În primăvara lui 2012 a apărut pe carpați.org un concurs care mi-a atras imediat atenția. O organizație din România, în colaborare cu una din Danemarca, erau implicate într-un proiect ce viza înființarea unei rezervații naturale în masivul Leaota. În acest sens, aveau nevoie de 5 fotografi care să meargă pe munte, în Leaota, să facă fotografii.

Cum adică? Să merg pe munte și să fac fotografii și să fiu și plătit pentru asta? Păi nu o ocazie de genul ăsta îmi doream eu de atâta timp? Când am văzut concursul, m-am găndit că el a fost făcut special pentru mine. Că cei care erau implicați în acest proiect, mă cunoșteau cumva – știau că eu sunt omul potrivit pentru un astfel de proiect, iar acest concurs era doar o etapă formală. Desigur, doar eu simțeam și știam asta – pentru că atâta timp mi-am dorit să fiu implicat într-un astfel de proiect, de atâta timp eu făceam deja ceea ce ei aveau nevoie de la cei pe care-i vor trimite pe teren.

Ei însă nu știau asta, iar imaginile pe care le-am înscris în concurs se pare că nu i-au convins. Nu am fost ales să fiu între cei 5 fotografi și asta m-a întristat și m-a dezamăgit în același timp.

Mă împăcasem cu ideea că nu am fost acceptat, dar simțeam în același timp că au făcut o mare greșeală să nu mă includă în proiect. Nu era de ajuns să fii un bun fotograf, să ai aparatură performantă – era nevoie în primul rând să fii un om de munte, să știi să te descurci prin păduri și pe creste, să-ți poți duce rucsacul cu tot ce trebuie în spate.

Să știi să găsești pe hartă locurile cele mai interesante, să știi un pic cum gândesc animalele, mai ales că pe ei îi interesau cel mai mult imagini cu animale. Eu de multă vreme îmi doream să merg special pentru a poza animale, iar aceasta mi se părea o motivație suficientă ca să o fac! Nu mă interesa acest proiect pentru bani în primul rând – ci pentru că ar fi fost o ocazie foarte bună de a duce la un alt nivel ceea ce deja făceam și îmi doream să fac.

Dintre cei pe care i-au ales, consideram că doi chiar meritau să participe, dar pe ceilalți nu-i știam deloc – așa că nu puteam să am o părere despre participarea lor. Eu am sperat să se țină cont și de cine sunt cei care s-au înscris, nu doar ce poze au înscris. Pentru mine ar fi contat mult mai mult omul din spatele aparatului foto.

Pentru că unul din participanții care fuseseră aleși s-a retras din proiect, am fost sunat eu și astfel poarta s-a deschis și pentru mine. Am fost ales să fiu unul din cei 5! Sentimentul pe care l-am avut când am aflat asta nu a fost neapărat unul de bucurie, cum ar fi fost dacă aș fi fost ales din prima. A fost ceva de genul… “Da? Acum mă vreți? Lasă că vă arăt eu ce greșeală ați fi făcut dacă nu mă luați!!” Sentimentul predominant a fost de genul: “la final, trebuie să am cel mai bun portofoliu! Sa fiu cel mai bun!” Era singura variantă ca să elimin cumva din minte nemulțumirea de a nu fi fost ales din prima.

La final, am avut cel mai bun portofoliu. De la mine au ales cele mai multe imagini pentru a fi folosite.

…

O să încerc să unesc în câteva jurnale toate cele 4 excursii pe care le-am făcut pentru acest proiect. Excursii pe care le-am simțit ca pe o mare realizare personală (aș putea spune și profesională) și pe care le-am făcut cu o motivație foarte diferită de alte excursii. Au fost mult mai… oficiale – și un pas important pe drumul meu, către împlinirea dorinței de a trăi urmându-mi această pasiune, fiind aproape de lucrurile care sunt aproape de sufletul meu.

Printre fotografiile pe care le voi insera vor fi și o parte din cele pe care le-au ales organizatorii, dar voi include și altele, care, deși nu au fost alese, prezintă într-un fel sau altul acest munte. Un munte pe care am ajuns să-l cunosc mult mai bine și care a ajuns să-mi placă mult mai mult în urma acestor excursii. E un munte destul de sălbatic și greu accesibil, chiar dacă se află destul de aproape de București. Și cu siguranță nu doar vârful cel mai înalt merită să fie vizitat.

