Traversare de la Drajna la Nehoiu – singur, fara harta sau GPS, peste dealuri sălbatice.

Majoritatea excursiilor pe care oamenii le fac pe munte se desfășoară pe trasee marcate, ușor de urmat din punct de vedere al orientării – unde, mai ales într-un grup un pic mai mare, nici nu mai ești atent la marcaje. E de ajuns ca primul de pe potecă să fie cât de cât atent, sau și mai bine – să știe traseul și gata. Tu (ai impresia că) nu trebuie să faci nimic. Am observat de multe ori acest spirit de… a urma pe cel ce-i în față, fără să te gândești dacă el merge pe unde trebuie sau nu. Și, desigur, fără să înveți tu ceva despre traseu. A doua oară e foarte probabil să nu mai nimerești traseul, pentru că ai fost prea  puțin atent la el. Ăsta e unul din dezavantajele mersului în grup. Nu de puține ori am observat cum, lăsând în fața mea pe cineva mai puțin experimentat, pierdea traseul la prima intersecție de poteci – și asta pe un traseu marcat. Pentru că îi lipsea reflexul sau experiența de a fi atent după marcaje, după poteca bună.

Când mergi singur, lucrurile se schimba enorm de mult. Atenția crește considerabil, concentrarea atât pe ceea ce este în jurul tău cât, mai ales, pe ceea ce este în tine, crește și ea. Lucru extrem de benefic, atât pe moment, cât și pentru excursii viitoare – pentru că experiența nu se acumulează mergând cu ochii închiși pe potecă și nefăcând altceva decât să urmezi pe cei din față. E nevoie de un pic mai multă implicare – iar atunci când mergi singur, ești obligat să faci asta, vrei nu vrei. Dacă nu o faci, poți avea mult de pierdut. Sunt sigur că se întâmplă și în realitate situațiile acelea jenante din filme, când există câte un personaj care la un moment dat e atât de panicat încât spune “lăsați-mă aici, mergeți mai departe fără mine!”. Uneori nu apare niciun polițist drăguț care să te ia pe sus.

Am mers mult pe trasee nemarcate, prin păduri sălbatice, neumblate de oameni, unde mi-a fost greu uneori să-mi găsesc poteca pentru a continua traseul pe care-l voiam. Mi s-a întâmplat desigur și să nu mai reușesc, pe anumite porțiuni, să găsesc continuarea corectă. Dar rătăcirile de acel gen au fost pentru mine minunate, pentru că aveau loc în siguranță, pentru că mă simțeam capabil să mă descurc chiar și așa – rătăcind un pic traseul. Genul acesta de excursii îmi plac foarte mult, pentru că te solicită în mult mai multe feluri decât o excursie normală, pe trasee marcate.

Totuși, acelea erau portiuni scurte, de câteva ore poate – sau traseele nu erau chiar așa grele (ca orientare). Și de fiecare dată am avut cu mine o hartă a zonei în care mergeam – un instrument incredibil de util, care te poate ajuta mult – dacă știi să o citești. Am simțit uneori și nevoia unui gps, atunci când nu mai reușeam să-mi dau seama unde pe hartă mă aflu. Un gps care sa-mi dea o poziție în spatiu m-ar fi ajutat, urmând apoi, după ce întelegeam unde (pe hartă) mă aflu, să merg mai departe după cum consideram eu – și nu ajutându-mă de gps.

Excursia despre care vreau să vă povestesc a fost o dublă premieră pentru mine, de aceea am simțit-o atât de intens. De aceea am considerat-o o mare aventură, care să mă facă acum să vreau să scriu despre ea.

Planul inițial era să ajung la Nehoiu (jud. Buzău) cu microbuzul, ca să  fac acolo în zonă un traseu în circuit, pe culmea Monteoru – parte din munții Buzăului. O culme pe care o observasem pe imaginile din satelit – și care arăta foarte interesant. Cu multă pădure, cu urcări și coborâri, ceva schimbări de direcție – numai bună pentru un test de orientare. Și, ca bonus, cu un loc super de cort, deasupra lacului Siriu.

Din păcate nu am reușit să găsesc un mijloc de transport ca să ajung la Nehoiu în acea zi de 24 mai (vineri). Autobuzul de la Filaret nu a circulat, așa că până la urmă am ajuns la Vălenii de Munte, de unde am mai luat un microbuz până la Drajna de Sus.

O altă variantă pe care o aveam în minte era să fac o traversare mai lungă, de la Drajna sau Măneciu, până la Nehoiu sau la lacul Siriu. Traversând mai multe culmi de dealuri pustii, fără sate, fără șosele. Prin păduri, prin poieni, pe culmi dar și traversând câteva văi adânci. Pe imaginile din satelit observasem această zonă de ceva vreme și, analizând mai atent, mi-am dat seama că o traversare ar fi nu doar posibilă (în maxim 2 zile), dar și foarte interesantă! Așa că am rămas la această variantă.

De obicei, excursiile pe care le fac se desfășoară pe o culme. Marcată sau nu, împădurită sau nu, nu contează. Sigur, mai cobori o vale, mai urci înapoi pe culme, dar există mai tot timpul o culme pe care să o urmezi, care să fie un reper cât de cât clar – măcar pe hartă. Și care să îți ușureze un pic drumul, pentru că o culme nu prezintă de obicei prea mari diferențe de nivel.

Zona pe care voiam de data asta să o parcurg nu avea o culme lungă, pe care odată intrat, să o urmez până la Nehoiu. Era o zonă fragmentată de văi de râuri, de dealuri înăltuțe și uneori abrupte – aveam să aflu în această zi. De multe curbe și schimbări de direcție.

Nu cred ca există o hartă cu zona pe net, dar foarte util ar fi fost să printez pe zone, imaginile din satelit. M-am mulțumit să fac o poză cu zona finală, care mi se părea mai complicată puțin – să știu că am ceva în aparatul foto, în caz de nevoie.

Dar aveam de gând să urmez Nord – Est pe busolă și să trec pe unde reușesc mai ușor. Destinația: lacul Siriu sau Nehoiu (aflate aproape unul de altul).

…

Din Drajna de Sus am pornit un pic pe șoseaua ce merge spre satul Slon, dar imediat am urcat printr-o poiană pe culmea dealului din dreapta șoselei. De fapt ce deal, era mai mult un dâmb mai înalt. Pe care, îmi dau seama când ajung sus, mai fusesem. Recunosc lanul de porumb și un copac în care m-am cățărat când am fost cu surorile mele în vizită la cineva, aici în Drajna. Locul e bun însă pentru a îmi oferi o primă imagine de la fața locului spre direcția care mă interesa. Când vezi locurile în fața ta și nu doar pe hartă sau pe satelit, în general ele par mai mari. Distanțele mai lungi, dealurile mai înalte…

Dacă mai mergeam pe șosea câțiva kilometri, aș fi putut începe urcușul direct pe dealul mai înalt la care voiam să ajung, care se continua o vreme spre NE. Îmi dau seama că de aici va fi cam complicat, mai ales că mai sunt și curți de oameni. Așa că mă las deja spre valea din dreapta, pentru a traversa spre o altă culme, ce pare mai pustie.

Traversez un fir de apă, trec pe lângă 2 case și apoi pornesc pe un câmp cu flori în direcția care mă interesa. O femeie sapă la terenul cu porumb și, văzând norii de ploaie ce stau deasupra noastră o întreb retoric: “vă bucurați de ploaie, nu-i așa?”  “ – Păi cum să nu mă bucur?” Mă bucur și eu de ploaie când mă gândesc cât de bine face ea naturii și oamenilor. Dar sper totuși ca norii aceștia să îmi dea pace, măcar până ajung în vreo pădure.

