Da, uneori plouă. Plouă mult și parcă nu poți face nimic din ce ți-ai dori să faci. Nu îți vine nici să ieși din casă, ce să mai zic să pleci pe munte. Ce să cauți? Udătură și frig? Ceață? Ei, dar fiecare știe pentru el ce anume caută prin pădure sau pe creste. Poate fiecare are cu el o hartă a unei comori – și o caută așa cum poate, de multe ori… în locul greșit.

Se anunțau două zile cu ploi, apoi zile mai însorite. Puteam aștepta, dar m-am gândit apoi mai bine: dacă plecăm acum, avem șanse să prindem ceva spectaculos pe creastă, atunci când norii se vor risipi. Când e soare… e soare și atât de multe ori. Când plouă ai șansa de mai mult. Așa că m-am înțeles cu Paul la acest aspect și am hotărât să plecăm pe ploaie. Amândoi aveam geci noi în dotare, așa că asta ne-a încurajat să plecăm. Contează să știi că nu mergi chiar la sacrificiu, să ai speranța că totuși nu-ți va fi chiar așa rău – din punctul ăsta de vedere. Lasă să plouă, doar e aprilie! Dacă nici acum nu plouă, păi când?

Ziua 1 – 8 aprilie 2013. Prin misterul pădurilor de fag

Am ajuns în Râmnicu Vâlcea în dimineața zilei de 8 aprilie 2013. De acolo am luat un microbuz care ne-a lăsat la intersecția cu satul Bărbătești – de unde am pornit pe șoseaua cea lungă spre baza muntelui. Am sperat să găsim o ocazie, să scutim acei mulți km de mers pe asfalt, dar n-am avut noroc. Cel puțin am simțit pe acest drum că ne afundăm un pic în lumea satului, observând case vechi și frumoase, dar și construcții mai noi complet neintegrate în peisaj.

Pe stradă mai sunt oameni, dar puțini. Oare din cauza ploii, sau pentru că pur și simplu tot mai mulți pleacă spre orașe și nu se mai întorc? O bătrânică ne atrage atenția cu ingeniozitate prin care reușește, cu greu, să își facă și treaba dar să se protejeze și de ploaie.

După circa o oră și un sfert de mers pe asfalt, ajungem la capătul satului – acolo unde traseele se despart. Pentru că pe valea Otăsăului eu am mai fost, alegem un traseu nou – marcat cu Punct Galben (traseul nr 6 in Ghidul Parcului National Buila – Vânturarița).

Traversăm râul spre stânga, luăm apă de la fântână și urcăm panta accentuată prin poiană, pentru a ajunge pe culme. Casele rămân rapid sub noi și în sfârșit simțim că am început să mergem, că am intrat pe traseu și în natură.

E un moment deosebit – acela în care simți că ai intrat pe traseu. Că ai părăsit casele, oamenii și ai trecut dincolo de o barieră invizibilă, spre o lume diferită – măcar din unele puncte de vedere… mai bună, mai frumoasă.

Din primul moment în care am intrat pe culme, mi-am dat seama că traseul îmi va plăcea mult. De fapt nu, nu atunci mi-am dat seama! Ci chiar dinainte, când m-am uitat pe hartă! Pentru că mi-am dat seama că e vorba de o culme îngustă, cu văi în ambele părți – cum îmi place mie! Și așa a fost. Vale în stânga, vale în dreapta – copaci înalți, învăluiți în ceață – și o potecă frumoasă, care merge destul de lejer pe o porțiune. Deja felul în care ceața intră printre fagii groși mi se pare minunat – ador ceața în pădure! Îi dă un aspect un pic înfricoșător, de Twin Peaks (era un film când eram eu mic) – dar eu nu o mai percep de multă vreme astfel.

Traversăm o poiană și într-unul din copacii ce o mărginește zărim o Pupăză. Nu am văzut prea multe la viața mea, așa că merită schimbat obiectivul cu cel tele, poate reușim un portret până să-și ia zborul. Așa că iată unde era ascunsă…. pupăza din brad!

Drumulețul se strecoară tare frumos printre fagi – iar urcușul și atmosfera umedă ne înviorează. E greu să te moleșească urcușul pe așa vreme – frigul are avantajul de a îți da un fel de energie în plus – că ai nevoie să te miști ca să nu-ți fie frig. Dar contează mult și condiția fizică și echipamentul pe care-l ai – felul în care ești îmbrăcat și mai ales… încălțat. O pereche bună de bocanci e importantă, pentru că picioarele ude îți pot afecta mult starea de spirit (nu doar cea fizică). Valabil de fapt și pentru corp – nu degeaba trebuie evitate tricourile de bumbac, care se udă și nu se mai usucă. Iarna e chiar periculos cu ele.

Oh, dar cât am mers cu picioarele ude, numai eu știu! Pentru că în anumite condiții (zăpadă fleoșcăită, iarbă super udă), chiar și bocanci mai buni, cu membrană, se udă până la urmă. Momentan sunt însă mulțumit de bocancii mei Zamberlan Vioz Gt – a meritat investiția. Asta și pentru că eu chiar îi folosesc mult, în condiții grele. Altfel, să-i iau doar pentru ieșiri ocazionale pe trasee ușoare… ar fi fost păcat de ei.

La un moment dat, drumul face o curbă și începe să coboare cam mult. Marcaje nu mai vedem, așa că stăm un pic și ne întrebăm pe unde trebuie. Consultăm și harta, dar drumul nu apare pe ea. Iar poteca ar trebui să urmeze culmea, cu aproximație. Așa că facem un efort și urcăm abrupt înapoi în culme, într-o zonă cu mesteceni. De acolo poteca devine iarăși evidentă și curând regăsim și marcajele. Din fericire e greu să greșești, ăsta e avantajul culmilor înguste – pe care tot ce trebuie să faci… e să le urmezi. Cu atenție totuși.

Ajungem la o zonă cu noroi mai mult, mai largă un pic – de unde s-au scos lemne. Ce ne atrage atenția e sistemul pe bază de cabluri metalice cu ajutorul cărora se scoteau buștenii – mult mai  ecologic decât crearea de zeci de drumuri de tractor care să distrugă pădurea. Tot e ceva! (imaginea de mai jos nu este o întâmplare).

Am intrat astfel pe un drum forestier, pe care mi-l amintesc. Curând vom intersecta un alt traseu marcat, pe care am venit altă dată, semn că nu mai avem mult până la primul reper important: un refugiu sub formă de troiță, cu izvor. Chiar înainte să ajungem la el ne atrage atenția panoul despre Muma Pădurii – și mă bucură să simt așa, un drag pentru acele desene, doar pentru că știu cine le-a făcut și e vorba de cineva care merită tot dragul.

După vreo 2 ore de urcat, ajungem în zona refugiului din poiana Scărișoara. Aici am pus cortul cândva, când am venit să dau o mână de ajutor la refacerea unui alt refugiu. Nu ne grăbim însă spre refugiu și spre izvor, pentru că pe jos, printre frunzele ude și portocalii de fag, găsim primul covor de albăstrele, brândușe și ghiocei… Așa că imediat cădem în genunchi, pentru a mulțumi pentru frumusețea lor. Sau poate doar pentru a o surprinde mai bine.

Refugiul e mai mult un fel de adăpost cu 3 pereți, din care curge izvorul cel bun. Dar în pod există câteva locuri unde s-ar putea dormi, la nevoie. Momentan nu e nevoie, pentru că noi vrem să ajungem mai departe – chiar dacă ceața nu te îndeamnă să mergi spre creste. Prin pădure însă, ceața poate crea o atmosferă incredibilă, plină de  mister și de o energie ciudată, umedă. Uneori mă simt prin ceață ca într-o mină de sare, unde simți ceva în aer, simți că-ți intră prin nări mai mult decât doar… aer. Umezeala aceea e tare plăcută.

Poteca se continuă tare frumos – mai întâi prin poiană, apoi prin pădure. Se strecoară pe lângă stânci, pe o margine de vale atrăgătoare și începe ușor ușor să urce.

Traseul trebuie urmărit cu atenție, pentru că la un moment dat cele două marcaje se despart: triunghiul roșu urcă spre creastă și ajunge în poteca “din dos”, de unde merge spre cabana Cheia – o variantă bună de a ajunge și în Curmătura Builei, unde voiam – dar nu pe ceața asta. Iar Punctul Galben, pe care mergem și noi, face dreapta pe neașteptate – pentru a ajunge la mânăstirea Pătrunsa și apoi în Curmătura Builei.

