Țineți minte “bucuria descoperirii”, aceea legată de oul Kinder? E vorba de fapt de ceva minunat – ceva ce poate transforma orice lucru simplu sau mărunt, într-un moment de fericire. Acele momente există – dar în loc să căutăm să le transformăm în ceva stabil, permanent, noi pierdem pe drum, puțin câte puțin, tot ce avea bun copilul care-am fost.

Bucuria descoperirii aproape că nu mai există – căutăm ceva nou doar cu dorință, nu neapărat cu bucurie – și oricum lucrurile noi cu greu își mai fac loc în viața noastră. Nu cumva să tulburăm puținul calm pentru care am muncit atât – un calm ce ne transformă din ce în ce mai mult într-o umbră.

Într-o zi mi-a picat la Oul Kinder un munte. Bine, poate nu era ou kinder, dar oricum – mi-a picat de undeva… un munte-n minte. Și stând acolo, cu stânci ascuțite sau vârfuri care zgârie, nu am putut să îl ignor. Mă întrebam ce-o fi cu el? Ce se ascunde oare în imensul acela necunoscut, pe care îl vedeam pe foaia cu instrucțiuni de montaj, numită “hartă”?

Poate pare că în ziua de azi nu mai sunt teritorii de descoperit, munți neumblați sau neștiuți, dar există din plin! Există dacă te gândești că TU încă nu ai descoperit și nu ai umblat prin atâtea locuri. Și nu-s trăirile tale mai importante decât ale unor necunocuți?

Așa erau pentru mine munții Călimani. O hartă peste care mă uitasem de câteva ori, o zonă total necunoscută, o suprafață mare plină de… bucuria descoperirii și spiritul de aventură! Și-atunci am ascultat chemarea acestor munți, în mijloc de toamnă, și-am pornit spre ei dornic să aflu și să simt mai mult.

Nu știam mare lucru, nu am vrut să mă informez înainte. Știam doar că ei fac parte dintr-un Parc Național, adică au același statut ca și Retezatul. Ceea ce e foarte tare. Mai cunosc eu vreo 20 de munți care ar trebui să aibă acest statut – dacă ăsta e singurul mod prin care putem proteja o zonă de lăcomia unora.

Harta mi-a fost de-ajuns, îmi spunea destule – și analizând-o, am ales ca variantă de intrare în masiv satul Ciobotani – prima gară după Toplița, unde opresc doar trenurile Regio, undeva pe valea Mureșului.

Știam că trebuie să intru pe o culme nemarcată, pe dreapta de valea râului Mermezeu – și nu mi-a fost greu să găsesc această vale. Chiar din gară se vedea la șosea un indicator în acest sens (vizibil și-n imaginea de mai sus).

Era ora 17 deja. La o curte mă sfătuiesc cu un nene pe unde e mai bine să merg. Știa zona și mi-a dat câteva indicații utile ca să ajung la vârful Zăncani – prima mea țintă. Am pornit grăbit pe ulița satului, dornic să las casele în urmă și să intru mai repede în natură și… în necunoscut.

Drumulețul se termină rapid și se transformă într-un șanț îngust, de care îmi spusese și nenea. Parcă ar fi tunelul ce făcea legătura între lumea satului, a șoselelor și lumea muntelui, a naturii. Parcă fiecare excursie are un astfel de tunel – mai ales când merg singur. Există un anumit moment în care simți efectiv trecerea dintr-o lume în alta. Uneori se întâmplă brusc, ca și de data asta.

Așa cum așteptam, după o scrută porțiune printre brazi, ajung repede în prima poiană. Întinsă, lină, cu un drumuleț forestier ce te îmbie să-l urmezi. Culmea este însă mai în stânga, așa că sunt tentat să urc spre culme, să merg pe-acolo. Din fericire, în zonă erau doi oameni care m-au sfătuit să țin drumul, pentru că mă va duce unde voiam – în timp ce culmea e plină de arbori căzuți și tufe – mi-ar încetini înaintarea.

Într-adevăr, după o altă porțiune scurtă prin pădure, ies într-o poiană și mai mare.

În zonă erau câteva construcții pe care toamna le-a lăsat singure, căsuțe unde aș fi putut găsi adăpost. Dar mai aveam vreo 30 de minute de lumină, parcă aș mai fi avansat.

Atunci s-a întâmplat însă ceva care m-a făcut să abandonez orice idee de a mai avansa pe traseu – și nici de găsirea unui adăpost nu mi-a mai păsat, chiar dacă imediat urma să se facă noapte! Uneori ai parte de clipe magice, care-ți dau peste cap prioritățile, care capătă o importanță enormă comparativ cu orice ai fi trăit în acel moment. Tot ce e în jur dispare, devine încețoșat, neclar, difuz, în timp ce momentul prezent capătă o altă dimensiune, datorită unui element central ce-l face să fie astfel. Așa e, ar putea la fel de bine să fie vorba despre un sărut – unul plin de sentimente, nu unul mecanic, pe care-l știe toată lumea. Dar în excursia aceasta eram singur, așa că sărutul de care am avut parte a fost diferit. Aș putea spune că natura m-a sărutat de bun-venit și mi-a scos în cale nu unul, ci doi cerbi!

Poate pare ceva obișnuit pentru unii oameni, dar nu așa e și când iubești pe cineva anume? Nu toată lumea vede ce vezi tu, iar de simțit cu atât mai puțin. Pentru mine, întâlnirile cu animale sălbatice reprezintă poate cele mai intense și frumoase clipe trăite pe munte, singur în sălbăticie. Iar cerbii nu-s chiar așa ușor de văzut.

Am crezut inițial că sunt 2 cai, fiindcă eram totuși destul de aproape de sat. Dar prima poză m-a lămurit, așa că am lăsat repede rucsacul jos, am schimbat obiectivul normal cu cel tele și am încercat să mă apropii.

M-au simțit din prima, dar eram foarte departe (cam 100 de metri), așa că nu au fugit chiar imediat. Am reușit să ajung după un brad stufos și de acolo chiar un pic mai aproape. Ei în timpul ăsta s-au îndepărtat, păstrând distanța corespunzătoare probabil. Dar chiar și așa, am reușit să-i surprind.

Cât de frumoși erau! Cred că o singură dată văzusem cerb, în Rarău. Adică tot în munții din nord. De aceea, când am plecat de acasă în această excursie, m-am gândit că dacă voi vedea animale sălbatice, ar putea fi vorba de vreun cerb. Îmi doream să văd animale, asta e clar, mai ales că mergeam singur, dar a fost interesant că m-am gândit la cerb și nu la urs, sau altceva. Se pare că a funcționat – la fel ca în Leaota, când m-am dus special cu gândul la mistreți.

Fotografiile acestea sunt făcute cu obiectivul Nikon 70-300mm, la o distanță focală de 300mm. Ca să pot face din mână (fără trepied), am crescut iso la 800 – ceea ce mi-a permis o viteză de 1/60 secunde (F5.6). Mă mir că a fost suficientă această viteză, dar se pare că am avut mâna stabilă și funcția de reducere a vibrațiilor a obiectivului și-a făcut și ea treaba – așa că pozele au ieșit suficient de clare.

Am reușit să fac și un filmuleț, pe care îl puteți vedea aici:

A fost o experiență total neașteptată, dar care a însemnat enorm! Excursia în Călimani a început fulminant, chiar dacă prima zi deja se termina și eu stătusem mai mult în tren decât pe munte. O oră de urcuș m-a dus suficient de departe de sate și de adânc în lumea Călimanilor, încât deja simțeam o puternică atracție pentru acești munți – și eram tot mai dornic să văd ce mă așteaptă în zilele următoare.

Întorcându-mă spre locul unde lăsasem rucsacul, am văzut și motivul pentru care cei doi cerbi se aflau probabil în zonă. Pe la marginea pădurii fugeau două ciute, din păcate… în direcție opusă cerbilor (ciuta este femela cerbului, așa cum căprioara este femela căpriorului).

Ceața a învăluit apoi poiana uriașă, dar eu am găsit la timp un adăpost de lemn, foarte primitor, care m-a găzduit până dimineață.

Seara e plăcută pe munte, dar asta nu se întâmplă neapărat de la început. Îmi amintesc primele excursii solitare, când nu puteam să dorm prea bine din cauza zgomotelor de afară… În cort era cu atât mai greu decât la vreo stână, dar din fericire, toate încercările mai grele prin care am trecut, m-au adus în punctul în care să pot să mă bucur liniștit de ceea ce mă înconjoară. Pentru că realizezi nu doar teoretic, dar și în interior, că animalele nu-ți vor răul și oricum nu-ți dau târcoale, iar pericolele sunt de obicei doar în mintea noastră.

