Excursia de 7 zile făcută în 2009 prin Apuseni ne-a rămas plăcut în amintire – atât prin frumusețea locurilor din zona Muntele Mare sau Padiș, cât și prin aventura de a descoperi aceste zone, mutând cortul dintr-o parte în alta în fiecare seară. Relieful carstic dar și satele risipite pe dealuri ne-au fermecat, așa că ne doream să repetăm într-o oarecare măsură acea excursie – dar descoperind acum locuri noi! Și cum bine am constatat atunci, în Apuseni e minunat să poți merge mai multe zile, cu cortul. Așa că asta am făcut. Oricum 5 zile nu-s de ajuns ca să te saturi de cât de frumos e pe-acolo!

Excursia în munții Trascăului a avut loc în perioada 3 – 7 iulie 2012 și a constat într-o traversare de la Sud la Nord a întregului masiv. Am văzut obiective turistice interesante precum Lacul Ighiel, Platoul Ciumerna, Întregalde, Poiana cu Narcise, Dealul Geoagiului, Cheile Râmețului, Vânătările Ponorului, Peștera Poarta Zmeilor – și o mulțime de locuri pitorești, dintre care menționez preferatele mele: poienile pline de flori, căpițele de fân și căsuțele cu acoperiș de paie, risipite pe dealuri. Precum și frumosul sentiment de a descoperi o parte minunată a țării noastre, într-o excursie plină de suflet.

Dacă data trecută am fost eu împreună cu 4 fete, de data asta echipa a fost mai echilibrată. Nu, nu eu cu 5 fete! Pe lângă surorile mele, Irina și Maria, au fost cu noi și Otto, un prieten din Cehia dar și Paul – un prieten din Piatra Neamț.

Am plecat din București în seara zilei de 2 iulie 2012, cu gând să punem cortul undeva cât mai aproape de baza munților Trascău. Ne gândeam că putem să ne oprim pe la Alba Iulia, în caz că se face prea târziu – dar am nimerit destul de repede drumul spre Ampoița, așa că ne-am oprit acolo pe la miezul nopții.

La marginea satului am găsit un locsor unde să tragem mașina, dar și două locuri pe malul râului ca să punem corturile. Am mâncat la lumina farurilor, iar Maria a constatat că și-a uitat periuța de dinți acasă. Instinctiv mă întreb dacă a uitat și frontala sau alte accesorii importante – cum îi stă în fire.

Adormim bucurându-ne deja de sentimentul acela de ou kinder pe care-l avem uneori pe munte: entuziasmul pentru surpriza descoperirii – sentimentul de anticipare a ceva foarte frumos – dar în același timp… total necunoscut! În jur deja se vedeau la lumina lunii niște culmi micuțe dar stâncoase – ca în Măcin. Și un licurici.

Dimineață ne trezim pe la 7 – pentru că avem de refăcut bagajele, dar și de găsit loc bun unde să lăsăm mașina. Eu m-am dus cu mașina înapoi în sat, să mă interesez de traseu, dar și de microbuze dinspre Alba Iulia. M-am bucurat să aflu că există așa ceva și că e unul chiar la o oră convenabilă (parcă pe la ora 16 din Alba) – așa că nu va trebui să stau la ocazie când voi veni să recuperez mașina.

Planul nostru era să traversam munții de la sud la nord, adică să ieșim după 5 zile undeva foarte departe de unde am lăsat mașina, în zona Rimetea (a nu se confunda cu Rîmeț). Trebuia deci să ne gândim și cum o recuperăm.

Dacă tot eram în sat, am intrat și într-un magazin să-i cumpăr Mariei o periuță de dinți, să-i fac o surpriză seara la cort. Mașina n-am lăsat-o însă aici, ci am mai mers câțiva km (vreo 8 cred) până în Lunca Ampoiței – un sat și mai mic aflat mai sus pe valea râului – unde e și intrarea pe traseu. Drumul până acolo e asfaltat (dar sunt câteva porțiuni fără asfalt) și e super frumos! Traversează cheile Ampoiței, dar cel mai mult mi-a plăcut tunelul de crengi de deasupra șoselei.

Aici găsim intersecția din centrul satului, de unde începe și traseul marcat (cruce galbenă) – lângă biserică. Părăsim mașina, întrebând o femeie dacă e în regulă să o lăsăm aici câteva zile. Sigur că e! Facem poza de grup și pornim pe drum la deal!

Ioan, Maria, Paul, Irina și Otto. Acum observ că toți aveam șorturi negre – ca și când eram din aceeași echipă sau ceva…

Traseul pentru ziua 1: Lunca Ampoiței – lacul Ighiel – platoul Ciumerna – valea Găldiței – sat Întregalde

La început mergem pe un drum de țară spre nord, pe marginea căruia găsim și un izvor amenajat – așa că umplem toate sticlele să fim siguri că nu ne termină canicula. Irina ține să clarifice că acesta nu este izvorul minunilor, cum credea Otto, ci este „wonderspring”.

Facem dreapta pe un alt drumuleț, care face apoi imediat stânga și începe să urce abrupt, pe lângă o gospodărie. Pe-aici marcajele n-au fost prea clare, dar ne-am descurcat destul de ușor.

În curte e o femeie care ne lămurește să mergem tot spre deal, că e bine, sunt semne mai sus. Îi mulțumim și, urcand deja vreo 20 de metri, întreb destul de încet dacă vede cineva vreun marcaj. Din urmă ne strigă femeia, care m-a auzit: “se vede marcaj mai sus, se vede!”. Noi râdem și eu întreb tot în șoaptă, plin de speranță: “se văd fragi mai sus?”. De data asta femeia nu mai răspunde…

Se vede însă primul semn că am intrat în Apuseni. Pentru noi, căsuțele cu acoperiș de paie și grădinile pline de flori vor fi mereu un reper important al Apusenilor. Asta până când vor dispărea și ele cu totul…

Toată lumea se pune pe pozat, dar, după cum se vede în imaginea de mai jos, Maria nu se prea pricepe la setări. Deși are un aparat foarte modern, cu tehnologie “seenless”, tot pe modul Auto îl ține…

Mai urcăm puțin și dealurile din jur încep să se vadă tot mai bine. Trecem pe lângă o nouă curte, unde o tanti ne spune că va trebui să părăsim drumul spre dreapta la un moment dat, ca să urcăm pe culmea lui. Marcajele s-au cam pierdut pe-aici. Am trecut mai întâi printr-o porțiune de pădure, pe unde drumul părea să fie “modernizat” de curând, apoi am ajuns la o curbă de unde trebuia să urcăm pieptiș spre culmea dealului. N-am fi știut să facem asta dacă tanti nu și-ar fi sunat copiii, aflați cu vacile chiar pe culme. Aceștia ne-au strigat să mergem spre ei.

Chiar dacă am fi mers înainte pe drum, variante să ieșim pe culme probabil mai existau. De fapt marcajul cred că urca în culme nițel mai încolo (sau poate mai devreme)  – dar noi nu l-am mai văzut, deși avansasem nițel pe drum să verificăm. Oricum pe culme e mai frumos – ai o priveliște mai largă spre dealurile verzi din jur. În vale se vede și drumul de pământ pe care-l părăsisem.

Noi am urcat și pe vârful Prislopului (1032m), dar pe hartă poteca marcată apare că merge pe sub el. Am regăsit marcajul dincolo de acest vârf și înainte de un altul mai înalt, unde trece și-un drum forestier dintr-o parte în alta a dealului. De unde am lăsat mașina și până aici am făcut vreo 2 ore și 20 min.

Peisajele de pe această culme de deal sunt frumoase, dar căldura ne cam epuizează, așa că abia așteptam să intrăm în pădure.

Urmăm drumul forestier la vale, prin pădure spre dreapta – coborând spre nord în partea cealaltă a dealului. Știm că avem de coborât și de urcat iar, după care vine coborârea spre lac. Dar diferențele de nivel nu sunt chiar așa mari, suntem totuși în zonă de deal.

Găsim marcajul care indică pe unde se continuă traseul. Din valea pârâului Braicului urcăm spre poiana de pe dealul Ponorei. În circa 30 de minute de la dealul Prislopului ajungem în această poiană. Pe care o traversăm, începând apoi coborârea spre unul din obiectivele turistice ale acestei zile – și zone: lacul Ighiel.

Lacul are o culoare super frumoasă, iar locul în care este așezat, între culmi împădurite, îi dă și mai mult farmec. Mie mi s-a părut parcă mai frumos decât lacul Sfânta Ana. Acest lac este cel mai mare lac de baraj natural pe calcar din țară. Se află la o altitudine de 925 metri, are o adâncime maximă de 9 metri, lungime maximă  440 metri și lățime 140m.

Afara era caniculă… eram transpirați și plini de praf… visul neîmplinit al fetelor din excursia din Apuseni din 2009 era să facă baie într-un râu sau un lac… Ce puteam face? Cum să le refuz această plăcere? Mai trebuia să stau cu ele încă vreo 4 zile, trebuia deci să mă gândesc la binele grupului pe termen lung… Așa că… dezbrăcarea!

Irina, Otto și Paul au traversat lacul înot, eu și Maria am fost mai fricoși și am stat mai lângă mal. Stai, ce-am zis? Am vrut să spun că noi ne-am sacrificat și am stat mai aproape de mal ca să păzim hainele și rucsacurile…

Am pornit mai departe pe drumul forestier  în chiloti, cu rucsacurile în spate – ca să ne uscăm. Ne-am oprit însă pentru pauza de masă pe malul celălalt al lacului, în direcția care ne interesa (vest). Aici am găsit și o măsuță numai bună pentru intențiile noastre, chiar dacă soarele arzător nu ne făcea prea bine. Noroc că avem creme…

Am căutat în zonă și vreun izvor, dar pe canicula asta nu curge niciun strop de apă pe-aici. Nu mai avem multă și asta nu-i bine, mai ales că de aici avem de urcat. Maria se întreabă dacă pe platou vom găsi apă și Paul îi răspunde: dacă săpăm destul de mult…

Urcușul cel puțin e pe la umbră – și cu noi urcă și câteva văcuțe pe care ne cam vine să le mulgem de sete…

După circa o oră de la lac ajungem pe Platoul Ciumerna – o zonă carstică asemănătoare cu platourile de pe creasta Mehedinților. Stâncile albe nu ascund însă niciun marcaj pe aici, ceea ce mi se pare ciudat. Mergem însă bazându-ne pe intuiție și pe hartă, urmând culmea spre dreapta.

Poienile verzi presărate de stanci albe sunt interesante – mai ales că eu, Paul și Otto le putem compara cu Poienile Porcului din Mehedinți. Lipsesc doar crestele stâncoase care să le înconjoare, dar dolinele există.

Pe platou există și cai dar și vaci – semn că e o stană în apropiere. Și unde este o stână, trebuie să existe și apă! Un băiat ne confirmă că în direcția în care mergem există un izvor. Știți cum în desene ochii personajelor se transformă uneori în semne de dolari? $$ Maria ne spune că ea are ochii în formă de cascade…

De undeva de-aici ar trebui să existe un traseu Banda Roșie care merge din deal în deal pe la Piatra Craivei spre mânăstirea și cheile Râmeț și apoi tot spre nord pe creasta Trascăului. Acesta era de fapt traseul principal de creastă, mai lung și mai sălbatic decât ce am făcut noi probabil. Nu neapărat mai frumos – că pe noi ne interesa să vedem și sate – de preferat cât mai părăsite. Nici despre starea marcajelor nu pot spune nimic, noi n-am văzut nicio bandă roșie pe Platoul Ciumerna, ba parcă și crucea galbenă cam dispăruse.

De la izvor am hotărât să coborâm spre valea Găldiței, spre satul Necrilești – urmând apoi drumul spre Întregalde. Peisajele care ni se deschid în față pe măsură ce ne apropiem de pădure ne dau de înțeles că în zilele următoare ne așteaptă zone tare frumoase de văzut. Deja încep să se vadă stâncile Trascăului – lăsându-te să înțelegi că nu e vorba doar de dealuri pe-aici…

Mie platoul Ciumerna mi-a plăcut – dar cred că temperaturile extra ridicate și lipsa apei ne-au făcut să nu ne bucurăm pe cât am fi putut de el. Abia așteptam să ajungem într-un sat să luăm înghețată. Așă că am început coborârea prin pădure, pe drumul recent “buldozerat”.