Poteca pe-aici e super frumoasă și merge destul de lejer, nu sunt mari diferențe de nivel. Din când în când găsim și panourile informative din seria “poveștile pădurii” – care sunt tare atractive, mai ales că… trebuie “să dai pagina” panoului de lemn ca să afli mai multe detalii. Foarte tare, cu desene cu animale și informații interesante. Ideal pentru copii s-ar zice, dar mie mi-au plăcut tare mult! Hmm… o fi ceva ciudat la mijloc?

Încă din prima parte a traseului, când am plecat din Bărbătești, am fost impresionat de dimensiunea fagilor din zonă. Unii erau foarte bătrâni, incredibil de groși. Dar am găsit apoi și fagi care mi s-au părut incredibil de înalți! Arată super și te fac să te gândești cât de greu le-a fost să ajungă așa și cât de ușor le-ar fi oamenilor să îi taie. Imaginea de mai jos e făcută din două părți unite, pentru că nu ar fi încăput tot fagul într-un singur cadru…

După circa 5 ore de la pornirea pe traseu, am ajuns la intersecția cu traseul Cruce Albastră – adică deasupra mânăstirii Pătrunsa. Aici găsim deja câteva chilii ale călugărilor și, pentru că vrem să ajungem pe lumină la refugiu, pornim în urcuș pe noul marcaj. De-aici traseul îmi e cunoscut, am mai fost pe-aici – așa că panta cea abruptă nu mă ia prin surprindere. E mult de urcat, indicatorul spune că s-ar face cam 2 ore, 2 ore și jumătate până sus la refugiu. Prin pădure apar și stânci, ba chiar și pete de zăpadă – așa că înaintarea devine mai umedă și mai alunecoasă.

E clar, traseul pe care l-am făcut noi e mult mai greu decât varianta clasică, pe Cruce Albastră (pe care am intrat acum). Acest traseu e mai scurt, așa că nu ai atât de urcat – în schimb pe Punct Galben ai mult de mers și de urcat, înainte să începi urcușul cel susținut pentru a ieși în Curmătură. Dar mi s-a părut în același timp mult mai frumos, poate tocmai datorită lungimii – că te lasă să te bucuri mai mult de pădurile super frumoase din Buila. Dar ne-am luat cu vorba și am intrat deja printre conifere, lăsând pădurea de fag sub noi…

Ăsta e semnul pe care îl așteptam, care ne anunță că vom ieși la poiana de sub creastă. Pe-aici zăpada e mai mare, ne scufundăm puțin în ea – iar ceața e mai groasă. De data asta însă știu pe unde e traseul, așa că și urcând la nimereală, spre stânga, ajungem în poteca marcată.

Pe potecă găsim și izvorul amenajat, de unde luăm provizii pentru seara ce va urma – să nu fim nevoiți să topim zăpadă pentru a găti și a face ceai. Ah, ceai! Abia așteptăm! Astfel, după aproape 2 ore de la indicator ajungem în Curmătura Builei. Găsim refugiul învăluiț în ceață, dar Hornurile Popii se zăresc din când în când…

Venirea serii nu schimbă nimic de data asta – cel puțin nu în jurul nostru. Nu sunt șanse de apus, dar poate cine știe, vreun răsărit spectaculos? Momentan ne punem pe gătit și făcut ceai. Paul avea un primus de iarnă, cu benzină – cred că era deja la al doilea de acest gen. Primul îi făcuse probleme, așa că l-a returnat la magazin si i l-au schimbat cu altul nou. Ei bine… și acesta a început să facă probleme – așa că Paul începe să meșterească la el, dar nu-i mare lucru ce-ar putea face. Primusul va trebui înlocuit încă o dată…

Apelăm așadar la racheta mea de buzunar, micul meu arzător, element de mare ajutor în atâtea ture făcute – timp de aproape 4 ani. Anul ăsta i-a venit și lui rândul să fie înlocuit, nu mai știu exact după care excursie am constatat că filetul s-a tocit și nu mai pot monta butelia pe el cum trebuie. Așa că a trebuit să-l schimb. Și mi-a plăcut de el atât de mult, încât mi-am luat altul la fel: tot MSR Pochet Rocket.

Paul se udase un pic la picioare, că venise cu bocanci mai de vară. Eu eram bine, cu bocancii mei noi de iarnă – dar frigul se lasă repede după ce te oprești din a te mișca, așa că bem ceaiul, terminăm cu masa și ne băgăm în căldura sacilor așezați pe priciurile de lemn…

Nu știm ce ne rezervă ziua următoare, dar suntem încântați că am ajuns până aici, chiar dacă peisaje spre depărtări nu am văzut. Nu-i nimic, în caz că nu știați, sunt oameni pe care îi bucură și mersul prin pădure, prin ceață. Important e să nu ai ceața lăsată peste inimă și peste ochi, atunci e mai greu să te bucuri de ce-i în jurul tău și de ce-i în tine.

…

Ziua 2 – 9 aprilie – Trebuie să treci prin nori ca să ajungi deasupra lor.

…

În refugiu e întuneric. Nu există o fereastră cu geam, așa că e greu să-ți dai seama ce e afară. Trebuie să te ridici și să deschizi oblonul. Uneori, afară te așteaptă o zi însorită și caldă – dar de data asta parcă noaptea nici nu a trecut. Parcă e aceeași seară gri, mohorâtă și umedă. Oare timpul se oprește când ești într-un astfel de loc?

Pentru că nu se întunecă, ne dăm seama că este de fapt dimineață – așa că ne gândim ce-am putea face. Nu e vreme de mers pe creastă. Eu am mai fost oricum de câteva ori, n-am chef să merg fără să văd nimic – și chiar dacă Paul nu mai fusese niciodată, hotărâm să lăsăm creasta pentru a 3-a zi, în speranța că vremea va fi mai bună. Așa că pentru astăzi hotărâm să vizităm mânăstirea Pătrunsa și schitul Pahomie.

Coborâm tot pe Cruce Albastră, găsind în zăpadă urme proaspete de animale sălbatice. Ceața e atât de deasă încât avem parte uneori de fenomenul white out (in cazul asta mai mult cenușiu decât alb). Dar ne ajută pentru orientare urmele noastre din seara precedentă.

Pădurile sunt incredibil de frumoase când sunt învăluite în ceață. Învăluite… ce cuvânt frumos – cum ar fi să existe și pentru noi un sentiment care să ne învăluie inima în ceva atât de frumos? Ah, dar chiar există așa ceva!

Peste noapte a nins un pic, e mai multă zăpadă – iar ceața persistă. Pe măsură ce coborâm ea devine și mai umedă, ne așteptăm chiar să plouă. Nu contează. E zi de sănătate, dacă nu de peisaje – dar cum să nu ți se pară frumos ce vezi în jur, când ești în natură?

Până să ajungem la mânăstirea Pătrunsa mai găsim elemente interesante, care ne atrag atenția. De exemplu râulețul care curge pe pietrele albe. Cu greu găsesc un loc unde să sprijin aparatul foto pentru a reuși o fotografie cu apa cât de cât în mișcare.

Chiar și poteca pe care mergem ni se pare incredibil de frumoasă – ca un mic drumuleț ce face curbe printre copaci, pe marginea dealului. La un moment dat găsim pe ea o zonă cam mocirloasă, un loc unde apele curgeau de pe mal și se opreau în frunzele uscate. Așa că nu stăm mult pe gânduri și, cu talentele noastre de construitori de baraje și făuritori de canale, ne apucăm cu bețele de trekking să facem un șanț prin frunze – ca să permitem apei să curgă mai ușor spre vale – nu să rămână pe potecă.