Ajung la o stână, dar oile sunt plecate la deal – și cu ele și câinii. Câteva femei se miră că merg singur, dar îmi spun pe unde e mai ușor să traversez o nouă vale, ca să ajung pe o nouă culme, mai golașă. Aceea îmi pare o culme bună ca să o urmez mai mult, până în zona un pic mai înaltă.

Pare că vrea să picure, atmosfera e încarcată, iarba e umedă și caii de pe poiană se uită la mine cam ciudat. Eu deja sunt ud leoarcă, dar urcușul, deși accentuat, e scurt. Ies astfel pe culme, unde dau de un drum de căruță super frumos – cu priveliști! Acum mă simt parcă un pic mai în largul meu, că simt că nu mai pierd timpul rătăcind la nimereală după intrarea pe traseu – și am găsit în sfârșit o culme pe care să o urmez. M-am mișcat bine, am făcut doar 40 de minute până aici.

Momentan culmea merge spre nord – dar, ajungând la un vârf mai înalt, voi putea să fac dreapta pe o culme – pe care sper să mă mențin cât mai mult. Drumulețul e un pic acoperit de noroi, mai ales în zonele umbrite de copaci – unde formează un tunel frumos printre crengi.

Atmosfera e încărcată tare, de o umezeală care nu are nevoie să cadă din nori pentru a mă uda. Cerul e cenușiu, peisajele pot părea mohorâte – dar iarba verde și frunzele strălucesc datorita umezelii de pe ele.

Fac o scurtă pauza într-o zonă împădurită, să mănânc ceva. Cât stau pe loc, scot tricoul de pe mine. Mi-e mult mai cald fără el, pentru că era foarte ud. Am regretat că nu am plecat cu tricoul X-bionic. Un tricou mai tehnic e mult mai practic – dar am zis să nu-l “consum” pentru un traseu pe care-l credeam ușor și scurt. Departe de a fi așa, mi-am dat curând seama.

Urcând mai departe, întâlnesc o femeie cu niște oi. O întreb de traseu, știind că se va uita ciudat la mine dacă-i spun că vreau să ajung la Nehoiu. Îmi spune că nici mâine nu ajung acolo! Și că dacă vreau totuși să fac asta, trebuie sa urmez această culme muuult, până ajung în muntele Tătaru (??) – iar de acolo, coboară un drum care merge spre lacul Siriu…

Știu ce spune. Am fost în munții Tătaru și nu vreau să ajung acolo acum. Mi se pare că tanti mă trimite să ocolesc, poate pentru că nu realiza că daca traversezi 5 dealuri și 5 văi, poți ajunge la Nehoiu și mergând pe altă parte. Totuși, un alt lucru pe care mi-l spune mă pune pe gânduri. Îmi spune că în valea din dreapta, e satul Slon. Iar eu în direcția aceea voiam să merg. Și mi se părea imposibil ca satul Slon să fie acolo. Acesta trebuia să rămână mult în stânga, pe șoseaua pe care o părăsisem, pe aceeași vale cu Drajna. Verific busola și observ că intr-adevăr începusem să merg un pic spre vest, dar chiar și așa, mi se pare imposibil ca satul Slon să fie în valea din dreapta mea (est). Tanti insistă, că acolo s-a născut și stie locurile…

Plec mai departe cu același ritm rapid, până când ajung într-o poiană. Culmea continuă spre Nord-Vest un pic, urcând spre un vârf mai înalt dar împădurit. De la el as putea face dreapta pe o culme pe care o bănuiam (sau mi-o aminteam de pe imaginile din satelit), dar mi se pare că ocolesc prea mult spre vest, când eu ar trebui să merg spre nord-est. Așa că hotărăsc să cobor pe vreo potecă spre valea din dreapta. Trecusem deja de zona caselor, aș fi ieșit mai la capătul văii – iar de acolo puteam urca pe culmea următoare. Se văd în depărtare și alte culmi pe care, probabil, voi ajunge.

Am început să cobor, hotărât fiind că direcția este bună și că ori tanti nu știa ce spune, ori eu confundam satul Slon cu un alt sat. Am preferat să mă bazez pe calculele mele, nu pe spusele acelei femei. Ulterior am aflat că tanti habar nu avea ce spune, satul Slon nu era deloc în dreapta. Nici chiar în stânga, cum credeam eu, dar oricum – departe de zona prin care voiam eu să merg.

Coborârea prin pădure mă scoate în niște poieni frumoase, pustii. Zona se afla ascunsă între dealuri – și încercam să compar pădurile și poienile cu cele de pe dealurile din zona Slănicului, pe care le colindam în copilărie. Deși sunt multe asemănări, pentru că e vorba de același gen de dealuri, aici simțeam parcă izolarea față de restul lumii… Zonele acestea erau mult mai sălbatice, mai puțin umblate sau străbătute de drumuri, mai departe de așezări. Sau poate era doar o impresie, dată de faptul că nu știam zona. Poate cine știe, vara se umple și pe aici de oameni care strâng fânul sau culeg fructele.

Până să ajung în firul văii încerc să-mi iau puncte de reper pentru mai departe. Vreau să urc pe următoarea culme, pe care să o urmez spre nord. În loc să merg nord-est, am mers pe bucăți până aici: traversare de vale spre est, apoi mers pe culme spre nord… apoi iar spre est peste o vale, iar spre nord pe o culme…

În vale se aude o turmă de oi, pe care reușesc să o evit – ca să nu mai pierd timp strigând la câini. Reîncep urcușul pe culmea cea nouă. Și, dacă de coborât am coborât destul de abrupt, atunci și urcușul e cam la fel. Cel puțin până când reușesc să ies pe culme, într-o zonă cu crengi dese, prin care mă strecor cu grijă la geaca cea nouă.

Începe să picure chiar când ies într-o poiană mare – aflată la baza unui vârfuleț interesant. Încep să-l urc, iar spre dreapta pot să văd acum o nouă vale și deci, o nouă localitate. Înspre stânga văd și culmea de la care am coborât și valea pe care am traversat-o…

Da, știu, nu a fost o zi prea bună pentru poze…

Urcușul nu durează mult, iar de udat nu-mi fac griji – eram ud oricum! Nici geaca nu voiam să o pun pe  mine, că i-aș fi udat interiorul – așa ud era tricoul. E plăcut însă gândul că mă aflu pe-aici, că văd zone noi, că sunt deasupra satelor, din ce în ce mai departe de ele.

Drumuletul meu intră însă curând printr-o zonă împădurită, dar genul de pădure de deal, de foioase – cu poieni cu flori multe.

Găsesc și câțiva bolovani interesanți, rotunzi – niște trovanți semi-îngropați în solul argilos.

Urmez spre nord culmea aceasta, fără să mă mai gândesc să cobor o nouă vale ca să urc pe următoarea culme. Mi se părea că am rămas totuși prea aproape de sate, așa că trebuia să mai avansez și spre nord.  Ajung în zona un pic mai înaltă, așa că apar pe-aici și conifere, dar și mesteceni. Tare frumoasă pădurea pe-aici!

Ajuns aproape de capătul acestei culmi, știu că trebuie să fac dreapta. Aici găsesc însă o turmă de capre, dar și multe vaci. Zăresc imediat și stâna și încep să mă uit atent după câinii aferenți. Aș putea să ocolesc pe undeva și să intru pe direcția care mă interesa – văd vreo 2 variante.

Dar aș prefera să vorbesc puțin cu oamenii aflați în stână. Așa că mă apropii în liniște, atent să văd pe unde dorm câinii. Nu zăresc niciunul și reușesc să ajung la gardul din spatele stânei. Mă gândesc să trec în față, așa că traversez o mică vâlcea și dau să urc – dar imediat vad pe jos vreo 5 dulăi care dorm. Ups! Înapoi în spatele stânei!

