Frica este o trăsătură a oamenilor foarte interesantă. Ea poate fi foarte utilă uneori, dar și foarte amuzantă alteori. Mai ales atunci când este vorba de o frică irațională, pe care nici posesorul nu o poate explica.
Se spune despre curaj că “nu înseamnă absența fricii, ci învingerea ei!”. Trag destul de ușor o concluzie, privind în jur, cum că oamenii nu vor să fie curajoși, pentru că de fapt își adoră frica! E poate singurul lucru stabil din viața lor – cel mai ușor de menținut: nu necesită nicio atenție specială ca să existe și să ne influențeze viața.
Preferăm să trăim în teamă, decât să încercăm să o depășim, crezând că așa suntem noi, așa ne-am născut și nu avem ce face în privința asta. O gândire pe cât de limitată, pe atât de lipsită de utilitate (sau voiam să spun “de inteligență”?)
Nu trebuie să scapi de toți păianjenii din casă pentru a nu-ți mai fi frică de ei, nu trebuie să eviți mersul prin pădure pentru a nu-ti mai fi frică de urși. Nu trebuie să ții la distanță orice om și orice posibilitate de iubire, pentru a nu-ți mai fi frică de suferință. Lucrul de care ți-e frică nu are de fapt nicio legătură cu frica ta. Nu el o provoacă, ci tu! Nu trebuie să schimbi ceva în jurul tău, trebuie să schimbi ceva în tine! Percepția ta asupra lucrurilor de care ți-e frică și, dacă e cazul, pregătirea ta pentru a face față situației de care te temi. Iar asta se poate face prin cunoaștere, prin înțelegere.
Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg, nu cunosc. Dar nici nu încearcă să înțeleagă, pentru a-și depăși condiția de oameni care se tem (de lucruri în general imaginare). E stupid să-ți fie frică de lucruri care nu se pot întâmpla. Sunt destule lucruri care chiar se pot întâmpla, de care să-ți fie frică! Dar acelea nu sunt neapărat cele cu care nu ești obișnuit, pe care nu le înțelegi – pot fi foarte bine unele cu care ești foarte obișnuit!
E normal să-ți fie mai frică de urși sau de vipere, decât de mașini, dacă te gândești că nu ești obișnuit cu ideea de urs, cu prezența lui lângă tine. Mai ales că ai văzut mai multe filme decât animale și mai multe știri cu oameni mușcați (1-3 pe an?), decât cu oameni nemușcați. Oamenii nemușcați nu apar la televizor, că nu are ziua destule ore să-i prezinte pe toți (noroc că voi apărea eu în curând, să vorbesc și despre asta!). Dar hei, tu ești special, sigur ai ajunge între cei care apar la știri!
Nu știi însă că e nevoie să îndeplinești anumite condiții pentru asta? De exemplu să fii braconier și să încerci să furi puiul de la ursoaică în timp ce ea e prinsă în laț și se chinuie. Da, asta îți garantează că vei ajunge la știri, pe toate canalele! Se va vorbi despre cât de periculoși sunt urșii, datorită ție! Vei trezi în privitorii neștiutori și creduli, teama de bestia aia de urs și poate chiar dorința să fie omorâți toți urșii!
Poți încerca însă metode mai simple ca să fii între acei câțiva oameni (foarte puțini), aleși de urs pentru a fi trimiși la știri: să ții mâncare în cort în zone frecventate de urs (Padina, Gura Diham etc), să dai urșilor de mâncare din mână, iar atunci când ei se apropie prea insistent pentru că vor mai mult, să începi să arunci cu pietre în ei sau să-i lovești cu bețe! Sigur îți vor răspunde politicos, trimițându-te direct la știrile de la ora 5. Poți merge în liniște prin zmeuriș, da! Asta e o metodă de două ori avantajoasă: ai șanse să ajungi la știri, dar te bucuri și de zmeura aromată!
Ce e interesant e că ai mult, mult mai multe șanse să mori într-un accident rutier (ca pieton, biciclist, șofer sau pasager) decât mâncat de urs sau mușcat de un păianjen sau o viperă. Ideea de familiar ne dă un fals sentiment de siguranță, de aceea putem să traversăm relaxați strada, fără să ne uităm stânga – dreapta, sau să mergem fără centură (cât de idiot trebuie să fii?), dar ne sperie gândul că în pădurea în care ne aflăm trăiesc și urși, care își ascut colții și ghearele mâncând zmeură, cu gândul la carnea ta plină de E-uri.