Pe drum urcă și câteva femei împreună cu măgărușii lor, îndreptându-se spre stână. Ne spun că fac drumul ăsta de două ori pe zi pentru a mulge vacile. Viața la țară nu-i ușoară, mai ales pentru cei mai în vârstă. Dar nouă tot ni se pare parcă mai sănătoasă. Ce știm noi…

La ieșirea din pădure ne întâmpină poienile necosite ale Apusenilor, pe care le așteptam și pe care le cam iubim. Mie îmi amintesc de dealurile de la țară unde mergeam la strâns fânul când eram mic. Probabil și surorilor mele la fel – de aceea ne atrag atât de mult peisajele de genul acesta.

Satul Necrilești pare exact ce voiam să vedem: un sat risipit pe dealuri, pierdut printre culmile munților. Cel puțin de sus arată tare bine. Zilele următoare aveam să aflăm că se poate și mai frumos de-atât!

Coborâm prin grădini până ieșim la drumul principal – unde avem parte de dezamăgirea zilei: magazinul e închis! Și eram în program! Ne amintim însă de chioșcul pe care-l avea unchiul nostru în curte, la țară – unde lumea trebuia să strige pe la gard uneori ca să deschidă cineva. Adică mamaie.

–          Tanti Lițaaaaaa!!

Am strigat și aici, dar n-a răspuns nicio tanti Lița.

De-acum n-avem ce face decât să urmăm drumul spre vale, spre satul Întregalde – și cheile cu același nume.

Era destul de târziu, ora 18. Irina m-a întrebat la un moment dat dacă am de gând să mergem câte 10 ore în fiecare zi, sau doar azi. N-am știut ce să-i răspund, întrebarea m-a cam debusolat. Am simțit că doar eu vreau să descoperim cât mai mult și să ajungem cât mai departe. Sau poate doar eu puteam – desi toată lumea a mers bine.

Oboseala (cauzată și de căldură) începea să-și spună cuvântul, iar mersul câțiva km pe drumuri de țară nu ajută prea mult la moral. Poate doar școala satului, unde învățătoarea Irina își invită elevii să intre… prematur.

–          Doamna, până în septembrie mai este!! Vrem să ne mai jucăm! Să ne mai plimbăm! Să ne mai bucurăm de țărișoara noastră!

Dar ce tot spun, nu știu dacă există elevi mai dornici să vină la școală precum elevii Irinei.

Într-o curte zărim și-o mașină de spălat semi-automată. Momentan ea era setată pe clătire. Stoarcerea se face mai în septembrie, când e mai secetă.

Drumul prăfuit se strecoară printre culmile dealurilor vreo 4-5 km până să ajungă în centru în Întregalde. Destul de plictisitor aș zice, dacă mergeam pe culmea din stânga ar fi fost mult mai bine! Trecem și prin cheile Găldiței, o zonă unde stâncile și malurile înalte își fac apariția – dar nu pentru mult timp.

În centrul satului drumul nostru se intersectează cu cel de pe valea Galda. Înțelegem acum de ce satul se numeste ÎntreGalde – pentru că se află la vărsarea pârâului Găldița în Galda – care de aici se continuă spre cheile Întregalde. De fapt Galda trece între chei, nu cheile între Galde. În sat ajung și microbuze, care pleacă din Alba Iulia la orele 9.15 si 17.45.

În centrul satului nu pare să se întâmple nimic – e pustiu și nu găsim niciun magazin. Nici locuri drăguțe de cort nu vedem. Așa că mergem mai departe spre zona cheilor (sat Modolești), aflată la vreo 2 km distanță. Zonă care de fapt ni s-a părut mult mai activa și cu… magazin. Luăm câte 2 înghețate, ceva roșii sau pâine și… Maria iese biruitoare din magazin cu o periuță de dinți!

–          Nuuuu, îți luasem eu, trebuia să fie surpriză, nu trebuia să-ți iei!

Asta e, se pare că n-a uitat de periuță și și-a amintit să caute în primul magazin în care am intrat. Să mai faci astfel de surprize meticulos plănuite…

Am stat pe terasa magazinului să mâncăm înghețata, minunându-ne de cutiile de carton de lângă gard, pentru colectarea selectivă a gunoiului. Foarte interesant, având în vedere unde ne aflăm. Dilema mea referitor la unde arunc bățul de la înghețată capăta un răspuns de la Paul: nu contează unde arunci hârtia și unde plasticul, chiar și colectate selectiv, tot pe malul aceluiaș râu ajung gunoaiele…

O fi adevărat sau o fi doar o părere comică, nu știm. Sperăm să fie a doua variantă.

De la o femeie luăm și vreo 2 litri de lapte proaspăt muls, la un preț foarte bun (parcă 3 lei pe 2 litri sau așa ceva). Ne întristează puțin să auzim că laptele ajunge de obicei la porci. Cine să-l cumpere? E bine că există vaci – și există în număr mare uneori pentru că statul plătește niște ajutoare celor ce au animale. Dar dacă vacile sunt ținute pentru lapte… iar laptele ajunge la porci… dacă porcii sunt ținuți pentru carne, ei la cine ajung? Oare există în sat o fermă de lupi sau urși?

Pentru că se lasă deja seara, avem însă o altă dilemă: unde punem cortul? Undeva pe o poiana mai erau vreo 2 corturi, lângă un… refugiu turistic tip bilă (ca cele din Crai). Nu ne-am dus până acolo, refugiul părea cam ruginit oricum – și nu voiam să ascultăm muzică de la mașinile parcate. Ce dezamăgire. Zona cheilor Întregalde nu-i deloc așa sălbatică precum am fi sperat. Așa că ne mulțumim să găsim un petic de iarbă pe malul râului, undeva la intrarea în chei. De unde să auzim doar apa râului peste noapte – eventual vreo mașină trecând pe drum, dar fără muzica sau gălagia altor oameni.

Ne oprim la timp ca să vedem stâncile de deasupra cum se înroșesc la apus. Din Lunca Ampoiței de unde am lăsat mașina și până la cheile Întregalde am făcut cam 10 ore (cu tot cu pauza de bălăcit, o ora și ceva)

Montăm corturile și ne așezăm pe izoprene să gătim și să mâncăm. Maria pune frumos izoprenul direct într-o balegă. Îi atrag atenția și începe să-l șteargă pe iarbă – unde era desigur o altă balegă. Nu-i nimic, ne spune, “balegă pe balegă se scoate!” La final, izoprenul Mariei este, după spusele ei (preluate de la Bendeac/Vanghelie), “lună de curat, ca-n sectorul 5!”

Eu i-am făcut Mariei cu ochiul și astfel ne-am combinat să dormim amândoi în cortul meu, iar Irina, Paul și Otto, care probabil nu știu să clipocească așa bine, au dormit în cortul lui Otto, că era nițel mai de 3 persoane. Despre cum a funcționat această împărțire vom mai afla poate pe parcurs… Mai avem de petrecut încă 3 nopți în Trascău… sperăm noi…în locuri mai frumoase și mai sălbatice.

Ziua 2: Cheile Întregalde – Munții Cetii – Poiana cu Narcise – Tecșești – Dealul Geoagiului

Dimineață am zis să plecăm cât mai devreme, ca să avem timp să ajungem cât mai departe. Din păcate plecarea a fost amânată pentru că Mariei i s-a dezlipit talpa la un bocanc și ne-am chinuit prea mult și inutil să o fixăm la loc.

Până la urmă Maria apelează la sandale și plecăm pe drumul forestier prin cheile Întregalde, să le vedem și pe ele. Intenționam să ne întoarcem aici, dar n-am prea avut încredere să lăsăm rucsacii pe undeva așa că i-am cărat după noi. N-am mers decât cam un km la vale, apoi ne-am întors. Malurile stâncoase sunt impresionante și înalte, dar faptul că un drum prăfuit trece pe malul râului scade din frumusețea locului.

Am găsit o mică potecuță și am urcat un pic mai sus, să văd ce se vede. Arată mai drăguț mai de sus, dar drumul tot strică peisajul. Vom uita însă acest aspect destul de repede.

Ne-am întors în Modolești, la intersecție. De-aici începe și traseul nostru marcat cu triunghi roșu, care urcă spre Piatra Cetii. Începutul e destul de abrupt, dar faptul că ne ridicăm deasupra căsuțelor spre o nouă aventură, ne dă ceva  energie.

Potecuța e foarte frumoasă, trece pe lângă căsuțe și garduri, pe sub copaci verzi ce ne feresc de razele deja puternice ale soarelui.

Undeva am greșit, am mers pe partea  stangă a unui gard, pe unde era o potecuță, dar marcajele cred că erau pe partea dreaptă a gardului, mai pe sus. În spate încep să se vadă sub noi căsuțele din Întregalde.

Ca să revenim în traseu a trebuit să urcăm puțin abrupt prin niște tufe, dar am avut noroc și am regăsit astfel marcajul – chiar dacă acest urcuș greșit a fost destul de obositor.

Am mers puțin și prin iarba înaltă, necosită și plină de flori. Pe de-o parte mi-era milă de fânul omului, dar  pe de altă parte nu puteam să nu ne bucurăm de cât de frumos e acest deal! Mai ales că-n spate se vedeau și o parte din stâncile cheilor Întregalde.

Nu știu dacă mai există HI5 – sau dacă mai ține cineva minte, dar era o descriere celebră pe care lumea fără prea multă inspirație (ca să nu zic altceva) o folosea insistent pentru unele poze: “o floare între flori”. Pentru poza următoare aș putea combina această descriere plină de inteligență cu o alta și mai și: “just me, nu-i așa că sunt draguță?” Irina nu e tocmai o floare (s-ar ofili prea repede), dar îi stă bine între atâtea flori!

Am făcut două pauze un pic mai lunguțe în această zonă – una după urcușul cel abrupt și alta… când am găsit un cireș cu cireșe negre bune! Nu erau prea multe, dar eu și Paul ne-am cățărat după ele. Mie nu-mi place să ratez nimic de genul ăsta! Între timp, Maria se bucura că un fluture s-a așezat pe umărul ei, așa că-i trimite un pupic vișiniu…

Urmează o porțiune mai ușoară, care traversează printre tufe și căsuțe părăsite. Nu durează însă mult și avem iar de urcat – un alt urcuș destul de susținut, obositor și prin faptul că era în bătaia soarelui. Ne încurajează însă faptul că vom intra curând în pădure…

În urma noastră, căsuțele au rămas mult în vale – iar mulțimea asta de  flori mă face să mă gândesc că luna iunie e poate cea mai frumoasă lună a “primăverii montane”.

Într-o parte se văd și căsuțe de pe dealul Geoagiului – unde nu știam încă, dar urma să ajungem pe seară…

Urmează porțiunea prin pădure, care ne bucură – după atâta mers prin soare. Înveți să apreciezi mai mult pădurile în astfel de momente, când îți oferă o răcoare binevenită. Desigur, dacă ne-ar fi oferit și un izvor unde să ne stropim puțin pe față, ar fi fost și mai bine!

La ieșirea din pădure potecuța devine un pic mai greu de urmat – fiind acoperită de ierburi mari sau tufe de plante – dar direcția se intuiește. Am ajuns pe o muchie, pe care trebuie să o urmăm spre stânga, spre deal. Deci avem iar de urcat. A fost un urcuș în trepte, nu glumă! De-aici vedem însă sub noi stâncile pe sub care mersesem dimineață – adică stânci de pe versanții cheilor Întregalde, deasupra cărora ne aflăm acum.

Urcușul acesta a fost parcă și mai lung și mai obositor decât primele – iar faptul că era atât de frumos parcă nu mai conta așa mult. Găsim un locsor orizontal în pădure și facem o pauză să ne uităm pe hartă și să bem puțină apă. Lumina care se reflectă pe chipul Irinei mi se pare fascinantă, i-a făcut ochii să pară verzi-albaștri-gri…

Apar de-acum mai multe stânci – și noi mergem pe marginea lor. În direcția spre care ne îndreptăm se vede deja o poiană mare, unde ne e clar că vom ajunge. De fapt  vom ajunge și pe vârfulețul acela golaș din centru, dar încă nu stabilisem asta.