Strig de două ori Bună Ziua și mai mulți oameni ies afară – inclusiv o femeie. Înainte să apuc să întreb ceva, femeia mă ceartă într-un mod bine intenționat pentru faptul că m-am apropiat de stână:

–          Să nu mai faci așa ceva niciodată, te omoară câinii pe-aici!

Da, cred și eu că pe munte, cele mai periculoase animale sunt câinii de stână.

Îi întreb mai întâi cum se cheamă localitatea pe deasupra căreia am trecut și aflu că e vorba de Nucșoara. Apoi, întrebare de baraj… cum ajung la Nehoiu? Întrebarea aceasta nu are de obicei rolul de a afla informații. Adică m-aș fi descurcat și fără să-mi spună ei. Dar are și rolul de a îți apropia oamenii pe care-i întâlnești. De a îi face să se simtă utili, devenind astfel mult mai prietenoși – lucru foarte util uneori.

Oamenii parcă se uită unii la alții, se uită ciudat la mine, se minunează… iar tanti îmi răspunde:

–          pai ții drumul ăsta la vale, ieși în sat, apoi ajungi la drumul principal, unde trec microbuze…

Ceilalți au înțeles însă că eu nu vreau prin sate, ci pe deasupra lor – așa că îmi oferă informații valoroase. Că ajung mai întâi deasupra satului Bătrâni, apoi Starchiojd, sau alte localități pe care deja le-am uitat. A fost plăcut să aud niște denumiri locale. Mai ziceau ei parcă si de vreun vârf, dar l-am uitat.

Ca să nu mă mănânce câinii, unul din băieți ia un băț în mână și urcă până mai sus cu mine, să-mi arate și pe unde să merg. E o pantă cu arbori rupți, multe cioturi de mesteceni pe-aici – dar și peisajele se deschid – spre Clăbucetul Măneciului (stanga) și Vârful lui Crai (centru).

Întreb de urși, de lupi, iar răspunsul e ca peste tot: da, mai vin… sunt mulți lupi pe-aici. Aflu astfel și că la stână trăiesc, conform spuselor acestui băiat, 25 de câini!! Cei 5 pe care i-am văzut erau legați, nu știu unde erau ceilalți 20. Oricum, o fi pepinieră de câini, că dacă lupii omoară mereu din ei, să ai de unde să înlocuiești. Mai îmi spune și că un cioban a fost omorât anul trecut de urs, lucru care nu mă sperie absolut deloc. Chiar dacă o fi adevărat, sigur asta s-a întâmplat în circumstanțe în care eu nu mă voi afla – pentru că știu să le evit.

Terminăm de urcat panta asta abruptă și ajungem pe o culme. De aici îmi explică pe unde să merg, orientativ așa, apoi el coboară înapoi la stână. Am calculat împreună că s-ar mai face 5-6 ore până în Nehoiu. Era în jur de ora 14 – teoretic aș fi putut să ajung la Nehoiu în felul ăsta. Dar nu mă interesa deloc să fac asta. În schimb mă interesa foarte, foarte mult un alt lucru: să pun cortul într-o poiană pe care am zarit-o din satelit, undeva deasupra de barajul lacului Siriu. De-acolo aș fi avut priveliști fantastice, mă gândeam. Așa că asta a fost una din principalele motivații care m-au făcut să merg mai departe.

Faptul că în direcția mea mai este o stână, mă face să merg în continuare destul de atent. Dar stâna e pe dreapta, mai jos, nu am treabă cu ea. Aud doar turma pe undeva, nu prea departe – așa că bag viteză să nu cumva să fiu văzut de câini.

Ajung într-o poiană frumoasă, unde găsesc un mic lăculeț aflat sub niște copaci. Tare frumos locul, dar atmosfera asta de ploaie întunecă parcă totul…

Ieșit astfel pe o nouă culme, hotărăsc să mă opresc să mănânc ceva. Nu prea mâncasem mare lucru și era deja ora 14.30.

Stă să plouă, e un pic de vânt – așa că scot tricoul, să-mi fie mai cald. Am pus windstopper-ul pe deasupra. Știți vorba aia, că-i tricoul atât de ud că poți să-l storci… Ei bine, chiar am făcut asta. Si cu buff-ul de pe cap dar și cu tricoul. Erau super îmbibate cu apă. Atât de îmbibate că nu mai aveau putere să absoarbă – a trebuit să le storc să-și mai revină.

Nu plouase, eram ud pentru că am mers foarte repede, iar aerul era umed – am transpirat foarte mult. Mi-era un pic teamă de momentul în care voi fi nevoit să pun iar tricoul pe mine – dar nu voiam să recurg la tricoul de schimb deja.

Momentan însă mă bucur de liniște. De locul în care mă aflu. De aventura în care am pornit – și care prinde contur tot mai mult. Devine realitate pe măsură ce avansez. Capătă dimensiune, încep să o înțeleg mai bine, să-mi dau seama ce presupune.

Tare plăcute aceste momente de liniște în singurătatea naturii – în zone pe care să nu le cunoști, despre care să nu știi mare lucru. Nu știi ce urmează, dar poți anticipa că va fi greu și frumos în același timp – și recunoști sentimentul deja instalat în tine, acela care-ți dictează să mergi mai departe – dar te și face să te concentrezi pe ce trebuie făcut pentru a reuși.

E plin de mesteceni în jur, dar pe lângă ei reușesc să văd și următorul punct la care trebuie să ajung. Un vârf golaș, pe care mi-l amintesc de pe imaginile din satelit. De el mă desparte o vale cam mare, dar eu sper să găsesc o trecere mai lină, o culme care să meargă un pic ocolit, spre stânga și să ajungă la el.

Dacă până acum am tot mers pe mai multe culmi secundare, acum am ajuns pe culmea în care acestea ajungeau. Adică dincolo de această culme, spre nord, este vale. Așa că trebuie să încep să merg spre est – nord est de fapt, încercând să mă mențin cât mai pe sus, pe culme.

Fragmentarea terenului va face asta să fie foarte dificil, pentru că de fapt nu existo o culme de urmat – ci doar, cel mult, câte-o șa mai înaltă între culmile pe care vreau să merg.

Pun cu strângere de inimă tricoul ud pe mine și bag viteză, ca să mă încălzesc. S-a creat un instinct pe care îl ador, acela de a simți direcția corectă, de a merge atât de natural mai departe, deși nu ai mai fost niciodată pe acolo și nu e nimic (artificial) care să te ajute. Doar indiciile naturii, configurația terenului.

Potecuța merge momentan în direcția care mă interesează și iese pe o culme de unde am priveliști frumoase. Mi se pare că sunt prea aproape de Vârful lui Crai sau de Clăbucetul Măneciului, dar am reușit să văd și niște culmi învăluite de nori, pe care le-am identificat ca fiind masivul Siriu – așa că asta m-a mai încurajat.

Două puncte de reper sunt mai bune decât unul singur, că poți forma un triunghi din cele 3 puncte (incluzând și cel în care te afli) și ai astfel o poziție mult mai clară pe harta mentală. Siriul a fost cel mai bun punct de reper, ca știam cam cum vine așezată culmea Monteoru față de el – și acolo voiam și eu să ajung.

În stânga, spre nord adică, e pustiu. Văile și culmile duc spre munte, arată foarte sălbatic – chiar dacă probabil sunt ceva drumuri forestiere pe văi. Pe-acolo e de mers cu bicicleta. Spre dreapta însă văd satele pe deasupra cărora merg și pe care le-am tot ocolit pe la capătul văilor.