Imaginați-vă că prin oraș, în loc de câini vagabonzi ar trăi urși vagabonzi. La fel de mulți ca și câinii din București. Cu diferența că ar exista mult mai puține cazuri de oameni mușcați de urs, decat cazuri de oameni mușcați de câini (peste 1000 în primele luni ale lui 2013, doar în București). Dacă i-ai vedea zilnic, ai trăi printre ei, ai vedea cum se comportă, la un moment dat nu ți-ar mai fi frică de ei. Pentru că ai realiza că nu reprezintă un pericol chiar așa mare precum credeai. Sigur, dacă faci cumva mișto de coada lor (singurul mod în care poți să-i „calci pe coadă”), atunci ar putea reprezenta un pericol – dar nu-i la fel și cu oamenii? Sau ții la distanță toți oamenii, doar pentru că unii ar putea să-ți facă rău? Nu-i mai înțelept să ai un filtru mai performant, în locul zidului cu care te-ai înconjurat?
Pentru cineva care ajunge să înțeleagă mai bine lucrurile de care se teme, frica dispare în cele din urmă. Dar nu poți face asta evitând “confruntarea”. Nu neapărat cu lucrurile de care te temi – ci cu tine însuți. Cu gândurile tale legate de asta – cu lipsa de informare, de înțelegere, cu ignoranța în care trăiești.
E mai ușor să nu te gândești la asta, dar poate că fricile pe care le ai te țin din a te bucura de unele lucruri sau a obține altele. Poate te țin din a te bucura de viață, dacă-i vorba de ceva mai serios. Să conștientizăm frica e util, e primul pas pentru a o depăși. Apoi trebuie să facem ceva cu ea. Să o înțelegem mai bine. Ajută chiar și să vorbim despre asta. Și apoi… să încercăm ceva! Nu contează, în prima fază, dacă reușim sau nu – important e să încercăm!
…
Țin minte când am invitat prima oară o fată la un film. Eram plin de teamă, de emoții și gânduri apăsătoare, pornite de la ceva atât de mic și banal în realitate: Dacă va spune nu? Ce va crede despre mine? Dacă mă fac de râs? Dacă ea nu simte la fel? Dacă voi muri? Sau și mai grav, dacă nu voi mai iubi niciodată?
Aceste gânduri puteau foarte ușor să mă facă să tac din gură, să renunț. Și deci, să pierd ocazia ca ceva frumos să se întâmple. Din fericire pentru mine, am găsit un gând care să mă ajute: “trebuie să-i spun! O să las gura să vorbească fără mine, să vorbească în ciuda fricii mele, în ciuda gândurilor care urlau în mintea mea “Nu-i spune!! Ai innebunit??”. Trebuie să-i spun, și apoi mă voi descurca eu cu orice s-ar întâmpla! Important e să fac pasul ăsta! Orice ar urma, sunt destul de deștept să mă descurc! Dar dacă nu fac pasul ăsta, sunt un idiot!” (înlocuiți exemplul meu cu unul familiar vouă).
Am reușit să-i spun, ceea ce nici nu ar trebui sa fie greu, e natural să vorbim fără să gândim. Mai greu e să vorbim în ciuda a ceea ce gândim – sau în concordanță cu acest lucru, când e vorba de gânduri utile, constructive.
Nu am mers la film – dar ceea ce s-a întâmplat a făcut să nu mai conteze asta absolut deloc. Am câștigat ceva infinit mai valoros! Am văzut că nu am murit!! Mai mult, am văzut că am fost în stare să fac ceva de care mă temeam! Am văzut că se poate, că eu pot! A fost o luptă câștigată pentru încrederea în sine, care m-a marcat pozitiv într-un mod incredibil. Chiar dacă era doar un prim pas. Odată făcut acel pas, direcția era stabilită și eu pornisem pe un drum al curajului, părăsind drumul fricii pe care trăiam.
…
Vor apărea mereu lucruri de care să ne temem – pentru că nu putem să înțelegem din start totul. Dar ceea ce putem încerca să înțelegem mai bine, ca să fim mai capabili să luptăm cu fricile noastre… este propria persoană. Pe noi înșine trebuie să ne cunoaștem mai bine și să ne ajutăm să creștem, să ne dezvoltăm, într-un mod care să ne facă mult mai capabili să depășim obstacolele care apar.