Imediat ce canalul este construit, apa din balta de pe potecă pornește vijelios spre vale, lăsându-ne bucuroși de această mare realizare, care va ajuta poteca să se usuce mai repede și călătorii să treacă fără să se înnoroioască prea mult. Paul remarcă însă că e posibil să auzim mai târziu la știri că “localitatea Bărbătești a fost afectată de o viitură puternică venită dinspre mânăstirea Pătrunsa, după ce doi bucureșteni inconștienți au dat drumul la barajul de frunze uscate de pe potecă…” :)) Bine, noi nu suntem doi bucureșteni, că Paul e din Piatra Neamț și eu nu mai stau în București, chiar dacă buletinul așa zice, așa că… “eu sunt mic, nu știu nimic, tata în pod jupoaie capra” :))

Astfel, cu poteca eliberată de noroaie, am ajuns la Pătrunsa…

Intrăm un pic și în biserica goală, unde obiectivele foto se aburesc rapid, apoi mergem și la bisericuța din partea cealaltă a așezării. Deși acum e ceață și nu vedem prea bine ce e în jur, de fiecare dată mi-au plăcut aici căsuțele rispite prin poienile din jurul mânăstirii – practic chiliile unde stau călugării. Par atât de pline de liniște, de credință, de împăcare. Deși nu mă îndoiesc că greuțăți există și aici, gânduri poate apăsătoare sau alte codițe de drac.

Noi continuăm pe Cruce Roșie spre schitul Pahomie – iar prima parte a traseului e încântătoare. Poteca unduiește prin pădure și prin poieni într-un mod tare relaxant și frumos.

Ajungem în punctul cel mai înalt al traseului (cred), de aici poteca începe să coboare și se transformă în drum forestier până la Pahomie. Dar acest punct de pauză mi s-a părut de fiecare dată interesant – datorită căsuței de lemn, a mesei, a căruței sau a scării care te face să ridici privirea, să vezi dacă nu cumva e cineva în copacul acela înalt. Nici griul din jur nu deranjează, ba se potrivește bine cu crengile goale.

La mânăstirea Pătrunsa nu se ajunge cu mașina – ceea ce mi se pare absolut minunat! Avem însă ocazia să vedem cum sunt transportate proviziile până acolo…

Până la Pahomie poteca devine mult mai noroioasă, dar apoi se transformă într-un drum forestier destul de bine întreținut. Avem de mers ceva pe jos, dar dupa circa o oră și jumătate ajungem deasupra schitului. De-aici mi se pare că se vede cel mai bine, îi înțelegi mai bine poziția de sub stâncă sau modul în care sunt așezate celelalte construcții prin poiana din jur. De jos nu se vede la fel.

Nu ratăm ocazia de a ne strecura pe lângă perete ca să ajungem la balconul de deasupra Izvorului Frumos. Nu multă lume știe de acest loc – și de fapt nu multă lume poate ajunge aici. E nevoie de un corp cât mai suplu. De fapt aici poți face un test, dacă vrei. Iată-l pe Paul pus la zid:

Ajunși dincolo ne bucurăm de debitul mare pe care izbucul îl are – chiar dacă ne e greu sa-l pozăm de aici de sus.

Așa că nu stăm mult, admirăm pădurea de fag de deasupra izvorului și coborâm cu grijă pe scândurile ude ce duc în acest loc. De la baza izvorului însă imaginea se schimbă – și e prima oară când văd atâta apă aici. Arată super frumos!

Nu aveam trepied la mine, dar am improvizat ceva pe marginea apei – că prea curgea multă și trebuia imortalizată. Asta înainte să ne apucăm să construim vreun baraj din frunze…

Ne gândeam la o variantă diferită de a ajunge la refugiu – unde lăsasem rucsacurile și unde voiam să mai stăm o noapte. Dar traseul prin șaua Ștevioara era tare lung – și nu l-am parcurs niciodată – n-aș vrea să riscăm să mergem pe-acolo pe ceața asta deasă. Așa că suntem nevoiți să mergem tot pe drum înapoi. Trecem iar pe la troița de lemn, unde nu găsim pe nimeni în copac și ajungem iar la mânăstirea Pătrunsa.

Era în jur de ora 16.30, Paul ar fi rămas la slujba de seară. Eu aș fi urcat înapoi in Curmătură pe lumină, dar parcă nici nu voiam să ne despărțim. Când am aflat însă că slujba de seară începe mult mai târziu decât bănuiam, am pornit amândoi la deal prin pădure. Tot pe același traseu – pentru că traseul pe Punct Galben e mai greu de urmărit prin ceață – iar zăpada poate pune probleme pe pantele înierbate și foarte înclinate.

Deja zăpada se mai topise cât am fost noi pe la mânăstiri – acum rămăsese doar o fleșcăraie în partea de jos a traseului. Pe măsură ce urcam însă prin pădure, reveneam la albul pe care-l știam. Urcușul e susținut, chiar și fără bagaj te poate obosi. Noi îl făceam pentru a doua oară în două zile – dar nu conta. Ne apropiam de refugiu, bucuroși pentru plimbarea de sănătate și liniștire, dar un pic poate triști că nu reușisem să vedem crestele stâncoase ale Builei. Știam că vremea va fi așa când am plecat de-acasă și am acceptat-o cu împăcare. Dar da, speram încă la ceva mai mult…

Ajunși la refugiu am verificat întâi să fie bagajele acolo – că ar fi fost foarte neplăcut să ne trezim fără rucsacuri, fără saci de dormit și tot restul. Dar apoi ceva s-a întâmplat. Momentul pe care-l așteptam și-a trimis mesajul printr-o rază de soare ce subția norii, spunându-ne că ceva incredibil e pe cale să se întâmple!

Imediat am știut că va fi senzațional, am recunoscut imediat atmosfera, lumina, am simțit ce va urma! Oh, asta ne-a dat instant forța, a fost o explozie de bucurie care ne-a mobilizat și ne-a făcut să sărim în sus, să scoatem aparatele foto și să pornim spre creastă, prin Hornurile Popii. Norii se împrăștiau și soarele ieșea…

Atenție! Urmează clipe și imagini magice!

Mai întâi am avut parte de un mic curcubeu, fenomenul Gloria – un fenomen frumos și interesant, de care mă bucur de fiecare dată: umbrele noastre erau înconjurate de un curcubeu, ca o aureolă a unor sfinți. Se pare că nu degeaba trecusem pe la cele două mânăstiri…

Am început să urcăm plini de entuziasm, dornici să nu ratăm niciun moment. Nu era mult până sus. Refugiul se zărea mult mai bine acum, dar în plus vedeam și crestele din spatele lui – iar în depărtare, creste din munții Căpățânii.

Dar să lăsăm poezia momentelor de genul ăsta să-și facă de cap. Prea puțin mai contează ce creste se văd în jur, cum se cheamă stâncile pe care calci sau dacă direcția în care privești e vest sau e sud. Astfel de momente au puterea să scoată esențialul la iveală… dar el trebuie căutat, nu ignorat. Voi lăsa gândurile să curgă și nu-mi va păsa dacă ele nu au neapărată legătură cu ceea ce se vede. Evident, unele îndemnuri îmi sunt adresate mie, dar sunt sigur că și alții vor simți ceva citindu-le. Suntem ființe complexe iar muntele, pentru mine, nu înseamnă doar peisaje frumoase.

Nu știu de ce a devenit mai greu pentru mine să scriu jurnale – și mi se pare ciudat că partea cea mai grea mi se pare aceea în care trebuie să spun despre cele mai frumoase momente. În care aș putea să ilustrez cu zeci de imagini – dar din care mi-e greu să aleg doar câteva. Ar trebui să fie ușor, aș putea folosi zeci de epitete ca să descriu cât de frumos a fost, dar nu e ușor. Prea multe epitete ajung până la urmă să se anuleze unele pe altele și pot deveni exagerate în mintea celor ce citesc.

Poate îmi e milă de acele momente, de acele peisaje și sentimente, îmi e milă să nu le tratez în jurnal prea succint, prea superficial, prea exagerat – și să le scad astfel, din prea puține sau prost alese cuvinte, importanța. Dar importanța lor nu depinde doar de mine, cel ce le povestește, ci și de cel ce-mi ascultă povestea…

Poate într-adevăr folosesc prea des cuvântul “genial”. Dar e un cuvânt la care țin, pe care mi se pare că oamenii nu îl prea folosesc – pentru că nu găsesc motive să îl folosească. Pentru că nimic nu li se pare genial. Eu sunt destul de critic și poate contrar părerii multora, mi-e greu să mă entuziasmez prea tare din orice. Am pierdut asta pe drum, am devenit mult mai selectiv – iar asta poate că-mi reduce uneori din bucuria pe care orice lucru ar putea de fapt să o stârnească. De aceea mă bucură totuși că sunt încă lucruri, momente, experiențe sau  oameni – care mă pot face să spun că “e genial!”. Pentru că ceva genial, e mult mai bun decât ceva drăguț și atât. Cum ar fi să căutăm genialul din jurul nostru? Sau și mai bine, genialul din noi!

