Există, din câte știu, posibilitatea de a face terapie prin culoare. Și prin sunet. Moduri interesante de a atinge sufletul oamenilor, astfel încât să trezești în ei niște emoții. Emoții care să producă o schimbare pozitivă. Mă gândesc că o combinație între cele două ar putea fi terapia prin natură, pentru că acolo ai și culoare, dar și muzică. A apei, a vântului, a păsărilor sau insectelor.

În funcție de nevoile sufletului fiecăruia dintre noi, un anotimp poate produce mai multe emoții decât un altul, iar pe mine, gândul la anotimpuri mă duce, desigur, cu gândul la ieșiri în natură.

Primăvara te cuprinde un sentiment de nerăbdare, simți că totul în jur se dezmorțește – așa că te conformezi și tu. Vara, chiar dacă te mai moleșește căldura, e un anotimp vesel, colorat, plin de viață. Chiar și iarna este așa, doar că într-un mod total diferit. Poate un pic mai romantic, dacă te gândești la căldura de lângă sobă – sau mai rece, dacă te gândești că ție nu-ți place frigul.

Dar toamna? Toamna mi se pare cel mai confuz anotimp. Poate crea în același timp, două stări total diferite, opuse chiar. Te poți gândi la acest anotimp în două feluri: un anotimp mohorât, ploios, în care nu-ți vine să ieși din casă… sau un anotimp roditor, plin de culoare și de o căldură mult mai plăcută decât cea a verii. Una care te mângâie blând, cu o mână caldă pe sub care treci, atunci când treci pe sub crengile aplecate ale copacilor portocalii.

Iar dacă toamna te poate fermeca prin culorile și căldura sa, atunci îmi doresc ca prin acest jurnal să reușesc să vă transmit măcar puțin din atuurile acestui anotimp. Un anotimp pierdut printre anotimpuri mai îndrăgite decât el, care, măcar pentru 2-3 săptămâni, se ridică prin spectaculozitate deasupra lor.

…

De când am descoperit dealurile din zona satului Holbav (jud. Bv), am simțit că am găsit un loc care, în orice anotimp, are ceva de oferit. Mai ales din punct de vedere fotografic. Dar nu doar pitorescul fotografic al zonei m-a atras, cât și senzația de excursie în trecut pe care o oferă. Senzație pe care gospodăriile risipite pe culmile dealurilor, căpițele de fân, căruțele trase de boi sau lipsa curentului electric ți-o pot da. Nu degeaba am numit această zonă “Apusenii din județul Brașov” – am regăsit un pic din farmecul îndepărtat al Apusenilor aici, aproape de Brașov.

Pentru a ajunge în Holbav sunt mai multe variante – dar pentru această excursie, începută pe 15 noiembrie 2012, eu și Paul am ales varianta prin Codlea. Din localitatea cu același nume, urmăm traseul marcat cu Triunghi Albastru, care urcă prin pădurea de fag și ajunge la poalele Măgurii Codlei.

Un traseu urcă în serpentine și pe vârf, dar de data asta vârful nu ne interesează. Mergem spre stânga, pe poteca luminată de raze calde, o potecă pe care mersul este incredibil de plăcut.

S-ar putea parcurge și cu bicicleta, nu sunt mari diferențe de nivel – dar pe jos poți să dai cu piciorul în frunzele uscate, să le auzi mai bine cum foșnesc, sau poți surprinde detalii pe care altfel le-ai rata.

Într-un copac am văzut și o veveriță, iar în tufele de pe margine, o căprioară! Cred că mi-ar fi plăcut să fiu o veveriță, să adun provizii la scorbura confortabilă și amenajată frumos, ca în desene animate. Chiar, ia să fac eu o căsuță pentru veverițele din curtea de la țară…

Ieșim într-o poiană, unde găsim o masă dărăpănată și o băncuță. E loc pentru pauză, mai ales că poți sta să mai usuci tricoul la soare. Din poiană, un traseu urcă spre o șa de unde se coboară în partea cealaltă. Vom ajunge acolo un pic mai târziu. Triunghiul albastru merge spre Cetatea Codlei, un loc de care știam că există, dar la care nu ajunsesem. Eram curios, se mai vede ceva din fosta cetate, sau pietrele s-au ascuns printre frunze? Potecuța urcă ușor spre culmea dealului, pe care o găsim neașteptat de îngustă și pietroasă – dar împădurită.

Din păcate, din cetate nu a mai rămas aproape nimic. Sunt multe pietre, dar majoritatea par naturale, par stânci aflate aici întâmplător, nu puse de oameni. O singură piatră mai mare pare să fi fost cioplită într-o formă circulară, formând astfel un turn, cândva demult.

Mergem până la capătul traseului, unde mai găsim ceva pietre mari, dar nimic care să ne ducă gândul la o cetate. Ne întoarcem pe aceeasi culme îngustă pentru a ajunge în șaua de care spuneam. Cel mai frumos loc din această zonă îl reprezintă niște stânci aflate la sud de această șa. De pe ele poți vedea toate culmile dinspre vest, acolo unde vrem și noi să mergem.

Traseul nostru devine Bandă Albastră și merge pe la baza Măgurii Codlei (care se află spre dreapta imaginii de mai jos), ocolind acest deal de jur împrejur. Noi însă vom părăsi la un moment dat marcajul pentru a face stânga (sageata verde) și a ajunge pe culmile care se văd în acea direcție. Am desenat și locul unde urma să  punem cortul, în stânga.