Mai urcăm puțin printre brăduți și tufe, crescute pe marginea  stâncilor. Peisajul e foarte divers pe-aici dar și sălbatic tare – potecuta nu pare să fie umblată de prea multă lume.

Ieșim din pădure aproape în vârful dealului – așa că de-aici urmează și o coborâre relaxantă, prin poiana galbenă de… narcise? Poienile cu narcise sunt galbene, dar sezonul acelor flori s-a trecut, așa că acum ne bucurăm de alte flori. Pe fundal vedem Piatra Cetii – unul din obiectivele noastre pentru această zi.

Piatra Cetii ne pare cam departe, având în vedere că am plecat târziu pe traseu și e deja ora 13. Am făcut cam 3 ore și jumătate din sat până în aceste poieni, dar parcă am mers cu un ritm cam leșinat de căldură. Hotărâm să urcăm varfulețul golaș aflat în apropiere, așa că lăsăm rucsacurile pe iarbă și pornim într-acolo. În spate se vede marginea de prăpastie pe unde am venit și noi…

Satul de unde am plecat se vede și el, printre stâncile cheilor. Câte casuțe și poieni, căpițe și garduri sau copaci plini de fructe ascund și culmile acelea din spate… cine știe?

De aici vedem mai bine și Piatra Cetii – care arată într-adevăr foarte interesant. Mi-ar fi plăcut să urcăm și pe ea, dar priveliștile de acolo nu erau probabil foarte diferite – cred că erau chiar acre! Am fi avut mai multă vizibilitate poate spre văi, spre câmpiile de la poale.

E plin de fluturi pe aici, așa că, după ce mă chinui un pic cu 55-200mm al meu, îi cer lui Paul obiectivul lui, 70-300mm. La astfel de vânătoare e nevoie de arme mai mari…

În mijlocul poienilor, unde părea să fie o mlaștină cu apă, s-au adunat mai mulți cai. Când am început să ne apropiem, au început și ei să vină spre noi. Am auzit de cai carnivori care sar la gâtul oamenilor, așa că încercăm să nu ne abatem de la potecă – pe care o intuim ușor, chiar dacă marcajele parcă nu se mai vedeau pe-aici.

Facem o curbă spre dreapta și căutăm un loc umbrit să facem pauza de masă. Cu atâta pădure în jurul poienii, ne e totuși greu să găsim un copac mai sănătos să ne băgăm sub el – și să avem și peisaje frumoase. Până la urmă găsim un fag, iar terenul în pantă e foarte practic pe post de băncuțe. Maria începe să meșterească la sandale, care mai au puțin și se duc și ele. Cu un șiret de la bocanci reușește să improvizeze ceva, cât să poată merge mai departe.

Piatra Cetii se vede super de aici, dar hotărâm să nu mai urcăm și pe ea, ca să avansăm mai mult pe traseu.

Pe culmile din stânga de Piatra Cetii se zăresc căsuțe din satul Tecșești. Traseul marcat pe-acolo ar fi mers și-ar fi coborât spre cabana Rîmeț.

Noi însă intuim pe hartă un drumuleț care merge spre vest – așa că încercăm să întrăm în el fără să ajungem în sat. Coborâm printr-o pădurice și găsim chiar și o talpă mare de cauciuc, desprinsă de pe vreo cizma număr 45. Imediat ne gândim că Mariei i s-a dezlipit talpa și de la sandale, nu doar de la bocanci. Ceea ce nici nu e departe de adevăr, deja sandalele începeau să facă figuri. Se vede treaba că nu-s făcute să meargă pe astfel de trasee. In această excursie și eu am mers doar cu sandalele, pentru că n-am vrut să iau bocancii roșii, că-s prea tehnici pentru așa trasee – și alți bocanci nu aveam. Măcar sandalele mele erau mai sănătoase, au ținut toată excursia.

Drumulețul pe care vom merge e evident, prin poiana mare pe care o traversează.

Ajunsi iar în poiană, găsim un izvor numai bun. Având în vedere canicula prin care mersesem, profităm de el cum putem, încercând să creem curcubee cum făceam când eram mici. Curcubeul a apărut doar pe capul Mariei.

Mai sunt câteva căsuțe în zonă, iar poteca pe care mergem ne păcălește puțin. Pe marginea ei era un șanț săpat recent, dar ajungem să mergem în cele din urmă nu prin șanț, ci pe marginea pământoasă a lui…

După ce ne săturăm de munții de noroi, ajungem în poiană și hotărâm să o traversăm de-a dreptul ca să ieșim în drumul “principal”. Complicat de făcut acest lucru când, chiar pe marginea drumului, întâlnim o barieră de netrecut și foarte multe semafoare roșii…

După ce am transformat semafoarele din roșii în verzi, ne-am continuat traseul pe drum, trecând cu atenție pe sub un fir de gard electric ce bloca drumul. Nu știm dacă era activat, dar cred că nu multă lume știe că aceste garduri, făcute pentru animale, nu sunt chiar așa periculoase cum par. De fapt ele funcționează mai mult pe instinctul de conservare – o pișcătură puternică e de ajuns să facă animalele să se teamă de el. Dar nu înseamnă că mori dacă atingi, ca în desene animate.

Ajungem la umbra pădurii și drumul face o curbă mare spre stânga. Sub noi e o vale și noi vrem să ajungem dincolo de ea. Dar n-aș vrea să o ocolim tocmai pe la capăt, mergând pe drum inutil de mult. Așa că de îndată ce zăresc un drumulet care începe să coboare spre firul văii, pun în aplicare strategia “follow me, i know a shortcut!” (urmați-mă, știu o scurtătură!).

Scurtătura s-a dovedit a fi bună (apărea de fapt și pe hartă) – și destul de repede am ieșit în firul văii, de unde am urcat un pic abrupt mai departe, pentru a ieși în satul Dealul Geoagiului. Despre acest sat… cred că a fost cumva fratele satului Săgagea de pe Muntele Mare. Acolo, acel sat ne-a impresionat foarte mult, locurile acelea ne-au atins și ne-au rămas în amintire foarte plăcut. Dealul Geoagiului urma să-și arate frumusețile în următoarele ore și în timp ce noi mergeam pe ulița lui, el își crea potecă spre inima noastră…

Pe ulița principală mai găsim câte-un om, pe care-l întrebăm cum e viața pe-aici, unde-i biserica de lemn celebră și dacă sunt locuite căsuțele de lemn cu acoperiș de paie… Nu prea sunt – au rămas pe post de grajduri pentru animale, asta dacă nu cumva au fost părăsite de tot.

Prin grădini vedem porci și oi la păscut (sau râmat) și desigur… un cireș care ne îmbie să ne urcăm până în vârf. Un nene ne strigă din grădină: “umpleți o pungă, că n-are cine să le ia și-i păcat de  ele…”

Există și marcaje turistice pe-aici, triunghiul albastru vine de la Întregalde și merge spre cheile Râmețului. Începem și noi să coborâm urmându-l pe lângă căpițele adunate grămadă să ne vadă. Pe dealul din spatele lor ne gândeam că ar fi super să punem cortul, așa că ne îndreptăm într-acolo. Chiar dacă a fost o zi lungă și am mers mult, merită mereu să faci un ultim efort ca să ajungi în cel mai frumos loc pentru montat cortul.

Ajunși in valea dintre dealuri găsim și un izvor, iar niște oameni ne îndrumă să ajungem mai ușor sus pe deal. Parăsim traseul marcat și începem să urcăm pe drumulețul înconjurat de poieni, unde stau împrăștiate câteva căsuțe din cătunul Boțani. Marcajul mergea spre dreapta, pe firul văii, spre cheile Pravului (prin care însă nu intră). Noi voiam să punem cortul undeva sus, să avem priveliști frumoase.

Zoom pe stâncile din zona cheilor Rîmețului și varful Trascău.

Pe culme, poiana plină de flori putea găzdui multe corturi, dar dacă tot am urcat până aici, atunci hai să punem cortul pe cel mai înalt vârfuleț din zonă! Priveliștile sunt… “apusenești”! În dreapta imaginii se văd stâncile de la cheile Râmețului, unde vom ajunge a doua zi, iar mai în centru, valea Brădeștilor, pe care vom merge spre satul Brădești.

Înspre sud, direcția din care am venit, se văd case de pe dealul Geoagiului, ba chiar și căpițele adunate la sfat pe lângă care trecusem.

Ies în toate direcțiile în evidență căsuțele cu acoperiș de paie – una mai părăsită decât alta… Cu obiectivul de 300mm al lui Paul reușesc să fac o fotografie pe care o includ într-o categorie care-mi place mult: “cu muntele-n curte”!

Ne e greu să ne oprim din pozat împrejurimile, dar reușim să montăm și tabăra printre flori…

Cu o liniuță de semnal la telefon, ziua Mariei devine din bună – foarte bună, după ce află că a luat 6 la un examen greu pe care nu credea că-l va lua. Give me a 6, give me a Maria, give meee… Apuseni! (știți voi, ca la majorete în filme)

O felicităm și pe ea, dar și pe Otto, care în toată excursia ne-a încântat cu vorbele sale în română. Era tare amuzant uneori, “sau așa ceva”.

Seara ne găsește mâncând paste gătite la primus sau supe instant. Văzând cât ne-am împrăștiat pe toată poiana, nu ai crede că în urma noastră n-a rămas niciun gunoi!

În poza de mai sus se vede pe culmea din spate un copac singuratic… La el am urcat a doua zi dimineață, dar momentan, soarele apune în spatele lui…

Luna plină ne găsește încă pe iarbă, încă admirând peisajele, vorbind și râzând – nu mai știu despre ce. Serile lângă cort pot fi atât de frumoase – mai ales vara, când, deși poate fi răcoare, temperaturile sunt suficient de plăcute încât să nu simți prea repede nevoia de a te cufunda în căldura sacului de dormit.

Și dacă tot ne jucăm cu aparatele pe trepiede, pun și o poza făcută de Otto celor 3 Stoenici – identificați ca atare prin culoarea izoprenelor. Sau era altceva distinctiv care să ne dea de gol?

Pentru cei care se întreabă cum e făcută fotografia de mai sus, ea nu este trucată în niciun fel. La o expunere de 30 de secunde am avut timp să mișc laserul în forma scrisului, iar blitzul a luminat scena ca să ne vedem și noi, nu doar scrisul.

Noaptea a fost foarte plăcută și liniștită, pentru mine și Maria. Noi când ne-am băgat la somn, păi am dormit. Ceea ce mi se pare ciudat, că eu vorbesc mult în cort. Otto însă nu a prea dormit pentru că ceilalți doi locuitori ai cortului său, Paul și Irina, au vorbit în somn toată noaptea. Ce era ciudat era că vorbeau în somn unul cu altul… Hmm… poate de fapt nu dormeau! Asta îmi amintește de o replică celebră a lui Otto, spusă într-o altă noapte din altă excursie: Irina! Taci – din – gură!

Ziua 3. Boțani – Cheia – Cheile Râmețului (dus-întors) – valea  Cheii – Brădești – Valea Poienii – Vânătările Ponorului

Cei mai fotografi dintre noi s-au trezit mai cu noaptea-n cap, intuind un spectacol pe care soarele și crestele stâncoase îl plănuiau pentru noi.

Nici luna plină nu se îndură să părăsească prea repede aceste locuri, așa că nici noi nu o ignorăm – deși poza ar fi ieșit mai bine dacă luna ar fi fost mai jos.

Dacă seara nu ne-am mișcat prea mult de la locul de cort, acum e timpul să vedem ce frumuseți nu se ascund prin jur. Am zis “nu se ascund” pentru că… nu se ascund deloc! Sunt foarte ușor de văzut!

Poate nu tuturor li se par atrăgătoare aceste case – grajduri, dar mie mi se par nu doar foarte fotogenice, dar și cumva… o poartă foarte interesantă spre trecut. Te pot face să călătorești cu mintea spre oamenii și locurile de acum zeci de ani, să-ncerci să-ți imaginezi cum erau toate atunci, cât s-au schimbat între timp sau… cât vor mai supraviețui de-acum încolo.