Am avut la mine și o carte, pe care o începusem în tren și care m-a captivat – așa că în seara aceasta am terminat-o. O mai citisem cândva, dar mă bucura să constat că o văd și o înțeleg altfel acum – semn că ceva la mine s-a schimbat între timp. Am mai analizat și harta, încercând să-mi dau seama unde mă aflu și cam cât voi avea de mers a doua zi.

Am postat de pe mobil și un status pe facebook, pentru că bucuria întâlnirii cu cerbii era prea mare ca să o țin doar pentru mine și apoi am avut suficient timp să și dorm, pentru că nopțile de toamnă sunt din ce în ce mai lungi.

Ziua 2 (1 noiembrie 2013) – spre cele mai înalte vârfuri.

Dimineața constat că ceața nu s-a împrăștiat – ceea ce îmi va îngreuna mult traseul. E uneori o mare provocare să-ți găsești drumul prin ceață – iar asta se întâmplă cu atât mai mult în zone pe unde n-ai fost niciodată înainte. Dar cel puțin pe-aici nu-i platou, nu-i chiar gol alpin, am o culme pe care să o urmez și sunt păduri pe lateral. Sper doar să o pot face până intru în traseul marcat – să nu greșesc vreo curbă pe undeva. Și apoi… voi vedea dacă traseul marcat chiar există, sau e doar pe hartă.

În apropierea căsuței nu am găsit apă, deși seara căutasem mai la vale. Așa că am și asta în gând, să găsesc o sursă de apă – pentru că nu mai aveam aproape deloc. Cel puțin umezeala din aer face să nu-mi apară prea ușor senzația de sete, așa că am început bine. Am intrat pe culmea dealului, pe care o urmez până reintru în drumul forestier ce traversa poiana.

Sunt cu obiectivul tele montat – în caz că surprind vreun animal, să fiu pregătit. E atât de liniște pe-aici… Ceața pare să estompeze gălăgia naturii, așa cum natura estompează gălăgia orașelor – de care mă îndepărtez tot mai mult.

Ajung într-o  poiană mai mare și pe partea dreaptă, un pic mai în vale, zăresc o stână. Merg să o inspectez, poate găsesc și apă în apropiere.

Aș fi nimerit probabil aici în seara precedentă, dacă nu apăreau cerbii în peisaj. Cobor spre marginea pădurii și găsesc un izvor, dar e cam secat. Mai jos găsesc o baltă cam stătută, dar și un fel de fântâniță, formată într-o groapă de la rădăcina unui copac tăiat. Umplu sticla, deși eram în dubiu în privința calității apei. Nu-i nimic, o pot fierbe la nevoie – sau îi pun o pilulă din aceea care purfică apa – aveam câteva la mine. Nu mai țin minte, probabil asta am și făcut.

O mică baltă traversată de un buștean căzut crează o imagine frumoasă. E interesantă ceața, te face să observi mai bine ce e aproape de tine, pentru că nu mai permite depărtărilor să-ți fure atenția. Oare dacă ceața ar fi mult, mult mai deasă, astfel încât să nu mai vezi nici ce e în imediata ta apropiere, ai reuși să privești mai atent în tine? Dacă da, atunci haide ceață, vino!

Mă întorc la stână și stau puțin să mănânc ceva. Umezeala din aer e rece și nu-i prea comod să stai pe loc, dar e plăcut că o poți simți atunci când respiri – într-un mod aproape terapeutic, ca și când ai respira aerul dintr-o salină. Te face mai conștient de propria respirație, iar asta poate aduce multe beneficii – despre care și eu mai am multe de aflat.

Deși e 1 noiembrie, din ceață aud venind spre stână o turmă de oi. În mod normal oile coboară de pe munte în septembrie, dar depinde și cum e vremea. Primii care ajung sunt evident câinii, așa că sunt pregătit să mă baricadez în interior până când ajung ciobanii aici. Din fericire, se întâmplă ca și alte dăți când am fost în situația asta: dacă tu te afli undeva și turma vine spre tine, câinii nu te percep la fel de tare ca pe un intrus. Eu eram deja aici, ei au venit peste mine. Chiar dacă eram la stâna lor. Așa că mă latră puțin, apoi se împrăștie și se așează pe iarbă, fiecare la locul lui probabil – înconjurând teritoriul.

Eu ies și pornesc spre ciobani, dornic să aflu detalii despre traseul meu.

Uneori informațiile te ajută, alteori sunt inutile. Uneori e ușor să le urmezi, alteori, oricât de multe ți-ar explica cineva, pe teren constați că nu e deloc clar pe unde trebuie. Sau poate prea multe detalii se uită mai repede.

În cazul ăsta, nenea mi-a explicat multe, dar cum am ajuns în culmea din spatele stânii, am simțit că nu mai am nicio informație. Un drumuleț se continua prin pădure, dar direcția mi s-a părut greșită – așa că până la urmă am început să urc un pic mai abrupt, pe o pantă de iarbă, printre brăduți. Îmi place când intuiția mă ajută mai mult decât alte informații exterioare – dar mai dă și ea greș uneori.

Acum a fost o alegere bună. Am ieșit undeva mai sus, aproape de vârful Zăncani (pe care nu l-am identificat), într-o altă poiană, unde găsesc și primul semn de marcaj pe care-l așteptam: bandă galbenă. Acest traseu pleca din Toplița, era prima variantă la care mă gândisem – dar apoi am considerat mai bună varianta cu plecare din Ciobotani – chiar dacă era nemarcată. Sau poate tocmai de-aia.

Cel puțin știu acum că traseul există și probabil e destul de ușor de urmat. Iar de-acum ar trebui să pot merge și eu mai ușor, fără grija (sau plăcerea) orientării.

Peisajul se schimbă – intru într-o pădure înaltă, mai bătrână. Drumulețul coboară un pic, apoi reîncepe un urcuș lin. Cât de frumoasă e pădurea! Parcă se aud și stropii cum cad de pe ace.

Marcajele trebuie urmărite cu atenție – terenul e destul de complicat. Adică nu mergi drept, pe o culme clară, pe care nu ai cum să o ratezi. Pădurea e largă, iar poteca face curbe uneori – dar destul de ușor de intuit, pentru mine cel puțin. Încep să urc mai susținut, printr-o zonă mai deasă, cu pui de fag și crengi mai multe. Ies astfel pe o culme cam înghesuită, unde poteca abia se distinge, cel puțin la început. Aici găsesc un indicator vechi, care îmi dă însă un punct de reper important: 4 ore până la vârful Rețițiș.

Apropo de poze cu indicatoare – mi se pare mai util să le pozezi din lateral, astfel încât să cuprinzi în cadru și un pic din traseu. Dacă pozezi cu zoom doar săgeata nu cuprinzi la fel de multe informații.

Mai departe pădurea își păstrează aspectul sălbatic, de pădure neumblată, plină de animale. E destul de întuneric, deși e încă dimineață. Plecasem la 8 pe traseu, nu am mers nici 2 ore…

Așa cum vedeam și pe hartă, traseul trebuia să traverseze această porțiune de pădure, dar urma să iasă apoi în poiana Zebrac. Asta se întâmplă destul de rapid, poate și pentru că pădurea prin care mergi până aici nu te îndeamnă să stai prea mult pe loc.

În poiană găsesc chiar și un indicator turistic – m-am mirat că era prezent, dar a fost un punct de reper foarte util. Am reușit încă o dată să identific unde anume mă aflu – privind harta. Foarte utile intersecțiile de trasee – uneori sunt singurul reper pe care îl găsești în teren. Din punctul ăsta de vedere pe tot parcursul excursiei am fost plăcut surprins de prezența intersecțiilor marcate.

Urmează un peisaj un pic straniu, dar e interesant cum zonele unde au loc defrișări sunt așa fotogenice pe timp de ceață. Parcă ceața scoate în evidență aspectul un pic macabru a ceea ce s-a întâmplat aici. Copacii rămași în picioare, printre o mulțime de trunchiuri rămase fără viață, par să stea temători, conștienți și ei de ceea ce viitorul ar putea să le aducă. Sau poate ei nu sunt ca oamenii, atât de îngrijorați de ce este în exteriorul lor, de ce s-ar putea sau nu s-ar putea să vină. Ei trăiesc, respiră, oferă…

Liniștea de aici mă oprește, simt că nu e cazul să mă grăbesc. Mai sus e posibil să fie soare – pe care abia aștept să-l întâlnesc, dar momentan mă opresc pe o buturugă un pic umedă și fac un ceai cald. Mi-era sete și parcă nu voiam apă rece. Profit de ocazie și ca să mănânc ceva, stând de data asta liniștit în privința a ceea ce ar putea să mă înconjoare dincolo de ceață. E doar natură în jur, nimic rău.