Coborâm cu grijă de pe stânci și reintrăm în pădure. Poteca merge ușor în coborâre până când iese într-o poiană destul de mare. Aici simțim destul de clar cum ne bate pe umăr toamna, cu o mână caldă și colorată. Din sens invers, trebuie atenție la reintrarea în pădure, pentru că drumul din poiană nu ajunge în șa, merge pe la poale pe partea vestică.

Deși ne temeam că am ajuns un pic prea târziu ca să ne mai bucurăm de aceste culori, iată că toamna nu și-a scuturat încă toate surprizele, deși e jumătatea lui noiembrie. Mai avea câțiva ași în formă de frunză colorată în mânecă (dacă tot am zis că are mâini, de ce n-ar avea și mâneci?)

Într-o nouă poiană facem stânga, părăsind astfel traseul marcat. De-acum începe partea cea mai frumoasă a zonei, partea care m-a șocat prima oară când am descoperit-o, în urmă cu un an. Mai întâi mergem pe “strada lungă” prin pădure – unde razele se joacă printre crengi, pregătindu-se să apună.

Prima oară când am ajuns aici mă așteptam să găsesc câteva grajduri risipite pe dealuri, nu mă așteptam să găsesc gospodării vii așa sus, așa izolat. De aceea am fost șocat să văd cum pe culmile dealurilor, sunt case vechi, tip “cetate” – cu o curte interioară, în care vezi doar dacă intri pe poartă. La o astfel de casă, care mă ducea cu gândul la muzeul satului, am găsit de data asta câțiva bătrâni. Am stat un pic de vorbă cu ei, că eram dornic să găsesc o căsuță unde să putem veni la sfârșitul anului să petrecem câteva zile.

Deși un pic sceptici la început, învățați să nu aibă încredere în străini, până la urmă bătrânii ne spun că ar putea să ne găzduiască într-o căsuța, aflată lângă a lor. E casa copiilor, rămasă nefolosită de când ei au plecat spre orașe – dar numai bună pentru a sta câteva zile departe de ele. Până la urmă, bătrâna s-a convins că suntem de încredere: “vă văd că aveți ochii limpezi…”

Vom reveni aici, dar momentan ne grăbim să  punem cortul într-un loc de unde să vedem apusul și să avem priveliști frumoase. Știu exact care este locul acela! Un vârfuleț de deal unde am campat și altă dată. Îndreptându-ne spre el, peisajele se deschid  –  mai ales spre sud.

Și iată-ne în vârful dealului, la circa 850 de metri altitudine. Observăm ușor că fagii și-au cam pierdut frunza – dar ea a rămas, spre mulțumirea noastră, ca un covor roșu în jurul lor. Mestecenii însă ne-au așteptat răbdători, ei sunt încă galbeni – așa că avem parte de o combinație tare frumoasă – cu Bucegii pe fundal.

Sub noi undeva se află o gospodărie, de unde ne latră niște câini. Cui îî mai pasă de asta, uite cât de frumos arată! Și se văd și căpițe și oi pe deal pe-acolo!

Mărind puțin contrastul pe computer (selectiv, doar la partea de sus), reușesc să fac Bucegii mai vizibili în această fotografie – care nu ar fi fost la fel dacă nu s-ar fi văzut și creasta aceea uriașă pe fundal.

Am lăsat cortul pe deal și am mers un pic în acea direcție, să profităm de lumina caldă – dar și de un alt element interesant: fumul venit de la un foc de frunze uscate.

Soarele e încă puternic, dar reușim să vedem în lumina lui și vârful Turnu, din Piatra Craiului. În direcția lui vom merge și noi zilele următoare – dar nu direct spre el, ci făcând zig-zaguri pe culmile din față…

Întorși la cort ne întâlnim și cu proprietarul terenului, pe care îl întrebăm dacă putem să stăm și noi o noapte în acest loc incredibil de frumos. Sigur că ne lasă, că doar părem oameni buni și vorbim frumos. Ochii limpezi nu se mai vedeau așa bine, că se cam întunecase afară.

Cât am stat să gătim, am folosit pentru prima oară și un pliculeț din acela pentru încălzit spatele. Mai mult eram curios cum este. Ei bine… ar trebui să deschizi plicul măcar cu jumătate de oră înainte să te oprești din mers, pentru că durează ceva până se încălzește. Apoi, lipit pe spate, trebuie să stea destul de mulat pe corp ca să îl simți – dar îl simți. Nu cât să te frigă, dar oricum nu trebuie pus direct pe piele. După ce am intrat în cort l-am putut aprecia mai mult, pentru că, stând culcat pe izopren, pliculețul stătea mult mai lipit de corp. Oricum, nu strică să ai la tine așa ceva, măcar pentru cazuri de urgență.

Nopțile sunt foarte frumoase în zona asta. Nu doar că poți vedea o mulțime de stele când e senin, dar nici nu sunt prea multe lumini care să-ți strice peisajul – cel puțin în apropiere. Casele de-aici de sus, de pe culmi, nu au curent electric. Doar dincolo de Măgura Codlei, spre Brașov, cerul e mai luminos, sau spre Bran – Moeciu. Cu obiectivul tele al lui Paul am putut să vedem chiar și scrisul BRASOV de pe Tâmpa.