Necunoscând prea bine zona, mi-e greu acum, când mă uit pe poze, să mai îmi dau seama în ce direcție sunt făcute unele din ele. În unele imagini apar repere clare, un sat sau Clăbucetul Măneciului – dar în altele, culmile îmi crează confuzie. Dar arată foarte frumos, mai ales dacă te gândești că așa am mers și eu – la nimereală, din culme în culme.

Bine, nu chiar la nimereală. Am încercat să găsesc variantele cele mai bune pentru a avansa. Momentan însă încep să cred că am greșit ceva. Poteca pe care mă aflu este pe o culme îngustă, frumoasă, dar începe să coboare mult, prin pădure. Știu că trebuie să cobor mai întâi, pentru a urca apoi spre vârful acela golaș. Dar parcă această coborâre devine prea abruptă…

Când ești în pădure, chiar și pe o culme, e tare greu să te orientezi. Dacă ai greșit ceva, nu prea ai alte repere care să te ajute. Poți încerca cel mult să vezi printre copaci o culme paralelă, eventual mai înaltă. Sau poți intui cumva o șa – deși e vorba mai mult de speranță în cazul ăsta, că speri să nu fie vorba de o coborâre până în firul râului (maximă adică) ci doar până într-o șa, de unde să ai mai puțin de urcat mai departe. Lipsa hărții își spune cuvântul. Nu am ce să fac, încep să cobor un pic dezamagit, crezând că exista prin stânga o variantă mai bună, dar pe care am ratat-o.

Ulterior am constatat că nu exista o variantă mai bună. Aș fi putut să ocolesc pe stânga destul de mult, poate nu coboram la fel de abrupt, dar o legătură cu vârful din față nu exista. Am mers pe cea mai scurtă variantă – chiar dacă ea m-a făcut inevitabil să cobor în firul văii.

Nu știu cum se cheama această vale, dar acum pe satelit văd că pe ea se află satul Bătrâni, dar undeva mai departe, spre dreapta. De fapt  îl văzusem de sus. În vale se aud oameni, drujbe, un excavator – vreau să evit o astfel de întâlnire. Coborârea devine incredibil de abruptă – fac un efort să stau în picioare pe această pantă – dar cobor destul de rapid, făcând mici serpentine pe imitațiile de potecuțe de animale.

Ajung la râu și, deși nu îndraznesc să beau din el, mă opresc un pic să îmi dau cu apa pe față și pe gât. Mă simțeam plin de praf și foarte umed, nu strică să mai cureți un pic corpul (eviți astfel să apară diverse iritații).

Deși spre stânga pare că valea se continuă destul de mult, pe-aici ea e destul de pustie. Pare că am ieșit la capătul unui drum, văd gardul de la probabil ultima casă de pe vale. Prin jur zăresc tot felul de trovanți, bolovani mari și interesanți.

Nu stau mult și pornesc mai departe, în urcare. Știu că am un urcuș mare de făcut, practic… trebuie să urc tot ce am coborât – dar pe culmea opusă. Grea încercare. M-a ajutat tare mult faptul că am avut la mine 2 litri de socată cu lămâie, făcută de mine cu o zi înainte. Era incredibil de bună! Aș fi băut în continuu! Mult mai energizantă decât apa chioară, pe care oricum nu o găseam.

Urcușul e prin pădure și reușesc să mă înscriu pe o muchie destul de îngustă, care urcă abrupt. Apar și stânci pe-aici și câștig repede altitudine, dar urcușul e epuizant. Mă opresc câte 3-5 secunde, apoi împing iar în bețe. Mi-e gândul doar la limonada cu soc pe care o am în spate. Poate m-am și oprit să iau o gură. O folosesc cu economie, dar ajută faptul că țin sucul mai mult timp în gură înainte să înghit. Ajută să-l plimbi prin gură 10 secunde. Cel puțin urcușul îmi e motivat de ieșirea la lumină pe un vârf ce se anunța frumos.

Când ajung într-o primă zonă mai lină, dau de niște stânci mari, care-mi amintesc de excursia pe la așezările rupestre din munții Buzăului. Arată foarte asemănător așa că inspectez un pic bolovanii, în căutare de inscripții ciudate.

Cine știe câte secrete or fi și pe-aici. Locurile asta îmi indică, dar îmi amintesc rapid că nu sunt totuși chiar așa departe de sate, sigur au trecut mulți oameni pe-aici înainte.

De-acum poteca merge mai lin, pe marginea unei văi abrupte, dar tot în urcare. Văd astfel zona în care coborâsem înainte și-mi dau seama că nu exista o culme mai directă, mai lină, care să lege acest vârf de cel la care fusesem înainte.

Sper să nu mai fie mult și să ies în poiană. Trec pe lângă vreo două observatoare de vânătoare, printr-o poiană verde și apoi zăresc ultimul urcuș. Uneori te mai păcălește muntele, dar alteori îți dai seama când urmează să ieși acolo unde așteptai să ieși.

Poiana e mare și plină de mesteceni pe margine. Vârful e un pic mai încolo și pornesc spre el prin poiană, dar mă opresc când văd o turmă de vaci că trece prin zonă. Aș fi vrut să vorbesc cu cineva, să mai întreb de traseu, dar am preferat să evit câinii.

Vacile au coborât, iar eu am urcat la vârf pe la marginea pădurii, să nu fiu văzut. În depărtare norii sunt parcă mai negri decât până acum…

Dar unde sunt eu iese soarele! Da, după atâta nor și umezeală, am parte de un soare bun – chiar dacă este cu porția. Așa că dau rucsacul și tricoul jos și mă bucur de căldurică și de depărtari.

Tare frumos vârful, despre care cred că se cheama vf Zmeuret.

Am mers cam 5 ore și ceva până aici. Dar ce ore! Câte urcușuri și coborâșuri, de câte ori am avut senzația că am greșit ceva, că ocolesc prea mult – și de câte ori m-am bucurat când constatam că sunt încă bine pe traseu…

Pe acest vârf ar trebui în mod normal să închei prima zi a acestui traseu. Din câte am calculat, este cam la jumătatea distanței – dar atunci aveam impresia că de la el nu mai am așa mult. Mi se părea că mai am de coborât doar o vale mare, după care urmează ultimul urcuș, pe culmea Monteoru. Așa că încă păstram în gând ideea de a pune cortul deasupra lacului Siriu. Dacă eram însă cu cineva, sau dacă era o tură organizată pe carpați, aș fi gândit-o altfel. Acesta era locul de campat. Pentru că oricum nu am fi ajuns atât de devreme la el – că nu am fi mers ca disperații, cu gând să facem traseu de 2 zile într-o singură zi.

Am stat aici cred jumătate de oră, a fost a doua pauză pe ziua de azi. Tare plăcută – dar și continuarea va fi interesantă. Trebuie să găsesc traversarea spre culmea următoare – iar vârful pe care mă aflu este împădurit în acea direcție – așa că nu văd ce urmează.

Găsesc totuși o potecuță care coboară, la început abrupt. Din fericire, ea se înscrie pe o culme ce face un pic stânga, o muchie destul de îngustă – așa cum au fost și altele până acum. Tare frumoase porțiunile astea prin pădure, chiar dacă-s mai greu de pozat. Printr-o spărtură între crengi reușesc să văd următorul vârf la care trebuie să ajung – și am impresia că am destul de coborât și urcat până acolo – dar cel puțin știu astfel că voi mai avea parte și de poieni.