Țin minte o fază din niște desene animate: personajele ajung pe fundul mării, unde trăia „scoica uriașă mâncătoare de oameni”. Văzând-o, personajul mai fricos spune: „vai de noi, ce ne facem, uite cât de mare este! Ne va mânca!”. Iar celălalt personaj spune: „Idiotule! E doar o scoică! Tot ce trebuie să facem ca să nu ne mănânce, e să nu mergem singuri să ne băgăm în gura ei!” Cum spuneam, sunt destule lucruri care chiar pot să se întâmple, de care să ne fie frică. Nu are rost să ne fie frică de lucruri care nu ar putea să se întâmple.
Când realizezi de cât de multe ești în stare (da, și tu!), de cât de mici sunt de fapt lucrurile de care te temi, ajungi să râzi de fricile tale – și poate chiar și de tine – cel ce-ai fost cândva. Dar e un râs plăcut, unul care e însoțit de mulțumirea pentru ceea ce ai devenit, pentru luptele pe care le-ai dat, indiferent dacă le-ai câștigat sau nu. Pentru ceea ce ai învățat și pentru ceea ce știi că încă mai ai de învățat (trebuie păstrat mereu în minte gândul că mai avem de învățat – în felul ăsta nu ne limităm singuri la ceea ce știm deja, care oricât de mare ar fi, rămâne mereu destul de mic).
Motivul pentru care eu nu mă mai tem de urși, nici măcar atunci când merg sau dorm singur pe munte, nu este că sunt eu mai puternic, mai înarmat, mai imun la dinții urșilor. Nu mă mai tem, pentru că am ajuns să înțeleg mai mult și mai bine că nu am motive să mă tem. Iar frica a fost înlocuită de o dragoste mare – despre care nu îmi dau seama încă dacă este un efect al dispariției fricii, sau ceea ce a dus la asta.
Cert e că urșii din exemplul meu pot fi înlocuiți de orice alt element care ne poate face să ne fie teamă. Chiar și oamenii au dinți. Vouă de ce vă este teamă? Sau și mai bine… ce teamă ați depășit deja?
…
Ioan Stoenică, 9 iulie 2013.
S-ar putea să-ți fie util și acest text: Hai puiuții lui tata, că mai dormiți și-n tren!
Sau, despre urși, acesta: Repede! Prefă-te că ești mort!
Si un super clip care sa va inspire!
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Foarte frumos tansmis mesajul, educativ pentru cei mai mulți, însă complet inutil pentru cei care își trăiesc frica. De ce? Pentru că ei nu vizitează blogul tău.
Articolul tău ar avea impact extraordinar în școli.
În rest, îți doresc sănătate maximă și vreme bună.
p.s. pragmatic vorbind, orice fel de vreme este bună.
ApreciazăApreciază
Hei, mersi de mesaj! 🙂 Articolul l-am scris dupa o discutie despre ursi, cu cineva care imi citeste blogul si care se teme de ei. A fost frustrant sa stau sa explic a mia oara aceleasi lucruri care mie mi se par (acum) banale, parca nici nu mai știam de unde să încep să-i spun că pericolul nu-i chiar așa de mare! Așa că am scris acest text.
Deci știu sigur că și dintre cei care-mi citesc blogul, sunt oameni cărora le e frică (nu neapărat de urși). Pentru că nu citesc doar oameni super stăpâni pe sine, cunoscători, experți etc. Și chiar și ei ar putea găsi ceva util în acest text! 😀
Dar da, de multe ori mă gândesc și eu că ar fi mult mai bine dacă unele texte pe care le scriu ar ajunge la mai multă lume – pentru că evident, numărul celor care intră la mine pe blog e destul de limitat (dar în creștere). Și sper să reușesc să fac asta în viitor.
ApreciazăApreciază
Dezvoltând un pic, instinctul de conservare este o binecuvântare; însă, frica luată ca atare este o lipsă de responsabilitate, sau o dorință de a fi dominat.
Și în oraș, și la munte m-am întâlnit cu patrupede suficient de idioate; mă refer la câini, desigur. Pe munte m-am descurcat mai ușor și mai amuzant, câteodată, datorită modului în care m-am raportat la situație. Cât despre urși, am avut două întâlniri…..de fapt, ursul s-a întâlnit cu noi și ne-a ocolit elegant aș zice =))
Cu ceva ani în urmă, a fost un caz mediatizat referitor la atacul unui urs asupra unei turiste în apropierea cabanei Caraiman, atac soldat cu decesul turistei. Întâmplarea a făcut ca într-un grup de turiști din apropiere, să se afle și un coleg de serviciu, coleg care a participat la aducerea cadavrului în Bușteni.