Deși era doar ora 19, frigul ne-a împins în sacii de dormit, unde eu chiar am dormit vreo 2 ore, timp în care Paul se cam uita pe pereți, că nu avea somn. Nu, nu am fotografii de-ale mele agățate pe peretele cortului. Am mai vorbit nițel, din căldura sacilor, după care am adormit iar, în așteptarea unei zile pe care ne-o doream plină de peisaje rustice de toamnă.

Vineri, 16 noiembrie 2012. Fotografiind trecutul ce ne înconjoară.

Peste noapte au fost în jur de 0 grade. Era cam devreme pentru astfel de temperaturi, aveam eu impresia. Dar cortul avea un strat de brumă pe el când ne-am trezit și iarba la fel. Pe fundal vedem acum mult mai bine vârful Turnu și Piatra Mică (stânga), Păpușa în centru, dar și culmi deja albe din munții Făgărașului.

Până să iasă soarele am făcut și un mic filmuleț, în care am avut parte de prima alunecare pe zăpadă pe… toamna asta.

Soarele răsare de după Ciucaș, un munte pe care îl vedem destul de clar de aici, profilat pe cerul portocaliu.

Am  petrecut vreo 2 ore făcând poze, mergând destul de departe față de cort, special în acest scop. Veți vedea de ce nu ar fi fost o idee bună să rămânem doar lângă cort pentru poze. Ar fi fost o mare pierdere!

Bruma de pe plante începe să se topească…

Am mers pe o culme pe care nici eu nu mai fusesem, dar unde aveam șanse să surprindem niște cadre frumoase. Îmi place căpița aceea pusă la intersecție, dar lipsește de acolo un indicator. Ar trebui pus un stâlp cu două săgeți, pe care să scrie: Stânga – Dreapta.

Și felul în care Bucegii ies în evidența deasupra pădurii mi se pare foarte spectaculos. E atât de ușor în această zonă să umpli o fotografie cu mai multe elemente interesante…

Foarte util a fost obiectivul 55-200mm pe care l-am avut cu mine. În astfel de zone e util un obiectiv un pic mai tele, cu zoom mai mare, pentru că în felul ăsta poți scoate în evidență elementele într-un mod mai inedit. O casă, un drum, un copac sau un vârf. Nu în orice excursie e valabil acest lucru, pentru că nu în orice zonă ai elementele potrivite pentru așa ceva.

Căsuțele aflate pe vârf de deal sunt cele mai interesante, mai ales când poți să încadrezi în așa fel încât să pară că au un munte în curte. Plus că te fac să te gândești cum ar fi să stai măcar câteva zile acolo…

Căpițele și fumul caselor sunt alte două elemente care mie-mi plac mult… Nu-i de mirare de ce îmi plac așa mult munții mai mici – mai ales când pe fundal au și munți mai înalți. Foarte interesant și când reușești să surprinzi mai multe planuri în aceeași imagine. O diafragmă setată la F10 a ajutat să iasă clar și prim planul dar și fundalul.

Ce ne mai suiam pe căpițe când eram mici… Ca să ajutăm la construirea lor, nu din alt motiv! Ce, aveați impresia că aceste căpițe se construiesc singure? Sau că voi nu ați putea participa niciodată la construirea uneia?

La întoarcere (spre cort), lumina era deja alta, soarele era mai sus – așa că zone care inițial erau în umbră, acum sunt pline de o lumină incredibilă, cu raze ce trec printre copaci și o ceață de dimineață care să dea un plus de atmosferă peisajului. Filtrele în degrade au fost foarte utile, altfel partea de sus ar fi ieșit prea luminată.

Dacă veneam măcar cu o săptămână mai devreme, am fi găsit mult mai multe frunze colorate. Dar nici așa nu ne plângem. Toamna aceea plină de culoare și de frunze am prins-o anul acesta la Măgura, în tura organizată de mine pe carpați.org.

Între timp, peste culmile vestice a început să mișune un nor – foarte interesant de altfel – diferit de alți nori pe care îi vezi de obicei. Am montat de data asta filtrul de polarizare, pentru că spre acea direcție el chiar avea un efect benefic asupra imaginii, iar lumina era destul de uniformă (nu era mai întunecat solul și prea luminos cerul)

Într-o fotografie, lumina are cel mai important rol – dar nu toată lumina e la fel. Uneori ai parte de o lumină mai frumoasă, mai caldă, mai moale, mai colorată… Dar sunt și alte elemente care pot contribui la compunerea unei imagini frumoase. Nu neapărat elemente de peisaj, cum ar fi căpițele sau copacii. Ci, de exemplu… liniile! Drepte sau curbe, o potecă șerpuită sau o muchie ce taie cadrul pe diagonală, liniile pot ajuta mult la compunerea cadrului – dar de tine depinde cum le așezi în fotografie.

Pentru a obține o simetrie mai interesantă, am decupat fotografia, eliminând astfel partea de sus a cadrului, care nu avea elemente prea interesante și care ar fi dezechilibrat imaginea degeaba. Un alt aspect care ajută mult imaginea de mai jos e momentul în care a fost făcută: doar partea din centru, încadrată de cele două linii, este luminată și colorată. Părțile exterioare sunt umbrite, punând mult mai bine în evidență partea centrală. Dacă soarele era mai sus pe cer și tot cadrul ar fi fost identic iluminat, efectul nu ar fi fost deloc așa de  interesant. Lasă gândul să alunece…

Trebuie menționat că pentru o astfel de fotografie, fotograful nu are un merit foarte mare. Nu controlează el nici lumina, nici elementele din cadru – acestea sunt acolo deja – și oricine le poate vedea sau poza. Ceea ce poate să facă însă fotograful, pe lângă folosirea corectă a aparatului și accesoriilor pe care le are, este să fie capabil să identifice astfel de cadre. Să le observe într-un amalgam de elemente, pe cele care pot alcătui împreună o imagine frumoasă (sau ăsta e un merit mare?). Point and shoot (ochește și trage) se referă nu doar la aparate pentru începători, dar și la începători. Cred că o fotografie bună nu se face la nimereală, pozând tot ce vezi în jur.