Nu am mers mult de-acolo și, în apropiere de vârful Cica Mică am lăsat norii în urmă. Uneorii norii dispar în timp, adică trece un timp și ei dispar. Alteori însă ei dispar în spațiu – adică tu pleci din spațiul unde ei erau și ajungi dincolo de ei. Dacă ai fi rămas pe loc, ai fi rămas în nori. Așa că nu strică să pleci la drum uneori, dacă vrei să lași în urmă niște nori.

Dincolo de o vale mare se vede chiar stația meteo de la vârful Rețițiș, unde vreau și eu să ajung. Pare departe, dar ar trebui să ajung acolo în vreo 3 ore.

Dacă în ceață și frig am făcut pauză, atunci acum cu atât mai mult sunt tentat să mă opresc. Întind hainele la uscat pe o troiță aflată în poiană, analizez harta, aștept animale să iasă din pădure… Sunt multe de făcut, chiar și stând pe loc.

De-acum voi merge destul de mult pe la soare, dar pădurile mărginesc în continuare poteca. Dincolo de vârful Ciuca Mare întâlnesc și traseul Triunghi Galben, un alt reper util. Poteca aceea iese din pădure printr-un tunel luminat de soare…

Am întâlnit și doi oameni pe-aici, iar poteca îmi place mult. Merge lin – adică e deja ceva vreme de când nu am mai simțit că urc. Distanțele sunt mari, dar se parcurg destul de ușor – ceea ce-ți permite să privești mai ușor și în jur.

Găsesc în sfârșit și un pârâu, în zona unde traseul face dreapta, traversând chiar peste firul apei. De fapt, pentru puțină vreme, traseul merge chiar pe fir – și arată foarte interesant.

Am trecut acum pe partea cealaltă a văii, am ocolit practic valea Lomașului pe la capăt. Ceea ce a urmat a fost foarte interesant pentru mine, pentru că nu am mai văzut pe munte așa ceva. Culmea s-a transformat într-un fel de platou înclinat, acoperit de o poiană imensă – dar diferită de poienile pe care le întâlnești de obicei prin păduri – și diferită de golul alpin de pe crestele mai înalte.

Suprafața mi se pare deja imensă, nu am mai văzut astfel de poieni, la altitudine așa mare. Parcă aș fi undeva la câmpie, sau într-un podiș înalt. M-am oprit la stâna din apropiere și mi-am gătit o supă, că tot curgea apă din belșug în apropiere. Mă minunam în continuu de ceea ce mă înconjura, de platoul deosebit, de pârâul ce curgea lin, pe teren aproape plat, deși altitudinea era destul de mare deja. Mă gândeam că aici e un loc bun de venit pentru spionat animale, dar apoi mi-am dat seama că ar fi foarte greu să te apropii de ele, că nu ai avea după ce să te ascunzi.

Dacă era doar poiană, aș fi zis că am ieșit la golul alpin – lucru obișnuit având în vedere că altitudinea a crescut. Dar prin poiană sunt împrăștiați și copaci, care contribuie la imaginea de poiană de câmpie cumva – că la golul alpin nu sunt copaci. Ulterior am aflat ce era cu aceste zone întinse și totul a căpătat sens: munții Călimani sunt de origine vulcanică, iar aceste platouri reprezintă zonele de scurgere ale lavei – cu platouri în trepte, de dimensiuni mari. Cât de tare! Parcă îmi și imaginez zona neagră, fumegând, curgând, modelând pământul… ca apoi totul să înceapă să fie acoperit de vegetație…

Ajung la intersecția cu traseul Triunghi Albastru, care vine de pe valea Lomașița. Chiar curge un firicel de apă și aici, pe care îl ocolesc, deasemenea, pe la capăt. În depărtare se vede stația meteo de pe Rețițiș, la care vreau să ajung – dar deși pare aproape, mi se pare că merg tot mai greu.

Dacă era ceață pe-aici, foarte probabil aș fi rătăcit traseul. Poate fi incredibil de greu să te orientezi pe un astfel de teren – unde totul e aproape plat – unde nu ai o culme clară de urmat și nici o potecă bine conturată. Marcajele sunt rare, pentru că nu au pe ce să fie puse. Dar momentan păstrez direcția nord, iar vizibilitatea bună îmi permite să merg relaxat.

Ajung la zona cu jnepeni și ienupări pe care o vedeam de la distanță. Poteca se strecoară frumos printre tufe și găsesc și merișoare – un pic acrite, expirate – dar chiar și așa, destul de bune.

Privind în urmă nu pot să cred cât de domoli sunt acești munți, cel puțin în partea sudică. Picioarele de munte sunt atât de largi, parcă ar fi platouri ce merg spre depărtări – unde se transformă în sfârșit în culmi “normale” de munte – între care identific cu greu și culmea pe care am venit eu până aici, undeva în dreapta.

După un urcuș un pic mai accentuat, am ajuns în drumul de pământ și piatră ce duce la stația meteo, apoi imediat, pe vârf – la un pic peste 2000 de metri altitudine. Mă bucur că ceasul de la mână îmi arată o altitudine destul de apropiată. A fost una din primele ture în care am folosit acest ceas (La Crosse Technology – XG66) – și am început să-l apreciez tot mai mult.

Am făcut vreo 2 ore prin poiana imensă și circa 6 ore și jumătate în total. Am aproximat că din Toplița, pe Bandă Galbenă, s-ar face cam 9-10 ore până la vârf – dar poate chiar mai mult. În sens invers, pe  indicator scrie că s-ar face 7 ore.

Imaginea pe care o văd când ajung pe marginea prăpastiei mă surprinde – nu neapărat pozitiv sau negativ – pur și simplu mă face să îmi dau seama cât de puțin știam despre acești munți. Nu văzusem decât vreo 2 poze înainte – așa că am fost șocat să văd cariera din vale, despre care habar nu aveam. E vorba de o carieră de sulf, am aflat ulterior.
În partea dreaptă se vede zona vârfului Călimanul Cerbului, unde mă gândeam inițial că aș putea merge. La apus lumina ar fi căzut frumos spre vârful Pietrosu și aș fi avut de acolo o imagine frumoasă. Dar acum îmi dau seama că prim planul mi-ar fi ocupat de cariera aceea, așa că am reununțat la idee. Plus că era destul de departe și până la apus nu mai era chiar așa mult.

Înspre vest iese ușor în evidență vârful Pietrosu, cel mai înalt din Călimani. Pare cam departe, indicatorul scrie că până acolo s-ar face 3 – 3.5 ore. Asta înseamnă că nu am așa mult timp să stau pe loc aici. Mi-aș fi dorit să ajung acolo pe vârf la apus – aș fi câștigat mult timp pentru ziua următoare.

De fapt, planul pe care-l făcusem seara în sacul de dormit suna cam așa: obiectivul principal era vârful Rețițiș – speram să pot ajunge până aici – părea departe (pe hartă) dar aveam încredere că pot ajunge. Dar aveam în minte și un scenariu mai optimist, acela în care îmi va rămâne timp să avansez și mai mult pe traseu, măcar până în șaua dintre Rețițiș și Pietrosu sau, cel mai bine, până pe vârful Pietrosu. Momentan eram în grafic, iar Pietrosul arăta incredibil chiar în fața mea.

Am intrat un pic și la stația meteo, să mai întreb de traseu, de zonă, de eventuale refugii – care nu prea mai există. Băiatul de la stație mi-a oferit și o ceașcă de cafea, care a prins bine, că era caldă – chiar dacă eu nu beau cafea. Începusem să fiu un pic în criză de apă – de fapt mă gândeam că nu-mi va ajunge să gătesc și să rămână și pentru ziua următoare. Dar mă voi descurca eu cumva, trebuie să găsesc vreun izvor.

Am pornit spre Pietrosu pe la ora 15, lăsând în urmă stația meteo și fiind grăbit de faptul că apusul era în circa 2 ore. Aveam de gând să mă mișc rapid, să comprim cele 3 ore și jumătate de pe indicator în doar 2 ore.

Mă simțeam bine, destul de ușor și sprinten. Poate și pentru că de-acum traseul era în coborâre pentru o vreme dar poate și pentru că aventura mea prindea tot mai mult contur. Oricum, e bună și coborârea după atâta urcuș. Nu că ar fi fost greu urcușul, dar a fost lung.

