Plouă. Cortul s-a udat pe interior când l-am montat și izoprenul stă într-o baltă de apă. Aproape că aș putea folosi cana să scot apa din cort, să nu mă scufund. Noroc că sunt cu sacul de dormit de iarnă, măcar nu mi-e frig.

Afară e o ceață deasă de nu-ți vine să faci nimic. Nicio șansă de vreun răsărit spectaculos. Răsăritul acela celebru pentru care am venit în Ceahlău, pe care îmi doream atât de mult să-l văd – cu norii sub noi, peste lac…

Ceilalți sunt în cabană, dar eu mă bucur că nu am cărat degeaba cortul. E plăcut să auzi stropii pe cort, chiar dacă asta te ține într-un fel prizonier la domiciliu. În cele din urmă îmi fac curaj să merg până la ceilalți. Lumea doarme la căldurică. Mulți nu se simt bine. Cam toți au avut probleme – poate din cauza mâncării sau a apei de la cabană.

Vom scurta excursia și vom pleca la vale prin ceață, spre Durău, mai devreme cu o zi. Oricum vremea nu se va schimba. Trebuie să știi să accepți și o “înfrângere” din când în când. Atâta drum făcut, ai putea spune, degeaba. Nu-i ușor să ajungi din București în Ceahlău, dar pentru mine nu e degeaba. Nu voi lăsa niciodată să fie. Dacă nu poți schimba starea norilor din jurul tău, o poți schimba pe cea a norilor din tine. În felul ăsta poți avea totuși o rază de soare și senin în fiecare excursie – independent de vremea din afara ta. Mai am de lucru și eu la acest aspect oricum.

Ceahlăul nu mi s-a arătat de data asta – deși am încercat să-l înduioșez, i-am spus că e prima oară când îl vizitez, că am venit de departe… Nu m-a auzit, probabil avea nori de vată în urechi. Ne mai vedem noi, bătrâne! Nu te uit!

…

Asta a fost prima excursie pe care am făcut-o în Ceahlău – de Paște, în aprilie 2012. Nu am reușit să revin acolo în timpul verii și iată că s-a făcut iarnă. Ca și de Paște, tot Ionuț a venit cu propunerea. El oricum avea drum la Târgu Neamț, așa că ne-am strâns 4 persoane dornice de Ceahlău: Irina, care nu mai fusese niciodată, Adelina – care oricum mergea acasă la Piatra Neamț, Ionuț și cu mine.

Eu am scos calculatorul de buzunar și am început să calculez: ce trasee aș putea să fac după excursia din Ceahlău? Ce munți sălbatici și neumblați mai sunt pe-acolo, unde aș putea sa umblu cu Otto vreo 5 zile prin zăpezi? Tura în Ceahlău era de data asta un fel de bonus, o excursie pregătitoare pentru ceva mai mare, mai greu, mai important. Nu era prioritară, așa că mai puțin conta dacă nici de data asta nu vedeam nimic. Știam că nu bat drumul doar pentru el.

Momentan însă plecăm pe ninsoare din București, pe 21 decembrie 2012. Se circulă greu, dar orele se scurg repede – cu glume de tot felul, despre ceaiuri erotice sau cine știe ce. Despre astfel de ceaiuri Adelina știe mai bine – chiar dacă până la urmă gluma s-a transformat într-un fel de slogan al acestei excursii: “ce, vrei să bem un ceai împreună? ;;) “.  Deh, iarna trebuie să consumi multe lichide, de preferat fierbinți…

Ionut ne spune la un moment dat că lui nu-i place revista Playboy, că prea sunt toate imaginile retușate pe computer și fetele sunt “îmbunătățite” artificial. Adelina crede că o dată pe an, apare o versiune Bio a revistei Playboy, unde totul e natural – probabil mult mai sănătos și… delicios.

După o scurtă oprire în Piatra Neamț, ajungem pe la ora 16 în Izvorul Muntelui, la baza Ceahlăului – la intrarea pe traseu. Ne echipăm de drum, plătim taxa de vizitare a Parcul Național și, verificând să avem cu noi frontalele, pornim la deal prin zăpadă – grăbiți de venirea serii. De fapt taxa de vizitare a plătit-o Adelina, că urma să fie ziua ei de naștere și a zis să ne ofere cadou o excursie în Parcul Național Ceahlău, la ea acasă adică. Nu putea mai bine să ne care rucsacurile drept cadou? Taxa o puteam plăti mai ușor. Mulțumiiiiim!

Urcăm pe Bandă Albastră, pe la Lutu Roșu – poate cea mai frecventată variantă de urcare din această parte. Avem potecă făcută deja prin zăpadă, așa că înaintarea nu ne este îngreunată suplimentar. Eu am pentru prima dată cu mine și rachete de zăpadă – dar pentru acest urcuș le-am cărat în spate, că nu era nevoie de ele. Pff, păi așa ne-am înțeles când v-am cumpărat? Eu să vă duc pe voi pe deasupra zăpezii??

Copacii înalți au crengile albite de zăpadă iar întunericul ne grăbește. Ne gândeam să nu ratăm intersecția de la Lutu Roșu pe întuneric, dar nu era cazul. Ajungem așadar la locul cu mese și bancuțe și apelăm la frontale. Până la cabana n-ar fi mult de mers, dar diferența de nivel este considerabilă – aproape 1000 de metri.