Pentru asta e nevoie să te miști tu, pentru că în general nu prea poți să miști căpițele sau copacii. Tu însă te poti mișca, în funcție de direcția din care bate lumina sau de ce vrei să ai pe fundal. Trebuie să poți să vezi combinațiile elementelor, să le gândești înainte de a face fotografia (sau măcar după). Nu te grăbi să apeși pe buton!

Iar poate cea mai grea combinație pe care o poți face, este să poți să vezi cu zoom, fără să ai aparatul la ochi. Adică să observi subiectul cel mai interesant, ascuns într-un cadru mai larg. Poate că 5 elemente pe care le vezi nu alcătuiesc în acea formulă un cadru interesant, dar cu zoom (sau crop) poți izola două sau trei dintre ele – scoțându-le  în evidență.

Mie aceste “reguli”, sau sfaturi, mi se par foarte valabile – chiar daca eu nu reușesc tot timpul să le pun în aplicare. Fiecare însă își poate face o părere despre ce e mai bine, în funcție de ce vrea să arate sau să obțină de la o fotografie. Nimic nu e general valabil, dar există reguli (de compoziție, sau în privința setărilor etc) care te pot ajuta foarte mult – și cel puțin la început, ele nu ar trebui ignorate.

Reîntorși la cort după aproape 2 ore de colindat – și mulțumiți de tot ce văzusem, ne pregătim de partea a doua a excursiei. Vom urma culmea din față pentru a coborî spre drumul de pe valea râului Holbav (un alt punct de acces spre aceste locuri). Apoi vom urca pe culmea următoare, pe care vom merge spre stânga, pe sub vârful Hoapecului.  Observați felul în care bruma a rămas doar pe pantele vestice, unde soarele nu a ajuns încă.

Și poza de grup, Paul și Ioan. Mie mi se pare că Paul seamănă cu Tom Cruise, iar misiunea imposibilă este să reușești să faci mai multe poze ca el într-o excursie! 😀 El cărase și trepiedul cel greu, eu în această excursie am mers fără trepied, că rămăsesem fără. De aceea am mai puține fotografii făcute înainte de răsărit sau după apus. Pentru cele câteva pe care le am, am folosit trepiedul lui Paul, să nu simtă că l-a cărat degeaba.

Un alt lucru de care un fotograf ar putea să țină cont, e să aleagă momentul potrivit pentru a face o fotografie. Adică să găsești subiectul, să-i constați potențialul, dar să realizezi că nu e de ajuns să faci poza în acel moment – pentru că mult mai bună ar fi dacă ai face-o într-un alt moment al zilei. Dimineața – dacă subiectul e undeva spre vest și vrei să aibă lumină pe el de exemplu. Imaginea de mai jos ar fi arătat foarte diferit dacă era făcută la prânz, dar a fost doar o întâmplare că eu mă aflam acolo în același timp cu lumina potrivită, dinspre est.

În funcție de obiectivele pe care le ai cu tine, de distanța focală pe care ele o acoperă, poți încadra într-un fel sau în altul. Un obiectiv care acoperă o distanță focală mai mare (gen 18-200mm) poate fi potrivit, pentru că nu mai ești nevoit să schimbi obiectivele mereu, în funcție de subiect. Imaginea de mai sus putea fi încadrată altfel dacă montam obiectivul 55-200mm. Cu zoom mai mare, puteam de exemplu să încadrez pe verticală, punând fagul cel mare și roșu în colțul din dreapta jos al imaginii, căsuța cu acoperiș roșu ar fi venit în centrul cadrului în stânga, apoi cealaltă căsuță mai sus în dreapta, apoi vârful cel alb ca ultim element. Se obținea un zig-zag de elemente care ar fi condus privirea peste tot cadrul. Adică exact ca în imaginea de mai jos, pe care am decupat-o din imaginea de mai sus (crop). La momentul respectiv nu am observat acest cadru, l-am văzut însă acum, uitându-mă pe fotografii. Așa că l-am folosit ca să exemplific ce voiam să spun referitor la observarea elementelor… cu zoom doar din ochi.

Mi-a plăcut mult o căsuță dărăpănată, așezată, ca multe altele din zonă, foarte strategic – pe un vârf de delușor. Cum o fi să locuiești într-un astfel de loc? Și dacă ai locui acolo pentru că acolo te-ai născut, ai știi să apreciezi asta?

Deși drumulețul ocolește un vârf mai înăltuț, noi urcăm și pe el. În urmă se vede vârful pe care am dormit, undeva în dreapta, dar și o căbănuță nouă pe o poiană. Un alt lucru care-mi place la această zonă e acela că încă nu a fost invadată de case noi, cum s-a întâmplat de exemplu la Șirnea sau Măgura. Poate n-ar trebui să mai scriu de bine de zona asta, cine știe cum o descoperă unii care să construiască apoi fără cap pe-acolo. Ah, am uitat să spun, terenul e foarte pietros, cu multe denivelări, nu prea se pretează la construit vile…

Amestecul de arbori face pădurile din zonă foarte interesante. Dacă ar fi fost doar fagi, nu ar fi arătat la fel. Sigur, dacă veneam un pic mai devreme pe-aici, ar fi fost mai bine, dar și crengile golite de frunze sunt frumoase într-un astfel de context.

