Nori negri invăluiau crestele Pietrei Craiului în acea duminică de 14 aprilie, dar la poale era soare. Într-o luptă continuă, cele două elemente naturale încercau să pună stăpânire pe colțișorul de piatră dar și pe pădurea prin care eu urma să urc.

Pornisem din Zărnești pe Bandă Galbenă, cu gând să urc prin Valea Crăpăturii până în șa, apoi spre vârful Turnu și spre creastă. Zăpadă nu părea sa mai fie multă, dar luasem colțarii cu mine, pentru orice eventualitate.

La marginea pădurii am părăsit poteca marcată, care merge orizontal pe la poalele muntelui, până intersectează Valea Crăpăturii. Eu am pornit un pic oblic, spre în sus, urmărind un drumuleț care mă gândeam că va intersecta valea undeva mai sus. O scurtătură, mă gândeam eu, prin Dosul Pietrei.

Dar drumulețul s-a terminat rapid, lăsându-mă înconjurat de o pădure fără potecă, pe unde părea că nimeni nu merge vreodată. Am continuat să merg spre vest, ocolind câteva mini culmi, cu gând să ajung la valea care mă interesa. Nici urmă de ea însă. Dau de un drum de taf ce pare să fie făcut recent. E plin de noroi, dar urc pe el până într-o zonă defrișată, de unde pot privi spre vale.

Nu reușesc să-mi dau seama dacă am trecut de intersecția cu traseul marcat. Mersesem destul de mult, parcă nu era chiar așa departe! Dar dacă aș fi intersectat valea, aș fi văzut marcaje, o potecă! Așa că traversez cu greu zona de crengi tăiate și buturugi, mergând mai departe spre vest – un pic în urcare.

La reintrarea în pădure am parte de o supriză înaripată. O pasăre mare își ia zborul dintre crengi și se așează, spre bucuria mea, un pic mai încolo. Îmi dau seama că e vorba de un Huhurez, cea mai silențioasă pasăre pe care am văzut-o vreodată. Are zborul atât de lin ca poate să dispară într-o clipă de neatenție, fără să sesizezi vreo mișcare, vreun zgomot.

Am avut timp să schimb obiectivul foto cu cel tele (70-300mm VR) și astfel am obținut câteva portrete. Ochii negri și mari, ciocul galben, scurt și încovoiat, sau penajul ce o fac să pară atât de grasă… Ba mi-a arătat și mișcarea aceea comică, prin care își răsucește capul de zici că-i contorsionistă. Frumoasă pasăre de pradă.

Dar eu încă nu știu exact cât mai trebuie să merg pentru a intersecta valea, așa că mă grăbesc – găsind uneori poteci făcute de tăietorii de lemne. O astfel de potecă mai bine conturată începe să coboare spre firul unei văi și o urmez, aproape sigur fiind că voi ieși în poteca marcată. Valea e însă pustie. Nici apă, nici potecă sau marcaj – nici stânci. Mi-o aminteam stâncoasă și abruptă, aici e o vale mai cuminte, împădurită și lărguță. Poate că până la valea mea mai am de traversat un picior de munte, dar pe acesta care urma, nu îl puteam traversa pe aici. Așa că am început să urc pe această vale, urmând să mă reorientez mai sus. Mai sigur era să cobor și să intru pe vale mai pe la începutul ei, dar eu am preferat să urc: niciun pas înapoi!

Ce rău e însă să pleci fără hartă la tine. Am plecat cu bagaj minim, dar chiar și pe un traseu marcat, harta nu ar trebui să lipsească. Aveam colțarii, mâncare, apă, windstopper-ul, frontala (!) și folia de supraviețuire. Și un briceag în geanta foto. Cam atât. Ah, și casca! În mâini mănuși, pe mine geaca, sub ea un tricou, două buff-uri, unul pe cap și unul la gât. Nici urmă de hartă așadar!

Între copaci aud la un moment dat un zgomot, care mă oprește. Ar trebui să fac un pic de gălăgie, dar nu mă grăbesc să fac asta. Stau cu aparatul foto pregătit, privind țintă în jur. Copacii nu-mi permit să văd mare lucru, dar orice trunchi doborât pare un urs care nu se mișcă. Nu e nimic însă, alarmă falsă.