Coborârea are avantajul că-mi oferă perspective frumoase spre Pietrosul – dar chiar mai mult de-atât! Văd la depărtare și vârful Bistriciorul, pe care l-am identificat destul de ușor – deși era prima oară când îl vedeam. Spre el voi merge ziua următoare.

Mai am de coborât până în șa, dar după doar vreo 15 minute de mers rapid găsesc un indicator nou, care mă anunță că ar mai fi vreo 2 ore până la Pietrosu. Trag concluzia ca primul indicator era un pic exagerat – că am mers eu repede, dar n-am făcut o oră în doar 15 minute.

Șaua unde trebuie să cobor se intuiește în dreapta imaginii. De acolo aș putea merge spre stânga, spre o poiană unde se zărește o stână. Dar voi hotărî la fața locului. Ce ascuțit se vede vârful, ca un țep!

Poteca devine mai abruptă un pic, strecurându-se printre jnepeni până când ajunge în drumul de mașină ce duce la stația meteo. Chiar acum pe-acolo trece o mașină mică, albă, elegantă, plină de praf. Șoferul oprește, bucuros să mă vadă. Era un tânăr, iar pe locul din dreapta, prietena lui. Oameni de oraș, ca să fiu delicat. Mintea mi-o ia înainte și mi-e greu să mă abțin din a trage niște concluzii, dar cel puțin îmi păstrez bunăvoința și zâmbetul, poate le pot fi de folos cumva.

Se bucurau să întâlnească un om, pentru că aveau o dilemă, pe acest drum din vârful muntelui, pe care mergeau probabil de mai bine de-o oră – plecând dinspre Vatra Dornei. Mă întreabă:

–          Auzi, drumul ăsta unde duce? Duce undeva, pe vreun munte, să vedem și noi ceva?

Încerc să nu mă amuz prea tare și le explic că se află deja pe munte, dar că în curând vor ajunge chiar pe un vârf, lângă stația meteo. Așa că își continuă traseul, probabil mult mai încrezători că drumul ajunge undeva. Ar fi fost tare ca drumul să coboare spre Toplița – și ei să ajungă noaptea acolo și să fie dezamăgiți că nu au văzut niciun munte după ce au traversat un întreg Parc Național cu mașina. Deh, dacă nu era nicăieri o parcare pe care să scrie clar “loc de belvedere”…

După vreo 45 de minute de la stația meteo am ajuns în șa. Aici e spațiu de montat corturi, de-aici pleacă și traseul Cruce Albastră spre Lunca Bradului (6-7 ore), pe valea Ilvei. Valea Negoiul se vede înspre sud, strecurându-se pe o distanță mare printre culmi.

Stau un pic și mă gândesc ce să fac… De aici a rămas doar de urcât până la vârf, probabil încă o oră de mers. Aș vrea să urc, dar mă gândesc și la faptul că mai sus nu voi găsi apă – și nu mai aveam prea multă. Un indicator anunța că la circa 150 de metri mai la vale ar fi un izvor, dar era posibil ca el să fie secat – caz în care trebuia să merg și mai mult să dau de apă. Aș fi pierdut probabil vreo 20 de minute și ceva energie, pe care le-am considerat prea valoroase. Așa că am început să urc, aruncând o privire și-n urmă, spre vârful Pietricelul – dincolo de care se află vârful Rețițiș.

Urcușul e solicitant, mai ales după atâtea ore de mers. E multicel de urcat, dar e bine că se urcă mai abrupt – în felul ăsta câștigi mai repede altitudine. La început poteca se strecoară printre jnepeni deși – și sunt atent să nu dau nas în nas cu vreun urs pe-aici. Vreau eu să văd animale, să văd urs, dar sunt situații pe care trebuie să știi să le eviți – și situații de care te poți bucura în siguranță.

Cred că oamenii se sperie de fapt de cuvântul “urs”, nu de animalul pe care nu l-au văzut niciodată și despre care nu știu de fapt nimic. Dacă-i așa, asta explică de ce au impresia că urs = pericol, o asociere nefericită a unui animal nevinovat cu un cuvânt cu rezonanță, cuvânt ce descrie în mintea lor altceva decât ce descrie în realitate. Dacă în minte ai asociat cuvântul “urs” cu un animal feroce și super periculos, îți va fi atunci frică de cuvântul “urs” – în timp ce animalul urs va face tot posibilul să te evite. De aceea în Apuseni am înlocuit la un moment dat cuvântul “urs” cu “iepuraș”, mai ales când am vizitat “Peștera iepurașilor” sau “Izbucul iepurașului”.

Ajuns un pic mai sus încep să am priveliști și spre nord, spre Vatra Dornei și zona cu cei 12 Apostoli. Am auzit de această zonă, e poate cea mai cunoscută din masiv – dar nicio clipă nu am simțit să merg într-acolo. Altceva aveam în minte încă de acasă. Poate dacă era prezent și Iisus printre cei 12 Apostoli aș fi mers. Că atunci știam sigur că merită, aș fi putut învăța enorm de multe lucruri, mai ales unele prost înțelese sau vag păstrate în amintire după două mii de ani – lucruri la fel de valabile însă și acum.

Pe ultima porțiune, poteca devine pietroasă – chiar destul de abruptă – așa că am un motiv în plus să-mi placă pe aici. Dar apare în plus și sentimentul că în curând voi ajunge la vârf și voi putea privi spre partea cealaltă, spre apus.

Ieșirea “la lumină” schimbă complet totul – nu doar peisajul din jur, dar și felul în care te simți. Se deschid brusc peisaje spre vest, spre vârful Pietrosu dar și spre Bistricioru, aflat departe în spate – și mă surprinde cât de frumos arată și platoul acesta mic ce trebuie traversat pentru a ajunge în punctul cel mai înalt. Încă o dată mă impresionează cum arată acest vârf, mai ascuțit și mai piramidal parcă și decât Penteleul.

De acasă pusesem ochii pe o zonă în care voiam să ajung, zona dintre Pietrosu și vârful Bistriciorul – care-mi părea super sălbatică și puțin umblată chiar și pe hartă! Cum poți să-ți dai seama doar privind pe hartă de asta? Pai… în funcție de depărtarea de localități… La Pietrosu și Rețițiș e mai ușor de ajuns, sunt cele mai înalte vârfuri și poți face un circuit super de 2 zile, cu plecare din Vatra Dornei. Dar ca să mergi spre vest ai nevoie fie de mai multe zile, fie de acceptarea faptului că vei coborî în altă parte decât locul de unde ai urcat – undeva mult, mult mai departe. Dacă ești cu mașina, asta clar nu îți convine. Iar dacă nu depinzi de mașină, oricum vei avea mult de mers până să ajungi la o gară sau o șosea mai principală. De aceea mi se părea că zona vestică nu e așa umblată – deși poate fi doar o impresie greșită, nu știu. Dar de aici văd bine cum arată acea zonă – cel puțin până la vârfurile Bistriciorul și Străcior.

Până la Pietrosu mai am puțin, dar partea asta e frumoasă – chiar dacă vântul suflă mai tare și temperatura a început să scadă pe măsură ce soarele și-a pierdut din forță.

Mergând spre vârf sunt atent și după locuri bune de pus cortul. Sunt destule – dar e cam vânt și aș fi vrut o zonă mai adăpostită, să pot și să gătesc ceva la primus. Momentan însă uit de asta, pentru că am ajuns la baza vârfului. Înțeleg acum de ce se cheamă vârful Pietrosul – e plin de bolovani aici, de lespezi de piatră, mai mari sau mai mici, mai stabile sau mai bune să-ți scrântești glezna. Urc cu grijă și ajung lângă crucea de pe vârf, la fix pentru a asista la spectacolul apusului!

În spatele crucii, în direcția din care venisem, se vede chiar vârful Rețițiș. Am făcut de-acolo circa 2 ore – deci m-am încadrat în timpul propus. Cerul începe să capete tot mai multă culoare, după ce soarele a apus. Dacă întârziam 20 de minute, ratam tot spectacolul ăsta. De fapt nu-l ratam, dar nu l-aș fi văzut de pe vârf.

Am montat rapid un filtru gradual, dar din păcate el era plin de pete – pe care prea târziu le-am observat. În plus, am constatat că trepiedul meu și-a pierdut capul, probabil de la atâta frumusețe. Se mai întâmplase asta, se desprinsese capul – l-am lipit eu cum am putut, acum a căzut iar. Nu-l voi putea folosi, l-am cărat degeaba. Mai rău e că asta mi-a limitat mult aparatul foto…

Se întâmplă atât de repede aceste momente și dispar așa ușor… Eu abia ajunsesem pe vârf, am fost luat prin surprindere de spectacol mai ceva ca autoritățile de venirea ninsorilor. Pff, dar a fost frumos… Nu doar că vedeam munții Călimani peste tot în jur, din cel mai înalt vârf al lor (2100m), dar îi vedeam și în această lumină colorată.