Culmea de fapt e bună de data asta. După o coborâre abruptă, ies la lumină într-o șa – și îmi dau seama că nu am coborât chiar așa mult și nici nu voi avea de urcat prea mult. Aici dau și de un drumuleț iar pământul pare argilos, surpat…

Spre dreapta valea e destul de largă și abruptă – cu satele mai departe. Mă gândesc uneori cum o fi fost să copilărești pe-aici – să umbli pe dealurile astea – și nu pe cele din zona Slănicului. Dimensiunea acestei zone este mai mare, e o suprafață mare acoperită de păduri și poieni, de locuri sălbatice. Se vede bine de-aici și Clăbucetul Măneciului (stânga imaginii) dar și Vârful lui Crai, din munții Tătaru. În sfârșit parcă m-am mai depărtat de ele!

Reîncep urcușul, de data asta printr-o frumoasă pădure de mesteacăn. Chiar mă întrebase cineva dacă am găsit pe undeva păduri de mesteceni – și nu prea știam. Pe Clăbucetul Măneciului doar și în zona lacului Măneciu…  Dar și pe dealurile astea e plin de mesteceni – iar aici e chiar o pădure!

După ce ies iar în poiană, pot să văd în urmă vârful de la care am coborât. Aceste două vârfuri au fost cele mai înalte de până acum, de pe traseu – dar au avut și poieni frumoase, cu priveliști.

Pe acest vârf, poiana se continuă puțin în direcția mea, unde găsesc și o construcție măricică dar dărăpănată. Dincolo de ea văd niște culmi înăltuțe – așa că încerc să-mi iau puncte de reper. Cam acolo ar trebui să ajung, aceea trebuie să fie ultima culme. Nu știu pe unde voi urca pe ea, dar am să încerc să ies cât mai în stânga, adică mai departe de sate, mai spre capătul văii.

Privind însă spre satele din valea dinspre sud, spre Starchiojd, mi se pare că reușesc să-mi dau seama de configurația terenului. Văd cum șoseaua face o curbă mare spre dreapta – iar din acea curbă, o vale importantă merge spre stânga – spre nord. Recunosc locul, am trecut cu microbuzul pe-acolo de mai multe ori. Și mă gândesc că aceea este valea care mă desparte de culmea Monteoru – culmea finală. Sunt aproape de ea. Înseamnă că trebuie doar să cobor în ea, eventual cât mai aproape de capătul ei, apoi să urc dincolo. Bun!

M-a ajutat să simt că sunt atât de aproape de culmea finală, chiar dacă începeam să mă îndoiesc că voi ajunge până la acel loc de cort pe care-l voiam. Era ora 17.30, mersesem foarte mult pana aici.

Reintru în pădure, care e parcă mai întunecoasă pe-aici. Poate din cauza norilor. În partea dreaptă e o vale abruptă, iar în stânga ar fi o poiană mare, dar acolo se aude o turmă de oi, așa că vreau să o evit. Rămân cât pot pe culme, iar aceasta coboară ușurel spre nord.

Parcă nu există o potecă, merg pe unde pot și curând culmea se îngustează și începe să coboare mai abrupt. Mă opresc. Verific busola, fac ochii mici să văd ceva printre crengi – dar mare lucru nu reușesc. Aveam impresia că exista o culme mai lungă pe care aș putea să o urmez, destul de lin, până în firul văii. Așa că trec la nimereala spre stânga, pentru a intra pe o nouă culme.

E atât de sălbatic pe-aici! Dau de un șanț mare, natural, pe unde găsesc și un firicel de apă. Umplu o sticlă de 0.5, să am o provizie, că limonada era pe sfârșite.

Merg pe această culme o vreme, dar și asta devine ciudată – așa că mai fac câteva traversări stânga – dreapta, încercând să păstrez direcția dar și să merg pe unde e mai ușor. Tare frumoasă această porțiune, am simțit tare plăcut mersul acesta, fără grijă printr-o pădure neumblată, despre care puteam să mă întreb unde mă va duce.

Ăsta a fost poate unul din lucrurile cele mai frumoase ale acestei excursii, că nu știam niciodată ce urmează – ce voi găsi în valea de sub mine, sau pe culmea pe care o voi urca apoi. Față de alte excursii, în care puteam să știu cu ajutorul hărții măcar configurația terenului, acum și asta era un mister – și a fost foarte, foarte plăcut și interesant să descopăr, să încerc să simt curbele, denivelările, să mă las purtat de cea mai naturală variantă, pentru a ajunge unde voiam.

Când ajung în primul drumuleț forestier simt parcă o apropiere de oameni – un gând plăcut – dar de data asta… parcă mai intens e sentimentul că se termină ceva frumos, sălbatic – ce nu voiam să se termine. Nu-i nimic, n-am terminat tot traseul.

După vreo 40 de minute de coborât “la nimereală” ajung în drumul principal de pe vale – un drum forestier mai important – dar unde nu găsesc pe nimeni. Râul e mai mare decât credeam (cred ca e vorba de Bâsca Chiojdului – sau un brat al acestui rau) și-mi va fi greu să-l traversez, dacă nu găsesc un pod. Oricum, trebuie să urc pe culmile de vizavi – dar, mă gândesc eu, mai prin stânga e mai bine. Asta și pentru că spre stânga trebuie să fie capătul văii – deci apa va fi mai mică, dar și drumul va fi mai sus (nu voi avea o diferență așa mare de nivel de urcat). Așa că fac stânga pe drum. Nu prea mult însă. Îmi dau seama că drumul și valea sunt mai lungi decât credeam, așa că trebuie să traversez mai repede.

Zăresc un mic dig pe care aș putea să trec, așa că ajung lângă el. Aici iese și soarele și mă opresc să mă spăl puțin, dar și să beau puțină limonadă cu soc. Ce tură! Deja simțeam că am mers enorm de mult, am urcat atâtea culmi – iar acum… deși începeam să mă simt epuizat, mai aveam în față un ultim obstacol. Cel mai mare urcuș pe ziua de azi. Care începe direct abrupt, sălbatic, dincolo de acest mic zid de ciment, pe care voi traversa.

Încă o dată ajunsesem într-o vale importantă, cu drum – pe care dacă l-aș fi urmat spre dreapta, aș fi putut ajunge într-un sat – unde să scap de grija nopții ce se apropia. Știind că vine seara curând, încerc să scurtez pauza cea bună de pe malul apei și pornesc totuși mai departe.

Să intru în pădure a fost greu la început, malul era abrupt și pământos, a trebuit să mă ajut cu mâinile să pot urca. Dar apoi am ajuns repede într-un drumuleț frumos, care urcă. O bucurie! Parcă nu mai aveam chef să urc chiar la nimereală, că asta îți îngreunează mersul. Așa că urc de-acum pe acest drumuleț, care sper să mă ducă în culme.

Curând ajung la o zonă cu poieni, unde bate un soare puternic. Sunt transpirat și parcă mi-e mai bine pe la umbră – ceea ce e ciudat. Toată ziua mi-am dorit puțin soare, iar acum mi se pare că el e prea puternic. Ciudat tare organismul uman, cum vrea el condiții ideale pe care rar le întâlnești. Așa că măcar psihic încerc să apreciez aceste raze calde.

Aveam în aparat o poză făcută după imaginile din satelit cu această zonă. Neștiind sigur unde mă aflu, mi-a fost greu să mă folosesc de acea imagine – oricum destul de mică. Dar vedeam și acolo niște poieni, așa că eram încrezător. Urma să ajung în culmea principală, de unde să fac stânga.

A fost un urcuș foarte frumos, dar făcut din ce în ce mai mult la limita puterilor. Îmi simțeam mușchii de la mâini la fel de solicitați ca cei de la picioare – pentru că împingeam cu forță în bețe. Nu era confortabil, dar mă bucura să constat acest efort, pentru că îl consideram benefic pentru corp. Rucsacul avea în jur de 10 kg, destul de ușor. Noroc cu sacul de vară și cortul de 1kg.