Mă opresc pe un spațiu drept să mânânc. Sunt ud și simt rece la spate, așa că pun și windstopperul pe sub geacă și dansez cu un sandvis improvizat în mână. Cât de sălbatic e totul în jur! Nu mă așteptam ca poteca banală și marcată să se transforme în această sălbăticie, odată ce am părăsit-o. Nu degeaba e recomandat să nu te abați de la potecile marcate!

Totuși, pe-aici se vede o imitație de potecă. Ba găsesc și semne că au trecut oameni: o bucată de vreo 3 metri de coardă roșie, abandonată pe jos. O pun în rucsac – nu se știe cum îmi va folosi mai sus pentru vreo asigurare. Având în vedere că urc spre niste turnuri de stâncă, s-ar putea să-mi fie utilă.

Valea pare măturată de o avalanșă, dar zăpadă pe jos nu este. Cu siguranță va fi mai sus. Ajung într-o zonă unde trebuie să aleg: pe stânga sau pe dreapta stâncii care blochează valea? Pe dreapta e mai lin și continuarea pare mai lungă, așa că merg pe acolo.

Totul arată ca un mare bârlog de urs. Sub fiecare piatră sau trunchi de copac căzut la pământ, ar putea să fie un bârlog de urs. E genul de zonă ideală pentru așa ceva. Merg totuși în liniște, fără frică. Mi-ar plăcea să văd un urs, ar fi un element care să completeze perfect această zi, transformată rapid și fără voia mea, într-o aventură. Dacă aș reuși să pozez un urs pe-aici, nu aș mai simți nevoia să urc. M-aș întoarce victorios și plin de bucurie spre oraș, considerând cele câteva ore, suficient de pline ca să nu mai am nevoie de altceva. Sunt însă conștient de riscul dat de faptul că nimeni nu știe unde mă aflu. Anunțasem că urc pe Valea Crăpăturii, iar eu eram departe de ea. Nici n-aș fi știut să explic unde sunt, dacă era nevoie să sun la salvamont. Așa că e mai bine să nu se întâmple ceva…

Nu merg mult pe acea vale, pentru că malul din dreapta îmi permite să-l urc, așa că ies astfel pe un picior de munte. Găsesc stânci acoperite de mușchi verzi, brazi înalți – și sunt tot mai dornic să ies undeva la lumină, pentru a privi în jur.

Mă îndrept spre marginea acelei culmi, înspre vest – și minunea se întâmplă! Găsesc un punct de belvedere, cocoțat pe niște stânci – iar sub mine, recunosc acum Valea Crăpăturii. Aha, deci nu trecusem de ea! De fapt ar fi fost imposibil să trec de ea fără să o observ, dar nu o mai țineam bine minte, mă gândeam că e posibil ca partea abruptă și stâncoasă să înceapă mai de sus. Oricum, pe această vale am parcurs primul meu traseu în Piatra Craiului, în mai 2008.

Dar degeaba am găsit-o. Sunt extrem de sus față de firul văii, iar totul sub mine e vertical, abrupt, imposibil de coborât pe aici pentru a intra în vale. Peisajele sunt însă incredibile! Cu atât mai frumoase cu cât ele oferă perspective inedite: vezi altceva de aici, comparativ cu traseele marcate pe care le vede toată lumea. Înspre sud (SE), în direcția care mă înteresa, se văd turnuri de stâncă ieșind printre brazi. Ar trebui să urc înspre ele, dar oare voi putea trece? Sau mă voi bloca iar pe marginea unei prăpăstii?

Sub mine, înspre nord, se vede partea de jos a firului Văii Crăpăturii, unde aș putea ajunge cu un singur salt…

Un loc incredibil, acest bolovan pe care am ajuns. Atât de pierdut deasupra prăpăstiilor și în mijlocul pădurii. Dacă prin pădure am simțit la început frustrarea de a fi părăsit traseul marcat, fapt ce m-a făcut să lungesc aparent inutil de mult traseul, acum nu mai simțeam așa. Deja Huhurezul acela mă făcuse să-mi schimb părerea, dar acum, acest loc a fost ca o injecție cu bucurie, un fel de “o da! A meritat să merg la nimereală!”