Am stat pe vârf doar vreo 15 minute – deși acum îmi pare că am stat așa mult acolo. S-au dilatat cumva minutele acelea, prin culoare, prin frumosul de care erau pline. Chiar dacă vântul voia să distragă atenția de la frumos. Nu-i așa și-n viață? Ajungem să nu mai vedem frumosul din jur, din cauza unor factori exteriori ce ne acoperă ochii (sau inima) – și ajungem să credem că nimic nu mai e frumos și nu mai are valoare. Când de fapt totul este încă acolo, în spatele acelui paravan de vânt rece cu care te-ai lăsat înconjurat și care îți bagă praf în ochi și ți-i închide pe nedrept. Lasă vântul să sufle pe lângă tine și treci un pic dincolo de cenușiul lui – încearcă să vezi mai mult decât praful din ochi.

Am coborât apoi tot spre est, unde lăsasem și rucsacul și am căutat un loc să pun cortul cât încă era un pic de lumină. Am găsit cu greu un loc care să mă mulțumească. Deh, prea multe de unde să alegi. Voiam să am priveliști spre răsărit, să fiu cumva pe marginea prăpastiei dar și ferit de vânt. N-am găsit o combinație prea bună, dar se făcea noapte așa că m-am oprit, aproape de vârf cât de cât, ca să pot la răsărit să urc pe vârf și să se vadă și cortul în cadru. De vânt până la urmă mi-a păsat mai puțin, că aveam la mine cortul mic, de o persoană, care rezistă bine la vânt.

În zona cortului am găsit niște gropi mai mari, ca niște tranșee – așa că m-am băgat acolo pentru  a găti la primus. Era tot mai frig, așa că am mâncat pe fugă, încălzindu-mi mâinile și genunchii cu cratița caldă. Apoi m-am retras la cort. Grea treabă să te schimbi de haine în vânt, dar m-am mișcat repede. Cred că în 2 minute eram deja în cort, cu pantalonii de polar în locul celor de mers, un polar în loc de geacă și tot așa.

Ah, cortul meu micuț, în care nu ai loc să faci altceva decât să dormi… Am pus husa pe rucsac și pe el l-am lăsat afară, că nu prea are loc în cort. Am luat însă geanta foto, ceva de ronțăit… sticla cu apă am lăsat-o lângă intrare, afară – la fel și rucsăcelul cu mâncare. Nu prea-mi făceam griji de animale sălbatice. Ori locul mi-a transmis senzația că sunt în siguranță, ori pur și simplu am înteles cu adevărat, de ceva vreme, că nu am motive să mă tem. Nu am pus cortul la Padina, sunt în Călimani, la 2000 de metri. Asta nu înseamnă însă că aș ține mâncarea în cort – e un risc care nu merită, că nu mor de foame peste noapte. Și e mai bine să rămân fără mâncare decât să mă trezesc cu ursul peste cort – mai ales că la cât de mic e cortul, ar fi grav să calce un urs pe el. Am pus totuși punga cu mâncare sub niște bolovani, să nu o poată lua vreo vulpe sau un câine. Măcar reduceam astfel riscul să rămân fără ea.

În cort am destul timp la dispoziție, așa că mă uit pe pozele făcute, mai analizez harta – mai ales că ziua următoare voi avea traseu greu de făcut. Nu știam în ce stare vor fi marcajele, dacă voi reuși să mă descurc, dar eram entuziasmat de plan.

Dacă tot am posibilitatea să dorm în cort cu ochii la stele, am deschis la un moment dat ușa exterioară a cortului și am lăsat doar plasa de țânțari. Ah, ce spectacol! Cerul era plin de stele! O minunăție! Și nu era nici așa frig, parcă vreo 3-4 grade îmi arăta ceasul.

Apropo de ceas, un alt lucru care mi-a atras atenția la el în această seară a fost iconița cu nori ce a apărut pe ecran. Ceasul are și funcția de prognoză meteo – și peste zi îmi arătase soare – așa cum fusese. Acum iconița cu soarele a dispărut și a apărut cea cu nori. Parcă nu voiam să cred că se va schimba vremea, la cât de frumos se vedea cerul. Dar vântul puternic anunța el ceva…

2 noiembrie 2013 – prin sălbăticie și necunoscut

Nu mai știu ce oră era – parcă era  încă întuneric. Am deschis ușa și am privit spre cer. Nu se mai vedeau stele deloc – iar cortul era învăluit în ceață. Primul gând a fost că a avut dreptate ceasul meu. Al doilea a fost despre traseu… că îmi va fi greu să merg mai departe. Și al treilea… că nu voi putea face poze la răsărit – și nici n-am apucat să fac seara o poză în care să se vadă cortulețul.

De la umezeală, cortul s-a udat și pe interior – așa că trebuia să fiu atent să nu ud prea tare sacul de dormit. Eram cu sacul de iarnă, care e sintetic – nu din puf. Puful izolează mai bine, e folosit pentru sacii de iarnă performanți – dar în același timp știu că puful nu-și păstrează la fel de bine proprietățile dacă e ud. Și-apoi iarna e umezeală din plin. Așa că mă bucur că am sacul acesta, că mai am de dormit cel puțin o noapte pe munte.

Am făcut și un ceai cald parcă, deși apa era pe terminate – apoi am strâns bagajul, încercând să nu las umezeala să mă afecteze prea tare. Dar e greu să bagi sacul de dormit în husa lui fără să-ți înghețe mâinile. La fel și în privința cortului.

Nu m-am grăbit însă cu strânsul, tot speram că poate se vor împrăștia norii și voi reuși să văd ceva – să nu plec orbește pe traseu. Dar iconița de pe ceas s-a schimbat iar. Din nor – în nor cu ploaie. E clar. Mai bine mă grăbesc, să mă prindă ploaia mai încolo, nu pe-aici.

Am urcat iar pe vârf – căci banda roșie se continua de la vârf în partea cealaltă. Poteca mă încântă, e stâncoasă, dar regret că nu văd depărtările deloc. Ar fi scos în evidență abruptul zonei.

De-aici am început parcă o nouă aventură. Nu doar că mă așteptam ca traseul să fie sălbatic și întortocheat, dar era și ceață groasă. Din fericire, marcajele erau destul de dese, așa că am coborât bine de la vârf și am intrat printre jnepeni. Curând am ajuns la o intersecție – pe care am căutat-o și pe hartă, ca să am un reper mai clar.

Aflu astfel și că până la Bistriciorul s-ar face vreo 6 ore – ceea ce nu e așa rău. Înseamnă că aș putea ajunge chiar mai departe de-atât. Dacă măcar aș vedea pe unde merg…

Inițial mă gândeam că voi merge direct pe creastă – pe hartă apărea o culme interesantă – parcă aș fi vrut să stau cât mai pe sus, nu să merg pe potecă pe sub creastă. Dar pe ceață nu aș fi văzut nimic și apoi am constatat că oricum culmile sunt pline de jnepeni – probabil nu s-ar fi putut merge.

Chiar și poteca pe care merg se strecoară printr-o mare de jnepeni cum parcă doar în Bucegi am văzut. Pentru că am pierdut din altitudine, am ieșit un pic sub nivelul norilor – așa că văd ceva văi și zone defrișate, care nu-mi plac.

Termin rapid coborârea printre jnepeni și după nici o oră de la vârf intru într-o potecă mai clară. Aici e o intersecție de trasee, Banda Albastră merge spre dreapta spre Poiana Izvoarele – și probabil pe-aici trebuie mers ca să ajungi la cei 12 Apostoli. Pe mine mă interesează în continuare Banda Roșie, spre vârful Bistriciorul.

De aici urmează o porțiune lungă și foarte diferită de alte poteci pe care am mers. M-am simțit atât de impresionat de această zonă, uimit de cât de… nefamiliară îmi părea. Poteca merge mult pe curbă de nivel, pe sub creastă – și traversează o mare imensă de jnepeni! Cum ziceam, doar în Bucegi am văzut atâția jnepeni! Și acolo parcă sunt doar vreo 2 poteci care traversează astfel de zone, nu așa de lungi ca aceasta! Nu mă așteptam să găsesc asta și aici, în acest fel.

Vârful Pietrosul nu se mai vede, a rămas dincolo de acele vârfuri.