Eu am pornit singur spre vârful dealului dinspre vest – cu gând să văd ceva și în partea cealaltă. Până să ajung însă acolo am trecut – nu prea repede – pe lângă cele două grajduri de lemn. În spate se văd și corturile noastre pe un vârfuleț…

Deși nu sunt animale în zonă, deci nici vreun bătrân venit să scoată vacile la iarbă, se găsesc destule elemente care să-mi atragă atenția. O greblă pe care sunt atent să nu calc, o iesle din care n-a mai mâncat niciun animal de cine știe când… sau un colț de gospodărie invadat de o lumină plăcută…

Cât de frumoasă e culoarea verde într-un astfel de context…

Înspre sud, casele de pe dealul Geoagiului par să aibă niște stânci uriașe în curte. De fapt stâncile fac parte din cheile Întregalde.

Până să ajung pe culmea dealului Chicerii (1100m), mai arunc o privire în urmă, spre cheile Râmețului…

Sau spre locul de cort, pentru că de aici îi pot face o poză care să arate mai bine cam unde era plasat… și de ce era înconjurat!

Din culmea dealului văd în partea cealaltă alte culmi, chiar multe – iar undeva între ele este valea râului Râmeț – care după câteva curbe și câțiva km va ajunge la intrarea în chei. Culmile acelea fac parte din munții Metaliferi.

Cu zoom am putut recunoaște chiar si vârful Muntele Mare, pe care fusesem în excursia din 2009. Are un element distinctiv care-l dă de gol de la distanță…

Nu vă apucați să ștergeți monitorul, petele de pe imaginea de mai sus nu sunt pe el. Erau pe senzorul aparatului meu. Faptul că am crescut contrastul pentru acea imagine le-a scos și mai mult în evidență – dar le-am lăsat acolo special, ca să pot spune asta: de când am două obiective, aparatul a devenit mult mai expus la praf – și asta s-a văzut și mi-a îngreunat munca în câteva excursii importante. Așa că, mai ales dacă abia v-ati luat un aparat Dslr, nu vă grăbiți să aveți două obiective! Unul mai bun la toate (gen 18-105mm sau 18-200mm) ar putea fi de preferat.

Am coborât înapoi spre corturi, oprindu-mă doar puțin sub un cireș negru ale cărui cireșe erau cam veștede – dar bucuros pentru lumina ce se joacă frumos între florile de cicoare. O fotografie care a ajuns cu ocazia asta la mine pe desktop.

În apropiere de corturi a trecut în cele din urmă o femeie, care se ducea să mulgă vaca undeva în zonă. Ne-a întrebat daca vrem lapte, ca ea îl dă, desigur, la porci. Noi nu ne știm chiar așa porci, dar am zis să cumpărăm și noi doi litri. După un timp a apărut iar în potecă și ne-a făcut semn să mergem să luăm laptele. Când Paul i-a întins niște bani, prima oară a refuzat, apoi, când Paul a insistat, ea a fugit repede, ca nu cumva să îi dăm ceva. Ce oameni domne!

S-a făcut între timp ora 7, așa că reușesc și fetele să se trezească – asta ca să nu începem, ca alte dăți, să strângem cortul cât ele sunt încă în interior. Hotărâm să reintrăm in traseul marcat de pe vale,  nu pe unde am venit – ci pe o culme nouă, pe care o vedeam plină de căsuțe atrăgătoare.

A fost probabil cea mai frumoasă parte de traseu făcută până atunci în această excursie. A fost o plimbare prin Muzeul Satului – la fața locului! Un muzeu autentic, plin de flori, căpițe și căsuțe sau unelte de pe vremuri atârnate pe pereții lor. Un loc în care am avut un sentiment contradictoriu: acela că timpul a stat aici pe loc – dar trece în același timp prea repede!

Pe cât de frumoase sunt aceste case, pe atât de trist mi se pare gândul că ele nu vor mai trăi mult… fără cineva care să le salveze.

Una din case era deschisă, așa că am intrat puțin. Era aproape goală, dar pereții scorojiți de var sau podeaua cu scânduri și câteva unelte, ne-au teleportat pentru o clipă într-o altă lume…

Căpița din apropiere ne arată că încă sunt oameni care lucrează pământul, care țin animale – poate chiar în aceste grajduri. Momentan însă pare că avem dealul plin de flori doar pentru noi. Nu e muzeul satului, e real!

Poteca ne coboară apoi spre o vale secundară, îndepărtându-ne parcă de zona magică în care fusesem. Avem însă speranțe că nu vom ieși totuși prea curând din starea asta și că Apusenii nu și-au lăsat toată frumusețea pe acest deal. Dar cu siguranță așa părea! E un deal incredibil de frumos!

Ne încurcăm un pic prin iarba mare – poteca nu mai e clară și nu ne dăm seama pe unde e mai bine să coborâm, ca să nu călcam prea mult pe iarba oamenilor. Un câine ne latră de la o casă iar lângă un pârâu zarim și un Croitor de Fag, un gândăcel tare frumos și rar…

Până la urmă coborâm o pantă prin iarba mare, ajungând astfel lângă gardul unei gospodării locuite. Urmăm gardul spre  dreapta, spre vale – crezând că ne vom putea strecura printre ierburi, copaci si tufe – ca să ieșim în valea principală și deci, în poteca marcată.

Ce am găsit însă aici a fost foarte neașteptat! Poteca se oprește pe un mal cam abrupt, care ar fi putut sa fie coborât poate, daca nu era plin de urzici! Dar nu faptul ca ne-am blocat e cel mai interesant aici, ci faptul că… am găsit o peșteră! Apărea și pe hartă, dar dacă am fi vrut să o găsim, probabil n-am fi putut!

I-am spus “Peștera cu grajd” , pentru că oamenii din zonă țineau animale acolo – cel puțin pe timp de vară, când în interior era mult mai răcoare decât afară. E posibil ca și pe timp de iarnă temperatura din interior să fie mai plăcută decât cea de afară…

Din păcate nu putem coborî direct de la peșteră spre drumulețul din vale – panta e prea abruptă și plină de urzici. Așa că încercăm să ne cocoțăm printre crengi pe niște stânci din apropiere, să ieșim undeva mai sus. Deși a fost un pic greuț pe-acolo și am stat și cu emoții să nu prindem vreo viperă de coadă, locul în care am ieșit e foarte interesant.

După ce terminăm porțiunea cu stânci, mergem prin iarba mare, pe lângă un gard, până găsim un drumuleț care coboară…

Ajungem astfel deasupra unei gospodării locuite, aflată chiar pe valea râului, pe unde trece și poteca noastră marcată.

O femeie ne spune câte ceva de peșterile din zonă (se mai vedea o grotă în spatele casei) și își trimite nepoțelul venit de la oraș să ne arate pe unde e drumul cel bun. Ce drăguț să ai bunici într-un astfel de loc… Dar nici noi nu ne plângem de dealurile, curtea sau grajdurile de la noi de la țară! Cine nu are așa ceva, să-și cumpere! (mai ales daca are copii!)

Poteca marcată părăsește curând firul văii și începe să urce – o pantă cam obositoare, pe la soare. Dar curând intră pe plat – mergând pe la înălțime pe la umbra copacilor. Tare frumoasă și această porțiune, chiar dacă eram puțin dezamăgiți că nu vom merge și prin cheile Pravului. Spre în urmă vedem destul de mult din traseul făcut până aici…

Ajunși pe poteca lină găsim și un izvor abundent, de care ne bucurăm – că deja căldura începea să fie deranjantă.

Spre stânga (vest) punem ochii pe o altă căsuță super interesant plasată. Ăsta e un alt aspect care-mi place la casele astea – nu doar cum arată ele, dar și cum sunt așezate pe culmi sau vârfuri de deal, în locuri unde te gândești că e frumos să faci pauză, sau chiar să pui cortul. Și uite cum alții s-au gândit să facă acolo o pauză mai lungă, montându-și cortul de lemn…

Poteca e tare bună cu noi, nu ne cere să urcăm, așa că ne putem bucura liniștiți de tot ce ne înconjoară.

Destul de brusc parcă se schimbă totul. Ieșim într-o poiană de unde poteca începe să coboare spre cătunul Cheia – și spre intrarea în cheile Râmețului. De aici parcă am trecut dintr-o zonă în alta, parcă am trecut o graniță invizibilă spre o altă lume. Asta pentru că de-acum avem cu totul alte peisaje, ca și când ne-am teleportat undeva departe. Valea râului Cheia se vede cel mai clar – iar în capătul ei, satul Brădești – unde vom ajunge în această zi.

Un pic spre dreapta se văd stâncile din cheile Râmețului, spre care ne îndreptăm și noi. Deasupra lor trebuie să fie chiar vârful Trascău (1217m). Planul este să traversăm cheile prin apă, să ne întoarcem pe Brâna Caprelor, apoi să continuăm spre nord, spre satul Brădești.

Coborârea e destul de abruptă, poteca merge în serpentine printr-o pădurice deasă – și curând ajungem pe malul râului. Traversăm cu grijă pe bolovani și găsim și un indicator prețios, care ne ajută să ne calculăm restul traseului.

Ieșim la soare într-o poiană, unde stăm să mâncăm ceva. Rucsacurile le lăsăm în podul unei case dărăpănate, ca să putem parcurge cheile fără bagaj.

A urmat partea cea mai așteptată, cea mai distractivă dar și una din cele mai frumoase părți de traseu din această excursie: traversarea cheilor Râmețului. Auzisem despre ele, dar frumusețea lor a întrecut orice așteptare – mai ales după ce în ziua precedentă fusesem cam dezamăgiți de cheile Întregalde. Știam eu că nu-mi plac cheile prin care trece un drum.

Ne-am echipat cu sandale și am pornit pe malul râului la vale. De fapt eu și Maria eram deja cu ele – eu pentru că toată excursia am mers numai cu ele, Maria pentru că rămăsese fără bocanci în a doua zi. Cred că ce ne doream cel mai mult de la această parte a traseului și a zilei era… să mergem prin apă! Să ne răcorim după toată canicula prin care mersesem – mai ales in ziua precedentă.

La început poteca merge pe malul apei – care e destul de cuminte. Stâncile încep să apară însă destul de curând, mai întâi sub forma bolovanilor de pe firul văii, iar apoi… sub forma unor pereți din ce în ce mai înalți și apropiați.

Mersul prin apă e foarte plăcut, asta și pentru că afară era foarte cald. Apa nu era caldă, dar nici suficient de rece încât să nu ne bucurăm de ea. Totuși, atunci când malul permitea, mergeam pe mal.

Ne apropiem ușurel de zona cea mai interesantă, aceea în care cele două maluri devin mult mai înalte și abrupte dar și mai apropiate! Ceea ce înseamnă că și adâncimea apei va crește. Oare va trebui să trecem înot? Până să aflăm nu pot să nu mă minunez de cât de frumoase sunt aceste locuri în acea lumină a amiezii!

Și iată că pereții ne-au prins la înghesuială! Deși erau cabluri care te puteau ajuta să mergi mai pe sus, fără să te uzi prea rău… unde-i distracția în asta? Noi vrem prin apă! Cu atât mai bine dacă e mai adâncă – cel puțin în aceste condiții meteo. (Ce chestie, în Cheile Galbenei am simțit invers – am preferat să merg pe lanțurile de pe margine, nu prin apă!)

Dacă tot suntem în apă, pun și aparatul pe o piatră – și iată singura fotografie din această excursie pe care am facut-o publică la vremea respectivă, pe facebook. În rest… n-am pus nicio poză, pentru că am vrut sa apară direct în jurnal! Un jurnal mi se pare că descrie mult mai bine atât traseul cât și sentimentele – sau alte aspecte ce țin de o astfel de excursie.

Zonele de mers prin apă nu s-au încheiat. Noi ne doream să nu se mai termine și stăteam un pic temători că traseul nu va mai dura mult. Urmează însă partea cea mai dificilă, zona unde pereții se apropie mai mult și apa e mai vijelioasă – mai ales că un bolovan îi cam blochează drumul.

Am trecut prin dreapta bolovanului, pentru că pe  stânga malul era prea alunecos și abrupt. Iar prin apă ar fi fost cam riscant – șansele de alunecare erau mari, ceea ce te poate face să te lovești rău.