Știam că e vorba de un urcuș lung, dar parcă nu se mai termină! La un moment dat urcușul devine mai abrupt – semn că mă apropii de culme, mă gândesc. În partea dreaptă, în vale, zăresc o căsuță într-o poiană. Mă surprinde să văd asta, pare o stână părăsită. Mă gândesc o clipă că aș putea coborî acolo, să închei astfel ziua. E ora 19.30. Hai că mai pot! Mai am lumină! Cred că în imagine se vede exact culmea pe care am urcat până aici, iar în spate, spre stânga, culmile pe care am coborât spre firul văii.

Ajung într-un fel de culme, dar ea se continuă tot spre înainte, ușor spre dreapta – nicidecum spre stânga. Mă gândesc că nu am intrat încă în culmea principală. Mai urc, că spre stânga nu văd nicio culme.

Zăresc și marcaje forestiere, ar putea fi utile. Ajung la un vârfuleț și de-aici trebuie să cobor într-o șa. Încep să simt că ceva nu e bine. Mă chinui să traversez niște copaci căzuți în calea mea și reiau apoi urcușul. Muchia are vale în ambele părți, destul de abruptă. Direcția nu e prea bună, dar încă sper. Ce altceva aș putea face, doar nu reușesc să văd nimic care să mă ajute la orientare. Atâta timp cât încă sunt în urcare, e semn bun.

Un urcuș mai abrupt mă scoate la un vârf înghesuit, îngust, dar cu puțină poiană pe el. Insuficient spațiu deschis ca să văd ceva, să mă pot orienta. Culorile calde ale apusului luminează crengile – și-mi pare rău într-un fel că nu sunt într-un loc mai deschis, să pot poza asta. Și-apoi… orientează-te dacă poți!

În schimb îmi dau seama că de aici nu mai pot avansa spre est, ci doar spre sud. Asta nu-i bine! Eu trebuia să merg spre nord!

Situația începe să devină frustrantă, nu se poate chiar acum să nu reușesc să găsesc continuarea, când mai am o oră de lumină și un strop de energie – și aia parcă second hand. Spre est valea e incredibil de abruptă și de adâncă! Mă gândesc că aici aș ieși în valea Nehoiu, în centrul arcului de cerc pe care culmea Monteoru îl descrie. Dacă aș coborî acolo, ar însemna să renunț la varianta cu lacul.

Mi-e destul de clar că nu voi ajunge la poiana aceea frumoasă, unde voiam să pun cortul. Dar ce să fac? Să pun cortul pe vârfulețul acesta? Pare o nebunie! Nici măcar nu e loc drept suficient! Și sunt cu un cort atât de mic! Plus că parcă nu am chef chiar de un loc așa sălbatic, fără priveliști.

Mă gândeam și la faptul că a doua zi voiam să fiu cât mai repede la Nehoiu, așa că nu ar fi stricat să fiu mai aproape. Reușesc să mă abțin din a merge spre sud – deși era cam singura direcție în care m-aș fi putut strecura. Fac cale întoarsă, frustrant, dar măcar nu mai urc înapoi pe acest vârfuleț (coborâsem spre sud în inspecție). Merg pe sub el, tăind panta abruptă acoperită de frunze uscate. Ies astfel cu greu înapoi în culmea pe care venisem. Mă gândesc să mă îndrept spre căsuța pe care o văzusem, dar stau atent după o eventuală continuare spre nord.

E tot mai târziu, sunt tot mai epuizat, nici măcar nu îmi păsa parcă așa mult de faptul că mă prinde noaptea în pădure. Eram fixat pe ideea de a găsi continuarea! Și găsesc ceva. O culme îngustă, ca mai toate pe care am mers – care se continuă spre nord. E și o potecuță pe ea, așa că pornesc într-acolo. Dacă se blochează, am timp să mă întorc la căsuța din poiană – deși asta mi s-ar părea o mare pierdere de timp și… într-un fel… un abandon.

Ies într-un punct de unde am vizibilitate spre nord. Văd culmi fără număr, dar nicio legătură cu ele. Configurația terenului mă face să cred că acolo trebuia să fiu, dar mă miră că nu am găsit o legătură clară pentru a ajunge acolo. Din satelit așa îmi amintesc că se vedea – trebuia să fie o culme mare, clară cât de cât.

E așa abrupt totul! Cine a mai văzut dealuri atât de abrupte? Nu aș putea să cobor în acea direcție pe aici, așa că mai merg un pic pe muchie spre est. Începe să coboare…

Enervant… nu vreau să mă mai întorc spre căsuță, dar nici continuarea nu o găsesc. Așa cum începusem să-mi dau seama, voi fi nevoit să cobor la nimereală, abrupt, spre firul văii. Care vale… nu eram sigur. Nu-i nimic. Măcar să ajung pe lumină acolo. Voi fi aproape de sat, voi putea pune cortul pe vreo poiană fără animale. Frustrant. Frustrant că s-a întâmplat chiar acum, la finalul zilei. Nu am greșit până acum deloc, oare chiar așa complicat a fost totul aici?

Încep coborârea. Una din cele mai abrupte pante pe care am coborât. În plus, presărată cu pietre mari și ceva zone nisipoase, pe care le evit intrând mai adânc în pădure. Încep să mă doară mușchii în mod ciudat. Ca și când picioarele nu mai știau ce înseamnă să cobori, erau fixate pe urcare. Nu mai coborâsem de ceva vreme și acum asta se simțea deranjant.

Mă țin de toți copăceii, cobor pe niște stânci mari și am timp să mă uit în treacăt și după inscripții ciudate. Începe să-mi placă pe aici. De fapt sigur că locul îmi place, e genial să cobori la nimereală prin astfel de zone abrupte. Să nu știi peste ce vei da, cât vei fi nevoit să ocolești, ce urs vei trezi când vei călca lângă bârlogul lui. Iar faptul că în curând se va întuneca nu mă sperie, nu mai contează. Jos e un drum mai mare, voi fi aproape de case, pot coborî și cu frontala dacă e nevoie, cert e că voi ajunge la acel drum!

Foarte intensă această coborâre. Plină de gânduri și sentimente contradictorii, mai ales că venea atât de rapid după un urcuș lung. Adică… am urcat atât doar ca să cobor în partea cealaltă? Mi se părea așa o pierdere… o risipă de energie – dar făcea parte din traseul meu cumva. Urcușul cel puțin. Coborârea nu. Mi-am dat seama însă că aș putea reintra a doua zi în traseul corect, mai de-a dreptul – direct spre lac cumva. Voi vedea. Momentan ajung la un drum și la o casă în construcție, aflată destul de în pustiu, înconjurată de pădure. Sunt oameni mulți aici, muncitori, care se miră să mă vadă ieșind din pădure la ora asta. Era trecut de ora 21.

Când află că vin tocmai de la Drajna, pe jos, reacțiile sunt care mai de care mai interesante. “Eu si până la magazinul de la colt merg cu masina”. Sau păreri nefondate referitoare la urși și alte animale. Unul din ei însă, șeful lor, un om care a terminat Facultatea de Drept la București, e interesat să afle mai multe. Așa că stăm un pic de vorbă și îmi oferă o cutie de suc de roșii – care a fost poate cel mai bun lucru pe care l-am mâncat/băut în această zi. Exceptând socata făcută de mine, desigur.

Ei se pregăteau să plece, dar mă invită să-mi întind izoprenul și sacul în una din camerele în construcție, recent văruite – ca să nu mai pun cortul pe-aici pe la marginea pădurii. O ofertă plăcută, pe care nu o refuz.