Contrar știrilor vremii, tipul mi-a spus că turista a hărțuit ursul, dorind să-i facă mai multe poze. Cu blitz, evident. Probabil că s-a enervat și ursul de atâta insistență și a ripostat. Tipul mi-a mai spus că turista avea numai zgârîieturi superficiale, cauza principală a decesului fiind zdrobirea oaselor și a organelor interne.
Personal, nu înțeleg două aspecte:
1. cine vrea poze cu animale sălbatice, să își cumpere un aparat foto cu teleobiectiv sau un bridge mai răsărit;
2. în cadrul oricărei specii, există prădători profesioniști; ai noștri se numesc agenți comerciali și unii sunt atât de buni încât te fac să cumperi și ce nu ai nevoie, sau avem patroni care terorizează angajatul cu propriile fantasme.
Când mergem într-un mediu diferit, trebuie să învățăm și să respectăm regulile casei. Cu puțin noroc, toate se termină cu bine și toată lumea e fericită.
ApreciazăApreciază
Da, stiam de cazul turistei din Bucegi, cred ca era americanca. Si stiam ca, la fel ca in poate toate cazurile de atac de urs, vina a fost a ei – nu a ursului. Ursul nu este agresiv fara motiv – iar motivul este dat de cele mai multe ori de felul in care oamenii se poarta (ca urmare a lipsei de informare si de pregatire – macar teoretica).
ApreciazăApreciază
Vorbim de același caz. Sincer, nu cred că există om de munte care se gândește la o eventuală întâlnire cu ursul, fără o oarecare emoție negativă. Însă același tip de situație il întâlnim și în habitatul nostru obișnuit. Am constatat că unii bipezi traversează trecerea când este semaforul roșu. Sincer, este un sport extrem în vogă. Revenind, trebuie să fim pregătiți pentru astfel de situații și să fim optimiști. În general, un zâmbet sau o atitudine binevoitoare ne face viața mai frumoasă…Sfârșitul săptămânii următoare mă va găsi pe cărările Bucegiului…
ApreciazăApreciază
Ma fascineaza articolele tale, am mai spus, si o sa mai spun pe masura ce am placerea de a citi ceea ce scrii si ne impartasesti din prea plinul tau spiritual si sentimental ,din experientele tale,cu atata nonsalanta , usurinta. , bunatate .Continua Ioan,, ceea ce faci este grozav de frumos . Eu iti multumesc pentru aceasta munca de binefacere as spune.
ApreciazăApreciază
Ce dragut! Multumesc si eu pentru intarirea credintei ca intr-adevar ceea ce fac e util si ajunge la oameni 🙂
ApreciazăApreciază
Uau, mi-a plăcut foarte mult articolul! 🙂 (are legătură și cu faptul că nu apare nicio urmă de mândrie, parcă 😀 Este chiar pentru ceilalți, din suflet.)
Ar putea fi făcut și un paralelism între frici (și cât de greu e să vrem să le abordăm, să schimbăm ceva) și.. defecte ale noastre (patimi etc. Patimi nu înseamnă neapărat ceva ”mare și extrem de important”, suntem plini de patimi mărunte, pe care poate nici nu le conștientizăm.)
Să încerci să schimbi ceva la tine se simte, uneori, precum a-ți jupui singur pielea de pe tine. E atât de sugestivă imaginea asta… – și totuși, trebuie să facem asta..
Sper să realizăm că e nevoie să ne schimbăm mereu în bine.. Iar textul ăsta ne mai dă cu apă rece pe față. (sau ne mai trezește cu ”hunga-hunga” – frații/surorile știu:D- din cortul în care suntem băgați..)
ApreciazăApreciază
„Incearca sa fii fericita”….
ApreciazăApreciază
Ioan, solutia pentru restul e aici: http://www.youtube.com/watch?v=9WWiPiks1sU. :))
ApreciazăApreciază
:)))) cat de tare, vreau si eu un costum din asta! :)) Sigur, n-as mai putea parcurge vreun traseu pe munte, dar as putea sa intru in barlogul ursului… :))
ApreciazăApreciază
Frica este o bariera care ne sta in calea implinirii de sine. Frica de realitate, de exprimare, de esec sau frica de .. ursi, ne tine in zona de confort mai mult decat credem. :)) Necunoasterea, neinformarea si neincrederea in fortele proprii alunga curajul mult dorit.. Cu ajutorul oamenilor ca tine si cu multa vointa, poate vor reusi si acesti oameni sa-si accepte temerile si sa le infrunte. 🙂
ApreciazăApreciază
Reblogged this on expertlegislatiamuncii.