Înspre nord se văd pete de soare pe dealurile de la Poiana Mărului. Se vede și Măgura Codlei – pare așa bine acolo, călduț, fără grija că te afli pierdut într-un loc aparent ostil.

Urmează însă partea cea mai grea. Acum știu unde sunt, dar știu si că nu voi mai putea intra în traseul marcat. Voi încerca să urc la nimereală printr-o zonă ce devine tot mai abruptă și stâncoasă, pentru a ieși sus, pe Piatra Mică. Dacă voi putea.

Prin pădure apar pete de zăpadă. E udă și adâncă, formată din granule foarte mari. Momentan nu-mi pasă de ea, nu-mi îngreunează mersul – sunt doar pete. Mai greu avansez din cauza copacilor căzuți (în mod natural) și a abrupțimii terenului. Urcușul e epuizant, sunt transpirat tot, dar merg înainte, rupând crengile uscate care mă blochează uneori – și stând atent să nu cumva să agăt geaca cea nouă într-una din ele.

Deși inițial mă gândeam să încerc să țin spre dreapta, în speranța că voi găsi o cale de a intra în valea Crăpăturii, configurația terenului m-a împins mai mult spre stânga – ducându-mă astfel într-o zonă mai deschisă, pe care mi-o doream. Un fir de vale – un vâlcel – acoperit de zăpadă, fără pădure, aflat la baza turnurilor de stâncă. Era clar: calea mea pentru a ieși în creastă!

Părea atât de accesibil, atât de ușor de urcat, încheierea perfectă pentru acest traseu sălbatic.

Zăpada e adâncă, dar pot merge binișor prin ea. Și nu e destul de multă pentru o avalanșă, e rămasă doar pe firul vâlcelului. Genul de vâlcel ideal de urcat la colțari – dar acum zăpada e atât de moale încât stau un pic să mă gândesc dacă chiar e nevoie de colțari sau nu. Cel puțin în prima parte se putea urca și fără, așa că am urcat așa vreo 50 de metri, printre jnepenii înzăpeziți.

Când terenul a început să devină mai abrupt iar vâlcelul mai îngust, mai mărginit de stânci, m-am oprit și am pus colțarii. Chiar dacă zăpada era foarte moale – intram în ea până aproape de genunchi, colțarii ar fi putut să fie utili – și nu ar fi fost prea bine să-mi dau seama de asta mai sus, când nu mai aveam unde să stau să-i montez. Am pus și casca în cap, în caz de alunecare ar fi putut să fie utilă – sau dacă ar fi căzut vreo piatră de pe margine.

Firul alb se strecoară aproape neîntrerupt printre stâncile înalte, iar eu îl urmez. Sper să o pot face și mai sus. Culoarul devine din ce în ce mai abrupt și mai strâmpt. Bețele de trekking mă cam încurcă, sunt prea mari – dar nu renunț la ele. Le inchid complet și merg cu ele așa. Terenul a devenit atât de abrupt încât pot folosi bețele complet strânse! Le folosesc mai mult pe post de piolet, să am mai multe puncte de sprijin – nu neapărat ca să mă ajute la urcare. Eram practic cu mănușile tot timpul în zăpada din fața mea. Pentru că bețele intrau complet în zăpadă. Parcă mergeam în patru labe, dar aproape vertical. Ei, nu chiar vertical. Destul de abrupt, oricum.

Zăpada cea udă se surpă uneori sub greutatea pasului meu și mi-e un pic teamă să nu o ia la vale cu mine. Sau să nu ma dezechilibrez și să cad pe spate. Privitul în urmă nu ajută, mi-e tot mai clar că nu ar fi deloc bine să alunec pe aici. Am strâns bețele și în ideea de a îmi fi mai ușor să opresc cu ele o eventuală alunecare. Sper să nu fie cazul. Din când în când mai fac câte o poză spre în urmă, dar nu prea îmi arde de poze – chiar dacă asta mi se pare că a ieșit foarte bine! Montasem un filtru in degrade înainte, era deja pe obiectiv. Aici clar nu aș fi stat să fac asta.