Ajungem în cele din urmă la capătul culmii, de unde începe o coborâre abruptă spre valea principală, unde e și școala satului. Drumulețul se pierde printre câteva case, așa că dacă nu vrei să cobori la nimereală, mai bine întreabă pe cineva din zonă pe unde se coboară. În vale vedem școala la care vom ajunge, dar și dealul din partea cealaltă a văii, acolo unde vrem să urcăm: dealul Știmbavului.

Găsim un izvor pe marginea drumului, undeva mai sus de școală, așa că ne aprovizionăm de-acolo. După care începem să urcăm tot ce-am coborât, dar de data asta pe partea cealaltă a văii. Ajungem astfel la una din căsuțele pe care le-am remarcat și data trecută, cu o masă așezată strategic pe poiana din față, cu valea la picioare. Dincolo de vale se vede Măgura Codlei, rămasă departe – și mie îmi pare rău că nu există un delușor nițel mai înalt care să permită o fotografie mai sugestivă…

Ajunși pe culmea dealului, putem vedea spre sud Piatra Craiului. Din păcate, soarele nu bate cred niciodată pe fața aceasta a muntelui, așa că ne mulțumim că îl vedem chiar și așa. Pe culmea din planul central, sub vârful din partea dreaptă, vom monta cortul în această seară.

Și pe culmea Știmbavului, unde ne afăm, sunt destule gospodării active – dar și case dărăpănate, de care ți se face milă, că e păcat de ele. E de înțeles că asta se întâmplă, că sunt părăsite și schimbate cu șansa pentru o viață “mai ușoară”, undeva la oraș. Unii aleg să plece, alții rămân că nu au încotro, dar sunt și oameni care rămân pentru că așa vor, pentru că realizează avantajele de a trăi aici, comparativ cu traiul super confortabil și lipsit de greutăți (???) de la oraș.

De aici se văd foarte bine și Bucegii, dar și Măgurile Branului – pe care fusesem în tura organizată de mine la începutul lunii. În spatele acelei culmi de culoare mai închisă, se văd culmi din masivul Leaota (în stânga)

Sub vârful Hoapecului traversăm o porțiune scurtă printr-o pădure frumoasă de fag. Frunzele foșnesc pe drumulețul complet acoperit de un strat gros, iar noi ieșim astfel la primele case din Poiana Mărului.

Deja zona arată un pic diferit, e mai plină de oameni, drumul pare mai circulat – chiar dacă suntem încă foarte sus. Data trecută aici am greșit un pic și am fost nevoit să cobor spre valea din stânga. De data asta urmăm drumul corect pentru a ajunge la vârful Cetățuiei (941m), vizibil aproape de centrul imaginii.

Ajunși pe vârf, hotărâm să nu mergem mai departe, chiar dacă era abia ora 15. Locul ni se părea ideal pentru pus cortul, pentru că oferă peisaje frumoase – care vor arăta și mai bine la apus. Nu mai era mult până la apus, așa că nu voiam să riscăm să ratăm cele mai bune momente printr-un loc mai puțin interesant. Spre nord se văd culmile de la care am venit, cu Măgura Codlei în dreapta. Am desenat cu un triunghi vișiniu locul aproximativ unde pusesem cortul în noaptea precedentă.

Vârful Cetățuiei e înconjurat de mesteceni, ale căror frunze galbene crează o combinație frumoasă cu albastrul cerului. Bucegii se zăresc și ei printre tulpini, dar pe ei îî vom vedea mai bine imediat.

Cortul nu l-am așezat chiar pe vârf, ci într-un loc mai deschis, un pic mai jos. Se vede undeva în centrul imaginii. În partea stângă, în spate se vede Postăvaru – iar partea vestică a Bucegilor nu mai are nevoie de prezentare (sau are?).

Da, am fost inspirați să rămânem aici pentru apus. De pe o margine de deal ni se deschide în față un peisaj plin de elemente: căpițe, case, drumuri, pâlcuri de mesteceni, Bucegi, chiar și doi brazi undeva în dreapta. Până și umbra aceea din dreapta e deosebită, că pare să înconjoare păduricea de fag.

Culorile par să fie cele mai bune pentru acest peisaj – pe care trebuie însă să îl văd și primăvara. Ce să mai, o imagine pe care să vrei să o transformi în tapet și să o pui pe un perete. Sau măcar printată pe hârtie foto, în format mare, așa cum am avut-o la vreo două expoziții.

Trebuie un pic de atenție la imaginile făcute la apus, mai ales dacă e vorba de imagini de toamnă – adică imagini care deja să fie pline de culori calde. E foarte ușor să greșești balansul de alb și fotografia să iasă prea fierbinte, denaturând astfel realitatea. Dacă ziua, setarea “cloudy” (noros) poate fi potrivită, pentru că ies culorile un pic mai calde (comparativ cu setarea “sunny”), la apus vor ieși prea calde. Chiar și setarea Vivid poate strica imaginea, aparatul are tendința să nu facă față la explozia de culoare uneori. Că nu e vorba doar de culorile din peisaj, dar și de culoarea luminii – care la apus e mult mai caldă. Dacă fotografiezi în format Raw, poți mult mai ușor să remediezi o astfel de problemă acasă. Eu fotografiez doar jpeg, așa că trebuie să acord mai multă atenție acestor aspecte acolo, la fața locului. Nu tot timpul iese cum trebuie, dar cazurile în care am simțit că am pierdut o imagine din cauza asta au fost rare.