Partea cea mai interesantă a fost că am aflat detalii despre traseul meu! Nu am ajuns unde credeam, ci… cu o vale mai înainte! Nehoiu e dincolo de culmea următoare, ceea ce mă surprinde și mă bucură în același timp! Am calculat greșit, ultimul urcuș pe care l-am făcut nu era pe ultima culme! Abia de-aici urmează ultima culme, Monteoru! Deci nu am greșit nimic! Am mers exact cum trebuia, cum se putea merge – doar că aveam impresia că sunt în altă parte și asta a dus la toată confuzia și frustrarea de a nu găsi continuarea acolo sus, pe culme. Nu exista o continuare! Trebuia mers mai departe așa cum am făcut-o: coborând în această vale, apoi, a doua zi, urcând mai departe!

Foarte tare! Mi-a revenit optimismul, acum că mi-am dat seama că am șanse să duc traseul la bun sfârșit. Și, după ce rămân singur la marginea pădurii, ascultând râul și o cucuvea, simt iarăși bucuria acestei aventuri dar și sentimentul plăcut că am reușit să ajung până aici.

Rămâne frustrarea că, neavând harta la mine, am urcat “degeaba” toată culmea pe care o urcasem mai devreme – pe care o puteam ocoli pe la capăt dacă mergeam 1 km mai la vale pe drum. O ocoleam, apoi intram pe un alt drum și ieșeam fix aici unde am ieșit – dar mergând doar 2 km pe drum, nu atâta urcare prin pădure și coborâre abruptă. Au fost însă foarte atractive și ele, poate cea mai intensă parte a traseului.

Am regretat că nu am la mine suprasacul, că totul era murdar de var pe podeaua pe care am dormit – dar n-a mai contat. Am dormit foarte bine, cu gândul la tot ce-a fost, retrăind în minte traseul, cu repezitorul – dar gândindu-mă și la continuarea de a doua zi.

…

A doua zi am plecat pe la 7, urmărind indicațiile celor de acolo. Mai întâi traversez podul ca să intru în drumul principal.

Am fost surprins să văd pe drumul principal de pe vale și două marcaje, despre care nu știu nimic (BA si PR). Eu părăsesc însă valea principală și fac dreapta pe una secundară, pe valea Priseaca Mare. Eram aproape sigur că am identificat-o pe imaginea din satelit pe care o aveam în aparat – și pe care am analizat-o intens înainte să adorm.

Uneori mi-ar fi atât de util un ochi aflat deasupra mea… ca un… satelit. Hei, dar asta face gps-ul! Îti arată unde te afli în acel moment. Foarte util într-adevăr! Nu mi-ar fi stricat deloc. Altfel mergi mai departe când știi unde te afli. Dacă nu știi, mergi mai departe orbește uneori, poți urca degeaba o culme care nu te duce nicăieri. Ei, dar eu aveam o presimțire bună în privința acestei văi dintre munți – pe care găsesc și un izvor amenajat, numai bun pentru reumplut sticlele.

În urmă zăresc dincolo de drum culmile de la care coborâsem în seara precedentă. Cred că sunt chiar cele două vârfulețe la care ajunsesem, în dreapta fiind cel de la care am început coborârea abruptă.

E superbă această dimineață! E soare, care, deși ajunge mai greu în valea unde mă aflu, mă bucură oricum. Iarba e umedă și strălucește, râul cântă, pădurea la fel… E atât de frumos să fii în natură! Chiar și lângă un drum forestier, dacă ești deschis să primești în tine ce-i în jur, poți simți multă bucurie pentru că te afli acolo. Pentru mine era un plus locul unde mă aflam, ca parte a aventurii mele…

La un moment dat fac stânga pe o altă vale secundară, unde e și un drumuleț. Sper să fie o scurtătură, căci drumul principal mergea mult pe vale, nu prea urca.

Nu eram sigur dacă voi reuși să merg bine mai departe, ca și până acum. Dar am început urcușul abrupt spre dreapta. Un picior secundar mă gândeam, care mă va duce pe culmea Monteoru. Pădurea de fag e tare frumoasă, luminoasă, iar culmea se conturează tot mai bine.

Curând ies la lumină și am o surpriză mare: un drum forestier luminos, care traversează culmea din partea din care veneam eu, spre cealaltă. E clar, ăsta-i drumul care duce spre Nehoiu, mă gândesc. De el îmi spuseseră oamenii, că ajunge într-o poiană mare, apoi de-acolo pot coborî spre Nehoiu.

În zonă găsesc și un cort mare, montat probabil permanent într-un spațiu înconjurat cu gard.

Mi se pare o reușită că am găsit acest drum și îl urmez, dornic să văd în partea cealaltă. Din păcate e greu să vezi ceva care să te ajute, că ești între copaci. Drumul nu merge pe culme, ci intră pe curbă de nivel pe sub ea. M-am gândit să urc spre stânga, prin pădure, la nimereală ca și până aici. Dar drumul era prea frumos, prea lin, prea mergea în direcția pe care o credeam corectă. Așa că îl urmez.

Spre dreapta reușesc să văd ceva culmi împădurite și mi se pare că am ieșit într-o zonă foarte întortocheată și pustie. Cum să nu-ți placă astfel de zone? Totuși, ele îngreunează înaintarea.

Drumul merge mult pe curbă de nivel, face și curbe și am speranțe că, după ce ocolește câteva picioare de deal, mă va scoate în culmea culmilor – aceea pe care trebuie să fac stânga. Am ajuns într-un fel de intersecție, unde mă opresc într-o poieniță să mă usuc puțin la soare.

Nu mi-am dat seama atunci, dar acela era un loc cheie. Era ultimul loc din care puteam să intru pe culmea corectă, spre stânga. De acolo drumul meu începea să meargă prea  mult spre dreapta, dar nu mi-am dat seama, nu știu de ce. Eram prea captivat de cât de frumos mi se părea totul.

Sau mă gândeam că încă nu am ajuns în culmea principală, de unde trebuie făcut stânga. De fapt puteam face stânga oricând și ar fi fost mai bine – dar aș fi avut mai mult de urcat. Am avut de învățat din asta, dar momentan nu știam în ce situație mă aflu. Drumul era încă foarte clar și nu cobora în vreo vale, așa că nu aveam motive să mă îndoiesc de el. Mai ales că reușisem să zăresc o culme mai înaltă, cu poiană – și simțeam că acolo mă va duce și drumul. Cred că am uitat să văd pe busolă în ce direcție este acea poiană, poate mi-aș fi dat seama că deviez prea mult spre sud-est.

Am mers mai departe, cu ceva urcușuri sau coborâri, dar mereu pe drumulețul noroios și, de la o vreme, cam întunecat de umbra brazilor. Astfel, după 2 ore de când am plecat de la drumul principal, am ajuns în poiana de care-mi spuneau oamenii.

Las rucsacul pe iarbă și încerc să mă sui într-un punct mai înalt, să văd mai bine în jur. E atât de deschis peisajul, dar cu toate astea, e foarte greu să mă orientez. Nu recunosc nimic în jur, iar spre nord, direcția care mă interesa, copacii îmi blochează vederea.

Poiana e destul de plată, dar văd sate într-o parte, văi mari, culmi o mulțime… foarte ciudat mi se pare peisajul, pentru că nu-mi dau seama care mai exact este culmea Monteoru. A fost atât de ciudat să nu pot recunoaște nicio culme, niciun semn… Mă uitam după masivul Podu Calului, după o coadă de lac Siriu, dupa vreun semn… Nimic cunoscut!