Poteca e incredibilă, ca un mic bulevard tăiat printre jnepeni și molizi. Merge lin și chiar dacă spre depărtări nu văd mare lucru, mi se pare foarte tare să fiu înconjurat de atâția jnepeni. Mi-a rămas o curiozitate privind creasta din stânga mea – dacă chiar era o potecă pe-acolo sau nu. Dar acum nu mai regret că n-am mers pe-acolo, îmi place foarte mult și aici!

O nouă intersecție marcată îmi iese în cale și profit de ea pentru a-mi afla poziția pe hartă. Crucea galbenă merge spre Lunca Bradului – pare un traseu foarte lung (pe hartă) dar cel puțin merge mai mult pe culme, nu doar pe vale, ca altele.

În urmă parcă s-au mai împrăștiat un pic norii – dar pe mine ceața (sau poteca ușoară și frumoasă) m-a făcut să merg destul de rapid – așa că am avansat multicel deja.

Cam la o oră de la intersecția cu banda albastră am găsit și un izvor. Perfect! Trecea chiar peste potecă. Tot aici e și prima poiană un pic mai măricică, dar din care nu văd mare lucru. Mă opresc totuși să mănânc ceva, dacă tot am sursă de apă aproape. Sunt în zona vârfului Ciungetu.

În continuare traseul  face o curbă spre stânga și începe să coboare ușor. Apar și ceva stânci în peisaj, dar eu încă eram impresionat de faptul că mersesem mai bine de o oră printre jnepeni (nici în Bucegi nu-s atâția jnepeni!). La depărtări, în direcția în care merg ar fi trebuit să se vadă vârfurile înalte la care vreau să ajung. Dar nu se vede nimic.

Coborârea mă aduce rapid în pădurea înaltă de conifere – genul cu aspect sălbatic, super frumos! Îmi dau seama că în curând voi ajunge în Curmătura Tihului – de unde traseul va începe să urce iar.

Astfel, după circa 2 ore și 25 de minute de când am plecat de la vf Pietrosul, am ajuns în Curmătura Tihului. Reper important de pe traseu, o poiană mare cu panouri informative și spațiu destul pentru montat corturile – dacă ai curaj să stai atât de înconjurat de sălbăticie. Era ora 11.10. Am mers destul de repede.

De-aici pleacă și un traseu marcat Cruce Albastră spre Răstolița, până unde s-ar face 7 ore. M-a surprins câte trasee marcate există în Călimani. De acasă văzusem pe hartă că e plin de trasee marcate, mi se părea incredibil – dar mă gândeam că poate multe din ele au fost făcute doar pe hartă, că așa se mai făcea pe vremuri. Multe trasee există însă și în teren, chiar și din acestea, pe văi lungi pe care n-aș vrea parcă să le parcurg vreodată. Că mergi pe un drum forestier până ți se rup bocancii și dacă nu ai noroc să iasă vreun cerb din pădure sau un urs, nu vezi mare lucru. Pe culmi e mai frumos.

Am lăsat și aici rucsacul pe iarbă și am stat puțin pe el, să profit de o rază de soare pierdută cumva printre nori. Cât timp ajungea la mine, se simțea o căldură plăcută, dar când norii îi puneau barieră, răcoarea revenea în jurul meu și pe sub haine. Temperaturile mai scăzute, sau umezeala, te țin mai alert, în mișcare – e ceva benefic din anumite puncte de vedere. Asta dacă ești capabil să mergi fără pauze – sau să faci pauze suficient de scurte încât să nu apuci să simți frigul.

Când iese câte-o rază de soare, e însă atât de bine… că parcă n-ai mai pleca. Probabil trebuie găsit un echilibru, între cât te bucuri de soare și de statul pe iarbă și cât de departe vrei să ajungi. Deși, aș mai avea o variantă de luat în seamă: dacă soarele nu ajunge la noi, nu înseamnă că el nu e acolo undeva. Iar dacă nu putem să ne oprim, nu înseamnă că nu putem să ne bucurăm de traseu. Ideal ar fi să ne educăm în așa fel încât să fim deschiși la tot ce e în jurul nostru și să ne bucurăm de lucruri așa cum sunt – că nu e greșit când plouă sau când e ceață, frigul nu e ceva rău, e doar frig, iar soarele nu-i o bucurie în sine, e soare și atât. Noi am putea să le percem însă pe toate ca pe o bucurie, dacă le-am recunoaște cumva ca pe o parte importantă a ceva mai mare, ca pe o parte impotantă și din noi. Că fără ele nu ar exista viață, deci nici noi.

Urmează o porțiune frumoasă prin pădure, dar urcușul devine susținut. Nu durează mult și ajung într-o nouă poiană, unde sunt alte câteva săgeți simple, care arată direcția. Am găsit și merișoare pe aici, nu le-am refuzat!

Am ieșit astfel pe un picior de culme ce merge spre dreapta  – iar din poiana de-aici am vedere spre vârful Bistriciorul și Străcior.

Până acolo am iar de mers printre jnepeni, tot pe curbă de nivel o bună parte, pe sub vârful Strunciorul. E incredibil lucrul ăsta, niciodată n-am mers printre atâția jnepeni!

Și această poiană mi se pare bună de stat la pândă de animale – dar parcă n-aș vrea să iasă ceva din spate, din jnepeni, chiar acum. Oricum, mi-a plăcut mult poiana – probabil vara vin turme de oi pe-aici, dar acum era pustie și probabil traversată doar de animale sălbatice.

Poteca în continuare e mai greu de parcurs decât cea din prima parte a traseului. E mai îngustă, nu e chiar așa bulevard – trebuie mers uneori chiar pe tulpinile jnepenilor, sau sărit peste ele. E mai înghesuită, dar își păstrează aspectul interesant.

La un moment dat am văzut și doi cocoși de munte zburând dintre jnepeni – și ducându-se departe, spre vale. Nu am apucat nici să scot aparatul, că așa e cu păsările astea de obicei…

V-am spus că sunt mulți jnepeni pe aici? Ei bine… chiar sunt mulți! Merg de câteva ore printre ei și e interesant că nu te mai poți abate de la potecă, nu o prea poți părăsi. De-acolo am venit, pe sub vârf – și se vede în imaginea aceasta de ce varianta chiar pe creastă ar fi fost imposibilă…

Mai am un pic până să reîncep urcușul. Chiar sub vârfurile înalte e o poiană mai mare – încerc de-acum să-mi dau seama cam pe unde se urcă. Marcajele sunt bune oricum iar eu sper să prind un pic de senin și pe vârf. Bistriciorul este în stânga, dar dacă e timp, poate voi merge și pe vârful Străcior.

Pe-aici m-am tot uitat după marcajul Bandă Albastră, care ar fi trebuit să ocolească vârfurile pe curbă de nivel pe stânga și să iasă mai departe, unde voiam să ajung și eu. Asta e una din intersecțiile importante pe care nu le-am văzut și unul din traseele despre care nu sunt sigur că mai există.

Încep așadar urcușul, destul de susținut. Mă opresc des pentru a mânca merișoare dar și pentru a analiza atent poiana ce rămâne în urmă. Era genul de poiană unde mi se părea că văd urși ieșind dintre jnepeni – dar nu am văzut nimic. Deși am schimbat pe obiectivul tele o dată, crezând că am zărit ceva. Era doar un buștean. În depărtare se intuiește în nori vârful Pietrosu, de la care am venit…

După circa 4 ore și jumătate de când am plecat de la vârful Pietrosu, am ajuns în șaua Bistricior, la 1944m. Am mers bine, grăbit la început de ceață, ajutat apoi de poteca bulevard și amintindu-mi din când în când că pe ceas încă figurează iconița cu nori și ploaie.

De aici ar trebui să fac maxim 30 de minute până pe vârf – și hotărăsc să nu mai merg și pe Străcior. Mă opresc însă într-un loc cât de cât ferit de vânt, lângă indicatorul din șa, pentru a face o supă și un ceai de merișoare.

Vântul e parcă mai puternic, dar și peisajele sunt mult mai largi. Deja vedeam spre o direcție nouă. Înspre vest se deschideau peisaje noi, întinse, pline de culmi și de văi pe care nu reușeam prea bine să le așez pe hartă, momentan. Tot acest nou, acest necunoscut, mi se părea minunat! Zona aceasta e destul de departe de localități, în orice parte ai începe să cobori ai avea mult de mers până să dai de un sat.

Aproape de ora 14 pornesc spre vârf. Mă grăbeam pentru a avea parte măcar de puțin senin din punctul cel mai înalt – și pentru poze, dar și ca să mă pot orienta mai departe. Deși marcajele au fost bune până aici, cred că tot timpul mă așteptam ca ele să dispară, să se termine și să mă lase… nu în pom, ci în jneapăn.