Proiectul presupunea să petrecem cel puțin 10 zile în Leaota – organizate așa cum credeam noi de cuviință. Pentru că aveau nevoie în primul rând de imagini primăvăratice, eu am fost inspirat să fac o excursie încă dinainte să aflu dacă voi fi ales sau nu. Pentru că până anunțau ei acest rezultat, primăvara ar fi trecut. Așa că la sfârșitul lui aprilie am făcut prima excursie în Leaota, cu gândul la acest proiect.

Eu mai fusesem în Leaota, dar doar iarna – de 2 ori. Urma să-l descopăr de-acum în alte culori, chiar dacă în prima excursie am avut parte și de zăpadă.

Prima excursie am făcut-o împreună cu Otto. Am pornit din Fundata, mergând pe jos până am ajuns la valea care ne interesa. Am părăsit șoseaua și am pornit pe forestier spre peștera La Uluce.

Harta a fost un instrument foarte important în alegerea traseelor. Pe ea am găsit mai multe obiective pe care voiam să le pozez – și de care mă gândeam că nu știe multă lume. Nu știu dacă au mai fost și alții (din proiect) la această peșteră, dar 3 imagini făcute aici au fost alese de organizatori pentru a fi folosite.

Ne-am chinuit un pic să pozăm lilieci fără să folosim blitzul (ca să nu-i deranjăm). Am reușit, folosind trepiedul și lanterna frontală – dar a fost foarte greu să obțin o imagine clară.

Am continuat traseul pe un drumuleț forestier destul de drăguț, pe care l-am părăsit pentru a intra pe valea Crovului – marcaj banda albastră. Nu mă așteptam să existe acest marcaj, credeam că e doar pe hartă. Dar el există. Florile de primăvară colorau pământul și eu le acordam mult mai multă atenție de data asta. Orice floricică putea să fie aleasă câștigătoare la final – nu aveam cum să știu. Așa că pozam tot ce ieșea în cale.

O altă surpriză pe care am avut-o în această zonă a fost să observ o mișcare prin frunzele uscate. A fost scurtă, puteam să cred că mi s-a părut. Dar nu se poate să mi se fi părut, așa că stau un pic pe loc cu ochii țintă. Nu știam de fapt unde să privesc, nu se vedea nimic ieșit din comun. Până când s-a mișcat iar.

A fost primul arici pe care l-am văzut pe munte – până acum văzusem doar prin grădina de la țară, sau pe dealuri. Tare simpatic, dar nu a prea vrut să-și scoată nasul dintre țepi să-i fac și-un portret. L-am bătut prietenește pe umăr și am plecat mai departe.

Traseul e tare spectaculos, pe la baza stâncilor uriașe – Muchia Zacotelor. Nu ai crede că există așa ceva în Leaota. De fapt… de ce nu ai crede asta? De ce ar exista o idee preconcepută legată de acest munte? Că se vede din Bucegi și pare tot acoperit de pășuni line?

M-am bucurat de fiecare vietate, cât de mică, pe care am întâlnit-o în cale. Și am avut dreptate să le acord atenție, chiar dacă unele erau greu de pozat. Filtrul de polarizare m-a ajutat aici, pentru că a făcut mai clar ce era pe fundul apei (adică ce mă interesa), eliminând reflexia cerului. Dar a și îngreunat treaba pentru că mi-a redus cantitatea de lumină, așa că m-am chinuit un pic să fac poza din mână.

Eu m-am mirat la final să văd ce imagini au ales cei cu proiectul să folosească. Unele cărora eu nu le-as fi acordat poate prea mare importanță au fost alese, altele care mie mi se păreau mai spectaculoase, nu au fost alese. Un covor de ghiocei și brândușe a fost se pare suficient de atrăgător…

A urmat un urcuș susținut prin pădurea de conifere. Am pierdut marcajele pe-aici și am greșit un pic traseul, dar până la urmă am ajuns pe culmea Sîntilia. Aici am văzut zburând din tufe un cocoș de munte, dar ca mulți alții pe care i-am văzut alte dăți pe munte, în același mod, nici pe acesta nu am apucat să-l pozez. Cu ocazia asta Otto a pierdut în iarbă unul din obiectivele aparatului foto. L-am găsit însă ușor, norocul lui.