Dincolo de bolovanul – tampon, urmează o fâșie îngustă și alunecoasă, pe care trebuie mers cu atenție. Apa e adâncuță acolo, dar ca să intri în ea e cam greu. Deși zona următoare arată super, nu ne place că avem ghinionul ca din față să vină un grup numeros de elevi – cu gălăgia și aglomerația aferente.

Când nivelul apei e mai mare, pe-aici ar fi destul de greu de trecut. Noi am prins apă puțină, un nivel ideal pentru o astfel de traversare. Cablurile de pe pereți sunt destul de vechi, iar unele au sârme care înțeapă – și mai sunt și ruginite. Trebuie mers cu grijă.

Deși zona s-a aglomerat, noi trecem mai departe prin apă, îndreptându-ne spre portalul de piatră ce acoperă râul…

Poteca era pe partea dreaptă, nu trebuia mers neapărat prin apă. Dar cum poteca era cam ocupată și nouă ne plăcea prin apă…

Nu putem merge mai departe fară să admirăm toate lucrurile interesante din jur… unele foarte bine integrate în peisaj, altele… parcă mai puțin.

E util ca elevii să meargă în excursii organizate în natură, dar puțină pregătire teoretică nu strică – despre ce să iei cu tine, ce să nu iei… Plus că mersul desculț mie mi se părea mult mai periculos – aș fi preferat să merg cu adidașii prin apa, numai să am  o oarecare protecție pentru talpă, degete si gleznă. E drept că nici noi cu sandalele nu eram prea protejați, dar măcar evitam să călcăm direct pe vreun ciob. Eu aveam chiar și șosete, orice numai să nu-mi cadă vreo piatră direct pe unghiuță!

Tunelul arată frumos și din partea cealaltă…

De aici cheile par să se termine. Traseul merge mai departe spre mânăstirea și cabana Râmeț, dar nu ne interesează să ajungem acolo. Mai ales că acolo ajunge și un drum forestier pe care se circulă și cu mașina, deci cu atât mai mult nu ne atrage. Așa că hotărâm să ne întoarcem. Acest gând ne face efectiv să ne suim pe pereți!

Forget your troubles come on get happy…

You better chase all your cares away!

Ne întoarcem doar puțin, unde văzusem dărâmat în apă, stâlpul indicator ce marca intrarea pe traseul de pe Brâna Caprelor. Este menționat acolo că traseul e dificil – iar primii metri ne confirmă deja acest aspect. Trebuie să te cațeri  destul de abrupt pe niște stânci, iar încălțările noastre șubrede și ude nu ne ajută deloc. Deși mi-ar fi plăcut mult să mergem și pe deasupra cheilor, siguranța vine pe primul plan. Așa că, deși Maria nu se prea îndura să renunțe, hotărâm că nu vrem să apărem la știri de genul “niște turiști bucureșteni prost echipați s-au aventurat pe un traseu periculos…”  În felul ăsta însă vom mai parcurge cheile încă o dată! Tot prin apă! Ceea ce era un bonus și pentru fotografii, că poate  cine știe, lumina era mai bună acum!

Grupul de liceeni nu a trecut de zona  îngustă a cheilor, așa că scăpăm repede de gălăgie. Poate nu ar trebui să menționez asta, ca să nu stric atmosfera jurnalului, dar faptul că pe o stâncă era puțin sânge proaspăt a făcut parte din ce-am văzut și învățat acolo. Nu știm dacă una din multele fete era la ciclu sau cineva pur și simplu a alunecat și s-a lovit, ideea e că oricât de distractiv pare un astfel de traseu, el poate fi, ca oricare altul, periculos!

Valea a fost mai întunecată la întoarcere, așa că pentru poze a fost mai bună lumina de la dus. Are sens, am mers prima oară între orele 11  – 12.30 – adică atunci când soarele e deasupra și pătrunde mai ușor printre pereții verticali. După ce se mișcă mai mult pe cer, lumina nu va mai ajunge așa ușor la suprafața apei.

Ajungem înapoi în zona Cheia, dar ne abatem puțin pe dealul din dreapta ca să vedem și biserica “satului”. Pare părăsită, ceea ce nici nu-i de mirare – abia dacă or fi doua gospodării locuite în acest cătun. Cine știe câtă istorie se ascunde în pereții acestei biserici. În total am făcut cam 3 ore dus-întors din Cheia – prin chei – înapoi în Cheia.

Recuperăm rucsacurile (cât de ciudat că varianta corectă a pluralului e “rucsacuri”, nu “rucsaci” ) și pornim pe cruce albastră spre deal, pe valea Cheii.

Poteca iese din pădure și merge lin prin poieni frumoase – în care mai zărim rămășițe ale satului ce-a fost  cândva aici. O punte suspendată ne ajută să mergem mai departe…

Trecem și pe lângă o gospodărie încă locuită, cu găini ce aleargă libere prin iarbă. Sunt interesante și aceste gospodării, pentru că te pot face să te gândești mai eficient la cum e viața pentru alți oameni, care trăiesc departe de orașe, de magazine, de oameni…

Un indicator ne anunță că spre stânga, dacă mergem pe firul apei, vom ajunge la cheile Geoagelului. Noi nu ne abatem însă de la traseul nostru, pe care-l continuăm spre satul Brădești – care are și magazin! Deci… înghețată!

Între frunzele de fag zărim uimiți nu unul, ci 3 gândăcei frumoși, cum văzusem și de dimineață. Sunt prea frumoși și rari ca să nu pun poză cu ei – deși cred că i-am prins într-un moment nepotrivit. Cred că doi masculi se ciondăneau care să scoată femela la o plimbare pe malul râului. Destul de repede unul din ei a plecat, lasându-i pe ceilalți doi să se bucure de plimbarea prin frunzele uscate…

Rosalia Alpina, sau Croitorul Fagului. Cred că e gândacul meu preferat! Nici nu știam că am așa ceva până nu am cunoscut unul din ăsta (pe care l-am văzut prima oară în Buila).

O nouă poiană ne permite să vedem cam cât mai avem până în capătul văii. Nu pare să mai fie mult, dar de-acum vom începe să urcăm un pic mai accentuat.

În partea stângă, o gospodărie cu o mulțime de stupi dar și cu o antenă tv la fereastră – semn că ne apropiem de un sat cu drum și curent electric.

Reintrăm în pădure – o pădure tare frumoasă, de care Irina parcă spunea că nu vrea să se termine. Asta și pentru că poteca, destul de largă, e acoperită de frunze uscate – și arată atât de bine!

Cât Irina se chinuie să treacă peste o zonă cu noroi, eu reușesc să pozez doi fluturi, așezați chiar pe florile preferate ale lui Otto – Telekia Speciosa.

Ajungem la marginea pădurii și mai avem puțin până ieșim în drum. Ultimul urcuș, prin poiana cu iarbă mare, a fost mai abrupt, mai obositor. Dar măcar am găsit un cireșel cu fructe bune, așa că asta a compensat. Găsim și primii oameni, veniți pe poiană să strângă fânul. Undeva jos stă tăcut un băiețel, căruia Irina îi oferă ceva dulce de prin rucsac.

Astfel, după aproape 2 ore de când am plecat din Cheia, am ajuns la drumul super principal din satul Brădești – pe unde circulă chiar și microbuze! Ne așezăm un pic pe bancă să ne reorganizăm, să vedem ce facem mai departe și… să ne pregătim să intrăm în magazin!

Din păcate magazinul… nu avea nimic! Adică serios, nimic care ne-ar fi putut interesa! Fructe sau legume nu – că sătenii au probabil în grădinile proprii, cine să le cumpere? Dulciuri – doar vreo 2 napolitane, aflate pe raft de cine știe când… Sucuri care să fi văzut măcar de la distanță cum arată fructele din care teoretic sunt făcute, nici așa ceva. Inghețată? Dar unde vă credeți aici? Renunțăm rapid și mergem să inspectăm un pic și biserica satului.

Mi-a plăcut un afiș lipit pe un stâlp, un fel de “poliția vă informează” – în care erau scrise tot felul de sfaturi utile pe care sătenii ar trebui să le știe, ca să evite unele neplăceri. Mi-a plăcut mai ales acela care spunea că e bine ca în gospodărie să existe peste noapte un bec aprins, dar NU deasupra ușii casei – ci undeva spre exteriorul grădinii! Pentru că tu trebuie să vezi hoțul, nu hoțul pe tine! Foarte tare! Și totuși, cred că cei mai mulți au bec chiar deasupra ușii.

Prezența unui coș de gunoi pe un stâlp anunță un eveniment trist pentru Maria… A sosit momentul să-și ia la revedere de la bocancii rupți, cărați degeaba timp de două zile. I-a lăsat totuși lângă coș, poate cineva îi va vedea și-i va repara, dacă îi vor fi de folos. Sigur, ar fi putut să-i scoată la vânzare pe facebook – având în vedere cui au aparținut, poate s-ar fi găsit „colecționari” să îi vrea.

Hotărâm să ne îndreptăm înspre Vânătările Ponorului și Huda lui Papară, la care ajunsesem și in 2009, dar venind din altă parte. Avem și marcaje până acolo, cruce albastră.

Ne gândeam că mersul pe drum va fi cam plictisitor, dar am preferat această variantă mai puțin obositoare. O altă variantă de a merge mai departe spre nord era să urcăm cumva pe culmea din dreapta, spre satul Florești – pe unde trece traseul Bandă Roșie. Momentan însă pornim pe drum prin Valea Poienii.

Poza de grup a ieșit foarte ciudată, din cauza poziției aparatului și probabil a drumului în pantă – sau pentru că eu stăteam cel mai drept și mai aproape de aparat. Deși eram cel mai înalt din grup, în niciun caz diferența între mine și ceilalți nu e așa mare cum pare în această poză. Foarte ciudată perspectiva, parcă aș fi Guliver.

Observați în poza de mai sus cum Maria încearcă să adopte obiceiurile sătenilor de altă dată… Cu un băț sănătos, ea încearcă să care pe umeri nu două găleți de apă, ci pe Otto și Paul! Care drept vorbind tot plini de apă sunt – ca noi toți.

Pe marginea drumului zărim și case vechi, cu paie pe acoperiș, dar și case locuite. Nicio pensiune cu 3 etaje care să strice peisajul.

Mai întrebăm oamenii întâlniți pe drum cât mai avem, dacă mergem bine, dacă găsim undeva lapte să cumpărăm… M-a mirat că pe-aici n-am prea găsit lapte.

Drumul e destul de lung și pietrele de pe el nu ne fac bine la tălpi. Pe margine găsim o mașină ce pare părăsită – ca și casele cu acoperiș de paie. Maria nu stă mult pe gânduri și se hotărăște să ne ducă pe toți mai repede la destinație. Cu super talentul său de șoferiță fără experiență și pricepere de electrician, reușește să pornească mașina! Dar nu reușește să ne ducă prea departe, fiindu-i greu să evite un șanț ce se întindea, nemernicul, pe toată marginea drumului!

Nu-i nimic! Nu disperăm! Sigur găsim pe cineva să ne ajute. Hai să batem la poarta asta de netrecut, poate cineva ne va deschide! Cine poate știi ce se ascunde dincolo de ea? Bate și ți se va deschide! Merită încercat!

Un bătrân ne povestește câte ceva despre locurile astea sau despre copiii lui, iar un alt nene, care mergea în aceeași direcție cu noi, ne explică mai bine unde vom ajunge și cum…

Am aflat astfel care e unul din motivele pentru care nu se mai fac acum case cu acoperiș de paie. Afară de faptul că nu prea mai are cine, nu mai există nici materia primă! Paiele nu sunt paie obișnuite, erau nu mai știu ce fel de plante (poate lucernă?), care se prelucrau într-un mod special ca să le crească rezistența în fața ploii și a vântului. Acum nu se mai cultivă așa ceva în zonă și nici interes pentru asta nu există.