Despre abruptul vestic al Bucegilor cred că am mai spus că mi se pare partea cea mai frumoasă a acestor munți. Despre unul din traseele care urcă din Bran la Omu găsiți informații și imagini în jurnalul meu cu “Bucegii, mereu surprinzători”. Vedem de-aici foarte clar culmea Țigănești, vârful Scara în centru sau Bucșoiu în stânga.

Și curând s-a făcut noapte. Să nu uităm că în noiembrie, ziua e destul de scurtă. Mai mult pentru plăcerea de a sta lângă un foculeț, am adunat câteva lemne uscate și am făcut unul. Rar am făcut foc pe munte, pentru că de cele mai multe ori el este doar un moft, nu o necesitate. Ca să nu mai spun că a doua zi toate hainele îți vor mirosi a fum, ceea ce poate deranja în tren sau în autobuz și nu-mi place asta. În plus, riscurile sunt foarte mari, mai ales toamna – când totul în jur e foarte uscat: iarba, copacii, frunzele. E foarte ușor să îl scapi de sub control, așa că am preferat de obicei să elimin din start riscul ăsta.

Luminițele care se văd vin de la localitățile din zona Bran în special, dar fix deasupra cortului (un cm la dreapta) se vede lumina de la cabana Diham, din Bucegi. Or fi mai confortabile paturile de acolo decât izoprenele noastre, dar noi avem parcă un peisaj mai frumos de-aici. De fapt… cel mai frumos peisaj, când e vorba de ieșiri în natură, e acela în care te afli în momentul respectiv.

Ziua 3, 17 noiembrie 2012. Zig-zag prin toamnă

Pe la 7.30, soarele răsare de dincolo de Postăvaru și începe să umple văile cu lumina caldă.

După ce iese de după deal, mi-e și mie mai ușor să fac fotografii, pentru că nu mai e nevoie de trepiedul pe care nu-l am cu mine. Lumina e suficientă încât să pot face din mână – adică la o viteză de cel puțin 1/40 secunde. Cu un obiectiv cu funcție de reducere a vibrațiilor (al meu nu are), acest timp poate fi chiar 1/15 secunde – un mare câștig!

Peisajele frumoase fuseseră în seara precedentă cele dinspre est – dar acum ele nu doar că nu mai arătau la fel, dar nici nu mai puteau fi fotografiate prea bine, pentru că lumina bătea chiar din acea direcție. Așa că a trebuit să căutăm alte subiecte pe care să le scoatem în evidență. Sau pe care lumina dimineții le scotea în evidență. Dacă nu putem poza peisaje prea largi, ne putem atunci concentra pe detalii.

Pentru detalii, un obiectiv cu zoom este foarte util. Imaginea de mai jos e făcută la distanța focală de 200mm. Dacă aveam doar obiectivul principal (18-70mm), ar fi trebuit să fac crop destul de mult ca să pot să scot căsuța în felul ăsta – dar prin crop se pierde din calitatea imaginii. Sau ar fi trebuit să mă apropii de ea, dar asta nu puteam face pentru că între mine și casă era o vale mare. Și oricum unghiul nu ar mai fi fost același. Sunt sigur că locul e frumos și ziua, dar faptul că raza aceea ajungea doar acolo – iar restul zonei era umbrit, contribuie mult la scoaterea în evidență a subiectului, într-un mod mult mai frumos.

Casele izolate sunt foarte atrăgătoare, dar nu poți rămâne insensibil nici la felul în care razele trec printre copacii de pe culmile din apropiere.

Într-un fel, a fost mai bine că nu mai erau așa multe frunze în copaci. Asta ne-a permis să vedem mai bine casele, care altfel ar fi fost ascunse de copaci. Aceste mini cetăți de pe culmile dealurilor mi se par o parte importantă a identității acestei zone – dar ele încep să se piardă, așa cum încep să se piardă casele cu acoperiș de paie din Apuseni. Aude cineva? Îi pasă cuiva?

S-au scurs 2 ore de la răsărit, așa că e timpul să plecăm mai departe. Vom merge spre vârful Secuiancului, urmând culmea dealului spre vest. Și iată cu ce peisaje vom merge lângă noi: putem admira nu doar Piatra Craiului, de care ne tot apropiem, dar și culmea pe care vom merge mai târziu, dincolo de valea Vulcănița.

Trecem și pe lângă case locuite, dar și pe lângă multe dărăpănate, unde ți-ar fi frică să te adăpostești și de ploaie.

În partea opusă, adică spre Măgura Codlei, vedem dealul Știmbavului – peste care trecusem în ziua precedentă.

Destul de pustie zona prin care mergem, chiar dacă pe lângă noi a trecut și o turmă de oi. Sunt mai puține case, poate pentru că suntem mai departe de șosea, dar casele care există sunt cu atât mai interesante – cel puțin prin poziție. Îmi imaginez că primii oameni care și-au construit case pe-aici, au urcat dealul și, privind spre depărtări, au început să spună: uite vârfulețul ăla, îl vezi? Stop al meu!