Până la urmă, nu pot decât să încerc să fiu sincer. Grea încercare pentru oameni, să fie sinceri. Dar ăsta e unul din lucrurile care-mi plac pe munte: prezența ta acolo te poate pune foarte sincer față în față cu tine însuți – și oricât ai vrea acolo să te minți, să te ascunzi, să ignori adevăruri și lucruri importante, nu poți! Sau cel puțin… reușești să nu mai vrei asta. Reușești să vrei să te deschizi, să fii cu adevărat tu! Să îți pui inima pe un platou de argint (sau o creastă, dacă muntele acela nu are platou) și să ai curajul să fii tu. Să fii vulnerabil. Să accepți o schimbare. Mai ales când observi cât de mult bine poate face schimbarea din jurul tău – iar ea nu se poate apropia de cât de mult bine ar putea să facă o schimbare din interiorul tău.

Poate că oricât aș încerca să redau în mod fidel ceea ce noi am trăit acolo sus, acest lucru nu poate fi făcut. Din fericire, poate nici nu-i nevoie. Ce-a fost acolo, a fost al nostru. Ce e aici e și al vostru. Ce va fi însă depinde de fiecare dintre noi. Eu pot doar să trezesc imaginația celor ce citesc și privesc imaginile, dar despre cum este cu adevărat, poți afla doar trăind – nu citind. Nu privind de la distanță.

De aceea mi-aș dori de la jurnalele mele să facă mai mult decât să povestească niște experiențe și să prezinte niște locuri. Mi-aș dori să trezească în oameni dorința de mai mult! De a trăi mai mult, de a iubi mai mult! De a fi mai deschiși spre a încerca… spre a face un pas înainte. Spre o margine de prăpastie ce-ți poate fi și moarte dar și înviere – dacă știi până unde poți să mergi. Nu mersul reprezintă partea grea, ci înțelegerea că acea margine e mult mai departe decât credeai.

Dar până și munții se pierd uneori printre nori, cum ar putea oamenii să nu o facă? Dacă orașele ar fi permanent acoperite de o ceață deasă, ca în imaginea de mai jos, ce ai face pentru a te bucura de soare? Ai face ceva? Le e din păcate oamenilor mult mai ușor să se adapteze la condițiile grele din viața lor, să uite de soare (oricare ar fi el), decât să încerce să le schimbe. Să lupte pentru mai mult.

Poate li se pare ce e în jurul lor prea mare, prea copleșitor, prea greu, sau poate doar se simt pe ei prea mici și incapabili. Poate așa sunt și eu. Dar ca să schimbi ceva în jurul tău nu trebuie să împrăștii norii de deasupra locului unde te afli – ci doar să împrăștii norii din tine. Iar asta te va duce deja cu un pas mai aproape de soare…

Și soarele se află mereu acolo, chiar și atunci când nu îl vedem. E mereu acolo să mângâie cald o față de stâncă sau de om, care a avut curajul sau dorința să se lupte cu proprii nori și i-a învins: a reușit să se ridice deasupra lor înțelegându-le limita și nu teama de a nu reuși a fost mai puternică, ci credința că merită încercat.

Unele momente par însă atât de trecătoare… Culorile se schimbă uneori rapid și-n jur și-n noi, fără să țină cont dacă ai fost pe fază să le apreciezi destul,  să te bucuri de ele destul. Culorile nu te așteaptă, sunt de neînduplecat și nu le mișcă regretul tău pentru dispariția lor. E inutil să plângi după culori ce-au fost și au trecut, mult mai util e să înveți din trecerea lor cum să te bucuri de cele ce vor veni, cum să le găsești și de ce nu, cum să le creezi.

Da, sunt culori pe care tu le poți crea – nu doar în tine, dar și în jurul tău. Nu prin editare pe computer, ci prin ceea ce oferi, prin ceea ce transmiți, prin ceea ce ești. Poți fi doar gri și negru, o umbră, sau poți fi un curcubeu. De câtă lumină e nevoie pe chipul și în inima ta ca să poți să fii un curcubeu? Culorile combinate sunt lumina, nu-i nevoie să-ți vopsești fața – e de ajuns să o luminezi!

Și dacă la un moment dat se mișcă valurile mării atrăgător în fața ta, nu te grăbi să sari! Amintește-ți cine ești și unde te afli, fii dornic să înțelegi mai mult, astfel încât saltul să-ți fie înălțare, nu doar cădere. În cazul acela, momentele trecătoare devin permanente, se opresc din a trece – și rămân undeva, adânc și bine fixate – suficient de puternice pentru a contribui cumva la identitatea ta ca om. Și de ce nu, suficient de puternice pentru a mișca ceva și în alții, nu doar în tine.

Pentru asta însă e nevoie de deschidere, de dorința de a oferi, de a trezi ceva în jur. De a trezi acel monstru frumos ce zace dormitând în oameni, un monstru doar prin prisma temerilor noastre, dar în realitate… un erou. Un luptător pentru frumos, pentru mai bine, pentru mai mult. O ființă chinuită, ținută de cele mai multe ori în lesă, care doar atunci când ne îndrăgostim mai are suficientă forță să se zbată în noi și să rupă lanțurile. Dacă în acele momente mai punem un lacăt la cușcă sau alegem să ascultăm, asta poate face o mare diferență pentru viitorul nostru. Tu de cine asculți?

Poate că o imagine, însoțită de o mie de cuvinte, te poate ajuta să vezi și să simți mai mult. Dar dacă ți-e foame, nimeni nu poate mânca în locul tău. Mi se pare trist că nu suntem mai flămânzi de iubire și de frumos, de bunătate, de afecțiune. Că ne hrănim artificial cu lucruri ce fac doar să dispară senzația de foame, dar nu ne hrănesc cu adevărat interiorul. Copiii știu mai bine să spună când le e foame, noi doar ne ascundem printre nori… ignorând urletul din interior. Poate de fapt nu mai există niciun urlet, s-a săturat și el să fie ignorat. Și liniștea e minunată, da…

Cu toată frumusețea care mă înconjoară uneori, eu nu pot face însă asta – nu pot să ignor acel gol ce crește odată cu mine și pe care toți munții pe care-i urc nu-l pot umple. Dar unde să găsești ceva atât de mare încât să poată face asta? Poate doar în mine să găsesc ceva… și poate… în încă cineva.

Mai am de săpat în mine pentru a ajunge cu adevărat să scot interiorul la suprafață, mai am de urcat, de crescut, de învățat… dar fiecare pas pe care-l fac îmi indică mereu același răspuns, îmi întărește mereu aceeași credință…

Poate că mintea și inima mea sunt fixate pe o idee de care nu pot scăpa – pentru că nu vreau. Poate ambele au ajuns să înțeleagă ce le-ar face fericite și oricât aș merge, un alt răspuns nu întrezăresc la orizont și nici în mine. Uneori însă răspunsul nu-i de ajuns, nu e de ajuns să știi ce te-ar face fericit – mai trebuie și să găsești acel ceva. Să-l construiești de fapt – că lucrurile cele mai bune nu se întâmplă la nimereală.  Sunt pași pe care-i poți face, lăsând urme în zăpadă. Fii atent totuși, ai grijă în ce direcție merg atât de grăbiți pașii tăi…

Sunt locuri și direcții pe care alții nu le văd și nu le înțeleg, dar ei n-au mers pe drumul tău să poată vedea ce vezi tu. Mai de încredere sunt ochii minții tale când e vorba de tine, dar fii deschis! Și lor li se poate încețoșa privirea la un moment dat. Și miza e prea mare ca să mergi cu ochii închiși mai departe – oricât de primitoare și caldă pare zăpada prin care pășești.

Dar gata! Oprește-te uneori! Nu-i obligatoriu să mergi tot timpul. Faptul că mergi, oricât de hotărât, nu îți garantează că vei ajunge unde ți-ai propus. Oprește-te uneori și privește în jur. Lasă-ți corpul să respire și frumusețea să te umple, adună energia din tot ce te-nconjoară – vei merge altfel mai departe. Oprește-te și lasă întunericul să te înalțe, mai ales când cerul aprinde mii de luminițe în bezna minții tale. Întunericul îți poate arăta multe, dar atunci când negrul e intens, el poate deveni o pânză gata de pictat – pe care să lași să curgă culorile imaginației tale, folosind pensule invizibile pentru a crea imagini colorate, frânturi din viitorul tău.