Lângă un gard găsim câteva agrișe, care arată ca niște struguri. Nu mâncasem niciodată, dar doar cu o boabă nu te saturi…

Pe partea dreaptă pornește un drum forestier care urcă printr-o poiană – pe-acolo ne-a spus nenea că se continuă traseul care ne interesa pentru ziua următoare. Momentan însă ieșim în zona Vânătările Ponorului, lucru ce schimbă complet peisajul. De la drumul prins pe vale, între culmi, ajungem acum la lumină, undeva sus, cu peisaje largi în jur…

Eram foarte curios din ce parte vom ajunge în acest loc. Nu-mi putea da seama deloc. Data trecută urcasem de la Huda lui Papară, de lângă mânăstirea Sub Piatră. Acum am venit din partea opusă. Drumul pe care mergem e nou, data trecută nu era. El ocolește această vale mare de pe partea stângă – vale unde se unesc apele râurilor Valea Poienii și Valea Ponorului.

La acele stânci, apa celor doua râuri intră în subteran în peștera Dilbina, ieșind apoi pe la Huda lui Papară. Momentan însă ajungem pe culmea dealului, de unde avem priveliști spre nord – spre Sub Piatră. De-acolo din vale urcasem data trecută și ajunsesem aici, minunându-ne de priveliștile din partea cealaltă. Se pare că și invers funcționează!

Aici se vede mai bine mânăstirea…În jurnalul excursiei din 2009 scriam despre o poiană care mi se păruse extrem de frumoasă, unde erau niște căsuțe suspendate parcă la înălțime deasupra văilor abrupte… De data asta arată parcă și mai bine, mai ales că am ajuns aici la apus, când lumina pică bine în acea direcție. Și obiectivul cu zoom mai mare a ajutat.

Și o imagine fără zoom, cu locul unde vom monta corturile și poiana de care ziceam undeva în spate. Pe-aici ne-am întâlnit și cu o familie din Cehia, așa că Otto a putut să mai exerseze și limba natală – ca zilele astea a vorbit aproape doar în română (și engleză)

Zona era atât de frumoasă și soarele apunea atât de repede încât le-am lăsat pe fete să monteze corturile, ca să putem face poze.

Creasta stâncoasă parcă seamănă puțin cu creasta Mehedinților – și pe undeva pe deasupra stâncilor vom merge și noi în ziua următoare. Momentan profităm de lumina caldă. Peisajul în această direcție mi se pare cel mai frumos și complex.

Undeva nițel mai departe mai erau și alte corturi montate – dar nu ne-am mai dus până acolo. Erau chiar și câteva mașini pe marginea drumului, de care am încercat să facem abstracție.

De aici vedem și drumulețul pe care am venit, pe deasupra stâncilor vinete unde cele două râuri intră în subteran…

În timpul ăsta fetele făceau treabă bună montând corturile – care nu s-au prăbușit peste noi în timpul nopții! Dacă tot s-au apucat de construit, au avut în vedere și decorarea cu floricele, astfel încât să se simtă că pe-acolo a trecut o mână feminină. Chiar 4 mâini! Vă dați seama ce frumos au arătat corturile nostre…

După atâta muncă, merită și ele o pauză. Maria îmi spune să-i fac poză din aia în care ea se vede clar și fundalul neclar – adică să o scot pe ea în evidență, blurând fundalul. Cu ocazia asta încerc să-i explic că din punct de vedere tehnic, acest lucru se explică așa: cu cât diafragma e mai închisă (număr F mai mare – gen F11), cu atât profunzimea de câmp e mai mare – deci prinzi clar până mai departe. Dacă diafragma e deschisă, gen F4, atunci profunzimea de câmp e mai mică, iar fundalul iese neclar. Maria concluzionează foarte rapid: “Profunzimea de câmp este dușmanul meu cel mai aprig!”

Un băiețel din zonă a mers cu noi până în pădure să ne arate de unde să luam apă, apoi am mers să luăm lapte și brânză de la una din casele din apropiere.

Am observat ceva interesant aici. În prima seară, în zona Întregalde am luat lapte cu vreo 3 lei – 2 litri. În a doua seară, în pustietatea dintre dealuri, am luat lapte gratis. Iar aici, unde e o zonă turistică foarte populară, oamenii au înțeles că pot face un ban ușor – așa că am dat 4 lei pe 1 litru de lapte! Ca la oraș. Doar că ăsta era proaspăt muls. Am menționat că mi se pare cam scump, așa că la brânză am obținut o reducere (dar nu mai știu cât a costat).

Pentru cine are stomacul mai sensibil, probabil că laptele ar trebui să fie fiert înainte de a fi consumat. Eu însă îmi aduc aminte cum în copilărie beam lapte direct din găleata în care fusese muls – și-mi plăcea mult spuma care se forma la suprafață, dar și faptul că era cald. Și-mi rămâneau și mustăți.

Am mâncat și ne-am bucurat și astfel am mai încheiat o zi prin frumusețile Apusenilor, poate cea mai plină de frumos zi din excursia în Trascău! Au fost 11 ore în care am văzut și trăit cât pentru multe alte zile în care nu facem nimic care să ne umple sufletele cu bucurie și frumos.

Ziua 4: Vânătările Ponorului – muntele Bedeleu – Peștera Poarta Zmeilor – Ardașcheia

Dimineața pe la ora 6 nu a fost prea greu să ne trezim absolut toți – mai puțin fetele. E de-ajuns să scoți un pic capul pe ușa cortului să vezi cam ce fel de dimineață se anunță din punct de vedere fotografic – dacă merită să ieși sau poți să mai stai. De data asta a fost greu să mai stăm în cort…

Când norii sunt mai jos decât tine, spectacolul e maxim, dar lângă noi nu erau chiar nori. Era o ceață din aceea mistică, învăluia copacii și umplea văile ca o spumă de ape revărsate peste noapte…

Spre sud – vest, Valea Seacă nu mai pare atât de seacă…

Foarte frumoasă revărsarea de nori dinspre valea Arieșului. Cerul începe să se coloreze și el și așteptăm cu nerăbdare ca primele raze să lumineze peisajul…

Am avut timp să ne plimbăm destul de mult prin zonă, căutând locurile cele mai frumoase de pozat. Spre vest merge un drum – care aici e de pământ, dar care un pic mai jos e asfaltat. Așa se explică de ce au ajuns cu mașinile până aici. Care mașini? O să vă arăt curând.

Lângă celelalte corturi nu se vede momentan nicio mișcare…

Valea Arieșului pare inundată. În imaginea de mai jos, ultimul plan, ultima culme lină care se vede în depărtare, acela e Muntele Mare.

E interesant să vezi această diferență între cerul pe care-l vedem noi de aici de sus, senin, și cerul pe care-l văd oamenii din vale – un cer înnorat… Deci noi suntem cel puțin în al doilea cer aici!

O căsuță singuratică se ridică deasupra norilor – ca un fel de castelul din nori…

Și nici n-a răsărit încă soarele! Trebuie să faci două ture: una pentru fotografii înainte să apară lumina soarelui, apoi încă una cu lumină! Diferența e mare…

Și dacă tot am zis de diferență… nu puteam să nu fac nimic în privința asta:

Din fericire, toate cele  3 mașini au fost lăsate cu frâna de mână lăsată și scoase din viteză – așa că le-am împins pe toate în afara cadrului. Altă viață!

Bine, e posibil ca ce am spus mai sus să nu fie tocmai adevărat. Există în Photoshop tot felul de unelte utile în procesarea foto: fond de ten de acoperit coșuri, ac și ață de cusut pantalonii lui Moș Crăciun găuriți între picioare, utilaj de ridicat mașinile parcate în vârful muntelui…

După vreo oră de pozat ne-am întors la corturi, unde fetele visau un răsărit mai frumos decât cel pe care-l văzusem noi. Mai frumos doar prin prisma faptului că nu necesita ca ele să iasă din cort. E drept că au scos nițel capul să vadă norii din vale, dar de ieșit atât de devreme… grea treabă!

Vechi și nou…

În excursia din 2009 am făcut aici o poză pe care am avut-o la mai multe expoziții – pentru că am văzut că a fost foarte apreciată. Am regăsit căsuța și copacii, însă acoperișul era mai pleoștit decât data trecută. Numisem imaginea „tinerețe fără bătrânețe”  – dar se pare că până la urmă bătrânețea o ajunge din urmă…

Am lăsat rucsacurile la femeia de la care luasem lapte și am coborât spre balconul de lemn de lângă cascadă. Eu și fetele îl știam de data trecută. Locul e chiar frumos, retras într-o văgăună răcoroasă…

Apa din cascadă intră în peșteră și iese prin portalul înalt de la Huda lui Papară – unde de data asta n-am mai mers.

E greu să-ți dai seama din poze la ce înălțime se află acest balcon, dar vă spun eu: golul de sub el era foarte mare…

Pe pereții din jur Maria vedea sculptate tot felul de forme – o bufniță, o talpă de copil în stânga… Sunt sigur că le vedeți și voi!

S-a făcut ora 10, așa că am pornit mai departe la drum, căutând să intrăm în traseul marcat cu bandă albastră. De la locul de cort traseul mergea pe o culme stâncoasă, dar noi am preferat să mergem pe unde ne spusese nenea în seara precedentă. A fost mai ușor așa, dar culmea stâncoasă ar fi fost mai interesantă. Pentru exemplificare pun o poză făcută în seara precedentă. Cu albastru e traseul marcat (l-am desenat aproximativ, pentru că nu știu exact pe unde mergea în prima parte). Cu roșu e pe unde am mers noi până ne-am unit cu traseul marcat.

Spre înapoi vedem și locul de cort…

Urcând pe drumul prăfuit ajungem repede la o casă în construcție – unde găsim și o fântână – din care nu prea ne încredem însă să bem – chiar dacă era nouă. În spate se vede Valea Poienii, pe care venisem și noi cu o zi înainte.

Până ne hotărâm noi dacă să luam apă sau nu de aici, mergem un pic mai încolo să privim și spre vale. Se vede de aici poiana aia frumoasă pe care o văzusem și de la locul de cort…

Plecăm mai departe și odată cu intrarea în pădure, aspectul traseului se schimbă radical. Nu doar în prima parte, dar până la final, plimbarea prin masivul Bedeleu din munții Trascău a fost foarte diferită de ce văzusem până atunci.

Poienile și pădurile alternează și pare că suntem într-o zonă foarte puțin umblată și cu puține atracții turistice care să iasă în evidență. Că doar nu avem motive să ne placă poienile pline de flori!

Căldura este iarăși insuportabilă, iar traversările prin aceste poieni lungi ajung in cele din urmă să ne cam moleșească. Nu putem însă să nu remarcăm asemănarea cu Poienile Porcului din Mehedinți. Chiar dacă lipsesc stâncile de pe margini, aceste poieni sunt și ele ca niște doline, ascunse la înălțime pe un platou secret.

Zona are o suprafață foarte mare: chiar daca spre vest platoul se termină brusc, cu stâncile pe care le vedeam și de la cort, spre est și nord el e destul de întins –  îți poți da seama de asta uitându-te pe hartă. Noi mergem spre nord, făcând slalom printre vârfulețele de pe hartă.

Deja în unele locuri pare că ne aflăm într-un deșert montan, din cauza căldurii și a lipsei copacilor…

Ca să accentueze senzația de deșert, un miraj ne apare în cale… o căsuță sub singurul copac din zonă… ce miraj frumos!

Ne-am făcut un pic griji din cauza marcajelor și a terenului destul de încurcat. Dar am avut din când în când câte un indiciu care să ne ajute să ne dăm seama pe unde ne aflăm. De exemplu când a apărut pe potecă si Banda Roșie – care venea de undeva din dreapta. Am găsit chiar și Banda Galbenă. Iar apoi… cel mai frumos reper, în zona La Rogoaze – un reper pe care nu mai știu dacă-l așteptam, dar pe care ni-l doream cu ardoare…

De fapt nu e vorba de crucea aceea, ci de izvorul cu debit puternic care se zărește un pic în spatele ei! Dacă tot am găsit apă, ne-am oprit pentru pauza de masă – chiar dacă n-am avut un copac să ne apere de soare. Între timp, în spatele nostru încep să se formeze niște nori indieni (adică ne transmit un mesaj – destul de clar).