Urcușul permite priveliști largi spre est, dar Pietrosul tot înfumurat se vede, departe în stânga. Cel puțin se vede cu aproximație unde este, de la ce distanță am venit. Incredibil câte culmi și văi sunt în Călimani, suprafața acestor munți mi se pare foarte mare, așa cum o văzusem și pe hartă. Iar eu descopeream tot mai mult din ea, iar asta îmi plăcea.

Poteca devine stâncoasă, ceea ce contribuie la diversitatea peisajului din acești munți. Nu-s chiar așa multe zone stâncoase, dar unde sunt nu se poate să nu le apreciezi.

Am făcut destul de puțin din șa până pe vârf, eram motivat probabil de peisaje, de dorința de a vedea dincolo… Pe vârf am găsit un indicator, o cruce, dar și un carnețel în care mi-am scris și eu câteva impresii. Vedere spre vf Străcior și șaua de unde venisem:

Pe vârf am bucuria să găsesc și marcajul Bandă Galbenă, pe care voiam să merg mai departe, dar despre existența căruia nu știam nimic. Încă o dată am fost plăcut surprins de faptul că multe trasee care apar marcate pe hartă, chiar sunt marcate și pe teren.

Nu am stat mult pe vârf, deși aș mai fi stat. Mă atrăgea tare mult continuarea traseului, o culme ce părea atât de frumoasă, de sălbatică, de puțin umblată. Din câte îmi dădeam seama, dacă voiam să ies la Deda trebuia să ajung și pe culmile bleu ce se vedeau în depărtare. Incredibil ce suprafață plină de natură! Ce mă bucur că e Parc Național aici în zonă, ca să rămână cât mai multă natură în continuare.

Înspre dreapta  se vede un pic și lacul Colibița, iar zona mi se pare destul de întortocheată: culmile parcă răsar de nicăieri, văile parcă ar fi orizontale, deși sunt atât de aproape de creste… Dar și sub vârful Rețițiș am avut senzația asta de ciudat, de… “diferit”.

Încep coborârea, dar ea îmi este “îngreunată“ de pietrele frumoase și tufele de iarbă. Ca să nu mai spun de razele ce se strecoară printre nori, astea chiar mi-au pus piedică și a trebuit să mă opresc.

La depărtare văd o culme care arată tare ciudat – foarte plată, dar ridicată cumva deasupra celorlalte. M-am gândit că ar putea fi acolo zona cu Scaunul Domnului – pe unde mă gândeam că voi coborî și eu. Dar era atât de departe… chiar așa departe va trebui să merg? Nu știam sigur, dar creasta aceea arăta tare interesant.

Un traseu marcat triunghi albastru coboară în valea dinspre nord și, după ce trece pe lângă refugiul Salvamont, te scoate în satul Colibița după circa 4 ore. M-a surprins să văd clădirea salvamont, mă întrebam dacă stă cineva permanent acolo, să poată să intervină în caz de nevoie.

Spre în urmă identific în sfârșit vârful Pietrosu, că arată ca o mică piramidă cocoțată pe o creastă înaltă, în stânga imaginii.

Mi se pare incredibil cum arată creasta aceasta, între Bistriciorul și vârful Zurzugăul. Acoperită de pietre și jnepeni, dar cu o potecă destul de bună, care te lasă să te strecori printre ei. Uneori mai liber, alteori mai înghesuit. Mai am un pic de urcat, dar apoi va veni o coborâre destul de lungă…

În urmă se văd bine de-aici cele două vârfuri, Bistriciorul și Străcior (le tot repet, să-mi intre bine în minte). Se observă și marea de jnepeni ce tapetează vârfurile. Gata, m-am hotărât: Călimanii sunt cei mai înjnepeniți munți! :)) Bine, nu știu dacă și oficial este așa, poate există undeva informația – dar cert e că asta a fost senzația pe care mi-au dat-o. Poate doar în Rodnei sau Maramureș să fie mai mulți, nu știu.

E frumoooos! 🙂 A trecut ceva vreme de când am făcut excursia (noiembrie 2013) și până m-am apucat de jurnal (ianuarie 2014), iar acum, când scriu și revăd imaginile, îmi amintesc cât de frumos era pe-acolo pe unde am mers, cât de liber mă simțeam, cât de pierdut (conștient) în natură, în sălbăticie, departe de oameni și localități. Uite cum face curbe creasta, conducându-te în mod natural pe traseul oricum bine marcat…

Am ajuns și la vârf, de unde priveliștile sunt destul de obturate de jnepeni. Dar imediat am trecut pe partea stângă a muntelui, iar culmea începe să coboare spre stânga (sud), așa că reușesc să văd mai bine spre valea Bistriței, partea dinainte de lacul Colibița. E imensă! O vale incredibil de largă, nu am mai văzut așa ceva! Un turn de stâncă se ridică și el deasupra culmii și două gânduri aveam în legătură cu el: ce punct de belvedere super trebuie să fie și mai ales… ce casă bună ar face pentru vreo familie de râși. Ah, ce mi-ar fi plăcut să văd un râs…

Continuarea se anunță interesantă. Culmea coboară mult și mă va duce în cine știe ce vale, de unde va trebui să urc și să traversez cine știe câte culmi, ca să ajung pe culmile bleu din planul îndepărtat. Mă gândeam că va fi tot mai greu, pentru că acum aveam de coborât prea mult, asta însemna că pe urma va trebui să urc iar…  Ar fi fost bună o culme unică, pe care să o urmezi, dar pe-aici e ca prin Vrancea – nu există așa ceva. Trebuie să cobori și apoi să urci iar…

Am încercat să mă orientez, să-mi iau puncte de reper, să analizez harta – ca să-mi dau seama unde voi ajunge… dar mi-a fost tare greu. Curbele de nivel pe hartă sunt destul de rare, pentru că terenul e destul de plat – și atunci e greu să-ți dai seama pe unde merge poteca uneori – pe stânga culmii, pe dreapta, sau chiar pe ea… Vedeam niște zone mai defrișate și o poiană, mă gândeam că acolo voi ajunge. Ok… dar să mă concentrez momentan pe ce se întâmplă acum. Dacă marcajele dispar, e bine să fiu atent la traseu. Ah, dar ce traseu a urmat!

Da, acela trebuie să fie Scaunul Domnului – acolo va trebui să ajung. Nu poate fi altceva, arată prea diferit, prea spectaculos – chiar dacă destul de departe. Deși… încă nu sunt sigur. Posibil ca traseul meu să fie totuși pe o culme care merge mai devreme spre stânga, spre valea Mureșului.

Poteca începe să coboare tot mai abrupt, pe lângă stânci și tufe de ienupări sau molizi. Curând va intra în pădure, iar culmea mă încântă la maxim. E atât de  frumoasă, de sălbatică! Imaginea asta chiar mă duce cu gândul la munții Vrancei.

Gata cu boieria, am intrat în pădure. Wow! Poteca e atât de îngustă, atât de înghesuită printre crengi și merge pe marginea văii abrupte și împădurite din stânga. Uneori merge chiar pe muchie, ai văi în ambele părți, dar  în general valea cea mare e în stânga. Mi s-a părut că aș vedea un drum forestier mai pe jos, printre copaci, dar a fost o iluzie. Tunelul de crengi îmi amintește de munții Vrancei, unde tot așa, poteca abia se strecoară, parcă și ea cu teamă, prin atâta sălbăticie.

Uneori ajungi în zone mai largi, mai deschise – parcă ar fi zone de respiro, unde să îndrăznești să te oprești măcar pentru o fotografie. Cândva aș fi mers cu teamă prin astfel de locuri, aș fi făcut gălăgie, să țin animalele la distanță. Acum mă simt bine, mă simt în siguranță, ceea ce-mi permite să mă bucur de traseu. Mă simt atât de mult o parte din acest traseu încât simt că și animalele m-ar vedea la fel, nu ca pe o amenințare ci ca pe ceva natural, ca un vânt ce trece printre crengi. Poate s-ar speria de un vânt ce bate sub această formă și ar fugi, dar poate cândva le va ajunge din urmă o adiere de iubire ce le va liniști, măcar în ceea ce mă privește.

Pentru scurt timp am vizibilitate înapoi, spre vârful de la care coboram. Am pierdut deja altitudine, ceea ce dă vârfului o altă perspectivă, îl face să pară înalt, masiv, pierdut printre molizi, printre care curg râuri de pietre.

După circa o oră de coborât de la vârful Bistriciorul am ajuns într-o mică poiană. Depărtările se vedeau bleu printre copaci, iar eu am dat rucsacul jos și m-am așezat un pic pe el, să ronțăi ceva dulce. O ciocolată din când în când îmi prinde bine. Între timp am dat și un mesaj acasă, cerând informații despre trenuri din Deda. Și, pentru că bateria la telefon era pe terminate, am făcut o poză cu ecranul telefonului, să pot să verific mai ușor orele trenurilor.