E tare frumos să mergi noaptea pe munte! Auzi parcă mai bine cum scârțâie zăpada sub tălpi, îti vezi mai bine respirația în lumina frontalei, ești mai atent după marcaje. Sau ar trebui să fii. Pentru cine nu a mai mers niciodată noaptea, sau pentru cine nu merge des pe munte, poate fi un pic înfricoșător. Îți imaginezi că de după copaci pândesc ochi roșii, animale flămânde sau poate vreun criminal în serie.

Frica vine de cele mai multe ori din lipsa de cunoaștere, de înțelegere a ceea ce ne înconjoară. “Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg”, dar mi se pare ciudat că nici nu încearcă întâi să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile. E mai ușor să-ți fie frică decât să încerci să înțelegi de ce nu ai de fapt motive reale să îți fie. Nu prea ai nicio șansă de a întâlni un animal sălbatic prin pădure – nici ziua, nici noaptea. Mai ales în munți mai sălbatici și cu atât mai mult iarna. Zgomotul pe care îl faci fără să vrei atunci când urci e suficient ca să țină la distanță orice animal. Ba chiar să le facă inima cât un purice de frică, săracuțele.

Pe unde mergem noi, poteca e un fel de tunel prin zăpadă – așa că e greu să te rătăcești. Chiar dacă uneori intrăm pe scurtăturile făcute de cei care coboară și asta poate fi mai obositor.

Irina și Ionuț merg în față, urcă foarte bine amândoi. Irina merge în tricou, deși sunt în jur de -7 grade afară. În mers nu simți frigul oricum, te încălzești. Sau poate era încălzită de ceaiul din termos. Adelina merge un pic mai încet, așa că eu stau în spatele ei, să nu fie ultima. Plus că eu am rucsacul mai greu, cu sac de iarnă și rachete de zăpadă, primus etc. Dar e mai bine pentru imaginea mea să spun că eram ultimul pentru că stăteam după Adelina, așa că asta voi spune – nu cumva să creadă cineva că îmi plăcea ritmul acela mai încet și că nu voiam să mă obosesc urcând mai repede.

Ajungem lângă un indicator care ne anunță că suntem în zona Polița cu Crini (1447m) și imediat ajungem și la Piatra cu Apă – după aproape 3 ore de urcat. În zonă vedem niște stânci înalte, dar nu stăm să facem poze cu trepied. Săgeata arată spre Baba Dochia și zice să alarmăm Salvamontul în caz că ne speriem de ea…

Nu ne speriem, că e tare frumușică. Mergem mai departe spre cabană. Urcușul a fost destul de susținut, fără prea multe zone de respiro, de mers pe curbă de nivel. Altfel cum să faci 1000 de metri diferență de nivel în 4 ore? Sunt de fapt super urcușurile de genul ăsta. Câștigi foarte repede altitudine, chiar dacă ai numai de urcat și asta poate fi foarte obositor. Sunt trasee grele, dar practice.

Așa e și în Cozia sau chiar și în Piatra Mare. Trebuie să îți cunoști însă capacitățile fizice destul de bine, pentru că dacă nu ai antrenament deloc, poți avea probleme pe astfel de trasee. Vezi jos pe indicator că în 3 ore ajungi la cabana și ce zici, hai să dau o fugă până acolo! Neechipat, fără nimic la tine, nepregătit… poți avea probleme mari.

Ieșim din pădure și lumina cabanei ne întâmpină orbitoare. Parcurgem ultimul urcuș și ne bucurăm să vedem că sus e senin… Sunt ceva stele deasupra iar în valea de unde am venit se văd luminițe…

Am ajuns la cabană după 4 ore de mers. Nu mai era nimeni acolo, așa că, după ce ne-am luat camera de 4 în primire, ne-am instalat în sala de mese (fără fum!) să mâncăm. Ne-am revenit un pic după urcuș și am ieșit afară, în frig, să facem poze și… să încerc pentru prima oară rachetele de zăpadă.

M-am băgat pe o pantă mai abruptă în fața cabanei – dar am fost surprins să constat că și cu rachete, mă scufund destul de mult. Erau și ienupări sau jnepeni sub zăpadă și mai cădea piciorul printre crengi – foarte enervant. Știam că am luat rachetele mai mici (să fie mai ușoare), dar ar trebui să țină până la 80 de kg – iar eu am doar vreo 70. Dacă acum mă scufund, păi când voi avea rucsac de 15 kg în spate?

Mă mai liniștesc însă în privința rachetelor când intră Irina după mine în zăpadă și o văd cum se chinuie, cu toată forța ei, să avanseze. Aha, deci cu rachete o fi greu, dar e mult mai bine decât fără ele! Mă gândesc că depinde și de tipul de zăpadă în care te afli. Aici era pulver abia nins, era normal să te afunzi. Voi mai vedea în viitor cum e cu mersul pe rachete. Momentan urcăm un pic și pe un vârfuleț din spatele cabanei…

Peste noapte s-a întâmplat ceva ciudat. Deși știam că suntem singurii turiști aflați în cabană în acea noapte de vineri spre sâmbătă, pe la 2 noaptea ne trezește o muzică dată la maxim, ca și când ar fi o petrecere în toi! Nu ne vine să credem că se poate întâmpla așa ceva, cineva să dea drumul la maxim la muzică, la ora 2 noaptea! A venit cineva după noi? Doar nu o fi cabaniera??