Am mers pe forestierul de pe culme și curând am ieșit din pădure. Până în Curmătura Fiarelor nu mai avem mult – și vom ajunge astfel pe creasta principală a masivului.

În poienile luminate de soare, e forfotă mare. Brândușele fac dragoste cu albinele și bondarii, iar eu reușesc să mă apropii suficient pentru a surprinde un astfel de moment tandru. Am avut cu mine obiectivul Nikon 55-200mm VR. Pentru această imagine am crescut un pic iso (400) ca să pot să cresc viteza de expunere, să nu iasă prea mișcat bondarul (1/250sec) – dar să am și suficientă profunzime de câmp (F7.1). O viteză și mai mare ar fi fost mai bună, că se vede un pic că bondarul e în mișcare – dar asta însemna ori să cresc iso, ori să deschid diafragma mai mult – și riscam să ratez clarul.

Părăsim drumul și urcăm direct pe vârful Sântilia Mare (1887m) – un vârf ce oferă priveliști super atât spre Bucegi…

Cât și spre vârful Leaota – spre care ușurel ne îndreptăm și noi.

Era în jur de 17.30, așa că seara ne grăbea să găsim un adăpost. Momentan nu vedem unul, așa că mergem mai departe pe creastă, spre sud – spre vârful Leaota. Lumina devine tot mai caldă, dar un adăpost nu zărim.

Avem de traversat o scurtă șa împădurită, dar dincolo de ea, pe o culme secundară, vedem un acoperiș. Nu ne grăbim însă spre el, ca să nu ratăm apusul. Spectacolul, văzut de aici, mi se pare plin de sălbăticie! E incredibil cât de multe culmi se văd, una după alta!

Văile de sub noi par foarte sălbatice, iar valea Dâmboviței e destul de departe de aici. Asta înseamnă că dacă vrei să urci de undeva din satele de la șosea, ai ceva de mers până aici…

Soarele apune dincolo de masivul Iezer-Păpușa, dar reușesc cu greu, chiar și cu filtrele graduale, să scot prim plan-ul mai luminos (cred că oricum am mai luminat această imagine pe computer, acasă – ca să se vadă un pic și brazii din față).

Am ajuns la stâna „de lux”, unde ne-am apucat de gătit. Pe traseu nu mâncasem mare lucru, așa că seara trebuie recuperat. Primusurile intră în acțiune, apa fierbe, foamea se mai potolește… dar și pofta! Dacă aveți copii care nu au poftă de mâncare, duceți-i pe munte! Totul e delicios acolo!

Cu stomacul împăcat și binedispuși după o zi frumoasă, am ieșit afară cu trepiedele, să ne pozăm puțin căsuța. În vale departe se zăresc lumini din Rucăr, iar stelele apar ca dungi în această imagine pentru că timpul de expunere a fost suficient de lung (420 secunde) ca ele să apuce să-și schimbe poziția pe cer cât timp aparatul făcea poza.

A doua zi, pe 29 aprilie, am urcat înapoi pe culme pentru răsărit, dar peisajul spre Bucegi nu era foarte interesant din acel loc.

Nu ne-am grăbit să plecăm, la stână era mult prea frumos. Căsuța de lemn, cu munții albi pe fundal și văile sub ea… Am avut de ce să stăm și ce să pozăm. Tare frumos loc! Ba am găsit și izvorul – funcțional – aflat un pic mai jos, la marginea pădurii.

Am făcut și o poză de grup, înainte să plecăm – dacă tot eram cu aparatul pe trepied. Otto în stânga și eu în dreapta.

Am revenit pe creasta muntelui și am continuat traseul spre vârful Leaota. Vremea era numai bună, chiar dacă bătea vântul destul de puternic. Peisajele de pe creasta Leaotei sunt impresionante – iar faptul că nu sunt mari diferențe de nivel înseamnă că se poate parcurge destul de ușor. Mai puțin vârful cel mai înalt, la care vom ajunge imediat…

Vârful Leaota e unul din acele vârfuri afurisite, care nu doar că îți consumă o grămadă de energie ca să le urci, dar te mai și păcălesc! Din orice parte ai urca, efortul e considerabil – și mereu apare un prim vârfuleț la orizont care te face să crezi că gata, ai ajuns. Dar când ajungi pe acel vârfuleț, constați că mai ai încă de urcat. Urcasem doar dinspre sud, dar acum realizam că și dinspre nord, urcușul e la fel de solicitant. Până la finalul proiectului am constatat că și dinspre est sau vest tot la fel de mult ai de urcat. E de înțeles, doar are formă de piramidă!