Privind însă în urma, spre direcția din care am venit, încep să mă lămuresc. Culmea a rămas acolo. Am mers pe ea, dar în direcție inversă. În loc să fac stânga și să merg spre nord, drumul m-a păcălit și m-a dus spre sud. Nu trebuia să ajung la această poiană, dacă voiam să merg spre lacul Siriu. Pentru Nehoiu da, am mers bine. Dar eu voiam să văd și lacul…

Am rămas un pic șocat să-mi dau seama că am mers total invers. Adica pe această porțiune aș fi mers dacă făceam traseul cu pornire din Nehoiu – arcul acela de cerc de care ziceam. Aceasta era partea lui sudică.

Ei, ce-i de făcut? Aș putea să mă întorc cam o ora pe drumul pe care am venit și să intru pe direcția corectă – apoi să mai merg vreo 3 ore pe culme până la lacul Siriu… sau să renunț și să mă grăbesc spre Nehoiu – pentru că voiam să fiu cât mai devreme în Buzău.

Momentan fac o pauză de masă, unde mă bucur de un kiwi care a rezistat în rucsac până aici!

Apoi, cu oarece regret, pornesc mai departe spre Nehoiu – încercând să mă mențin pe culme cât mai mult – așa cum aș fi făcut dacă aș fi venit din sens invers. Măcar să mă familiarizez cu această parte a culmii Monteoru.

La început merg tot prin pădure, pe un drumuleț care tot coboară spre o șa. Urc apoi iar, dar curând, drumul se cam pierde. Apare în față un vârf înăltuț, pe care îl ocolesc pe stânga, dar nu reușesc să mai îmi dau seama dacă se continuă culmea dincolo de el. Cel puțin de data asta nu mai sunt așa fixat pe un traseu, pe un obiectiv, trebuie doar să ajung în Nehoiu. Iar asta pot face coborând și la nimereală prin pădurea sălbatică din stânga mea.

Bine, eu nu eram încă 100% sigur de locul în care mă aflu, dar aveam o bănuială. Șansele ca Nehoiu să fie în altă parte decât unde-l bănuiam, erau mici.

Prind o muchie mai îngustă care coboară spre stânga și hotărăsc să o urmez. Gata cu mersul pe culmi, căutarea de trasee fantomă. Cobor și gata!

Sigur, destul de curând mi-am dat seama că de la vârful pe care eu l-am ocolit se putea merge mai departe pe culme – ceea ce avea sens, că țin minte de pe imaginile din satelit. Asta e, eu am început să cobor și trebuie să mă concentrez la asta.

Zona e destul de abruptă, dar spectaculos de neumblată și sălbatică. Așa că mă bucur de ea la maxim. Ba chiar încep să mă gândesc că aș putea face un mic filmuleț pe-aici. Despre pericolele ce pot apărea pe astfel de trasee. Ideea pe care o aveam în minte nu era neapărat de a prezenta în mod foarte clar niște pericole, ci mai mult de a sublinia că ele nu sunt neapărat acelea care îi fac pe oameni să se teamă de mersul prin pădure.

A fost o porțiune tare frumoasă, mi-a plăcut mult. Până când, inevitabil, am ajuns la un capăt de drum forestier. De-acolo am prins viteză și am ieșit în firul văii, pe unde trece un drum mai important.

Mă opresc să mă spal la râu cum se cuvine, că urmează să ajung la civilizație – și nu vreau să se uite lumea chiar așa ciudat la mine.

Prin zonă trece o femeie și o întreb… unde mă aflu. Îmi confirmă că la vale pe drum e Nehoiu, dar am ieșit mai departe decât credeam, cam la 4-5 km. Nu-i nimic… bag viteză pe forestierul ars de soare și ajung eu.

În zona cu case de pe Valea Nehoiului merg vreo 10 minute cu un băiat care se ducea spre școală – și care îmi povestește că a umblat și el mult pe dealurile acestea – care-i plac foarte mult. Spune că nu ar pleca de-aici din sat niciodată – dar cine știe cum se mai schimbă lucrurile atunci când crești. Oricum, mi-a plăcut că era conștient de cât de frumos e pe la el pe-acasă.

Când ajung la semnal îl sun si pe nenea Teodor Cardei, fost pădurar în Siriu – pe care l-am cunoscut pe internet. Și care, văzând pe facebook că am de gând să fac acest traseu, mi-a zis să-l sun, poate ne vedem. Și ne-am văzut! Iar primul lucru pe care mi l-a spus, admirativ, a fost: “ești nebun!” (că am mers singur de la Drajna la Nehoiu – si am reușit să ajung aici). Mi-a părut rău că n-am putut sta mai mult de vorbă, dar m-a ajutat să ajung mai repede la gară, in Nehoiașu (la capăt) unde am prins la fix trenul de Buzău.

Era ceva vreme de când ziceam să merg cu acest tren, ca pe șosea am tot fost. Vezi altfel valea Buzaului de-acolo, dar faci foarte mult pana la Buzau.

Si astfel am incheiat marea aventura de peste 9 vai si 9 dealuri. Chiar, nu le-am numărat. Gata, le-am numărat acum. Au fost 5 văi principale pe care le-am traversat – și 5 urcușuri principale. Plus coborârea finală, ceva mers pe culme, alte văi mai micuțe etc. (acum are mai mult sens să vedeți schema de la început). În prima zi am mers aproape 10 ore – dar într-un ritm tare alert. Cred că în mod normal se fac cel puțin 13-15 ore. Asta dacă nimerești traseul. Iar a doua zi am facut un pic mai mult de 5 ore – destul de mult, având în vedere că a fost vorba doar de o singură culme (dar mai masivă). Am mers însă mai relaxat, m-am bucurat mai mult de traseu.

Un traseu foarte cuprinzător și divers, pe care l-am simțit – și datorită lipsei hărții, ca pe o mare provocare. Un traseu de care m-am bucurat mult, nu neapărat datorită peisajelor pe care le oferea, ci datorită apropierii de natură, de sălbăticie, dar și a senzației de explorator prin necunoscut. Am constatat și alte dăți felul în care se formează un instinct legat de orientare, de găsirea traseului – de citirea semnelor pe care relieful zonei le prezintă. Asta nu te scapă uneori de rătăciri sau greșeli, evident, dar te ajută mult să te descurci chiar și cu ele. Iar senzația de a te descurca orice ți-ar scoate traseul în cale (stânci, văi foarte abrupte, desișuri etc), e tare plăcută.

Poate că următorul traseu de genul ăsta va fi unul pe care mi-l doream din copilărie. Sau mă rog, adolescență. Să traversez de la Breaza la Slănic, peste dealuri. Când mi-a venit prima oară această idee, acum mulți ani, nu știam deloc ce presupune asta. Nu știam că aș putea să am un cort la mine și mi-era greu să aproximez dacă s-ar putea face într-o singură zi. Dar mi se părea foarte interesant să leg cele două localități unde aveam bunicii, mergând peste dealuri.

Deși avantajele si bucuriile unei astfel de excursii sunt foarte multe, eu nu vă pot recomanda să vă aventurați în ceva de genul ăsta. Asta veți simți singuri poate, la un moment dat, după ce veți fi parcurs suficiente trasee marcate, în grup. Și chiar și atunci, dacă veți vrea să mergeți singuri, începeți cu trasee pe care le cunoașteți bine, pe care ați mai fost. E mai înțelept așa. Nu săriți etape, că nu veți învăța mare lucru în felul ăsta – și cine știe, excursia poate decurge prost.

Lăsând însă la o parte excursiile solitare prin zone sălbatice, faceți pur și simplu o ieșire în natură! Sunt multe de văzut și simțit.

…

Ioan Stoenică

Iunie 2013.