Nu lăsa acele imagini să se piardă, pune-le mai bine o ramă, dă-le importanță, scoate-le în față! Ele vorbesc uneori mai bine decât o facem noi – despre cine suntem, despre ce ne dorim. Închide ochii și pictează, lasă-ți interiorul să vorbească, nu îl ignora. Ai făcut asta prea mult…

Noaptea e lungă iarna, nu te grăbi să adormi atât de devreme! Somnul e plăcut, dar poate fi o mare pierdere de timp uneori – când ai parte de alte lucruri mult mai frumoase, pe care nu le ai tot timpul lângă tine. Lasă perna să te aștepte, nu stelele și nici pe cel de lângă tine. Vei avea timp să dormi, dar stelele nu le vei avea mereu lângă tine. Nu astfel…

Și-apoi încet, cu ochii grei dar sufletul ușor, poți trage fermoarul sacului mai sus. Te poți întinde mulțumit pentru tot ce-a fost, zâmbind pentru toate greutățile de pe drumul care te-a adus aici. Sunt greutățile acestea la baza creșterii noastre – iar creșterea, la baza unor bucurii mai profunde. Un drum ușor poate fi și el plin de frumos – dar prea puțin frumosul acela te poate ridica. Nimic nu-i general valabil însă și fiecare ar trebui să știe pentru el cum stau lucrurile.

Eu sting frontala, închid sacul și adorm – adus aici de mii de pași și sute de gânduri ce-mi zboară mereu prin minte, călăuzit mereu de același dor pe care munții încă reușesc să-l mai aline.

…

Ziua 3. 10 aprilie.  Prin grădina castelului de piatră de deasupra norilor.

…

Nu ne grăbim cu trezirea – pare că norii și-au reluat locul din jurul refugiului, cumva mirați și ei de ceea ce ne-au permis în seara precedentă. Nu-i certăm că stau bosumflați, vor înțelege că bucuria noastră pentru îndepărtarea lor nu îi face pe ei mai puțin speciali.

Avem totuși traseu de făcut astăzi, vrem să vedem creasta Builei – iar ziua devine ideală pentru așa ceva. Zăpada nu-i exagerat de multă iar albul de la picioarele noastre se continuă până la infinit. Norii parcă ar vrea acum să ne atragă să mergem pe ei, ca pe un covor pufos de zăpadă. Cu grijă însă, nu cumva să ratăm granița dintre zăpadă și nori. Voi o vedeți?

Traversăm scurta porțiune prin pădure, alegând intenționat locurile cele mai interesante. Acele margini firave ce-ascund găuri negre și pline de mister – dar care cel puțin de data asta, nu sunt așa periculoase precum par. Trebuie să-ți alegi cu grijă drumul, dar pe toate pot exista pericole – nu lăsa asta să te oprească din a merge. Găsește variantele bune pentru a te strecura printre ele – mai important e să încerci decât să renunți de frică. Sigur, nici imprudențele nu-s bune…

Ajungem rapid la golul alpin luminat de soarele bun. Un gol cu stânci albe căzute parcă din cer. În urma noastră vedem cum stă înconjurat de nori muntele Piatra – gazda noastra pentru momentele unice de la apus. Și de data asta norii par să se lovească de țărm, de faleza acestui munte de care se lovesc de-atâta timp…

Înspre nord, creasta pe care vrem să urcăm pare ea însăși un mare val înspumat și înghețat. Cornișele de pe margini arată frumos, iar faptul că zărim și pietre, chiar și iarbă, ne face să nu regretăm că nu avem rachete de zăpadă cu noi. Pe pietre se merge mai ușor…

Depășim cu totul brazii din ruptura de teren de pe creastă și pe măsură ce urcăm, ne apropiem de marginea prăpastiei. Întreg muntele pare să facă parte dintr-o altă lume, ridicată undeva deasupra norilor ce acoperă orașele și văile. Nu des te afli deasupra norilor în felul ăsta și e plăcut să simți că te bucuri de soare în timp ce pentru mulți alți oameni, soarele n-a mai răsărit de câteva zile. El a răsărit de fapt pentru toată lumea…

Marginea crestei ne cheamă spre ea, dorința crește pe măsură ce ne apropiem – și chiar dacă am fi putut merge mai pe jos, nu putem ignora acea margine. De-acolo poți vedea mai bine ce-i în jur – ce e departe, dar și ce are muntele de-aproape să arate. Peisajele devin mult mai tridimensionale când ești pe câte-o margine de prăpastie – de aceea mi se par mai greu de redat în fotografii. Atenție însă până unde pui pasul…

Curbele pe care marginea le face ne permit să ne spunem unul altuia până unde e în regulă să călcăm. Eu nu simt nevoia să mă apropii prea mult de margine, nu vreau să risc desprinderea unei cornișe. Nu de alta, dar aș avea mult de urcat ca să ajung înapoi în creastă…

Există însă experți în cățărări pe margine de stâncă – și pare că ei n-au nicio treabă cu aceste cornișe, sau uneori… pare că n-au treabă nici cu gravitația. Ce-o fi răul de înălțime pentru astfel de ființe?

Se pare că norii mai aveau ceva să ne spună, nu s-au îndepărtat de tot. Nu-i supărare, ne place și să ascultăm – mai ales când știm câte povești au norii și vântul de spus. În plus, marginile de prăpastie par mai amețitoare când vederea nu-ți e pe deplin satisfăcută.

Nu putem să ignorăm însă prezența și forța soarelui, după două zile de mers prin nori – e clar ce ne atrage acum mai mult. Nici nu contează că nu mai vedem Parângul la depărtare…

Urcușul nu e greu și ne apropiem rapid de vârful Buila. Pe alocuri zăpada ne îngreunează mersul, dar e o plăcere să mergi printr-un astfel de loc – în astfel de vreme. Vă dați seama că se adăuga și bucuria pentru cele două zile petrecute în ceață, dar și sentimentul acela de victorie, de… “a meritat!” Nu că dacă nu ar fi fost acum așa nu am fi găsit de ce să ne bucurăm în această excursie.

Pe o margine de nor ne facem și o poză de grup, cam de la distanță, dar bună pentru a ne aminti de senzația aceea de a fi deasupra norilor. Un pai galben ne dă semne că primăvara e aproape…

Ah, mai avem de urcat! Pare așa aproape vârful Buila – dar ne îngreunează mersul toată frumusețea din jur. Marginile de prăpastie ne țin atenția concentrată pe ele, norii de la distanță ne distrag atenția, zăpada necesită atenție și implicare… greu să fii neatent pe-aici! Ce bine! Și cu atenția împărțită în atâtea părți, observăm și masivul Cozia printre nori!

Creasta se conturează tot mai lungă în urma noastră, chiar dacă norii mai dansează ca indienii în jur și nu ne lasă să o vedem mereu. De-acum avem însă și urme să ne ghideze înapoi spre refugiu, nu ne facem griji de rătăcire. Doar să vedem ceva de pe vârf…

Oricum, sunt semne deja că norii se subțiază, vedem acum și deasupra lor – dar și sub ei. Spre vest creasta e abruptă, seamănă ca și configurație un pic cu Piatra Craiului…

E vreme de jucat uneori – și Paul profită de o zonă înzăpezită pentru a face câteva sărituri de la trambulină… Eu n-am simțit nevoia, nu știi ce pietre se ascund uneori sub zăpadă. Dar recunosc că pare foarte distractiv – și chiar a mers totul bine.

Și pentru că… nu se rupea… a mai sărit încă o dată…

(uite așa iese uneori la iveală sălbaticul din noi…)

Acum că am traversat această mică vale de pe creastă, putem vedea mai bine ce rămâne în urmă…

Dar și unde vrem să ajungem. Ascuțit în centru, în planul din spate, e chiar vârful Vânturarița – cel mai înalt din masiv. Până la el urcăm însă pe vârful Buila.

De pe vârful Buila (1849m) vedem și mai bine vârful Vânturarița – de care ne desparte doar șaua Ștevioara. Arată frumos din partea asta, foarte prăpăstios – și-mi trezește o mulțime de amintiri…

Stăm puțin pe vârf, dar nu prea mult – vrem să ajungem și dincolo. Coborârea până în șa o facem (eu de fapt) într-un mod distractiv dar cam umed… se înțelege cum am coborât, nu?