Nu degeaba detest eu ideea de alcool, de băutură, de petrecere – deși de fapt e vorba de educația lipsă. Alcoolul scoate însă la iveală acest neajuns al oamenilor, într-un mod mult mai deranjant. Unii au stricat în mintea mea tot conceptul – nu că altfel m-aș fi simțit mai apropiat de așa ceva (distracție cu băutură).

A ținut cred o oră – poate mai mult. Eu eram destul de adormit, dar acum nu pot să-mi explic de ce nu am coborât cu Ionuț să vedem ce se întâmplă. Ba puteam să le luăm și pe fete, că una-i destul de forțoasă, face flotări multe – și mai nou și tracțiuni! Iar alta e cu gura mai mare, sigur rezolvam noi ceva! :))

Concluzia la care am ajuns a doua zi a fost că muzica venea din anexa Salvamont, pentru că dimineață tot singuri eram în cabană. Foarte… de menționat. Poate se simte cineva.

22 decembrie 2012. Complet în nori.

Sâmbătă a fost ceață toată ziua. Nu ne venea să credem, după cum fusese când urcasem. Nu se poate să fi venit iar “degeaba”. Ok, poate nu vedem răsăritul, dar până mai târziu poate se înseninează, măcar să vedem depărtările și noi, un pic de peisaje. Momentan ne bucuram și pentru stâncile sau abrupturile pe care le vedeam în zonă.

Pe la 11 hotărâm să facem o excursie până pe vârful Toaca. Poate se face senin chiar când ajungem acolo. Pornim astfel spre stația Meteo, avansând cu greu în unele zone, din cauza zăpezii. Totuși, pe unele porțiuni zăpada lipsea, sau era puțină și întărită (datorită vântului), așa că acolo mergeam mai ușor. Mai puțin eu, că mă cam încurcau rachetele.

E vânt destul de puternic și e frig. Până și Irina apelează la geacă și la Buff, deci vă dați seama. Vântul face totul să înghețe mai repede, echipamentul e esențial. Să fii îmbrăcat bine, să ai extremitățile acoperite. Mâinile și fața trebuie protejate, sunt cele mai expuse. Adelina e mândră de Buff-ul ei cel nou, care-i protejează gâtul și fața, eu sunt încântat de geaca mea nouă – ca de 2 ani tot zic să-mi iau o geacă adevarată – și iată că am făcut-o până la urmă.

Ajungem la stația meteo. De aici începe urcușul mai accentuat spre vârf.

Îmi dau seama că mai rău mă chinui cu rachetele, așa că le amandonez între jnepeni și urc fără. Ajungem la baza stâncilor și urmărim poteca încă vizibilă, făcută de bravii noștri înaintași, care au urcat pe-aici cu zeci de ore in urmă…

Urcușul e palpitant, cu stânci, zăpadă, un pic abrupt. Parcă am urca un munte uriaș aflat cine știe unde, la capătul lumii. Ne mai chinuim un pic cu zăpada asta, dar ne apropiem de vârf.

Cățărăm și ultimele stânci și ajungem pe vârful Toaca, la 1900m altitudine. În jur vedem doar fire, stâlpi și un acoperiș, de la căsuța stației meteo. Nu contează. Ne bucurăm de reușită chiar și așa. Curăț zăpada de pe borna de vârf ca să așez aparatul pentru o poză de grup. Toți cu buff-urile pe nas, de la stânga: Ioan, Irina, Ionuț și Adelina.

Coborârea de pe stânci e tare drăguță, dar trebuie făcută cu grijă. Cred că există un fals sentiment de siguranță, dat de apropierea de cabană. Nu trebuie subestimată posibilitatea ca ceva să se întâmple, mai ales în astfel de condiții – cu vânt, zăpadă, ceață, stânci.

Ne adăpostim un pic de vânt lângă zidul construcției de pe vârf. Ionuț îmi face și mie o poză, că prea sunt echipat și asortat și cu lucruri noi pe mine. Era prima oară când foloseam și bocancii Zamberlan dar și geaca Patagonia. Pantalonii Gravity erau și ei la una din primele ieșiri, la fel și geanta foto – că pe cea veche a trebuit să o schimb după ce am luat un nou obiectiv. Se pare că a venit un pic mai devreme moș Crăciunul meu, odată cu proiectul acela din Leaota în care am fost implicat astă vară. Abia în toamnă am aflat însă că am câștigat, iar cu o parte din bani am considerat că a venit timpul să nu mai mă ud la picioare iarna și nici la corp atunci când plouă sau ninge.

Coborâm pe unde am urcat și ne îndreptăm spre cabană. Recuperez rachetele lăsate în tufe, așa că nu le căutați! La cabană mâncăm, bem un ceai – sau chiar două, cine poate două una după alta (căni) :)) Apoi ne băgăm în paturi la căldurică, unde, printre altele, am jucat și un fel de rummy  (remi, mai pe înțelesul meu) de care eu n-am auzit și care era mai urât decât versiunea pe care o știam eu :))

Cum eram noi liniștiți așa în cameră, deodată intră peste noi o fată la vreo 20 și ceva de ani, fără să bată la usă. Cam o secundă, până să ajungă lângă paturi, am stat toți mirați că a intrat așa – adică… cine știe ce făceam, în ce ipostază ne putea găsi, cu o cană de ceai la gură sau ceva! Așteptam foarte curioși să vedem ce vrea, a fost o secundă lungă…

–          Nu veniți și voi în sala de mese? Avem vodka!