După o oră de pauză ne continuăm traseul spre nord, urmărind aceleași marcaje BA și BR. Ar fi trebuit undeva în apropiere să găsim o potecă, o scurtătură spre peștera Poarta Zmeilor, dar, deși ne-am dat seama pe unde trebuia să fie, ni s-a părut prea dificil să mergem pe acolo (ca orientare). Așa că am rămas pe potecuța noastră – lângă care găsim și un cuib de viespi. Atenție, nu deranjați!

Tare diferită toată această zonă, partea nordică a Trascăului – de fapt masivul Bedeleu. Au dispărut și căsuțele și căpițele… A rămas doar… natură! Dealuri cu poieni pline de flori – dar dealuri… aflate la înălțime!

Curând ieșim într-o nouă zonă deschisă, unde speram să găsim o intersecție de trasee, undeva înainte de vârful Cireșului (1238m – destul de sus).

Indicatorul era pe vârful unui deal, așa că n-am mai urcat toți până acolo. I-am făcut poză în timp ce mă bucuram de fragii găsiți în jur. Noi voiam să ajungem în Rîmetea, dar mai întâi am zis să ne abatem și până la peșteră – că timpii sunt ok.

În direcția peșterii cerul și-a schimbat culoarea – dar răcoarea pe care o aduce e binevenită. Pornim spre pădurea din spate, pe unde ne duc marcajele…

Am vrut să lăsăm rucsacurile undeva pitite, să mergem fără bagaj – dar nu ne-am îndurat să le lăsăm prea aproape de poiana cea mare. Așa că am mai mers nițel cu ele. Ajunși la marginea pădurii avem parte de o surpriză cam neplacută – dar interesantă. Marcajele ne duc direct printr-un lan de urzici foarte înalte! Și poteca abia se distinge!

Nu cred că mai trecuse nimeni pe-aici de ceva vreme – iar cei care trecuseră, se pare că au renunțat să mai facă potecă prin urzici destul de repede. Așa că ne-am trezit într-o luptă dureroasă cu inamicii înțepători…

Bețele de trekking au fost utile, dar nici măcar fetele, care au stat mai in spate, n-au scapat neînțepate. Am ieșit pentru puțin într-o zonă fără urzici, dar poteca marcată se continuă în același stil înțepător. Așa că aplic iar metoda “follow me, i know a shortcut!” (urmați-mă, știu o scurtătură)

Am mers prin pădurea din stânga, pe la margine – dar înaintarea a fost oricum greoaie din cauza crengilor dese. Am ieșit însă bine, în traseul marcat – acolo unde el intra cu adevărat în pădure. Am lăsat rucsacurile undeva și am pornit, grăbiți de ploaia ce începuse, spre peșteră.

Traseul prezintă câteva schimbări de direcție, așa că semnele trebuie urmărite cu atenție. Pădurea udă era frumoasă, diferită parcă de cele prin care mersesem în această zi. Era mai înaltă, mai bătrână și în plus… ascundea undeva o peșteră!

Am ajuns repejor în zona peșterii, deja simțeam bucuria de a ajunge pe marginea stâncilor pe care le tot văzusem. Crucea roșie se continuă spre altă direcție, dar un indicator pe un copac ne anunță direcția spre peșteră.

Câte informații se ascund aici în zonă, indicii care vorbesc despre această peșteră… Peste tot în jur găsim lucruri mărunte, piese ale unui puzzle pe care încercăm să-l descifrăm. Oare cât de adâncă este Peștera, cum e formată? Ce altitudine este aici, pe raza cărui județ ne aflăm? Dacă știi să citești indiciile ascunse peste tot în jur în natură, poți afla toate aceste informații! Nu trebuie decât să rezolvi puzzle-ul, să pui cap la cap informațiile găsite de jur împrejuri. Și poate… să fii atent după piesele lipsă!

Gura peșterii e foarte mică, dar în apropiere găsim Poarta Zmeilor – o arcadă de piatră foarte interesantă – seamănă cu o construcție maiașă pierdută în junglă…

Ne strecurăm apoi prin crăpătura din perete și intrăm dornici de explorare în peșteră. Aprindem frontalele și, cu hainele pe noi, ne adâncim în întuneric…

În interior e spațiu destul, se poate merge destul de mult în picioare.

Explorăm însă și tunele mai mici, care se înfundă destul de repede.

Tot mergând prin galerie ne oprim uneori să stingem toți frontalele – să vedem cum ar fi să stai complet în beznă. Dacă ești mai aproape de intrare, lumina pătrunde câteva zeci de metri. Dar trecut într-o altă cameră sau galerie, niciun fir de lumină nu intră. E un întuneric cum nu vezi de multe ori. Aș pune o poză cu acest întuneric beznă, dar nu am reușit să fac pentru că nu aveam trepied cu mine – și întunericul ar fi ieșit neclar.

Mie mi se făcuse cam frig, doar în tricou și cu pelerina de ploaie – așa că am grăbit un pic ieșirea, dupa vreo 30 de minute de explorări. Mă întrebam cum ar fi să rămânem blocați acolo – să se astupe intrarea (destul de mică) a  peșterii, să nu mai putem să ieșim. Aveam la noi doar un baton de ciocolată, nu aveam alte haine în afară de cele de pe noi și nu mai știu dacă aveam amnarul sau nu – caz în care ne-am fi putut chinui să facem un foculeț cu puținele lemne ude găsite prin peșteră. În plus, nimeni nu știa că noi suntem acolo – deși pusesem înainte de a intra, un mesaj pe facebook. Dar ce folos, că doar nu aveam de gând să pun unul și când ieșeam – nimeni nu ar fi bănuit nimic. Semnal la telefon parcă nu era în peșteră. Ideea e… să fii pregătit. Un minim necesar de echipament sau mâncare nu strică să ai la tine, oriunde ai merge.

La Poarta Zmeilor, arcada aceea de piatră, cel mai mult mi-a plăcut faptul că te puteai urca pe ea – și vedeai astfel spre valea Arieșului. După atâta pădure, de-acolo puteai să vezi spre vale – și culmile de dincolo de ea. Nu ne-am dat seama dacă se vedea și satul Săgagea, care ne plăcuse nouă data trecută – dar  se vedea frumos. Valea Arieșului chiar e super.

De pe margine de prăpastie…

Ne-am  întors apoi spre rucsacuri și spre lanul de urzici, prin care n-am trecut neurzicați nici de data asta – deși poteca se mărise în urma trecerii noastre. Era însă cu sens unic…

Dacă ploaia s-a oprit, ne mai ies în cale și alte lucruri frumoase și micuțe – gen fragi, fluturași sau părți de șoricei – gen… codițe! (nu cumva sa confundați fluturii cu fragii). De la stâlpul indicator la peșteră și înapoi la stâlp am făcut cam 3 ore – cu tot cu vizita în peșteră și lupta cu urzicile.

Continuăm prin atmosfera cam mohorâtă spre dealul Cireșului – unde nu se zărește niciun cireș. Și pe-aici au fost niște schimbări de direcție, pe care însă le puteam intui cu ajutorul hărții. Noi aveam o hartă cu partea central-sudică a masivului, pe care o cumpărasem înainte de plecare. Lipsea doar puțin din partea nordică, așa că n-am mai cumpărat și harta cu partea nordică. O coincidență ciudată a făcut să găsim acea hartă pe jos, prin iarbă, în această zonă. Părea că stătuse ceva timp pe-acolo, dar putea fi încă utilizată. Așa că am luat-o și chiar ne-a fost de folos.

Spre stânga se intuiește marginea prăpastiei stâncoase – pe care îmi pare rău că n-am explorat-o mai bine. De pe acele stânci s-ar fi văzut super valea Arieșului și Muntele Mare. Poate chiar existau trasee care urcau din vale până aici, prin vreun vâlcel abrupt și stâncos.

Ajungem la intersecția unde banda albastră se desparte de banda roșie. Pe un fag foarte gros găsim niște săgeți ruginite care ne indică direcțiile. BA mergea spre cetatea Trascăului, spre est, dar noi rămânem pe BR ca să ajungem  la vârful Ardașcheia.

Curând poteca se transformă într-un drumuleț forestier și începe să coboare spre firul văii Pârâul Muntelui. În partea stângă vedem un pic din vârful Ugerului, despre care Otto ne spune că oferă priveliști foarte frumoase – pe care le-a văzut când a campat acolo în urmă cu niște ani. În dreapta se văd stâncile varfului Ardașcheia – și mie mi-ar plăcea să ajungem și acolo.

Marcajul nostru trece pe la baza vârfului pe partea dreaptă – dar nu știm cum va fi – dacă vom putea ajunge și pe acele stânci. Oricum, foarte arătos acest vârf de 1250m.

Ajunși mai aproape de firul principal al văii, găsim și-un izvor – așa că umplem de aici sticlele, pentru că nu se știe dacă vom mai găsi apă după ce vom reîncepe să urcăm. Mergem vreo 2 km și pe drumul de pe valea principală, unde am găsit și marcaje Cruce Albastră – ce duceau spre vf Ugerului.

Suntem atenți să nu ratăm ieșirea spre stânga, dar semnele sunt destul de clare – așa că începem să urcăm abrupt printr-o zonă cam noroioasă și un pic defrișată. Poteca era la un moment dat acoperită de crengi uscate, am înaintat cam greu la început.

Dintr-o poiana vedem stâncile vârfului – care probabil la răsărit se văd mai bine. Nu mai mergem la ele, seara se apropie și trebuie să găsim un loc frumos de pus cortul.

Dintr-o zonă mai deschisă avem priveliști spre cetatea Trascăului și cheile Vălișoarei – prin care trece și șoseaua de Aiud pe care vom merge și noi.

Ar fi fost frumos să ajungem și pe acolo – de pe stâncile alea s-ar vedea probabil tare frumos peisajul. Și la cetate ar fi probabil multe de văzut.

Poteca devine la un moment dat un adevărat tunel de crengi. Mulți pui de fag crescuți lângă ea – sau oare ea a apărut de curând între ei? Ne strecurăm uneori cu greu, dând crengile la o parte cu mâinile sau aplecându-ne ca să trecem pe sub ele…

Cred că mai făceam uneori și gălăgie, să fim siguri că nu ne întâlnim în acest desiș cu vreun animal mai mare decât noi. Irina trece suspicioasă, dar bucuroasă se pare de traseu – chiar dacă după o zi plină, acest urcuș nu picase prea bine.

E greu de obținut o imagine clară (nemișcată), cu focusul făcut corect într-o astfel de aglomerare de crengi. Nu mai știu dacă am făcut focus manual sau a fost aparatul destul de deștept. Așa că sunt mândru că mi-a ieșit, mai ales că lumina slabă m-a forțat la o viteza de  1/60s si un F5. Pentru a putea folosi 1/60sec, ca să nu iasă poza mișcată (nu am reducere de vibratii la obiectiv), am crescut un pic iso, la 320.

Ajungem pe o culme de deal, pe care o traversăm – și pare că nu mai avem de urcat. Otto ne povestise de Piatra Secuiului, aflată dincolo de vale, de Rimetea. Noi nu văzusem poze niciodată cred, așa că șocul a fost foarte mare când am văzut care e Piatra Secuiului și cum arată!

Văzând că lumina apusului bate atât de frumos chiar pe ea și găsind și o poieniță cât de cât dreaptă, am hotărât să ne oprim, să montăm corturile acolo. Ceea ce am făcut abia după ce a dispărut lumina de pe acel munte.

Otto ne explică pe unde sunt trasee care urcă, așa că ne facem planuri să urcăm ziua următoare și acolo, după ce ajungem la șosea.

Nu prea era semnal în zonă și nici baterii la telefoane nu prea mai aveam. Dar ne-am gândit noi că avem un verișor care stă în Cluj, adică destul de aproape – așa că am reușit să-i trimitem un mesaj să-l invităm să urce cu noi Piatra Secuiului a doua zi.

Momentan însă montăm corturile și căutăm fragi prin iarbă. Nici nu mai știu ce-am mâncat atâtea zile… adică de gătit am gătit în fiecare seară – și mâncarea de gătit e mai ușor de cărat – că nu se strică (orez, paste, supe, piure, conserve). Nu mai știu ce mâncam pe drum, că vara nu prea poți căra multe lucruri cu tine pe caniculă, că se strică. Dar ne-am descurcat, mai ales cu laptele și brânza luate de pe drum…

Am mers și în această zi cam 10 ore – plus separat coborârea la cascadă, dimineață. Traversarea se poate face mult mai rapid dacă nu te abați spre peștera Poarta Zmeilor – dar noi nu regretăm că am făcut-o. Dacă ajungeam mai repede aici, probabil am fi ajuns să punem cortul undeva jos, lângă localitate – ceea ce nu ar fi fost deloc la fel de plăcut.