Ca și la alte case, găsim și pe-aici câteva morminte așezate lângă drum. Având în vedere cât de departe era un cimitir normal, oamenii își îngropau morții în apropierea casei. Sau poate făceau asta ca să sublinieze atașamentul față de locurile natale… Cred și eu, unde să te odihnești mai bine dacă nu la umbra pomilor pe care i-ai plantat, din care ai mâncat fructe, în care te-ai suit când erai copil…

Înainte să începem coborârea, găsim langă o casă un om. Stăm puțin de vorbă și, văzând că facem poze, ne oferă un spectacol inedit, chemându-și animalele din curte să iasă la pozat.

Cum spuneam, drumulețul începe să coboare spre intersecția râurilor Vulcănița și Holbav. Se vede în vale și puțin din șoseaua ce leagă Zărneștiul de Șinca Nouă, șosea care merge spre Făgăraș. Din acea vale, vom reîncepe să urcăm pe culmea din stânga, spre vârful Pietrișului.

De cum ne-am apropiat de fundul văii, am început să simțim frigul. Nu degeaba casele sunt construite pe culmi și nu pe văi, în această zonă. Pe culmi e mult mai cald. Pe văi parcă ar curge râuri de aer rece, diferența de temperatură e foarte mare.

Era a 3-a zi a excursiei și, ajunși așa aproape de șosea, am fi putut să ne considerăm mulțumiți de tot ce văzusem și să ieșim la ocazie pentru a ne întoarce spre Brașov. Dar e abia ora 11, mai avem timp să o luăm pe lungitură. Adică să mai urcăm un deal, să mai parcurgem vreo două culmi, să mai descoperim și alte case pierdute pe vârfuri cu priveliști.

Reîncepem așadar urcușul, dornici să ajungem iar la căldurică. Observăm acum mai bine valea Vulcănița și dealul de pe care tocmai coborâsem, în stânga.

Dintr-o parte urcă un om, așa că mergem cu el o vreme, până trecem pe sub vârful cu antene pe care-l aveam ca reper. Ne oprim și la casa lui un pic, tot în căutare de gazdă pentru petrecerea revelionului. Deși casa era plasată într-o zonă cu priveliști incredibile, se vedea că în ea n-a mai locuit nimeni de ceva vreme – și era și cam înghesuită, plină de vechituri.

Grădina avea însă o pantă foarte abruptă, cu poiană, pe care ar fi fost super să te dai cu sania. Afară de faptul că era posibil să intri fără să vrei în pădurea de la capătul poienii, avantajul era dat de un scripet electric, care vara era folosit pentru a scoate fânul din vale spre deal. Vă dați seama ce practic, să poți trage sania în felul ăsta? Nu doar că nu mai trebuie să o cari tu pe ea înapoi în deal, dar poți să stai și pe ea la urcare!

După ce ajungem pe un alt vârfuleț, ne oprim să mâncăm ceva. Intrasem în criză de mâncare, excursia trebuia să aibă doar două zile, nu trei – așa că nu mai aveam mare lucru la noi. Am făcut o supă rolton, dar cât să ajungă o căniță de fidea?

Mai departe zona ni se pare un pic diferită, e ca un fel de cartier al comunei Poiana Mărului aici. Sunt mai multe case, drumul pare o uliță principală a satului, iar noi trecem pe ea simțindu-ne în același timp străini față de aceste locuri, dar și prieteni buni cu ele.

Printre copaci, în spate, se vede o casă de lemn, pe lângă care trecusem. Era o casă nouă, care se voia a fi probabil o vilă de lux sau ceva. Ei bine… ni s-a părut cea mai urâtă casă pe care am văzut-o vreodată. Nu doar pentru că arăta oribil în acel peisaj frumos, dar era oribilă ea ca formă, ca și construcție. Am crezut inițial că e un grajd cu etaj. Chiar ne întrebam dacă a văzut vreun arhitect schițele înainte de construire. Dar să lăsăm ideile preconcepute la o parte… dacă putem. Casa arăta mai urât din partea cealaltă, dar mi-a fost milă de aparat ca să-i fac poză și din acea parte.

Suntem iarăși pe culmea dealului, destul de sus. Vedem înspre nord vârful Cetățuiei, lângă care dormisem. Nu-i așa că-s frumoase culmile astea? Poate că peisajele la depărtări par mereu aceleași, mereu cu Măgura Codlei ca repers înspre nord, sau Piatra Craiului înspre sud. Dar detaliile sunt mereu altele, alte case pe alte vârfuri, alți copaci, alte căpițe… apare mereu ceva nou în peisaj.

Găsim pe marginea drumului un măr, iar sub el, pe terenul arat, o mulțime de mere roșii. Cam micuțe și pădurețe, dar orice fruct era binevenit! Pe sus pe-aici nu sunt magazine…

Într-o parte, o femeie adună frunzele uscate și le dă foc, iar din altă parte se apropie de noi un car cu boi. Facem mai multe poze de la distanță, dar avem o mare surpriză când nenea ajunge lângă noi și ne ceartă că de ce i-am făcut poze. E vizibil iritat, ne cere bani pentru pozele respective și ne ceartă că nu i-am cerut voie (de la 100 de metri distanță). Ne cerem scuze, complet mirați de atitudinea omului și până la urmă plecăm mai departe, gândindu-ne că o fi avut și el motivele lui să fie supărat. Oricum, astfel de cazuri sunt izolate, în general oamenii sunt foarte prietenoși pe la țară.