Ne uităm tăcuți în continuare. Eu n-am apucat să ma dezmeticesc prea bine să-mi dau seama ce-a zis și doar Irina a apucat să spună un “NU” hotărât, dar amuzant în același timp. Trebuia să o întreb ce a zis că au, că n-am înțeles când a zis prima oară. Și când ar fi zis iar “vodka”, să răspund simplu: BUHAHAHAHAHA!!!!  :)))) :))))

Ca să nu fim complet nepoliticoși la invitația super politicoasă a fetei cu șosete colorate, ce-i ajungeau până peste genunchi, îi spunem că oricum vrem să coborâm să mâncăm ceva, așa că ne vedem pe-acolo.

Că am niște prejudecăți când e vorba de oamenii care beau alcool, știu. Sunt însă bazate pe ceva care mie îmi e foarte clar. Nu contest că sunt oameni care pot să bea cu măsură și mai ales, fără să deranjeze pe cei din jur, dar când deschizi conversația cu “avem vodka”, e clar că nu ești genul meu de om – și asta spune multe despre tine. Pentru unii spune ceva de bine, pentru mine nu. Dar poate mă înșel, hai să vedem!

În sala de mese ne așezăm într-un colt, întâmplător lângă masa grupului respectiv – format din două fete și doi băieți, care fumează de îmi vine să mănânc afară în frig. Uneori e de ajuns să auzi oamenii vorbind ca să-ți întărești anumite credințe – iar mie asta mi s-a întâmplat în primele minute de când m-am așezat lângă acea masă. Noi ne vedem de oalele noastre, dar domnișoara cu șosete de diamant ne mai face o invitație de nerefuzat:

–          Nu vreți să facem o spirală?

Greu de refuzat așa ceva, dar tocmai făcusem o piramidă și nu voiam să risc niște dureri de spate.

…

Vremea de afară nu s-a schimbat deloc peste zi, așa că măcar ne-am odihnit destul de bine. Eu trebuia să țin cont și de faptul că urma să merg vreo 5 zile în munții Bistriței, nu strica să mă menajez aici – dacă tot nu se vedea nimic în jur.

Dar uite că aproape s-a încheiat ziua și nu am apucat să-i spunem La Mulți Ani Adelinei! Chiar dacă am suspectact-o că este de vină pentru ceața de afară – știți voi vorba aia, că vremea e după sufletul omului – și cum ea era omul principal al acestei zile… ne bucurăm că nu a plouat. Nu mai știu câți ani a făcut, nu rețin niciodată vârsta – că deh, se schimbă în fiecare an. Ar fi mai ușor să țin minte anul nașterii, dar pe urmă asta presupune să fac niște calcule exagerat de dificile ca să aflu vârsta și n-am de gând să mă apuc acum de vreo școală de matematică. Deci La Mulți Ani!

Duminică, adică ziua următoare, trebuia să coborâm și să ajungem în Piatra Neamț. Aveam doar câteva ore la dispoziție să vedem ceva de pe creasta Ceahlăului – dacă norii ne-ar fi permis. Așa s-a aprins ultima speranță de a avea răsăritul mult dorit – era ultima șansă, urma dimineața care avea să decidă rezultatul final al acestei excursii. Vor fi nori și nu vom vedea nimic nici de data asta, sau ne vom putea bucura de peisajele frumoase și culorile celebrului răsărit de Ceahlău?

Duminica, 23 decembrie 2012. Dimineața salvatoare.

Ne-am trezit pe la ora 7, curioși să ni se dea verdictul pentru această zi. Dacă e adevărat că ziua bună se cunoaște de dimineață, atunci o singură privire pe fereastră avea să lămurească totul. Fereastra era orientată spre est, așa că puteam vedea chiar direcția care ne interesa. De cum ne-am uitat afară, am știut că ziua de naștere a Adelinei s-a încheiat!

(1.3 sec, F7.1, iso 200)

Afară, termometrul de pe cabană arăta parcă -15 grade. Vântul duios făcea să pară poate chiar mai frig. Echipați bine însă, cu aparatele foto pe trepiede (eu și Ionuț) sau în geanta închisă bine (Adelina), ne-am afundat prin nămeții din jurul cabanei pentru a surprinde cât mai bine culorile ce urmau să invadeze muntele.

(1 sec, F7.1, iso 200)

Cabana Dochia părea încremenită de frig – hibernând pentru a face față mai ușor temperaturilor scăzute. Parcă o și văd trezindu-se la viață de cum se încălzește mai mult afară – își întinde un pic burlanele și-și scutură acoperișul, pregătindu-se să aștepte noi turiști…

(1.3 sec, F13, iso 200)

Despre peisaje nu voi spune mare lucru – se văd destul de ușor. Voi spune însă câte ceva despre fotografie – în general, sau în particular, la acest răsărit. Pentru cei care sunt la început cu fotografia cred că aceste informații pot prinde bine – dar ele nu trebuie luate ca fiind adevăruri general valabile. Sunt valabile pentru mine, dar și eu încă învăț.

Dimineața, mai ales înainte să răsară soarele, ai cele mai frumoase culori și cea mai frumoasă lumină. După ce apare soarele, lumina devine mult mai puternică, agresivă uneori, iar imagini cu soarele în cadru sunt mai greu de făcut (deloc imposibil!). De aceea sunt multe aspecte de care se poate ține cont.