Un stol de porumbei dă ocol vârfului, ceea ce ni se pare un pic ciudat. În zăpadă găsim și urme de lupi, pe care le recunoaștem destul de ușor – mai ales Otto. E tare interesant cum merg ei așa în linie… călcând unii pe urmele altora.

Ajungem pe vârf, la 2133m altitudine. Vântul e puternic, dar piramida de pietre de pe vârf ne protejează cât mâncăm ceva. Peisajele care se văd de pe vârful Leaota merită efortul de a urca până acolo. În toate părțile vezi munți înalți. Într-o parte se vede Piatra Craiului – iar în centrul imaginii, un pic spre dreapta, vârful Sîntilia Mare, primul la care ajunsesem de pe creasta principală.

Bucegii se văd foarte stâncoși de aici – arătându-și abruptul vestic, acela care se vede dinspre Bran…

Înspre vest, masivul Iezer – Păpușa, dar și culmi secundare din masivul Leaota – pe care le voi cunoaște mai bine în excursiile viitoare…

Spre sud, văile sunt cele care predomină peisajul – în special valea Bădenilor, pe care am coborât în prima mea excursie făcută în zonă (poate vă amintiți jurnalul “Pe urmele lupilor, singur in Leaota”).

Tare frumos peisajul de pe vârf. Am ajuns aici de încă două ori pentru acest proiect și de fiecare dată zona arăta altfel. Dar veți vedea mai încolo.

Momentan coborâm înspre vest, pe muntele Rîiosul, pentru a merge spre vârful Cioara – vizibil în stânga imaginii.

Coborârea spre vest e destul de abruptă – urcușul ar fi și el pe măsură, dacă ai urca pe aici. Înspre dreapta vedem stâna la care dormisem și, cu un pic de zoom, reușesc să îi aduc Bucegii în curte. Foarte interesant efectul acesta pe care obiectivele cu zoom îl dau – pare că planul îndepărtat se unește cu cel apropiat – și astfel obții o imagine din categoria “cu muntele în curte”.  Vârful Omu se zărește undeva în partea dreaptă.

Traversarea spre muntele Cioara e destul de sălbatică – culmea nu e complet descoperită – trebuie trecut și printr-o porțiune cu pădure. Suntem atenți să nu deviem, pentru că pe aici nu erau marcaje care să ne ajute. Doar câteva panglici portocalii pe crengi, puse de cei cu motociclete probabil.

Detalii mărunte pot crea imagini frumoase, dacă le observi la momentul potrivit. O rază de soare care pătrunde printre crengi în întunericul pădurii, scoate mult mai bine în evidență o floare (sau altceva), decât o rază care cade în mijlocul unei poieni… complet luminate de soare.

Trecem pe lângă clădirea abandonată a unei foste stâne și reîncepem să urcăm. Găsim astfel un locșor interesant, un ochi de apă – format probabil din topirea zăpezilor. Perspectiva e foarte importantă – contează de la ce distanță faci poza, ce încadrezi, ce lași în afara cadrului… În felul ăsta poți transforma și o mocirlă amărâtă în ceva frumos.

Imaginea de mai sus a fost făcută fără filtru de polarizare, pentru a surprinde cerul reflectat pe suprafața apei. Mai jos e imaginea cu filtru de polarizare activ, care a eliminat reflexia de pe suprafața apei. Cerul a ieșit mai frumos, dar apa mai banală. Cei cu proiectul au preferat-o pe cea cu filtru (poate și pentru că era mai luminoasă, aici bătea și soarele).

Văzut mai de sus, acest ochi de apă arăta cam așa – cu Bucegii pe fundal…

După un urcuș printre brândușe, ajungem pe unul din cele mai frumoase vârfuri din Leaota. Pe hartă nu are nume, dar cred că se cheamă vârful Cioara (1794m). Inspre nord vedem un alt vârf despădurit, unde vrem și noi să ajungem.

