocanci de…

–          Aoleu, opriți-vă! M-ați innebunit! Cred că ați stat prea mult timp singur prin pădure, sunteți dus cu pluta!

–          Cu pluta prin pădure? Ce idee bună!

–          AAAAAAAAAA!!!!!

…

Ioan Stoenică, decembrie 2012.