Auzise de multe ori ca mai important este drumul decat tinta. Dar ea urca de mult pe drumul acela si obosise. Fusesera multe stanci ascutite ce ii julisera picioarele si degetele, maracini, copaci cazuti… Uneori, cand drumul pe care mergi e plin de obstacole dureroase, e mai greu sa te bucuri de frumusetea din jur. Ea exista, dar cand durerea e mare, ea pare sa devina transparenta. O vad uneori mai usor cei care nu stiu ce-i durerea sau care merg pe un drum fara obstacole, caci pentru ei da, drumul e placut.

Pentru ea nu era. Cu toate astea, atunci cand se oprea, isi amintea mereu sa priveasca in jur. Muntele ce o inconjura se arata de fiecare data la fel de spectaculos si cu cat urca mai mult si mai greu, cu atat frumusetea lui era mai mare.

„Un drum fara obstacole poate ca duce undeva, dar in niciun caz nici el, nici capatul lui nu se vor simti la fel de placut! Un drum fara obstacole e o imitatie de drum pe care n-as vrea sa merg niciodata!” isi spunea ea respirand cu greu.

Si urca. Varful o chema din ce in ce mai tare si stia spre ce se indreapta. Simtea in toata fiinta ei varful acela si stia ca pentru ea, nimic nu ar putea sa ofere o libertate mai frumoasa, sau o implinire mai mare. În afară de…

Se apropia. Vedea deja stanca aceea plata ce statea cazuta peste o alta chiar pe varful muntelui. Parea… o cumpana. Poate cea mai inalta cumpana din lume, un balansoar la granita dintre doua lumi, o balanta a binelui si raului in care raul parea sa fi invins, lasand binele suspendat undeva deasupra prapastiei adanci. O stanca. Si pe ea, echilibrul de care avea nevoie. Un echilibru la cel mai inalt nivel.

„Ma voi sui in picioare pe stanca! Nu doar ca voi fi in varful lumii, dar voi simti in toata fiinta mea echilibru, intelegere, maretie, frumusete…” Stanca o atragea mai mult decat orice, asa că urca. Geaca groasa ce ii tinea de cald si caciula cea alba ar fi vrut sa ramana acolo, caci caldura corpului ei parea sa le respinga, dar stia ca va avea nevoie de ele mai tarziu.

Si ajunse. O vedea inclinata spre stanga, sprijinita de marginea prapastiei in acea parte, suspendata in aer in partea cealalta, deasupra altei prapastii – stanca!

Se urca incet pe ea. Era in partea de jos a ei, cea care atingea pamantul si avea sa mearga acum spre varful lumii. Ca un condamnat la moarte pe scandura ce duce spre rechini, voia sa ridice stanca de la sol cu totul, sa o mentina intr-un echilibru perfect, deasupra vietii pe care cerul din jurul sau o exprima si a mortii pe care marginea stancii o ascundea. In jur, undeva adanc sub ea, vedea dealuri impadurite si poate orase si rauri. Si soarele intr-o parte…

Incepu sa se deplaseze usor spre centrul pietrei. Facand cativa pasi dincolo de el, stanca se clinti. Usor, incepu sa se ridice de la sol. Picioarele ii tremurau, norii razleti de sub ea pareau sa se fi oprit pentru a ii privi nebunia, inconstienta, sau poate visul maret pentru care inima ei luptase atat. Piatra incepu sa se aplece in partea ce candva era sus si sa se ridice de la sol in partea cealalta. Inca putin… inca putin si ar fi avut lumea la picioare, din centrul ei. Simtindu-i rotunjimea, simtind-o ca pe o minge pe care reusesti sa stai fara sa cazi… O minge pe care o invingi.

La un pas de moartea pe care visul ei i-ar fi adus-o, calca. Inca putin… Inca putin si totul se va completa, intr-un interior avid de acel sentiment, de a fi in acelasi timp deasupra si in interiorul Lumii. Dar piciorul ii aluneca si stanca se prabusi deodata in partea cealalta, aruncand-o pe fata spre marginea necrutatoare a vaii. Parea ca intreg universul si timpul intrasera in acea secunda de cadere, in care ochii i se inchisera lipsiti de speranta de-a se mai deschide vreodata. Aluneca spre marginea pietrei rostogolindu-se, cand ceva o opri! Ca si cand piatra isi schimbase pozitia, ca si cand ea statea acum la orizontala si nu inclinata conducand spre abis, caderea ii fu oprita. Nu se mai rostogolea, dar inima parea sa-nvarta totul in corpul ei – si vise si sperante si dureri parca de mult uitate…

Dar asta nu putea fi adevarat, ar fi trebuit ca piatra sa o arunce in prapastie, pentru a se opri era nevoie sa fie dreapta, paralela cu solul, dar ea cazuse! Sa fie paralela ar fi insemnat ca…

Deschizand ochii, privi tematoare in jur. Stanca cea mare si plata pe care statea se afla intr-un echilibru perfect pe bolovanul de sub ea si nu mai atingea pamantul in niciun alt loc. Sub corpul sau tremurand, sub acel petic cenusiu de stanca, o lume intreaga se deschidea privirii si un fior ii cuprinse adanc tot corpul. Cum? Cum putea sa fie in echilibru? Caci ea nu era in mijlocul ei, ci intr-o parte…

Incet, isi rasuci corpul si privi in spate, spre partea opusa a balansoarului mortii si al vietii.

Putin speriat, dar zambindu-i, un baiat statea in picioare tinandu-si echilibrul pe stanca. Echilibrul lui intr-o parte, al ei in cealalta si impreuna… tineau Pamantul suspendat pe-un colt de stanca.

– E nevoie de doi, prostuta mica! ii spuse el privind in jos. De doi… cu acelasi vis nebunesc probabil.

Caci intr-o lume in continua miscare, in care viata-i doar o cursa, cineva stia sa opreasca timpul. Gasise locul unde timpul si lumea se confunda si insemnatatea lor piere intr-un suflet mai mare decat ele, ce ca o gaura neagra le inghite. Dar pentru asta, e nevoie de doi la fel. Caci nu orice suflet ar fi rezistat drumului, nu orice suflet ar fi ajuns in acel varf, nu orice suflet ar fi vazut acea stanca, sau ar fi avut curajul sa urce pe ea, sa creada in ea, sa-i intuiasca maretia si puterea. Doar doua suflete… ce prin puterea uniunii lor, formau o pereche de aripi capabila sa tina suspendata o lume intreaga! O lume ce nu stia ca maretia ascunsa in acel varf, nu apartinea lumii si nici muntelui. Ci acelora ce ajungeau acolo condusi de o credinta adanca si o dorinta imensa…

Si Pamantul continua sa se invarta albastru sub ei, poate datorita lor, sau poate pentru ei. Si mainile le erau de mult impreunate, intr-o iubire ce dinainte de-a se cunoaste si-o jurasera.

…

autor: Ioan Stoenica , 17 martie 2008