Astfel s-a încheiat a 4-a zi a excursiei, o zi foarte diferită de celelalte. Nu am întâlnit în această zi niciun om! Masivul Bedeleu e foarte interesant și sălbatic – cu prăpăstiile dinspre vest care ascund niste platouri largi, poieni și vârfuri de dealuri printre care poteca se strecoară. Și văzusem și o căprioară! O zonă destul de întinsă dar deloc populată de oameni, ceea ce te face să te simți un pic ca în vestul sălbatic. De fapt chiar eram  în vestul sălbatic al țării noastre.

Ziua 5 – coborârea spre Rimetea și drumul spre casă.

Dimineță nu mi-a fost deloc greu să mă trezesc, având în vedere că n-am prea dormit toată noaptea. M-am foit, mi-a fost cald, nu știam de ce dar a fost cea mai proastă noapte petrecută vreodată în cort. Când ies afară și povestesc despre asta, aflu că nu sunt singurul care a pățit la fel în această noapte! Toți am suferit de aceleași simptome! Concluzia vine foarte rapid: urzicile! Toxinele de la urzici, deși nu ne-au chinuit mai mult de vreo 2 ore, și-au luat revanșa peste noapte. În plus, pe Otto îl înțepase și una din viespile pe care eu le deranjasem cu aparatul foto pe la prânz. Foarte neplăcut efectul acesta întârziat al urzicilor, dar măcar mie mi s-a părut interesant să îl realizez.

Maria și-a făcut dimineață un nou prieten, care se instalase peste noapte fix în buricul ei! Era o căpușă mică mică, pe care am scos-o destul de ușor cu ajutorul unei pensete. Mi-a plăcut de Maria că nu s-a panicat, așa că i-am mulțumit căpușei că nu s-a așezat în buricul Irinei. De avut în vedere acest aspect: căpușele există și pot fi periculoase! Nu strică măcar seara și dimineața, să te cauți de astfel de musafiri nepoftiți înfipți în piele.

Pe la ora 8 ne vedem de drum și  începem să coborâm prin poienile cu vedere spre vale. Se vede frumos valea luminată așa cald – și sunt interesante câmpurile de la poale – bine împărțite în parcele colorate…

Se schimbă foarte mult aspectul peisajului aici, parcă ar fi o zonă de câmpie cu niște coline micuțe acoperite de livezi. Seamănă un pic cu dealurile Măcinului.

E bine că ne apropiem de localitate, că încălțările Mariei, reparate cu șiret de bocanc, nu mai rezistau mult…

Bogdan, verișorul din Cluj ne anunță printr-un mesaj că nu poate să vină. Irina nu mai știu ce avea dar nici ea nu mai voia să urce pe Piatra Secuiului… așa că încă nu știm ce vom face. Dar, deși lumina e proastă, arată foarte bine localitatea Rimetea cu stânca în curte.

Până să ajungem la primele case, trecem pe lângă teritoriul babei ghionoaia, unde totul este pârjolit și otrăvitor. Să ținem minte să nu cumpărăm pâine de aici din zonă!

Ulițele localității arată drăguț și ne bucură și sentimentul de a ajunge undeva… atât de departe față de locul de unde pornisem. În plus, descoperim o nouă zonă frumoasă, pe care nu o știam.

Din centru pleacă trasee turistice spre multe direcții – platoul carstic Bedeleu, de unde venisem noi, vârful Ugerului sau Minele de fier medievale. Noi căutăm indicatorul spre magazin, pe care îl găsim ușor. Ne așezăm chiar și la masă să luam niște mici, ca să încheiem excursia cu ceva nou și bun.

Am hotărât să lăsăm Piatra Secuiului pentru altă dată, pentru că era cam târziu și trebuia să fim siguri că prindem o ocazie spre Alba Iulia – oraș aflat la vreo 50 km de aici. Trebuia să fim în Alba parcă până la ora 16, cel puțin eu – ca să fiu sigur că prind microbuzul spre Ampoița, pentru a recupera mașina.

Iată că și alții și-au dat seama de ce spuneam pe parcursul jurnalului – cum că în aceste zone, trecutul este încă viu…

Pornim spre ieșirea din sat, cu gând să găsim un loc umbros unde să stăm să facem autostopul.

Maria își exersează talentele de oprit tir-uri, dar cum nu prea sunt tir-uri,  nimeni nu oprește.

Deși ne gândeam că vom merge împărțiți în cel puțin două grupuri, avem un mare noroc. Un nene cu un Logan cu 7 locuri oprește și ne ia pe toți 5, cu tot cu bagaje! Ce mașină minunată! Norocul nostru însă nu s-a terminat! Am reușit să plecăm toți odată, dar până unde? Noi voiam măcar până în Aiud, iar în cel mai bun caz, până în Alba Iulia – ca de acolo să mergem spre Ampoița. Șoferul însă, foarte de treabă, este din zonă – mergea la doar câțiva km de Ampoița! Așa că se abate un pic de la drum și ne lasă fix în centrul satului, lângă magazinul de unde-i luasem Mariei periuța de dinți! Ne-am și distrat pe drum, vorbind despre excursii sau despre munții ăștia…

N-am apucat să mănânc o înghețată mult așteptată că a și apărut un microbuz, căruia i-am făcut semn să mă ia din mers. Am ajuns astfel în Lunca Ampoiței, unde era mașina, pe care am găsit-o așa cum o lăsasem. Poate cu mai mult praf pe ea. Șoferul microbuzului remarcase mașina care stătea de 5 zile acolo, așa că m-a întrebat pe unde am fost. În plus, mi-a spus despre o peșteră din zonă, aflată aproape de drum, Peștera Liliecilor (evident).

Nu m-am grăbit să mă întorc spre ceilalți, am oprit și am urcat vreo 10 minute până la peșteră – să văd dacă merită să-i aduc și pe ei.

Peștera e închisă, nu se poate intra. Dar potecuța pe margine de prăpastie a fost frumoasă.

Se văd bine și stâncile care formează cheile Ampoiței, iar în vale se vede un pic și din șosea. Dealurile din stânga sunt probabil dealurile pe unde am mers în prima zi.

I-am recuperat și pe ceilalți, care s-au supărat că am fost fără ei la peștera pe care n-am putut să o vizitez, și am plecat spre Alba Iulia. Acum că avem lumină, facem o poză din mers și cu stâncile de calcar numite sugestiv “calcarele de la Ampoița”.

Deși ne-am suit în mașină și-am plecat spre Brașov, excursia nu se poate termina fără o oprire pe malul unui râuleț, ca să ne răcorim și să ne spălăm după atâtea zile de mers prin caniculă și praf. Am găsit un pârâu micuț undeva după Alba Iulia…

Mureșul era cam murdar și aglomerat, dar bălăceala a fost binevenită – ca să plecăm împăcați spre casă.

În apropiere de Sibiu am auzit la radio de o expoziție foto in Piața Mică (a lui Dan Dinu), așa că am zis să trecem să o vedem și noi. Ne-am sunat verișorii din Sibiu și-am făcut și o reuniune de familie în centrul vechi – dar foarte frumos – al Sibiului.

Iar de-aici… lungul drum spre Brașov și București n-a mai fost chiar așa lung – că dacă ar fi fost, v-aș mai fi povestit. N-aș vrea să mă lungesc însă prea mult cu acest jurnal, cred că deja am scris vreo 10 pagini. Ceee?!? 36 de pagini?? Stați să mai șterg din el, că nu-l citește nimeni dacă-i așa lung! Dar dacă citește, mi-ar plăcea și mie să știu…

…

Asta a fost aventura noastră prin Apuseni. Cinci zile în care am mai cunoscut o parte pitorească a țării noastre, locuri pe care nu le mai văzusem dar pe care n-o să le uităm. Dacă ar fi să încerc să conving pe cineva de ceva, în urma acestei excursii, nu ar fi neapărat să viziteze obiectivele din munții Trascău. Aș ține o pledoarie pentru ideea de a pleca la drum, de a lua cortul în spate și a face o drumeție – de mai multe zile. Undeva departe de casă, unde n-ai mai fost, unde nu știi nimic… Să te bucuri de sentimentul descoperirii și al aventurii de a te afla în natură! Da… aș spune ca de obicei că o astfel de excursie poate fi și o lecție de viață, dacă te face să privești măcar puțin și-n tine, nu doar împrejur!

…

Închei cu o sugestie de traseu, pentru cei care nu au atâtea zile libere la dispoziție (nici măcar o dată pe an? Trist!) sau care nu sunt obișnuiți să care atâtea zile un rucsac mare în spate.

Din Alba Iulia se poate ajunge cu mașina personală sau ocazii (microbuze nu stiu daca sunt) pana la cabana sau mânăstirea Râmeț, aproape de intrarea în cheile Râmețului. Lăsați mașina acolo și puteți face următorul circuit de 2 zile: traversați cheile (fie pe firul apei fie pe brâna caprelor) până în cătunul Cheia. De acolo faceți stânga și urcați pe Triunghi Albastru spre satul Boțani (unde am pus noi cortul in noaptea 2) și dealul Geoagiului. Coborâți apoi în Întregalde – unde puteți găsi și cazare cred. A doua zi urcați pe Triunghi Roșu spre Poiana cu Narcise și Piatra Cetii și coborâți pe Cruce Galbenă prin satul Tecșești înapoi la intrarea în cheile Râmețului – și deci la mașină. Cineva care merge foarte bine, ar putea vara să facă acest traseu într-o singură zi.

Dacă mai aveți zile la dispoziție – pentru că dacă plecați din București, nu bateți drumul doar pentru 2 zile, puteți face un al doilea circuit. Plecând tot din zona mânăstirii Râmeț, puteți urca pe Bandă Roșie spre satul Florești (nord) – de unde, pe drum, ajungeți în satul Brădești (acela cu magazin cu rafturi goale). De acolo coborâți pe valea Brădești pe Cruce Albastră până în cătunul Cheia, de unde puteți traversa (iar) cheile Râmețului înapoi spre mânăstire. Ăsta în principiu e traseu de o zi.

Pentru a merge la Huda lui Papară și Vânătările Ponorului (cu acea cascadă văzută de la balconul de lemn), puteți merge cu mașina pe Valea Arieșului până în satul Sub Piatră. Tot de-acolo puteți ajunge și la Peștera Poarta Zmeilor.

Dar mai întâi… cumpărați harta zonei. Sau orice altă hartă! Pe urmă… veți vedea că mai găsiți multe de făcut! Informați-vă despre traseu, faceți rost de ce aveți nevoie și… porniți la drum!

…

Ps – poate ar fi fost mai potrivit să pun acest jurnal la începutul verii, să fie o sursă de inspirație la momentul potrivit. Dar nu aș fi rezistat să aștept atât, Maria mă bate la cap mereu în legătură cu acest jurnal. Primul jurnal din Apuseni l-am pus dupa aproape 2 ani, așa că ăsta a mers chiar bine! În plus, cu zăpezile care sunt acum afară și cu frigul ăsta, mă gândesc că un jurnal verde și călduros poate fi potrivit. Așa că ăsta e într-un fel cadoul meu de Crăciun pentru cei ce au ajuns pe această pagină – și pe care m-ar bucura să-i cunosc, măcar printr-un comentariu.

PS2 – cred că e jurnalul în care am pus cele mai multe poze (vreo 260). La cel din Retezat am pus “doar” vreo 215. Nu e deloc o muncă ușoară – așa că apreciez dacă ajutați cumva la promovarea acestui jurnal, dacă vă exprimați vizavi de cele citite și văzute și dacă respectați drepturile de autor!

Ps3 – dacă vreți să aveți pe perete una din imagini, sau să o faceți cuiva cadou, dați-mi un mesaj! Informații găsiți pe blog.

…

Ioan Stoenică, 18 decembrie 2012.