Loc frumos de pauză, cu priveliști în toate părțile…

Momentan însă lăsăm rucsacurile aici și mergem și pe vârful mai înalt, aflat în apropiere. Am descoperit astfel două lucruri interesante: o zonă arsă de un incendiu dar și o mulțime de ochiuri de apă formate din topirea zăpezii. Pe malul lor, sute de brândușe…

Se pare că pământul negru era destul de prielnic acestor flori. Sau poate era umezeala din zonele încă înzăpezite…

De pe vârf avem priveliști largi și frumoase. De exemplu, spre Iezer – Păpușa (pe fundal) și cu Piatra Dragoslavelor undeva în centrul imaginii – zona pe unde vom coborî și noi de pe munte.

Vârful Leaota, de la care venisem, a rămas dincolo de această vale adâncă…

Ne întoarcem la rucsacuri și coborâm într-o șa împădurită pentru a traversa spre o altă zonă care ma interesa în mod deosebit. Pe hartă apărea aici Lacul Domnițelor – dar nu știam dacă el mai există sau nu în realitate. Câtă lume știe că în Leaota există un lăculeț așa frumos?

Ce am găsit la suprafata lacului însă a fost neașteptat. Nu am mai văzut niciodată o… frog orgy! Multe cupluri de broaște erau adunate în jurul aceluiaș buștean și… sărbătoreau venirea primăverii.

Ce era interesant nu era doar faptul că erau zeci de “cupluri”, dar și faptul că în multe cupluri erau 3 broaște – doi masculi pe o femelă. Probabil s-au bătut pe ea cât s-au bătut și, pentru că lupta era strânsă și nu se puteau departaja nicicum, au făcut pace și au hotărât să crească șansele femelei de a rămâne gestantă. Toată lumea câștigă! (câte cupluri vedeți în poza de mai jos?)

Am lăsat broscuțele cu ochi portocalii și… bulbucați și am plecat să inspectăm mai bine zona, în special în căutare de apă. Deși pe poiană era o stână nouă, aflată în construcție, nu am reușit să găsim un izvor. Nici măcar lângă stâna cea veche. Totuși, în căutările noastre tăcute, am avut incredibilul noroc de  a găsi altceva!

Ne-a surprins să vedem un mistreț atât de mare, singur, la marginea pădurii – și pe lumină! Ne-am oprit brusc și am avut timp să schimb obiectivul de 70mm cu cel de 200mm…

Insuficient însă pentru un prim plan serios – iar mistrețul ne-a simțit rapid. Nu ne-am putut apropia prea mult, dar poate nici strategia noastră nu a fost cea mai bună. Ar fi trebuit să ne întoarcem un pic și să ne apropiem prin altă parte, printre copaci. Dar de fapt el nu ne-a simțit cu ochii ci, mult mai probabil, cu urechile.

Am făcut crop foarte mult ca să se vadă atât de aproape – dar vă dați seama ce bucurie era pe mine atunci: nu doar că văzusem un ditamai mistrețul, dar reușisem și câteva fotografii – măcar așa, ca să se vadă că era acolo.

Ne-am întors în vârful dealului, cu gând să  profităm de ultimele raze de lumină ca să spionăm puțin zona din jurul lacului. Acolo mai erau și alte mici ochiuri de apă, era evident că animalele vin în acea zonă. Așa că ne-am așezat pe un vârfuleț de deal cu vedere în două părți largi și am așteptat. Doar vreo 10 minute, că o “victimă” a și apărut.

Pentru că nu ne-a simțit (poate și pentru că eram departe și stăteam pe loc), am putut să urmărim căpriorul (cred) vreo 10 minute. Foarte simpatic cum ridica el nasul să adulmece vreun posibil pericol…

Foarte tare! Locul acesta, zona Lacului Domnițelor – mi-era clar că trebuie să revin aici special pentru animale. Mai ales că aveam și loc de cazare de lux – chiar dacă era încă în construcție.

Pentru a putea găti a trebuit să umplem o pungă cu zăpadă adusă din apropiere. Nu am găsit apă așa că a trebuit să topim zăpadă, ceea ce înseamnă mai mult timp pierdut și mai multă butelie consumată. Dar nu ne plângem, ne-am bucurat că am mai găsit câteva petice de zăpadă într-o zonă umbrită.