Faptul că zăpada era moale era un avantaj, dacă era să cad. Mi-ar fi fost mai ușor să opresc alunecarea, chiar și cu mâinile poate. Dar tot trebuia să reacționez rapid și să nu mă lovesc de stâncile de pe margini. Totuși, dacă zăpada ar fi fost întărită, cred că riscul de a cădea era mai mic, pentru că aveai mai multă stabilitate, colțarii ar fi făcut prize sigure – nu ca acum, când nu făceau nimic.

Și am ajuns astfel la o zonă mai dificilă. Un prag de un metru, de iarbă și stâncă, pe care trebuia să-l cațăr. Nu părea cine știe ce, dar s-a dovedit a fi un obstacol greu de trecut. Mai întâi, când încercam să pun un picior sus pe prag, se surpa zăpada de sub celălalt picior. Astfel încât, dacă inițial părea că nu e un pas prea înalt de făcut, acum distanța devenea tot mai mare – pentru că sub acel prag nu era pământ stabil, să urci ca pe trepte – era zăpadă, care dispărea, se afunda.

Am curățat cu piciorul tot surplusul de zăpadă, ca să creez sub mine un tăpșan stabil. Un tăpșan suspendat în vârful unui tobogan foarte abrupt. Apoi am căutat prize pe margini, o stâncă de care să mă țin, să pot pune acel pas nesigur. Pe stânga era un colț de piatră, care se cam mișca. Am încercat să ma țin de el, dar tot nu reușeam să pun pasul.

Imaginați-vă că aveți de urcat o bordură înaltă, pentru care trebuie să ridici genunchiul la piept să o poți urca. Dacă nu ai nimic de care să te ții, când începi să te ridici e posibil să cazi pe spate, mai ales că deasupra pragului nu era spațiu drept, ci foarte înclinat. Aici colțarii au fost utili. Pe pragul pe care trebuia să pun piciorul era iarbă, stâncă și foarte puțină zăpadă. Cu bocancii nu aș fi putut să am suficientă aderentă, având în vedere că pragul era înclinat – nu orizontal, iar spațiul era mic, doar cât să pui vârful bocancului. Nici n-ai fi reușit să pui mai mult, că era prea sus. Așa, speram să pot înfige colții din față și să țină. Dar momentan sunt încă în impas, pentru că nu-mi vine să risc acel pas, fără să fie ceva deasupra, de care să mă țin – iar betele nu reușeam să le înfig deasupra ca să am un punct de sprijin acolo.

Scot coarda aceea găsită în pădure și folosesc o buclă deja făcută pe ea pentru a o agăța de colțul de stâncă din stânga. Nu eram sigur că va ține, în caz de cădere, dar măcar psihic a fost util să simt că am o oarecare centură de siguranță. A fost frustrant însă că nu reușeam să-mi amintesc niciun nod cu ajutorul căruia să prind coarda pe după brâu. Trebuia făcut un dublu opt, dar nu mai știam să-l fac prin urmărire, știam să-l fac doar direct – iar asta nu-mi folosea în acel moment, că trebuia să dau și coarda pe după mine înainte de a forma complet nodul. Ulterior mi-am dat seama că se putea, dar atunci n-am reușit. Așa că am făcut un nod banal, o imitație de dublu nod.

Colțarii și-au păstrat aderența pe vârfulețul acela de stâncă și încercând cu disperare să capăt ceva stabilitate și cu ajutorul bețelor de trekking, am reușit să fac pasul și să ajung deasupra pragului. Am tras coarda, care a ieșit rapid de după piatra aceea și m-am grăbit să ajung spre un loc mai stabil, un pic mai sus. Asta însemna tot pe firul abrupt, dar într-o zonă cu zăpadă mai multă, în care să pot sta nițel mai liniștit.

Locul acela la care m-am blocat mi se părea chiar și atunci destul de banal, nu era nimic sofisticat. Doar că pur și simplu nu reușeam să trec de el.

Nu stau mult pe loc, mă bucur că am trecut de acea zonă, dar urcușul nu s-a terminat. Nu reușesc să văd capătul vâlcelului, așa că nu știu ce mă așteaptă. Momentan însă am ajuns într-o zonă un pic mai largă, fără stânci în partea dreaptă.