Cele mai importante setări pe care le poți face la un aparat ce permite setări manuale, sunt reglarea vitezei de expunere și a diafragmei. Pe modul Manual, când tu stabilești totul, șansele ca fotografia să iasă așa cum vrei tu sunt mai mari decât pe modul Auto. E vorba de găsirea unui echilibru între viteza de expunere și deschiderea diafragmei, cu ajutor din partea Iso uneori, în funcție de ceea ce dorești tu să faci sau să obții.

(in imagine se vede vârful Ocolașu Mare, în dreapta)

(1/2 sec, F13, iso 200)

Având o lumină mai slabă (la început e semi-întuneric), e nevoie de o viteză de expunere mai mică, pentru a lăsa suficientă lumină să pătrundă în aparat – altfel imaginea va ieși prea întunecată, sau chiar neagră (încercați!). O viteză mică poate însemna de exemplu o secundă, sau 1/2 sec. Sau de ce nu, 5 secunde. O viteză de 1/100 sec. poate fi o viteză mult prea mare, mai ales că diafragma (numarul F) nu poate fi deschisă în general mai mult de F3.5 (depinde de obiectivul pe care îl ai).

O diafragmă deschisă la maxim ar putea să permită folosirea unei viteze mai mari, de genul 1/50sec – util atunci când nu ai un trepied. Eu am folosit un trepied pentru că am vrut să pot închide mai mult diafragma (de exemplu F10, sau F13). O diafragma mai închisă asigură o mai bună profunzime de câmp – adică obții clar și prim-planul, dar și fundalul. Cu o diafragma deschisă (gen F5,6), șansa ca toate planurile să iasă clare sunt mai mici. Dar cu un F mare, scade viteza de expunere – și când lumina e slabă, e nevoie de trepied.

(1/10 sec, F10, iso 200)

Valoarea iso am ținut-o scăzută, aparatul meu are valoarea standard iso 200 – deși ea poate fi micșorată încă două trepte. Un iso mai mic e de preferat pentru că astfel zgomotul de imagine e mai scăzut. Cu un iso mai mare, apar mai mulți “purici” pe imagine și calitatea scade cu cât iso e mai mare. În modul Auto te poți trezi că aparatul a selectat iso 1000 – și te miri apoi de ce e poza pixelată și plină de purici.

Utilitatea Iso apare de exemplu atunci când lumina e prea slabă și nu ai un trepied (dar nu numai atunci). În acel caz, dacă ai nevoie de o viteză de 1/40 secunde să spunem, ca să faci poza din mână (fără să iasă mișcată deci), crești valoarea Iso atât cât e nevoie. O altă variantă ar fi să deschizi diafragma, dar cum F3.5 de multe ori nu e suficient de deschis și ăsta e maximul, ori faci o poză mai întunecată, ori crești iso. Sau improvizezi un trepied pentru a scădea viteza de expunere.

Cu un pic de exercițiu și câteva încercări, toate aceste lucruri vor fi mult mai bine înțelese și mai ușor de setat – așa că nu ar trebui să vă descurajeze atâtea date tehnice. E ca și când ți-ai cumpărat un televizor și telecomanda ți se pare foarte greu de folosit, că are prea multe butoane și nu știi ce fac – așa că lași televizorul să meargă pe Otv. Ceea ce în ultima vreme are valoare iso foarte, foarte mare, probabil 10.000, pentru că numai purici se văd acolo. Butoanele pe care le folosești cel mai des le vei învăța însă cel mai ușor, destul de rapid – iar la aparatele foto, acele butoane sunt cele care reglează viteza de expunere și diafragma.

(F10, 1/15 sec, iso 200)

Observați că viteza de expunere a crescut pe măsură ce a început să fie mai multă lumină în jur.

Trepiedul meu era nou, aflat la primele folosiri. Am luat unul surprinzător de ieftin (160 lei), având în vedere că are capul de tip bilă – ceea ce mi se pare cea mai comodă variantă de cap. Este totuși un pic instabil pentru un aparat mai greu (trepiedul acesta, nu capul bilă în general), așa că exista riscul ca fotografiile să iasă oricum mișcate. Fie din cauza vântului (nu era cazul acum), fie din cauza apăsării pe butonul de declanșare. Orice mișcare e percepută de aparat atunci când timpul de expunere e un pic mai lung, așa că dacă la un timp de expunere de o secundă miști aparatul când apeși pe buton, chiar și cu aparatul pe trepied poza iese mișcată. Ca să evit asta, eu am folosit declanșarea prin telecomandă. Cu un trepied mai stabil nu sunt probleme, dar mie mi se pare ok și cu telecomandă – plus că în felul ăsta am un trepied care are și cap bilă dar și doar 1 kg greutate proprie.

(1/25 sec, F10, iso 200, blitz pentru a lumina brazii)

Fotografiile nu au fost în principiu modificate pe computer . Unele au suferit decupări minore pentru a fi reîncadrate mai bine, sau pentru a evidenția – sau din contră, elimina – anumite elemente (de exemplu spații prea goale, prea banale). Totuși, pentru a putea obține astfel de imagini nu e de ajuns un aparat bun, nici să știi să-l folosești. Așa că voi spune câte ceva și despre arma secretă în lupta cu lumina și întunericul de la apusuri și răsărituri: filtrele graduale!