Avem de urcat, dar locul ne inspiră să mai stăm. Ochim o poză interesantă, așa că facem un mic ocol pentru a nu deranja zăpada cu urmele noastre, să pară ca abia acum ajungea Paul în acest loc necălcat de nimeni…

E greu să redai în poze abrupțimea – iar în astfel de munți, stâncoși, cu abrupturi, asta se vede cel mai bine. Din fericire am descoperit că pot uni mai multe poze cu programul Microsoft Ice – bun și pentru panorame, dar și pentru a scoate într-o singură poză un cadru ce altfel ar fi fost prea larg pentru a fi cuprins de obiectivul meu de 18mm.

Zăpada parcă e mai mare pe urcarea spre vârf – nu mai sunt stânci care să ne ajute, așa că săpăm din greu să facem potecă. Nu-i nimic, probabil va fi ultima oară pe iarna asta când facem așa ceva. Și urcușul merită!

Vârful Buila rămâne în spate, dar tot pe-acolo ne vom întoarce. Mi se pare frumos șirul de urme, sunt doar urmele noastre prin aceste locuri – dar ne gândim că poate ele vor fi de folos și altora, în caz că vor veni oameni în weekend pe aici. Foarte probabil că vor veni, dar era abia miercuri – posibil ca zăpada să se mai topească până sâmbătă, iar urmele noastre să dispară…

Pe la ora 13 ajungem pe vârf, la 1885m altitudine. Am făcut cam 3 ore de la refugiu, fără bagaje, dar cu peisaje care te încetinesc mult. Vederea ne e obturată de nori înspre nord – acolo unde creasta se continuă sălbatic spre Curmătura Oale. Avem însă și puțin soare, destul cât să nu simțim prea tare răcoarea zăpezii. Din fericire vânt nu prea era și noi eram echipați bine.

Sunt pentru a 3-a oară pe acest vârf, dar e prima oară când văd zona albă. Mă bucur că acum am și fotografii de iarnă de aici, mai ales că am avut parte de momente spectaculoase datorită norilor. Nu contează că nu e vizibilitate 360 până departe – aici apropierile sunt parcă mai frumoase decât depărtările.

La coborâre ar trebui să mergem pe același traseu – să ținem creasta spre Curmătura Builei – unde lăsasem rucsacurile. Dar, deși oricum vom ajunge acolo, nu ne grăbim să mergem fix pe urmele pe care am venit. Observăm un vârfuleț pe partea estică așa că ne abatem și până la el.

Deși nu mă gândeam prea mult la asta, cred că tot timpul există în mine o speranță că poate voi vedea niște animale sălbatice pe-acolo pe unde merg. Iar un astfel de vârf era ideal pentru a vedea ceva capre negre pe stâncile de sub mine. Și chiar erau!

Am avut timp să schimb obiectivele, am pus 70-300mm VR și am reușit câteva portrete. Caprele m-au văzut, dar fiind departe, nu s-au grăbit să plece.

S-au împrăștiat și norii, s-au înmulțit și caprele, a ieșit și soarele… Peisajele se schimbau, se vedeau mai multe stânci în jur –dar animalele au prioritate când e vorba de pozat.

S-a văzut puțin și spre nord, spre vârful Vioreanu – un masiv stâncos cu un aspect impunător, de turn izolat și aparent veșnic înconjurat de cețuri mistice.

Între timp ajunge și Paul pe vârf, ratând caprele negre dar surprinzând una albastră, bucuroasă că se află în acest loc, deasupra norilor, prin zăpadă, în Buila sau… pe munte, în general.

Pornim iar prin zăpadă, dar de data asta mergem pe sub vârful Buila – nu-l mai urcăm încă o dată. Că la urcare nu putem aluneca frumos pe fund până în vârf. La coborâre a mers…

Ajunși iar în linia crestei, unde intersectăm urmele noastre ce duceau la vârf, ne dăm seama că suntem la o intersecție interesantă. Venind dinspre refugiu, dacă vrei să mergi la vf Buila trebuie să ții creasta spre stânga – dar dacă vrei doar să ajungi în șaua Ștevioara, poți ocoli vârful pe dreapta. Așa că ne apucăm să lăsăm în zăpadă un semn în acest sens – ca să nu fie induși în eroare cei ce vor veni pe-aici, de cele două șiruri de urme.

Ne apropiem de zona cu brăduți, dar nu ne grăbim să mergem spre dreapta, să coborâm spre refugiu. Facem stânga și mergem spre un alt vârfuleț, unde nu mai fusesem nici eu. Pe-aici observăm că norii încep să se împrăștie, dar unii dintre ei au căzut și au rămas pe jos, printre firele de iarbă… Nu degeaba primul meu jurnal din Buila se numea “Unde norii cad pe pământ sub formă de pietre albe”.

De pe o margine vedem sub noi valea pe care urcasem și coborâsem în zilele precedente. De data asta coborâm  spre stânga, spre crucea de lemn așezată pe vârful de acolo. Trebuie să fie ceva priveliști frumoase, acum că norii se împrăștie de tot.

De pe vârf vedem în vale câteva capre fugind peste zăpadă. Or fi aceleași pe care le văzusem mai devreme sau nu, nu știm…

De la crucea de lemn ni se deschide toată valea la picioare. De fapt toate culmile joase și văile dintre ele, care duc spre sate…

Sub noi se zăresc clădirile de la mânăstirea Pătrunsa, risipite printre copaci, mult mai vizibile acum, că arborii sunt goi.

Dacă tot ne aflăm undeva deasupra pădurii, cu vizibilitate bună asupra marginii acesteia și a poienilor de deasupra, ce altceva ne sare în ochișori? De fapt n-a sărit, mergea destul de discret: o vulpe! Era tare departe, iar tele-ul abia ne-a ajutat să o identificăm ca atare.

Observați ce vizibilitate bună avea spre curțile mânăstirii, aproape că se puteau vedea găinile de pe lângă case! Sau doar noi le vedeam? Vulpea e în colț, în stânga jos – știu că e bine camuflată…

Paul a alergat la vale, în speranța că va prinde un cadru mai bun cu vulpea. Eu m-am dus un pic spre stânga, el s-a dus spre dreapta… eu nici n-am coborât prea mult, dar Paul a avut noroc – a reușit să ajunga destul de aproape de ea și a făcut și vreo două poze. Eu m-am mulțumit să observ peisajele și mai ales, o căsuță frumos izolată într-o poiană pierdută prin păduri.

Ajunși atât de jos în căutarea vulpii, am dat de traseul marcat cu Punct Galben. Așa că l-am urmat pentru a reveni în Curmătura Builei. Tare spectaculoase unele porțiuni ale traseului – dar el e mai periculos iarna, când fețele de iarbă sunt acoperite cu zăpadă. Acum totul era ok, pe-aici nu mai era zăpadă.

Mergând pe acest traseu am găsit un loc ideal de stat la pândă – și chiar am avut noroc să văd o vulpe pentru o secundă. Am fugit un pic după un colț de stâncă, dar dispăruse. Am crezut că urmează să apară, a fost foarte ciudată faza. Adică am văzut-o intrând într-un petic de pădure, care era înconjurat de poieni din toate părțile. Apoi o secundă am fugit fără să o vad și ne-am pus pe supravegheat acel petic de pădure, așteptând să iasă. Nici vorbă de așa ceva. Vulpea a dispărut! Paul credea că mi s-a părut, dar apoi am auzit un zgomot ciudat de animal, undeva în vale. Parcă lătra vulpea la noi.

Paul a luat-o pe potecă înainte, iar eu am rămas la pândă, acolo sus. Ajuns la locul unde o văzusem, Paul a găsit urmele ei în zăpadă și și-a dat seama că în acea secundă cât nu am avut-o sub supraveghere, ea a apucat să fugă în direcția opusă. Așa că nu mai era demult acolo unde credeam că este.

Oricum, ne-a rămas în minte acel loc – puteam vedea de-acolo o suprafață foarte mare unde ar fi putut să umble animale.