A urmat un nou prag greu de trecut. Zăpada era puțină pe săritorile acestea și nu aveam cum să mă țin cu mâinile de firele de iarbă. Pe dreapta era un tăpșan de iarbă, acoperit de puțină zăpadă. Sub el, valea abruptă pe care urcasem. Din fericire era și un jneapăn undeva în dreapta, așa că m-am chinuit să ajung la crengile lui, să mă țin de ele. Ah, ce senzație minunată de siguranță! Aproape ca și când ai fi asigurat în coardă! Ținându-mă de crengile jneapănului am reușit să mai urc puțin, ajungând deasupra lui. Totul e încă abrupt, dar sunt mai puține stânci. Zăpada stă aici pe fețe de iarbă și e chiar și un pin, la care mă grăbesc să ajung.

Ies un pic spre dreapta, pe marginea stâncilor și găsesc astfel un loc mai sigur, unde pot să-mi trag sufletul un  minut. Dincolo de stânci se vede un alt fir de vale, un vâlcel – și mă gândesc că poate e mai ușor de urcat mai departe pe acolo. Dar nu pot să intru în el, coborârea ar fi prea periculoasă.

Oricum, de-acum și firul pe care eram părea mai ok, doar că trebuia să traversez iar fețele de iarbă înzăpezite ca să reintru în el. Mersul orizontal pe fețe de iarbă înclinate nu e prea plăcut, mai ales când zăpada se surpă sub tine și te poate face să aluneci odată cu ea. E mai ușor să urci decât să mergi orizontal.

Zona era așa abruptă (sau zăpada așa mare) că puteam curăța zăpada din cale, cu genunchiul. Oricum, genunchii îi simțeam reci, mai ales dreptul. Pantalonii, rezistenți la zapadă, se udaseră pe exterior – și asta făcea să-mi simt genunchii reci. Nu uzi, dar reci. Ca și când ai sta în genunchi în zăpadă, că de fapt asta se întâmpla. Doar că eu nu stăteam în genunchi – stăteam în picioare – dar genunchii erau în zăpadă chiar și așa, pentru că atingeau zăpada aflată deasupra mea pe pantă. Mănușile groase se udaseră bine și ele, dar măcar nu le simțeam reci.

Traversez spre stânga ținându-mă de un brăduț uscat…

Reintrat pe firul vâlcelului, reiau urcușul susținut. Foarte obositor, un urcuș cu tot corpul. Adică și mâinile erau la fel de solicitate ca picioarele – chiar părea că merg în 4 labe, drept în sus. Picior, picior, mână, mână, picior, picior… Încercam să nu mut mâna și piciorul în același timp, ci pe rând – ca să am mereu 3 puncte fixe. Nu îmi ieșea mereu, uneori îmi părea că e mai ușor de înaintat, așa că mă mișcam mai repede, fără să folosesc prea mult și mâinile. Le înfigeam însă mereu în zăpadă, chiar dacă uneori fără prea multă vlagă, mai mult din inerție.

Mă apropiam de capătul de sus al vâlcelului, care momentan arăta bine, din fericire. Îmi făceam griji să nu cumva să nimeresc în vreun perete de stâncă, pe care să nu-l pot ocoli. Această grijă dispăruse acum, dar apăruse o alta: dacă tot acest urcuș mă va scoate doar pe un turn de stâncă și nu în creasta principală și în traseul marcat de pe Piatra Mică? Ar fi fost culmea culmilor să ies pe o stâncă și să constat că nu aia e culmea! Că sunt blocat,  că nu sunt pe creasta principală a Pietrei Mici și că în partea cealaltă e o altă prăpastie.

Mi se părea foarte complicat să cobor pe unde urcasem, dar cel puțin aveam timp destul – era în jur de ora 12. Nu degeaba e important să pleci pe (orice) traseu cât mai devreme, pentru că pot apărea situații neprevăzute, care pot deveni disperate odată cu lăsarea întunericului.

Senzația de ușurare pe care am avut-o când mi-am dat seama că am ieșit bine, a fost foarte plăcută. Genul care te face să plângi de bucurie, chiar dacă nu mi s-a întâmplat asta – ci mai pregnant a fost gândul că poate n-ar trebui să repet acest gen de aventură, foarte riscantă. Oricât de plăcută a fost ea de fapt.

Sub mine, partea superioară (aceea mai ușoară) a vâlcelului pe care am urcat.