ApreciazăApreciază
Traiesc langa rezervatia de ursi din Muntii Harghitei, de mai bine de 20 ani … m-am intalnit de multe ori cu ei, ii indragesc! Insa pericolul exista si pericolul nu se naste din frica si in acelasi timp frica isi are rostul ei bine definit, iti tine in frau instinctele primare (la fel ca si rusinea )cat despre frica irationala( o stare de anxietate des intalnita la majoritatea oamenilor si nu numai) intradevar uneori este nejustificata. Frica este, daca imi permiti, „un sistem de auto-aparare voluntar sau involuntar ). Cel mai important lucru nu este „infrangerea fricii” ci modul in care reactionezi in momentul in care simti un pericol iminent.Ca o paranteza poti sa iti pierzi viata si fara lipsa fricii adica din teribilism.Ai precizat de „siguranta familiara” insa in natura faci parte din lantul trofic si de cele mai multe ori esti considerat prada sau intrus de catre animalele salbatice.Conteaza foarte mult atitudinea si modul in care intelegi natura si .. lipsa fricii nu inseamna un respect fata de natura ci o ignorare a acesteia.Articolul este bine intentionat dar foarte relativ si superficial insa, intr o oarecare masura este util pentru persoanele de la oras.. si apropos in momentul in care intalnesti un urs care mananca sau a prins o prada, sau o ursoaica care are pui… sau dai peste el la o distanta mica si il surprinzi, crede ma nu va reactiona „rational ” vei deveni o victima fara frica:) Toate cele bune si „Cui ii este frica de lup, sa nu intre in padure „
ApreciazăApreciază
Salutare! Multumesc pentru mesaj! 🙂
Evident acest articol nu e scris pentru cei care stiu foarte bine cum stau lucrurile cu ursii sau animalele salbatice 🙂 E scris pentru oamenii care se tem in mod nejustificat, mult mai mult decat ar fi cazul. Si nu doar de ursi, ci si de alte lucruri, care, la fel ca si ursii, nu reprezinta un pericol atat de mare precum se crede. E vorba de a trăi cu frici iraționale, nejustificate – sau a încerca să le înțelegem, pentru a le depăși – pentru a putea fi mai liberi să facem acele lucruri pe care ni le dorim. Fără frică nu înseamnă „fără cap”, ci din contră!
Nu orice intrare in padure inseamna un risc enorm – si oamenii nu ar trebui sa traiasca avand aceasta frica de fiecare data cand vor sa iasa in natura. Pentru ca nu e justificata! Pentru ca ursii prefera sa evite oamenii, nu sa ii atace asa, de placere! Nu cred ca urșii (de la noi din țară cel puțin) văd în om o pradă. Un intrus, da! Un intrus periculos chiar, de care preferă să fugă – iar asta e reacția celor mai mulți urși în contact cu oamenii. Că există urși obișnuiți cu prezența oamenilor e știut, ei nu se tem – dar nici nu te vor ataca fără motiv. Să crezi asta, să trăiești cu această frică, mi se pare inutil și distructiv – că te poate face să detești urșii, sau să nu mai mergi la munte. Când ai putea, înțelegând mai bine ce trebuie făcut și cum reacționează în general urșii, să îți depășești teama – un lucru mult mai util decât să stai cu ea în casă și în viață.
Nu am vorbit in acest text despre ce sa faci in caz ca intalnesti un urs – asta este altceva. Dar la fel de prost poți reacționa si dacă ți-e frică, și dacă nu ți-e frică. Ideea era să fii informat – iar informarea duce și la scăderea fricii. Ursii nu stau ascunsi dupa copaci asteptand sa te manance pe tine, asa cum cred multi. Ei isi vad in general de treaba lor. Dar evident ca sunt multe de stiut despre asta și tocmai asta e ideea textului: sa te informezi, nu doar să trăiești cu frică!
Daca lipsa fricii inseamna ignorarea naturii, atunci si prezenta fricii poate fi acelasi lucru. In ambele variante (cu frica sau fara) poti sa o pățești, in ambele poate sa nu-ti pese de fapt de natura. Dar, ceea ce spuneam in text, important e sa ajungi sa cunosti mai mult. Ceea ce va duce si la scaderea fricii dar si la cresterea gradului de informare – deci de siguranta. Nu ajută la nimic să prezentăm doar cazul (extrem de rar) în care ai întâlnit o ursoaică împreună cu puiul, eventual în timp ce se hrănește, eventual la 5 metri de tine. Acesta e cazul cel mai extrem și deloc cel mai întâlnit. Pentru că un om informat va ști cum să meargă prin pădure în așa fel încât să evite asta. Iar lipsa fricii poate permite respectului și iubirii să apară mult mai ușor decat prezența fricii. Care în schimb, așa cum spui, te poate ține închis în casa… degeaba.