Un filtru gradual neutru (ND gradual) este o bucată de sticlă de formă pătrată, care are o parte mai întunecată (precum geamurile folosite de bunici să se uite la eclipsă) și o parte total transparentă. Trecerea se face gradual de la întunecat la transparent (deși se putea să o facă mai bine) – și există filtre de diferite intensități – mai întunecate sau mai puțin întunecate. Eu am folosit aici un ND8, cel mai întunecat din cele 3 pe care le am, dar și singurul rămas fără zgârieturi pe el.

Teoretic ele nu ar trebui să influențeze culorile din imagine, dar asta depinde și de calitatea lor.

Deși îl poți așeza în suportul de pe obiectiv cu oricare parte în sus, pentru imaginile de la răsărit e nevoie ca partea mai întunecată să fie sus, iar cea transparentă, jos (în funcție de zona luminoasă și cea întunecată a cadrului). Care este ideea?

Mai ales la răsărit și apus, când soarele e aproape de linia orizontului, situația în ceea ce privește lumina din cadrul pe care vrei să-l surprinzi poate fi foarte dificilă. Asta pentru că cerul (partea de sus a fotografiei) va fi foarte puternic luminat, în timp ce partea de jos, solul, e uneori foarte întunecat – mai ales înainte să răsară soarele. Ai așadar un prim plan întunecat și un cer foarte luminos (norii se luminează înainte să iasă soarele și să lumineze pământul).

Într-o singură fotografie, e greu să poți surprinde corect și cerul și pământul, din cauza contrastului puternic. Ești nevoit să alegi: fie fotografiezi cerul cu nuanțele lui – iar pentru asta e nevoie de o viteză de expunere mai mare (caz în care partea de jos a pozei, care nu e suficient luminată, va ieși prea întunecată), fie alegi să fotografiezi solul, de exemplu brăduții încărcați de zăpadă. Pentru asta ai nevoie de o viteză mai mică de expunere, pentru că ei nu sunt la fel de luminoși precum cerul – iar în cazul ăsta, cerul va fi supraexpus – adică va ieși ars, alb complet.

(1/25 sec, F10, iso 200)

Cu un trepied și cunoștiințe de editare pe computer, poți face două expuneri (sau mai multe): una în care să surprinzi corect cerul, iar alta în care să obții detaliile de la sol. Apoi pe computer unești imaginile, luând ce e mai bun din fiecare.

Mie îmi place ca fotografiile pe care le fac să fie “cât mai gata” direct din aparat. Să nu trebuiască să umblu prea mult la ele pe computer. Din acest motiv eu fotografiez doar în format JPEG, nu în format RAW – cu riscurile și limitările de rigoare.

Revenind la filtre – ele pot înlocui într-o măsură destul de mare efectul pe care  îl poți obține combinând două imagini – pentru că pot echilibra lumina din cele două planuri, direct la fața locului – într-o singură fotografie!

(1/100sec, F10)

Dacă aș fi făcut imaginea de deasupra fără filtru, la aceleași setări, adica 1/100 sec, soarele ar fi ieșit mult mai luminos și ar fi ars o parte din cerul din jurul lui. Ca să evit asta, puteam să folosesc o viteză mai mare, dar în acel caz prim planul ar fi ieșit mai întunecat.

Oricum, iarna, când e zăpadă, există un mare avantaj pentru fotografii: zăpada oferă un prim plan mult mai luminos decât pământul sau iarba! Astfel încât chiar și înainte să fie luminată direct de soare, ea apare destul de luminoasă, fiind albă. Așa că e mai ușor de lucrat în aceste condiții, când ai acest ajutor pufos care să mai echilibreze și el un pic luminozitatea din planul de sus și din cel de jos. Chiar dacă în același timp poate să facă să-ți înghețe și degetele în bocanci.

În imaginea de deasupra, nu știam atunci, se vede în centru – sus, vârful Măgura Tarcăului (pe care între timp am și urcat).

Chiar dacă pot fi un ajutor binevenit la apus și răsărit (și nu numai), aceste filtre sunt și destul de incomod de folosit, fragile, predispuse la zgârieturi și murdărie. Asta depinde desigur și cum le manevrezi.  Te pot face să greșești expunerea sau balansul de alb (important și el, mai ales la răsărit și apus) și în plus, întunecă și elemente din cadru pe care nu le vrei întunecate. De exemplu vârful brazilor care se profilează pe cer.

Ideea e că nu trebuie să vă grăbiți să aveți așa ceva, mai ales dacă sunteți la început cu fotografiatul. După ce capeți puțină experiență și îți găsești subiectele cele mai interesante pentru tine, atunci vei ști mult mai bine de ce anume ai nevoie.

Nu ar trebui să faci investiții prea mari la început, pentru că sunt șanse bune să fie făcute degeaba. Mie nu mi-e milă de banii cheltuiți de unii în mod inutil pe aparatură scumpă sau accesorii, mi-e milă de aparatura care rămâne nefolosită, sau nevalorificată, pentru că proprietarul a cumpărat-o doar pentru că își permitea, nu pentru că avea cu adevărat nevoie de ea, sau dorință să scoată ce e mai bun din ea (și din el). Cineva pasionat, care chiar pune suflet, reușește de multe ori să obțină rezultate mai bune cu un aparat mai slab, decât cineva care are un aparat scump, dar atât.