Ca să nu zicem că am rămas fără poze cu căruțe, pozăm mult mai liniștiți o căruță cu fân, trasă însă de cai. Pe fundal, creasta uriașă a Bucegilor – iar în căruță, o mulțime de amintiri din copilărie, când mergeam la strâns fânul pe dealurile de la țară. Partea cea mai frumoasă era mersul pe căruța cu fân. Ce mi se pare tare la imaginea de mai jos e felul in care, daca o privești de jos în sus, ai impresia că în spatele căruței e cerul – dar dacă te uiți și mai sus, vezi o creastă impunătoare…

Poiana Mărului e una din cele mai mari comune din țară. Unii localnici ne-au spus că ar fi mai mare ca Bucureștiul ca suprafață. Noi ne apropiam ușurel de zona centrală, iar asta se vedea și în peisaj. Altfel de case, drumuri mai circulate (drumuri de țară, se înțelege). Câte un motociclist care să ne umple de praf, câte un bătrân care să urce din greu dealul…

Cu o privire selectivă, mai găsim și pe-aici imagini care să ne atragă atenția. V-am spus eu că fumul e deosebit…

Ieșim din culmea principală (care merge spre est spre vârful Crăpătorul) și facem dreapta pe o culme secundară, începând astfel coborârea spre centrul comunei, acela de la șosea. Momentan însă găsim lângă o casă o comoară neașteptată, dar care ne-a prins tare bine…

Din poză nu se vede prea bine, dar erau pere (destul de rotunde însă).

Pe partea dreaptă, dincolo de valea cu șoseaua, se văd niște culmi mai înalte. Eu am fost și pe-acolo în iarnă, zona e foarte asemănătoare – aceleași case în vârf de deal, drumuri pe culmi și peisaje ondulate.

Coborârea devine abruptă la un moment dat, mai ales că ne-am băgat pe o scurtătură, părăsind pentru scurtă vreme drumul. Ajungem însă curând deasupra șoselei și imediat vom reveni cu picioarele pe pământ. Un pământ pe care îl cunoaștem poate mai bine, dar pe care nu-l îndrăgim neapărat mai mult.

Trecând cu mașina pe această șosea din Poiana Mărului, nu ai idee ce univers se ascunde deasupra culmilor din jurul tău. Cum acolo sus trăiesc sate atât de diferite de ceea ce știm și oameni izolați într-o oarecare măsură de schimbările pe care trecerea timpului le-a adus asupra localităților de la poale.

E o lume diferită, care evident că pe noi ne încântă – dar care pentru mulți reprezintă doar ceva înapoiat, lipsit de confort și de ideea de progres. Poate că există însă și oameni care să vadă frumusețea naturală a locurilor și de ce nu, să încerce să o păstreze în această formă. Poate că turismul, făcut cu cap, poate ajuta atât la conservarea locurilor de acest fel, cât și la creșterea nivelului de trai al oamenilor care sunt acolo sus.

Dacă în loc de pensiuni moderne ar exista astfel de case-cetăți care să poată primi turiști într-un mediu rustic, dar curat și primitor, atunci poate că șanse de mai bine există. De promovare m-aș ocupa și eu. Și astfel, Apusenii din județul Brașov și-ar păstra farmecul pentru cât mai mulți ani, ascunși undeva, dincolo de Măgura Codlei.

Iată și harta zonei, pe care am desenat traseul celor 3 zile. Se pot face foarte multe trasee, fiecare potecă și drum de pe hartă are ceva de oferit. Harta aceasta este decupată dintr-o hartă mai mare, care se găsește în comerț: Cinci Munți din Carpații de Curbură (Bucegi, Piatra Mare, Postavaru, Piatra Craiului și Ciucaș). Într-un colț al acelei hărți apare și această zonă, la care am revenit de două ori și în luna decembrie.

Încercăm să copiem ce se întâmplă în vest, în țări mai dezvoltate, dar nu ar trebui deloc să ignorăm cel mai mare câștig pe care-l putem avea de pe urma acestor țări: putem învăța din greșelile lor! Ele și-au făcut greșelile acum mult timp și nu le mai pot repara: au omorât animalele sălbatice, au transformat satele în orașe și râurile în canale, au tăiat pădurile – iar acum vin la noi să le vadă și să se bucure de ele. Sau să le cumpere. Noi vrem să le călcăm pe urme, sau să fim mai buni? Eu cred că ar trebui să încercăm să fim mai buni.

La cât potențial există la noi în țară, ar fi trebuit de mult să fim Elveția estului, o țară independentă, pe ale cărei produse să se bată străinii în magazine și piețe – nu sclava unei uniuni în care să ne pierdem valoarea și identitatea. Ceea ce lipsește însă pentru asta e o dorință colectivă și un nivel de educație și inteligență care să permită trezirea “din somnul cel de moarte”.

Și din păcate, cu oameni slabi, fără caracter, varianta cea mai simplă și comodă în general câștigă.

Momentan însă, avem încă șansa să ne bucurăm de o mulțime de frumuseți naturale. Așa că nu ezitați! Plecați la drum și descoperiți… Apusenii din județul Brașov!

Ioan Stoenică, 28 martie 2013

Mai multe imagini din această excursie, în format mai mare, în albumul de pe Picasa: Pe sub mâna caldă a toamnei.

Dacă vreți să aveți pe perete una din fotografiile făcute de mine, sau să o oferiți cuiva cadou, vedeți detalii aici.