Eu consider că ești norocos că stai așa aproape de o zonă cu urși și că i-ai văzut așa mult. În viitor intenționez să fac mai multe excursii special cu acest gând, de a vedea și fotografia urși.
ApreciazăApreciază
Felicitări reușești să transmiți atât de multe lucruri constructive!…Și da ai dreptate chiar și oamenii au dinți…Poate ca mulți nu au înțeles și mesajul din spatele acestui articol, poate că nici nu ai vrut să transmiți asta, încă consider că istorioarele tale cu tâlc au mereu un mesaj ascuns, de data aceasta consider că este vorba de oameni, de dezamăgiri (scuze pentru dedefonie)! Îmi place modul în care vezi lucrurile și modul în care tratezi anumite subiecte, puțini sunt astfel, adică au un suflet deosebit!
ApreciazăApreciază
Hei, multumesc de mesaj! 🙂 Nu cred ca te-am mai vazut pana acum pe blogul meu, dar ma bucur de fiecare data cand cineva care citeste (eventual regulat) iese din umbra și se exprima! 🙂
Da, in general textele mele au si intelesuri mai ascunse – oricum fiecare le priveste oarecum diferit de altii. Important e sa gasesti ceva care sa-ti fie util 🙂
ApreciazăApreciază
Am senzatia ca acest articol l-ai scris pentru tine in primul rand. :)! Ca l-ai scris ca sa iti explici si sa iti invingi propriile tale frici. Nimic rau de altfel, chiar laudabil. Mult succes in tot ce faci 🙂
ApreciazăApreciază
De data asta chiar deloc. Alte texte da, le-am scris intr-o anumita masura pentru mine, ca sa ma motiveze de exemplu. Dar asta nu. Asta e un text foarte sincer, venit din faptul ca am ajuns sa simt impacarea pe care mi-o doream acum vreo 2-3 ani legat de animalele salbatice. Si, intelegand acum mult mai bine cum stau lucrurile, imi doresc ca si altii sa treaca peste fricile irationale, ca sa se poata bucura mai mult de drumurile pe care lipsa fricii le deschide. Legat de animale sălbatice eu deja fac asta 🙂
ApreciazăApreciază
Da,interesant! Dupa umila mea parere,trebuie doar sa vrei sa vezi un alt sens pentru fiecare zicere…Si e bine ca orice mesaj sa aiba si un substrat(sau mai bine zis aproape orice mesaj).
Imi plac oamenii care scriu!
ApreciazăApreciază
Foarte util! Ma regasesc in ceea ce ai spus in articol. Chiar aveam unele nedumeriri cu privire la ursi. Citind articolul, dar si emisiunile „Pe poteci…” in care ai vorbit despre subiectul asta, m-am lamurit si acum imi e mai usor.
Evident ca nici un animal nu te ataca fara un motiv, indiferent ca e vorba de unul salbatic sau domestic, chiar. Recent, anul asta, in iarna, am fost atacat in drum spre Secaria, mergand de la Comarnic, de 4 caini de stana, si nu glumesc dar nici nu ma laud cu asa ceva. Si am supravietuit. Nu voi povesti foarte mult. Mergand spre Secaria din stanga mea, prin gardul deschis al unei stane au iesit 4 caini latrand si alergand la mine sa ma atace. Noroc ca mi-am pastrat cumpatul si nu am rupt-o la fuga, ca altfel nu mai eram acum. Dupa multe incercari in fel si chip, dupa ce am incercat sa vorbesc cu ei, ma dadeam si in spate usor, nu faceam miscari bruste, am reusit totusi sa scap de ei. Eu mai fac fotografie de natura si eram atunci cu echipamentul foto la mine printre care si un trepied nedesfacut pe care il aveam in mana. Am incercat sa il indrept spre ei ca sa ii tin la distanta si nimic… se pare ca mai rau ii enerva. Dupa ceva timp, in care am vazut ca se apropiau incet dar sigur spre mine sa ma muste, mi-am adus aminte de un documentar pe care l-am vazut cu ani in urma despre un copil african ce vroia sa se duca inapoi in sat si s-a intalnit, parca, cu o hiena care il cam urmarea de ceva timp. Asa imi aduc aminte. Copilul, ca sa scape de hiena, si-a pus batul vertical pe cap facand sa para mult mai mare decat acel animal. Si hiena a dat inapoi. Eh.. l-a fel am procedat si eu. Mi-am pus trepiedul in cap. Surpriza! Cainii dau dat inapoi cu teama fata de mine. Si atunci am scapat.