Mă opresc să fac câteva poze, să ronțăi ceva și hotărăsc să renunț la colțari. Pe-aici nu e zăpadă aproape deloc, doar fâșii de gheață formate pe potecă în unele locuri, dar puteau fi ocolite.

Oricum, frumos aici sus. Am ieșit la oarece distanță de vârful Piatra Mică, spre care nu mai mă interesează să urc. Vreau doar să beau un ceai la cabană și apoi să cobor spre Zărnești. Simțeam că a fost de-ajuns pentru o zi, deși urcasem doar vreo 3 ore. În plus, vremea începea să se strice.

Spre Piatra Mică:

Spre nord – spre Poiana Mărului. Se vede și pe unde am urcat, printre stâncile din josul imaginii.

Si eu pe-o stâncă, având vârful Turnu pe fundal.

Mai am de coborât până în Șaua Crăpăturii – o coborâre pe care mi-o amintesc abruptă, cu niște cabluri pe un pasaj mai dificil.

La coborâre mă întâlnesc cu două fete și un băiat care urcau, și care mă recunosc: “tu faci poze, nu?” Dacă nu mi-ar fi rostit și numele, aș fi crezut că se referă la oricine altcineva. Fuseseră de fapt în Hășmaș în același timp cu mine, anul trecut – ne văzusem la cabană și pe traseul spre vârf.

A început să ningă serios, așa că pun gluga peste cască. O ninsoare ciudată, cu fulgi rotunzi și  grei, rapizi. Nu era grindină, era o ninsoare ciudată.

După ce termin coborârea abruptă, mă opresc lângă un panou turistic să scot casca. Iese și soarele în timpul ăsta, ceea ce face totul mult mai plăcut. Foarte schimbătoare vremea în această zi…

Curând intru în pădure și cobor rapid până ajung la cabana Curmătura, unde e destul de aglomerat. Beau un ceai, mănânc un măr și privesc spre crestele Bucegilor, unde a ieșit o rază de soare. Frumos loc, într-adevăr.

După vreo jumătate de oră pornesc pe Banda Galbenă spre poiana Zănoaga, pe care o găsesc plină de brândușe și ghiocei, dar cam umbrită. Pe creasta Craiului norii dau în continuare o bătălie cu soarele…

Iar creasta Bucegilor se continuă spre dreapta cu creasta masivului Leaota…

De aici urmează coborârea spre Fântâna lui Botorog și apoi drumul cel lung spre Zărnești. M-am oprit un pic la râu să mă spal, dar și să ma usuc la soarele bun care ieșise. Apoi, ajuns în Zărnești pe la ora 15.30, a început să plouă într-un mod tare plăcut (că eram bine ascuns în geacă) – și ploua chiar și în Brașov, unde am ajuns după binevenita călătorie cu trenul.  Asta nu m-a oprit însă din a mânca  înghețată cu Maria! 😀

Pun și o imagine făcută dinspre Poiana Mărului, pe care am desenat cu aproximație traseul făcut la nimereală prin pădurile din abruptul nordic al Pietrei Mici (în dreapta se vede vf Turnu). Poza e făcută în ianuarie 2012, era mai multă zăpadă atunci decât acum.

O zi plină, din care nu știu care parte a fost cea mai frumoasă! Amintesc însă 3 elemente care au făcut excursia să merite de plin, în această formă rătăcită: Huhurezul cel silențios, punctul de belvedere aflat deasupra Văii Crăpăturii și urcarea vâlcelului abrupt – chiar dacă această ultimă parte a fost poate prea riscantă și ar fi putut să se termine prost.

Sunt multe lucruri de învățat dintr-o astfel de experiență, dar, cum îmi place mie să spun, mult mai înțelept e să înveți din greșelile altora! Să nu trebuiască să le faci tu, pentru că e posibil să nu mai apuci să înveți din ele…

În Piatra Craiului există multe trasee spectaculoase, care sunt marcate – și pot fi parcurse mult mai în siguranță (dar doar faptul că sunt marcate nu înseamnă că ele sunt ușoare!). Așa că nu vă grăbiți să vă rătăciți, bucurați-vă mai bine de variantele oficiale pe care Parcul Național Piatra Craiului le pune la dispoziție. Veți avea ce vedea!

…

Ioan Stoenică, 16 aprilie 2013.