Reîncepem urcușul și găsim pe-aici o mulțime de ghiocei frumoși, dar și ceva brândușe. Cu greu îi fac să stea în cadru pentru o poză cu ei în prim plan și stâncile frumoase pe fundal. Voiau să fie doar ei în poză, dar am reușit să-i conving…

Am reumplut sticlele cu apă de la izvor și am revenit la refugiu, unde ne așteptau rucsacurile, sacii de dormit și toate cele. Deși traseul nu a fost lung, ziua a fost plină – așa că seara nu am mai stat prea mult pe-afară. Poate că au venit și norii iar în Curmătură, că văd că nu am poze de la apus – nu mai știu ce s-a întâmplat. Pot însă să-mi imaginez că eram atat de mulțumit de acea zi, încât nu mai conta ce mai urmează. Dar, după o noapte bună, a urmat o nouă zi plină…

Ziua 4 – 11 aprilie  – Venirea primăverii.

Ce tare mi se pare acum că am stat 3 nopți în același loc. Nu cred că am mai făcut asta vreodată. Nu era programat să stăm atât, mâncarea era pe terminate. Mereu ultima zi e mai săracă din acest punct de vedere. Paul zicea că de-acum încolo, când îi mai spun să mergem 2-3 zile pe munte, își va lua mâncare pentru 4 – că e clar! Cu mine 2-3 zile pot foarte ușor să devină 4.

Iar acestea 4 au avut fiecare ceva nou să ne arate, cu care să ne bucure. Și când ieși afară și vezi cum arată totul în jur… poți anticipa ce va urma. Ziua bună uneori chiar se cunoaște de dimineață!

Jumătate de oră poate face uneori schimbări radicale în jur – și așa e și pe munte. Parcă ai aprinde becul trăgând de-o creangă de brad. Să fie lumină!

Razele ajung în cele din urmă și pe Hornurile Popii, colorând stâncile într-un portocaliu tare frumos. Pe refugiu, un banner ne amintește că zona are statutul de Parc Național – iar asta mă duce mereu cu gândul că… am putea și ar trebui să avem mult mai multe astfel de zone, care să fie protejate de acest statut. Sau măcar de cel al unei rezervații naturale, care să apere cât mai mult din natura țării.

Pe la ora 8 avem tot bagajul strans, inclusiv tot gunoiul, strâns în pungi de plastic și îndesat prin rucsac. Înainte de a urca, facem o poză de grup, cu un zâmbet declanșat nu de prezența aparatului, ci de prezența noastra în acel loc, de cele 3 zile de care avusesem parte – și de această zi, ce se anunța frumoasă, în ciuda posibilei senzații de foame ce putea apărea :))

Am urcat prin hornul din stânga de data asta (vezi poza de mai sus, cu stancile portocalii) – pentru că nu urcasem niciodată pe-acolo. E mai spectaculos primul, dar și acesta e interesant. Oricum ieșim în același loc. La revedere căsuță de lemn primitoare, la care au muncit oameni mulți! Să te găsim curată și sănătoasă și altă dată!

Spre sud, creasta pare să se continue lină și calmă, un pic unduitoare, cu formele reci ale zăpezii încălzite de soare. De fapt suntem pe un fel de platou, înconjurat de prăpăstii abrupte.

Pe măsură ce coborâm, zăpada e tot mai puțină. Creasta sudică nu e la fel de umblată precum creasta centrală, cu vârfurile cele mai înalte. Deși traseul cu Punct Roșu merge și pe-aici. Noi vrem să mergem până la capătul golului alpin, apoi să coborâm spre satele din vale…

Dacă tot ziceam de prăpăstii și stânci, chiar și de pe creasta mai joasă putem vedea abrupturile dinspre nord. Uneori le vezi chiar mai bine de aici, că sunt puncte care ies un pic în afara crestei. De fapt și partea sudică respectă tradiționala regulă a prăpastiei dinspre vest.

Pe margini zăpada e mai mare, adusă de vânt, dar e întărită – putem sta liniștiți pe ea. Frumoasă perspectiva cu stânci pe fundal…

Panta se accentuează, coborâm spre o mică șa – unde e și o intersecție marcată. Dacă tot avem tele-ul montat pe aparat și animale nu vedem, măcar ne mai facem poze unul altuia, în diferite ipostaze.

După circa o oră și jumătate ajungem la intersecția pe care mi-o aminteam. De-aici se poate merge si spre satul Pietreni sau Bărbătești (pe la troița/refugiu pe la care trecusem în prima zi), dar și spre valea Costești și satele din acea parte – unde vom merge și noi. Iar un traseu intra pe sub creastă și merge spre cabana Cheia – așa numita “poteca din dosul Builei”.

Nu ne grăbim să părăsim creasta pentru a coborî spre pădure. Mergem mai întâi la capătul ei – pe marginea unor prăpăstii cu priveliști largi spre sud, dar si spre vest.

In zonă zărim și o stână, cu un lăculeț de zăpadă topită… Parcă i-am propus lui Paul să mai rămânem o noapte la stână, dar cred că pe stâncile astea am mâncat ultimul baton pe care-l aveam cu mine – așa că ar fi fost cazul să coborâm. Cred că am vehiculat și ideea să coborâm, să luăm de mâncare și să urcăm înapoi. Ar fi fost ceva. Era prea frumos ca să plecăm…

Vizibilitatea era atât de bună la depărtări, încât nu vedeam doar vecinul Parâng înspre vest. Ci chiar crestele albe din munții Cernei și Godeanu! Păi astea sunt tare departe… dar și-n sens invers am vazut clar Buila din Retezatul Mic, așa că nu e ceva ciudat. Depinde cât de curat e aerul, cât de departe îți permite să vezi.

Pentru că nu voiam să coborâm chiar pe cel mai scurt traseu, hotărâm să urmăm Punctul Roșu spre valea Costești, iar de acolo să urcăm și pe muntele Arnota – ca să ajungem astfel dincolo de el. De ce să mergem pe drumul forestier nu știu câți kilometri, când  am putea să mergem pe o potecă frumoasă?

O ultimă privire în urmă, spre creasta de pe care am venit, apoi ne lăsăm în pădurea din stânga.

Chiar la coborârea în pădure, marcajele ne joacă o festă, parcă nu-s prea evidente, nu mai știu care a fost problema. Așa că m-am văzut cocoțat pe un mal de zăpadă cam periculos. Era de fapt atrăgător, am vrut să-l cațăr, dar vai de geaca mea dacă alunecam pe zăpada aia întărită. Pe fundal sunt creste din munții Căpățânii, din care face parte de fapt și Buila.

Apoi imediat zăpada se înmoaie – și se adâncește. Pff, e de  muncă pe-aici. Partea vestică a Builei e mai umbrită și păstrează mai multă zăpadă, așa că se merge mai greu. Cel puțin am regăsit marcajul – și urmăm poteca frumoasă prin pădure.

Zăpada se termină apoi și intrăm într-o porțiune de pădure de conifere. Soarele ne însoțește, e frumos să mergi în felul ăsta. Am scăpat și de udătura de la picioare – eu mai uscat, Paul mai ud, cu bocancii lui prea subțiri. Traversăm și vreo două fire de apă pe care le ținem minte – la urcare ele pot fi folositoare ca ultimă sursă de apă – că în creastă nu e apă deloc.

Ce-a urmat apoi a fost total neașteptat și chiar… nemaivăzut! Ce înseamnă să nu-ți faci temele când pleci de-acasă? Nu știam că am vom ajunge într-o zonă cunoscută pentru bogăția floristică – e plin aici de… ghiocei bogați! (Leucojum Vernum).

Cât de mari și frumoși sunt! Și au vârfurile verzi! Văzusem doar în poze, în ghidul cu Buila – nu mă așteptam să vedem…

N-au fost chiar ușor de pozat, dar ne-am jucat un pic cu ei, asta-i clar!

Mi se pare amuzantă poza asta, dar e un mod bun să te bucuri de flori: aplecându-te spre ele – printre ele! Și făcând asta, eu nu pot să nu am uneori astfel de reacții 😀

Le-am acordat destulă atenție, pentru că nu mai văzusem – și erau și foarte mulți și parcă și mai frumoși decât ghioceii obișnuiți pe care-i știam. Aceștia erau cumva… mai bogați! 😀

Ajungem în valea Costești după aproape 4 ore de la refugiu – și găsim aici și câteva indicatoare. Spre Vânturarița spre vârf s-ar face de aici circa 7-8 ore, iar până în sat e mai puțin de o oră de mers. Pe noi ne interesează asta mai puțin, vrem să intrăm pe culmea dintre ape, dintre valea Costești si valea Bistriței.