Dimineața, 30 aprilie 2012. Nu trebuie să mergem departe pentru a vedea un răsărit frumos. Ieșim doar pe…balconul stânei. Da, era stână cu etaj și balcon! Soarele apare printre Babele din Bucegi.

Iată și adăpostul nostru, unde eu am revenit și cu altă ocazie. Pe fundal, vârful Leaota.

De pe vârfulețul din spatele stânei, cel mai înalt din zonă de fapt, vedem și spre Piatra Craiului…

Urmează apoi coborârea spre valea Dâmboviței. Intuim un drum forestier, destul de frumos, care coboară pe o culme împădurită, dar și cu zone defrișate – muntele Albescu. Ajungem astfel aproape de Piatra Dragoslavelor și deasupra localității cu același nume. Valea Caselor ne surprinde cu un verde primăvăratic pe care nu l-am întâlnit când am urcat…

În partea dreaptă ne surprind stâncile de pe muntele Ghimbavul, pe unde sunt și cheile cu același nume. Chei pe care le voi vizita într-una din excursiile viitoare făcute în aceeași vară.

Nu te aștepți la astfel de peisaje de la Leaota, dar ele există. Oare de unde poți vedea mai bine aceste stânci? Momentan le vedem super de aici…

Nu ne grăbim să coborâm pe cea mai simplă variantă, adică pe un forestier care ne-ar fi scos cam departe de centrul satului. Mergem pe la baza unui perete stâncos, unde bănuim că ar fi fost o carieră de piatră. Cel puțin așa arată. Zărim și primul copac înflorit, sus pe o stâncă.

Până la șosea mai avem. Pe hartă apărea o potecuță care părea o scurtătură – dar am mers de fapt foarte mult pe-aici, pe sus.

Eu mă bucuram că avem parte și de puțină primăvară adevărată, că sus pe munte primăvara vine parcă abia în iunie! Aici am găsit cireși înfloriți și verdele acela crud de fag, minunat!

Lângă o curte ne latră cu ură un câine, dar ne oprim un pic să facem o poză cu Piatra Dragoslavelor – pe care nu am urcat, din păcate. Tot aici am uitat sprijinit de gard unul din bețele de trekking, care, pentru că se afla oricum într-o stare foarte proastă, nu m-a făcut să mai vreau să mă întorc după el.

Ajungem în cele din urmă la șosea, de unde putem vedea puțin din culmile pe care mersesem. Departe în spate se vede culmea cu lacul Domnițelor, adică zona de unde am început coborârea, de la stâna cea nouă. În stânga e vârful pe sub care am trecut în partea finală a coborârii.

În sat am luat ceva de băut și probabil vreo înghețată, apoi am găsit un microbuz care ne-a dus în Brașov. În microbuz, Otto mai vorbea în română cu câte un pasager, curios să afle cum de știe el limba română – el fiind din Cehia. Mi se părea amuzant că Otto le dădea sfaturi oamenilor (românilor) despre ce zone frumoase din România ar trebui să viziteze – dar le spunea nu oricum, ci cu detalii despre cum să ajungă acolo, unde să doarmă etc.

Au fost 3 zile foarte frumoase, cu vreme super și o mulțime de elemente primăvăratice. Florile și animăluțele ies să întâmpine vremea bună, iar noi am profitat de asta din plin. Prima excursie în Leaota a fost un mare câștig – iar decizia de a face această excursie chiar dacă nu știam încă dacă voi fi ales pentru proiect sau nu, a fost una foarte inspirată! Cred că am fost singurul din cei 5 care să aibă poze cu brândușe și ghiocei.

Pentru următoarele excursii am revenit în Leaota singur, iar muntele era complet schimbat… după cum veți vedea… în jurnalul următor. A urmat traversarea de la Est la Vest, apoi o excursie in Cheile Ghimbavului si stat la panda de animale, după care o super traversare de la Nord la Sud a intregului masiv. Nu, nu m-am saturat de Leaota!

Partea a 2-a, aici: La spionat de căprioare.

Albumul cu mai multe imagini din această excursie, mai mari, aici:

https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/PrimavaraInMasivulLeaotaProiectFotoPartea1?authuser=0&feat=directlink

…

Ioan Stoenică, 15 martie 2013.

…