Foarte mult m-a mai ajutat si experienta destul de mare, zic eu, cu cainii vagabonzi din capitala. Am descoperit ca sunt ca niste simpli copii. Altfel nu reuseam sa-mi pastrez calmul atunci
Ceea ce vreau sa spun e ca putem avea multe pareri despre animale in general, ca sunt bune, rele, inteligente, idioate etc. Insa acestea nu valoreaza nimic. Cel mai bine ar fi sa cunoastem acele animale, sa ne punem si in locul lor, deci, oarecum comparativ cu noi.
Daca ma cunosc pe mine indeajuns, le voi cunoaste si pe ele, mai ales ca reactiile lor sunt in mare parte instinctive.
ApreciazăApreciază
Salut! Multumesc de completari 😀 Interesanta metoda cu trepiedul, nu am incercat-o 😀 Oricum, calmul este obligatoriu (si nu doar pe munte :)) ) E adevarat ca animalele se tem de om si datorita posturii sale bipede, care il face sa para mare. Am auzit si ca daca te lasi pe vine in fata cainilor, nu te mai percep asa agresiv si se mai potolesc – dar parca nu-mi vine sa incerc… Oricum, ideea e sa fii pregatit psihic, informat si sa nu lasi frici nejustificate sa-ti controleze viata 🙂
ApreciazăApreciază
Da, lasatul pe vine a fost exact prima varianta pe care am incercat-o. Nu a mers. S-au enervat mai tare si au inceput sa latre disperati si cu mai multa vigoare de a trebuit usor de tot sa ma ridic inapoi :D. Erau doi masculi si doua femele. Parca femelele erau mai putin agresive. 😀 😛
Stiam si eu de chestiunea asta pentru ca de multe ori cainii se calmeaza si vin prietenosi la tine, cand te lasi in jos spre ei. Insa in cazul ala nu a fost asa.
Apoi am mai incercat si alte metode, sa vorbesc cu ei, sa intind trepiedul spre ei etc. Nimic! Mai rau faceau. Parca ma asteptau sa-i infrunt si sa-i inving cumva, mai ales psihologic. 😛 Ma simteam ca intr-un meci dur cu ei care incepuse pe neaspteptate.
In fine, ma gandise sa o rupa la fuga tare de tot dar mi-am zis „daca fug sunt mort!” asa ca am renuntat. Apoi ma gandeam „dar in cazul asta ce fac?” si mi-am raspuns „nu fug dar vad ce fac.. experienta mea cu cainii din Bucuresti nu a fost degeaba, trebuie sa ma ajute la ceva, chiar daca astia sunt caini de stana”. Si dupa multe alte incercari mi-a venit inspiratia. 😀
Acuma nu stiu daca cu toti cainii de stana sa procedez la fel. Oi vedea. Pe unde ma duc, oricum dau de ei. Problema e ca nu mai aveam bat de trekking, il pierdusem pe undeva pe munte unde m-a furat peisajul si am uitat de el. 😀 Daca il aveam la mine poate mai aveam o sansa, pentru ca am observat ca sunt caini de stana carora le e frica de oameni cu bat la ei. Cred ca pentru ca sunt batuti de ciobani sau ceva de genul. Au o frica teribila, am vazut.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Again…si aceasta este din categoria postarilor pe care le-am citit odata, mi-au placut, mi s-a parut ca le-am inteles, ca sa ma intorc acum sa le recitesc, simtindu-ma mult mai in acord cu ele 🙂
Despre fricile mele am scris si eu in jurnalele mele…stiind probabil ca acelea despre care vorbeam eu acolo au radacini mult mai adanci insa neputand la acel moment decat sa le banuiesc.
Eh, in timp…descopar din ele…cat de adanc am ajuns, nu stiu. Probabil mai am. Dar ideea e ca incep sa intrezaresc din fricile mai putin evidente care cu siguranta influenteaza felul meu de a fi, cu temerile care se vad inca de la suprafata.