În zonă mai sunt câțiva oameni veniți la grătar – și-i întrebăm de traseu, dar și de un izvor. Aflăm astfel că izvorul e un pic mai la vale lângă drum, așa că Paul stă cu rucsacurile și eu mă duc după apă. Oamenii mă roagă să le umplu și lor o sticlă de 2 litri de bere… cu apă – și mă amuză să mă văd mergând cu pet-ul de bere în mână prin pădure.

Si pe-aici sunt zone pline de ghiocei – și găsesc lângă izvor și un panou care ne anunță despre zona aceasta. Uite că nu știam că ascunde așa frumuseți – și poate dacă veneam o săptămână mai devreme sau mai târziu și găseam acest panou, ne-am fi întrebat ce-o fi așa special la ghioceii ăstia bogați.

Părăsim valea Costești și pentru că am trecut pe partea mai însorită a muntelui, scoatem gecile de pe noi. Avem de urcat – și ne surprinde să vedem că traseul chiar este marcat. Ajungem în nici 5 minute de mers pe drum pe culme – de unde pornește un traseu și spre șaua Zmeuret, din munții Căpățânii (8-9 ore, e departe tare!). Noi urmăm Banda Albastră în sens învers însă, spre muntele Arnota.

Găsim pe-aici și ceva stânci, așa că le inspectăm și pe ele un pic – cine știe ce secrete pot ascunde.

Urcușul devine din ce în ce mai accentuat și simt parcă efortul mai mult decât la oricare din urcușurile făcute în această excursie. Poate pentru că eram la final, sau poate pentru că nu mai mâncasem mare lucru. O ciocolată cu rom a ajutat în acele momente parcă.

Ajungem însă pe platoul de la vârf, care, deși e împădurit în partea din care am venit noi, oferă priveliști mai largi spre sud.

E un soare bun afară, chiar dacă mai dispare uneori printre nori, așa că stăm un pic pe frunzele uscate, printre viorele. Am făcut cam o oră și-un pic de la drum până pe vârf.

A urmat o parte neașteptat de frumoasă – nu ne gândeam că vârful Arnota are atâtea prăpăstii și astfel de abrupturi uriașe! Dar e splendid! Plus că priveliștile sunt pline de culmi și văi – cu creste albe deasupra.

Ce peisaje in jur…

Muchia coboară frumos spre o zonă cu poieni – unde lăsăm un pic rucsacurile pentru a urca la un alt punct de belvedere. Frumos și cerul cu norișori în această zi, filtrul de polarizare a fost tare util. De-aici vedem drumul ce duce spre șoseaua națională, dar  și mânăstirea Bistrița – la care trebuie să coborâm. Mai avem ceva până acolo.

Mai coborâm puțin și dăm într-un drum – și curând ajungem la mânăstirea Arnota – poziționată frumos sus pe deal, cu priveliști spre depărtări.

Si mai aproape…

Există ceva legende despre cum s-a hotărât Matei Vodă să construiască această mânăstire. Era urmărit de turci și a scăpat cu viața ascunzându-se într-un lac cu răchită – pe locul căreia a fost construit altarul bisericii mai târziu. Dar despre asta puteți afla vizitând acest loc plin de istorie și frumos – loc la care se poate ajunge chiar și cu mașina (drum neasfaltat).

Pentru a scurta coborârea, o luăm de-a dreptul prin bosecheți până intrăm în drum, apoi la una din curbe intuim o potecuță care coboară mai direct, printre copaci. O urmăm, dar după ce Paul se aventurează pe un colț cam nisipos pentru a vedea mai bine spre mânăstirea Bistriței și cheile cu același nume, deasupra cărora ne aflam.

Coborârea e destul de solicitantă, dar scurtăm mult pe potecuța aceasta. Ea ne duce pe lângă schitul Iezer și ne scoate în cele din urmă în apropierea mânăstirii. Mare construcție, locul primei tipografii din țară, dacă țin bine minte.

Ajungem la râu, de care eu profit pentru a mă spăla și a mă schimba, după 4 zile de mers pe munte. Pentru că speram de acum să găsim o ocazie sau un microbuz care să ne ducă la Vâlcea – sau măcar la șoseaua principală. În spate se vede schitul Iezer, pe lângă care trecusem. Iar pe acele stânci erau câteva capre domestice cocoțate. Eu i-am făcut o glumă lui Paul, l-am chemat să vină repede că e o capră neagră pe stânci, aproape, sa facă poze! Și el a alergat săracu mai mai să cadă, pentru a vedea că de fapt e vorba de o capră domestică. Ce, n-am zis că ar fi fost altfel! Era o capră neagră!

Am intrat în primul magazin, am luat de ronțăit pentru drum și am pornit mai departe pe asfalt – sperând să prindem o ocazie. Nimic. Am mers pe jos tot drumul, nu știu câți kilometri, prea mulți oricum. Măcar din când în când mai vedeam câte ceva interesant.

În spate, crestele Builei se vedeau din ce în ce mai departe – iar noi ne îndepărtam de ele știind cât de frumoase sunt, cunoscându-le de-acum și mai bine. Am mers mult, și pe munte dar și acum pe drum. La șosea am găsit însă o ocazie, o tanti care ne-a dus până la Râmnicul Vâlcea fără să ne ceară prea mulți bani – apoi un nene ne-a dus gratuit până la București, deși am insistat să-i dăm niște bani pentru benzină. Poate a contat faptul că știam de zona copilăriei lui din munții Apuseni și a putut să ne vorbească despre satele de-acolo ca unor oameni care știu ce înseamnă, unde sunt așezate – și mai mult… apreciază acel element reprezentativ, încă, pentru țara noastră: satul de munte.

…

Prima oară când am fost în Buila am simțit acest munte ca cel mai frumos munte în care fusesem până atunci. Între timp am mai descoperit munți care mi s-au părut și mai frumoși, dar e ceva pe creasta și pe potecile Builei ce te poate fermeca foarte ușor. Paul a fost pentru prima oară în acești munți cu această ocazie și era încântat – mai ales când am putut și să vedem ce ne înconjoară. Sunt sigur că părerea lui o veți putea citi într-un comentariu, mai jos.

Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat în această excursie a fost acela că… uneori trebuie să treci prin nori ca să ajungi deasupra lor. Că ploaia poate ascunde frumuseți incredibile – și te poți bucura mai bine de ea, când ești pregătit să-i faci față. Atât fizic, cât și sufletește. M-au fermecat fagii groși pierduți în ceața deasă, ghioceii acoperiți de picături de ploaie – dar și statul timp de 2 zile prin pădurile cenușii. Fără să vezi nimic altceva în materie de peisaj. Dar la farmecul lor a contat și modul în care excursia a continuat, completată de apusul incredibil de frumos și de crestele de deasupra norilor. Am avut parte de toate astea pentru că am fost suficient de motivați încât să pornim la drum, dar și pentru că nu am lăsat prognoza să ne sperie. Ba mai mult, am văzut potențialul ce se ascundea în acea prognoză. Și de data asta prognoza noastră a fost bună.

Ne-am întors cu atâta bogăție din această excursie, deși nu am rupt niciun Ghiocel Bogat din pădure. Pentru că am mers… pentru că am fost pe munte și muntele ne-a răsplătit. Și partea cea mai interesanta știți care este? Nu suntem super-eroi. Suntem doar oameni care au ales o direcție și au făcut cele necesare pentru a merge într-acolo. Oricine ar putea face asta. Se pornește de la dorință.

…

Ioan Stoenică, noiembrie 2013

…

Ps: dacă ați citit acest jurnal, mi-ar fi util și m-aș bucura să știu asta 🙂 Mie mi-a luat mult mai mult să-l scriu decât v-ar lua vouă să-mi spuneți câteva cuvinte. Mulțumesc! 🙂

Ps2: dacă vreți să aveți pe perete una din imagini, sau să o faceți cadou cuiva, dați-mi un mesaj. Pot printa/înrăma în principiu orice imagine, iar acesta e unul din modurile prin care mă puteți ajuta să merg mai departe cu ceea ce fac 🙂 Detalii aici.

Fotografiile au fost realizate cu Nikon D90, obiectiv 18-70mm – plus filtre graduale ND (la apus). Vă rog să respectați drepturile de autor în privința imaginilor și jurnalului. Puteți da share însă, apreciez! 🙂