Mai râdeam în această excursie de Adelina, care are ditamai aparatul pe care nu-l folosește mai deloc. Măcar nu a dat ea banii pe el. Sau poate ăsta e motivul pentru care nu-l prea folosește. Ionuț îi tot făcea oferte interesante, schimburi, doar – doar pune el mâna pe aparatul ei. Care, din păcate pentru el (și pentru Ionuț dar și pentru aparat), are pentru ea o oarecare valoare sentimentală.

Pentru că lumina a devenit mai puternică, se putea renunța la trepied – ceea ce te lasă să te miști mai ușor și să faci mai multe fotografii. Mai multe fotografii nu înseamnă neapărat mai multe șanse de a câștiga câteva imagini bune. Imaginile bune nu se prea fac la nimereală. Trebuie gândită un pic încadrarea, compoziția adică – să vezi poza înainte de a apăsa pe buton și să-ți dai seama dacă are valoare de fotografie sau nu.

Eu nu fac asta mereu. De aceea nu mereu îmi ies imagini reușite. Pentru că unele nici nu au de fapt acest scop în mintea mea, având mai mult rol documentar – de a ilustra un traseu sau de a arăta ceva anume. Dar dintre imaginile care chiar și în mintea mea foarte critică sunt reușite, cred că niciuna nu a fost făcută la nimereală. Nu înseamnă că am stat nu știu cât timp să o gândesc, să așez trepiedul, să schimb setări. Totul merge foarte repede. Exagerând puțin, eu fac fotografii din mers. Pentru că mai importantă e excursia pe care o fac, traseul, decât fotografiile.

Dar dacă reușești să-ți formezi cumva un simț estetic, care să fie zgârcit în a apăsa pe buton și care să vadă potențialul unui loc sau al unui moment, atunci când ele nu sunt evidente pentru oricine… atunci ai șanse să obții niște rezultate satisfăcătoare, sau chiar spectaculoase – de preferat, nu doar pentru tine. Dar asta nu e deloc general valabil – este doar părerea mea, valabilă pentru mine. Fiecare ar trebui să-și formeze propria filosofie în ceea ce privește fotografiile pe care le face. Pentru că până la urmă, ochii privitorilor sunt diferiți și de ai tăi dar și între ei (nu stângul de dreptul, ci diferiți de la privitor la privitor!).

Făceam destul de ușor diferența între ce înseamnă o fotografie și ce înseamnă o poză. Pentru mine nu sunt același lucru, nu orice apăsare de buton rezultă într-o fotografie. Acum îmi dau seama că se poate face o diferență și între ce înseamnă fotografie și ce înseamnă imagine. O imagine poate fi foarte reușită și fără să fie neapărat reușită din punct de vedere tehnic, fotografic. Pentru că poate trezi niște emoții în privitor, prin ceea ce prezintă. Prin locurile pe care le prezintă, sau pur și simplu prin culori. Nu toată lumea privește cu ochi de fotograf o imagine și asta e foarte bine! Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost și mai puțin sensibilă dar și mai greu de impresionat. Și cele mai multe imagini nu ar fi fost poate bune de nimic în cazul ăsta. Dar unele trezesc în noi sentimente, emoții – și atunci își ating scopul…

Zăpada mare ne-a îngreunat un pic alergatul de colo-colo pentru poze, așa că nu am mers prea departe de cabană – ceea ce scade un pic din valoarea imaginilor surprinse, cel puțin în mintea mea. Toată lumea poate face poze de lângă o cabană. Mult mai greu e să te trezești la ora 5 și să te duci pe întuneric pe un vârf aflat la o oră distanță – obținând astfel perspective inedite, diferite de cele pe care le văd cei mai mulți. Chiar și așa, există o diferență între imaginile surprinse de la cabană în mod întâmplător și cele surprinse în mod voit, gândit. Cu unghiuri deosebite, elemente interesante, puse special în cadru pentru a crea o armonie între ele…

Dar uneori e de ajuns să fii acolo la momentul potrivit…

Ajunși pe vârfulețul din spatele cabanei, putem privi acum și spre partea cealaltă a muntelui, spre vest. Schitul la care am fost de Paște e încă în umbră, iar umbra muntelui se prelungește mult dincolo de el, pe nori.

Pentru prima oară văd în mod conștient munții Bistriței – și-i privesc cu interes, pentru că acolo voi ajunge ziua următoare. Vârful cel mai înalt se vede destul de clar – oare vom reuși să ajungem până la el? Dar mai departe?

Tot spre vest, munții Călimani – în care nu am ajuns încă.

Înspre nord, vârful Toaca, pe care urcasem prin ceață în ziua precedentă, își arată acum forma de navă spațială. Se vede bine și stația meteo pe lângă care trecusem. Irina, plină de energie, a mai făcut o tură până acolo – dar și înspre Ocolașul Mare, pe unde s-a înfundat în zăpada fără urme.

Sub noi, o mare de nori peste lacul Izvorul Muntelui – iar pe malul celălalt, culmi din munții Stânișoarei.

În depărtare, razele soarelui ajung și pe vârfurile Giumalău (stânga) și Rarău (dreapta). Din păcate nu am avut timp să mă familiarizez cu toate denumirile stâncilor din Ceahlău, așa că nu am reținut numele stâncii din prim plan – chiar dacă și Paul și Daniela mi-au spus parcă pe Picasa.

Cu obiectivul Nikon 70-300mm VR aduc mai aproape cele două vârfuri – ca să le recunosc mai bine. Sub Giumalău se vede vârful Pietrosu din munții Bistriței – unde îmi doream să ajung în excursia ce urma.