Si cumva imi face bine sa citesc ce ai scris tu, pentru ca parca imi confirma intr-un fel, ca sunt pe drumul cel bun. Poate in continuare, o sa scriu chiar eu despre lucrurile cu care ma confrunt eu, cand o sa mi se para ca le-am inteles cu adevarat 🙂
ApreciazăApreciază
frica e catalizatorul curajului! Zen m-a invatat ca un om fara frica pe munte, ori catarat pe un turn e un pericol ptr el in primul rand! nu cred ca exista om fara frica, nu cred….cea mai mare frica a mea e de oameni din pacate….un om face rau intentionat, o face de mii de ani netinand cont de nimic, nici macar de faptul ca acel rau se va intoarce candva impotriva lui
ApreciazăApreciază
Bine zis Ionica! … Sentimentul de frica pleaca de la necunostere. Ne e frica de ceea ce nu stim. Si cum invingem frica? Prin educatie. … Inainte de a pleca pe carari de munte trebuie sa ne educam: Cum va fi vremea? Unde gasim apa? Ce animale sunt in zona? Cum trebuie sa ne comportam daca le intalnim? Unde ne vom pune cortul? … Inarmeazate cu cunostinte si vei invinge frica.
ApreciazăApreciază
Interesante blogurile tale nu numai prin voalatele indemnuri la respect ,iubire , cunoastere a naturii sub toate formele ei , dar si pentru dezbaterile ce le provoci , mai intotdeana interesante la fel ca si blogul. Acum s-o zic si eu p-a mea cu cainii de stana. O zic din experienta mea de ciclism (mtb) in solitar din muntii nostriii dar si de prin alte parti. Cainii de stana sunt animale ca toate celelalte : teritoriale. Daca il intalnesti in zona de pasunat e normal sa-si faca datoria. Ei nu vaneaza , deci cumva trebuie sa-si asigure traiul , deci paza . In drumul spre zonele de pasunat niciodata , nimeni n-a fost deranjat de un caine de stana, deci totul e sa intelegi psihologia acestui comportament. Sfatul meu e sa incerci sa te faci confundat cu stapanul lor pentru care acesti caini au mereu respect si teama. Limbaj autoritar cu voce alta si injuraturi ( cat mai colorate si infioratoare iti vin in minte). Atitudine amenintatoare mimand atacul dar fara a depasi anumite limite. Un bat/ baston vanturat prin aer le reaminteste de bataile primite pentru a invata respectul si supunerea fata de cioban. Cea mai proasta idee e sa te lasi pe vine , sa devii mai mic si mai neagresiv.Este o invitatie la atac caci ei sunt in timpul serviciului iar atitudinea asta le faciliteaza lucrul. Neaparat trebuie sa atragi atentia stapanului caci pana nu iesi din teritoriul lor de paza nu te vor lasa.Daca turma de oi e in drum spre adapat sau spre stana, caini nu vor fi atat de agresivi ci doar isi vor anunta prezenta prin latraturi fara atacuri lungi. E nevoie de mult sange rece dar o persoana ce vrea sa bata muntii trebuie sa inceapa a invata aceste reguli ce acum le gasesti pe toate drumurile virtuale. Frica e necesara pentru a elimina inconstienta dar cunoasterea e mult mai importanta decat acest sentiment ancestral de autoaparare.
ApreciazăApreciază
Foarte utile informatiile. Mersi mult! 😀
Deci, practic atunci cand ma aflam pe drumul ala, desi era un drum oficial, o strada, eram pe teritoriul stanelor? La asta nu m-am gandit. Asa e, sunt teritoriali.
Stiu ca in zona respectiva sunt foarte multe stane, ca de altfel peste tot in Muntii Baiului si Neamtului, Grohotis, Ciucas etc., prin zonele alea pentru ca sunt vaste pasuni alpine.
ApreciazăApreciază
Un articol care surprinde foarte bine natura umana. Uneori este buna si frica, atunci când nu te blochează, când cauți soluții sa o învingi, in sălbăticia naturii sau in propriul tau sine, când îți iei inima in dinți sa o depășești, sa evoluezi. Si ce dulce e atunci victoria! Frumoasa abordare a lumii, Am descoperit recent si intamplator articolele tale, mai bine zis întâi emisiunea „Pe poteci,..” si apoi blogul si ma bucur sa redescopar cu ajutorul tau, frumusetea naturii dar si ca provoci la introspectie prin sensul unora dintre texte. Continua acest demers si păstrează vie pasiunea pentru frumos! Mult succes in continuare!
ApreciazăApreciază