Astăzi am trecut printr-o grea încercare a vieții mele…

Mergeam prin cartier și mi-am cumpărat de la un chioșc o înghețată. Am desfăcut ambalajul și, vrând să-l arunc pe jos ca orice om, am simțit o forță ciudată care m-a împiedicat să fac asta. Am crezut inițial că se lipise poleiala de degete, dar nu: era o forță nevăzută, care parcă îmi șoptea să arunc gunoiul la un coș de gunoi. Mi s-a părut interesant ce se întâmplă, așa că am zis că n-am nimic de pierdut. M-am hotărât să încerc măcar o dată în viață și această experiență, de a arunca gunoiul la coș, nu pe jos.

Căutând de jur împrejur un coș de gunoi, mă simțeam ca un adevărat explorator, care caută teritorii neumblate și necunoscute de oameni. Mi-am amintit chiar de brelocul meu cu busolă, așa că l-am întors pe toate părțile până m-am prins care e nordul. Pe urmă, folosind o hartă a Bucureștiului pe care o aveam în telefon, am setat busola să-mi indice direcția spre Palatul Parlamentului, că m-am gândit că acolo trebuie să fie cel mai mare coș de gunoi din București.

Dar rapid am constatat că nu voi putea ajunge până acolo și, mai rău… nu e niciun coș în jur! Atunci am început să intru în panică! Deja ținusem ambalajul în mână mai bine de 10 secunde fără să-l arunc pe jos, nu credeam că mai rezist mult.

Am făcut câțiva pași, dar nici urmă de coș. Știu ce vă gândiți, orice om normal ar arunca în acel moment ambalajul pe jos. Normal, asta eram pregătit să fac și eu! Dar de data asta mi s-a întâmplat acest lucru ciudat, neînțeles… parcă a apărut din senin în mine, un instinct care să mă facă să nu vreau să arunc hârtia pe jos!

Mi-am dat două palme (cu mâna liberă), încercând să mă auto-motivez: orice om normal aruncă hârtia pe jos! Doar nu vei merge acum cu hârtia în mână?? Ce vor crede oamenii din jur despre tine??

Ei bine, nu știu cum am făcut, dar nu am putut să o arunc pe jos! Am mers mai departe, o sută de metri, două sute de metri… 5 minute! 10 minute! Niciun coș!! Începeam să mă simt slăbit, simțeam că forța mă părăsește și că voi ceda până la urmă tentației naturale de a arunca pe jos. Nici nu ar fi fost vina mea, peste tot în jur auzeam voci: de la tufișuri, de la trotuar, chiar și o baltă – toate vorbeau ca niște copii mici, insistent:

–    Vrem ambalaj de înghețată! Vrem ambalaj de înghețată!!

–    Lăsați-mă în pace! le-am zis, încercând să îmi acopăr urechile. Cu ocazia asta m-am murdărit de înghețată pe obraz și pe păr – că nu o terminasem.

Mi se părea că oamenii se uită ciudat la mine, că mă arată cu degetul… Imaginația începuse să-mi joace feste: vedeam fete în costum de baie care mă provocau să arunc ambalajul pe jos. Vă dați seama ce tentație uriașă, cum să reziști la așa ceva? Să realizezi că sunt fete care consideră sexy aruncatul gunoiului pe jos, asta da motivație! Asta explică tot!

Am avut noroc în acele momente că am dat cu capul de un stâlp – ceea ce a făcut ca fetele să dispară brusc din jurul meu. Rămăsese doar o bătrânică, nu prea atrăgătoare, care parcă aștepta să vadă ce vreau să fac cu acel ambalaj. Sigur voia și ea să-l arunc pe jos, ca să mă răsplătească în vreun mod erotic. Am grăbit un pic pasul…

Până la urmă am zărit un coș portocaliu pe un stâlp! Am crezut întâi că poate delirez, dar nu! Era salvarea mea! Dacă reușeam să ajung la el, aș fi învins! M-am grăbit, iar în jurul meu blocurile s-au transformat în tribune, soarele părea un mare reflector, eu alergam spre coș iar oamenii mă încurajau, urlau, aplaudau… Eram ca pe un teren mare de baschet, iar acesta era cel mai important meci al vieții mele – meciul care să facă diferența între ratat și învingător!

Câteva mașini au încercat să mă lovească pe terenul de baschet, dar am reușit să le driblez, și, și… „Nothing but net!” se aude în difuzor! Am reușit!! Am nimerit coșuuul!! O experiență incredibil de grea, pe care foarte puțini oameni reușesc să o ducă la bun sfârșit! Mă simțeam foarte bucuros de această reușită, destul de mândru de mine – și nu conta că un norișor cenușiu ce părea smog mergea deasupra capului meu.

Mai târziu însă, această bucurie a început să scadă. Mi-am adus aminte cât de grea a fost această încercare și câte pericole a trebuit să depășesc și nu eram sigur că voi putea rezista, atât de curând, unei provocări asemănătoare. Așa că, atunci când inevitabil mi-a revenit pofta de înghețată, am cumpărat o înghețată la cornet! Să moară trotoarele de ciudă, eu gunoaie nu le mai dau!

Ioan Stoenică, 6 iunie 2013.