Și Rarăul, cu Pietrele Doamnei în stânga și antenele de pe vârf.

Frumoase culmile vălurite din munții Tarcău, mai ales că razele se strecoară printre ele. Dar și culmile munților Stânișoarei, de unde s-ar vedea super Ceahlăul. Mare parte din farmecul locurilor e dat și de faptul că deasupra lacului se formează deseori o mare de nori…

În caz de inundații cu nori, o insulă poate fi un refugiu bun…

Sigur, nici aripi nu ar strica, dar momentan le admirăm de la distanță în timp ce survolează zona…

Au trecut două ore aproape, lumina și culorile s-au schimbat de multe ori în acest timp – așa că totul arată diferit acum. Unii au început să resimtă frigul, eu am fost mulțumit că am rezistat pe baricade – geaca cea nouă e foarte rezistentă la vânt, dar așa au fost și pantalonii. M-am mirat și eu că fără nimic pe sub ei, am putut să stau atâta timp afară – destul de nemișcat.

Deși nu am făcut decât 2 trasee și-un pic în această excursie (urcarea, coborârea și mersul pe Toaca), am avut ce vedea. Totuși, nu pot să nu mă gândesc câte alte trasee se pot face pe acest munte. Un munte suficient de mic pentru a putea fi parcurs ușor de cineva cu antrenament, dar suficient de înalt și prăpăstios pentru a fi spectaculos.

Pe Ocolașul Mare e rezervație științifică și accesul e interzis, dar îl putem admira și de aici…

După ce s-a înălțat suficient, soarele a fost înghițit de nori – dar nu într-un mod deranjant, ci într-unul suficient de atrăgător pentru fotografii. Dacă cerul ar fi fost perfect senin, peisajele ar fi fost mai… plate. Mai simple.

Valea care duce spre Izvorul Muntelui se deschide destul de largă sub cabană. Traseul pe care am urcat nu era de fapt pe vale, ci pe stânga ei pe undeva.

Pe la ora 12 începem să coborâm, de data asta urmărind triunghiul albastru.

Stau cu rachetele în picioare, ca să nu le car în spate. Zăpada e mult mai mare pe unde coborâm, asta și pentru că mai puțină lume a mers pe-acolo. Ne pun ceva probleme crengile și jnepenii de pe marginea potecii, care pe o porțiune e ca un tunel printre aceste plante.

Traseul coboară destul de mult prin poieni cu jnepeni și brăduți, adică nu intră așa repede în pădure. Ceea ce e plăcut, că ne putem bucura mai mult de peisaj. Se intuiește încă de sus pe unde vom intra în pădure – pe la baza unor stânci, pe firul văii.

De-acum poteca e un pic mai bine făcută, am mai întâlnit oameni care urcau spre cabană.

Prin pădure continuă coborârea destul de abruptă, în serpentine scurte. Cu rachetele cobor destul de greu, alunec cu zăpadă cu tot. Ionuț îmi sugerează să fac cristiane ca la schi, dacă o iau prea repede spre vale. Dar încă nu învățasem să schiez!

Trecem și pe lângă stânca Dochiei și ajungem la un fir de râu, apoi curând, la drumul forestier. Ca să scurtăm mersul pe drum, rămânem pe marcaj – care ne urcă un pic, câteva minute, până la intersecția cu Banda Albastră.

De acolo nu avem mult și ajungem la mașina lăsată în Izvorul Muntelui, pe care o găsim sub troiene de zăpadă făcute de mașina de dezăpezit.

Iată și o schemă a celor două trasee făcute de noi: pe stânga, Banda Albastră – pe care am urcat. Iar pe dreapta, coborârea pe TA.

Am ajuns apoi in Piatra Neamț. Irina a plecat spre Focșani, Ionuț spre Târgu Neamț, iar eu și Adelina ne-am întâlnit cu Paul și am făcut o plimbare și prin oraș, prin centrul vechi sau pe pârtia de schi.

Să nu mă întrebați de ce era turnul lui Ștefan strâmb. Eu știu ce au pus ăia în kurtoș-ul pe care l-am mâncat acolo?

…

Astfel am descoperit eu, din a doua încercare, masivul Ceahlău. Un munte într-adevăr spectaculos și foarte fotogenic – atunci când vrea să se arate. Ultima zi a transformat această excursie într-o ocazie minunată de a vedea și cunoaște mai mult, dar mi-a oferit și bucuria de a fi martor la unul din acele răsărituri celebre, pe care le văzusem doar în fotografiile făcute de alții. Iată că acum am și eu fotografii cu el!

Iar celor care nu au ajuns acolo încă, dar au citit acest jurnal, le spun doar că… se poate! Da, și voi puteți!

…

Ioan Stoenică, 28 februarie 2013.

…

Toate fotografiile au fost realizate cu un Nikon D90, obiectiv Nikon 18-70mm (cateva cu 70-300mmVR). Mai multe imagini din această excursie, în albumul de pe Picasa:

https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/RasaritulMultDoritIarnaInCeahlau?authuser=0&feat=directlink

Dacă vreți să aveți pe perete una din imagini, dați-mi un mesaj. Detalii găsiți și pe prima pagină a blogului.

Nu ezitați să vă exprimați, dar și să arătați acest jurnal și altora – poate și alții se vor bucura să-l citească și vor găsi ceva util în el.