Am avut parte și de o porțiune printr-o pădure mai înaltă, cu o coborâre destul de accentuată. Genul de coborâre care te face să te gândești că n-ai vrea să urci vreodată pe-aici. Din cauza potecii înghesuite, pe tot acest traseu trebuie avut grijă la marcaje. Sunt bune, dar trebuie urmărite cu grijă.

După ce am ajuns mai jos am avut parte și de o rază de soare, care a schimbat incredibil de mult aspectul pădurii.

Am ajuns într-o șa cu o poiană mai mare, luminată de soare. Poate pe-aici trebuia să văd marcajul Bandă Albastră, cel care ocolea varfurile pe curbă de nivel. Nu l-am văzut – încă nu știu dacă acea scurtătură mai există sau nu.

Urmează un mic urcuș și apoi intru pe o porțiune orizontală destul de drăguță – deși poteca e mărginită și de arbori  tăiați sau căzuți. Spre în urmă, dincolo de vale se văd vârfurile de la care tocmai coborâsem. Ce coborâre lungă, accentuată – ce diferență mare de nivel! Parca tot n-aș urca pe-aici – deși la coborâre apare deseori acest sentiment, din cauza oboselii acumulate. Câteva zade colorate de toamnă rup monotonia verdelui din pădurile de conifere. Cât de departe au rămas deja vârfurile…

Pe hartă am observat că la un moment dat trebuie să părăsesc marcajul BG și să intru pe Banda Albastră. Am ajuns într-o zonă care m-a făcut să cred că poate aici se despart traseele – apăruseră parcă și marcaje albastre. Am intrat un pic în desișul de brăduți, dar apoi m-am răzgândit și am rămas pe poteca devenită între timp drum forestier. Se făcea o curbă cam mare la dreapta, asta m-a indus un pic în eroare. În urmă, vârfurile încă se văd, iar drumulețul arată tare frumos, chiar dacă nu-mi place faptul că încă e în coborâre.

Stând cuminte pe traseul încă marcat, am constatat rapid că sunt încă bine. Când drumul a terminat de făcut curba spre dreapta și a revenit spre stânga, am putut vedea zona următoare – pe care am recunoscut-o – pentru că o văzusem de sus de la vârf. Pe acolo aproximasem eu că ar fi continuarea mea – și aveam dreptate. Se vede chiar și puțin din Poiana Lungă, pe care o vedeam pe hartă. Trebuie să urc prin panta aceea defrișată și apoi voi ajunge în poiană. Pare un loc bun de pus cortul, mai ales că soarele încă bate un pic în acea parte.

Când am ajuns în șa am avut parte de o surpriză “a la Călimani”, adică un indicator pe care nu-l așteptam și care vorbea chiar despre traseul meu! Oau, s-a mai gândit cineva să meargă de-aici în Deda, prin Scaunul Domnului? Ce tare! Și mai mult, indicatorul anunță că s-ar face doar 5-6 ore! Asta e chiar prea de tot, înseamnă că va fi super și ziua următoare, destul de ușor – și voi avea timp să prind un tren.

Zona mi-a creat ceva confuzie, din cauză că e cam întortocheată, cu multe intersecții de forestiere și… destul de plată. Ah, dar ce uimit am fost când am început să urc un pic pe versantul de vizavi. N-am mai văzut așa ceva! Mai întâi un zoom pe vârful de la care coborâsem, că îmi place cum se văd zadele portocalii.

Apoi… ce m-a surprins cel mai mult aici în zonă, a fost valea imensă din partea dreaptă! Chiar nu am mai văzut așa ceva! O vale atât de întinsă ca suprafață, aflată între munți, atât de lină și mai ales… atât de împădurită! Arăta incredibil! Parcă ai fi fost la câmpie, dar sus pe  un deal – de unde puteai vedea pădurea de deasupra! Cât de ciudat mi s-a părut atunci, pentru că nu știam de faza cu vulcanul… dar acum are sens… dacă ăsta era un culoar de scurgere pentru lavă, înțeleg de ce s-a creat așa lină și întinsă valea, între munți. Iar faptul că era încă împădurită rămâne un mister, având în vedere cum se taie la noi pădurile…

Undeva în vale ar fi fost și Tăul Zânelor, la el ducea parcă marcajul Punct Albastru pe care îl văzusem. Nu m-am mai abătut până acolo. Iar firul principal al văii, greu de deslușit, duce spre lacul Colibița, spre stânga. Nu pot să nu mă întreb cum o fi să mergi prin aceste păduri plate… dacă nu ai avea un drum, o potecă marcată… ar fi probabil foarte greu să te orientezi. Pe munte te obișnuiești să mergi ori pe o culme, ori pe o vale… dar rar pe un platou super împădurit. Doar în Măcin se mai întâmplă asta. Oricum, ziua următoare urma să aflu mai multe…

Urcușul mă cam obosește, e deja târziu, merg de vreo 7 ore. Ah, doar atât? Ce distanță imensă am parcurs în doar 7 ore! Ce tare! Eram grăbit totuși de lăsarea serii, voiam să ajung în poiană pe lumină, poate găseam vreo stână unde să dorm. Și, ajuns în culme, chiar am parte de o rază atât de plăcută…

Poiana lungă chiar e lungă, dar mă așteptam să fie lungă spre sud, nu spre vest. Nu contează. Mă bucur că nu merg prin pădure acum și sunt atent și după vreun animăluț neștiutor, să-l fac celebru. Nu văd însă nimic. Dar am intrat pe teren plat, ceea ce-mi dă putere să mai avansez – poate voi găsi totuși un loc cu priveliști spre răsărit, sau măcar o stână unde să dorm. Marcajele Bandă Albastră sunt bune, dar, fiind poiană, sunt mai rare. Merg însă destul de sigur pe direcția corectă, poteca te conduce natural.

Poiana se continuă pe culme, dar marcajele fac stânga și coboară un pic, traversând un colț de pădure întunecoasă – pe unde trece totuși o mică rază de soare pe cale de dispariție.

Imediat am ieșit iar în poiană, dar nu orice fel de poiană! Una cum găsisem sub vârful Rețițiș în a doua zi, din aceea mare, întinsă, lină… și… cu o mică stână numai bună pentru mine!

Am inspectat mai întâi construcția mică de lemn, cu acoperiș de plastic. Mai mult decât suficient pentru mine! Loc de gătit, de dormit, de simțit în siguranță. Așa că am lăsat rucsacul, am întins sacul de dormit să se usuce un pic (era  încă umed de dimineață) și am desfăcut și cortul – că el era ud de-a binelea…

Și apoi, cu obiectivul tele montat am început să merg prin poiană. Soarele apunea, dar eram parcă mai atras de ideea de a vedea vreun cerb, decât de peisajul destul de plat. Poiana e imensă, iarba înaltă e frumoasă, dar să vezi animale poate fi destul de greu pe-aici – pentru că te-ar vedea și te-ar simți prea repede. Singura șansă e sa stai la pândă, să fii ascuns undeva pentru mai mult timp… Să-ți amorțească picioarele stând sprijinit de un copac, sau ascuns în iarbă…

Am mers un pic spre deal, cât să mă minunez de imensitatea acestei poieni – și de cât de diferit o simțeam față de alte locuri prin care fusesem. Apoi am mers și spre vale, când lumina a mai pierdut din intensitate. Am trecut pe la stână și am luat o sticlă goală, speram să găsesc o sursă de apă în apropiere. Și am găsit, undeva în partea sud-estică a poienii, la marginea pădurii. Nici urmă de cerbi însă. Așa că m-am întors spre căsuță…

Traseul marcat era mai sus un pic, nu trecea chiar pe lângă stână – și m-a surprins să văd pe potecă doi drumeți. Am strigat să mă vadă și am fugit până la ei să stăm un pic de vorbă. Ei voiau să ajungă la Pietrosu, de unde venisem eu. Mi s-a părut că au foarte mult de mers, eu am făcut 8 ore în total, dar am avut mai mult de coborât decât de urcat. De la Bistriciorul până aici, în Poiana Țiganca, am făcut vreo 2 ore și jumătate – și asta chiar a fost aproape doar coborâre. Oricum, ei ziceau că vor să meargă și pe întuneric cât mai mult. Ce m-a surprins a fost faptul că nu aveau cort cu ei – îmi venea să le spun că “s-a anunțat ploaie”, dar ar fi fost cam ciudat să le spun că ceasul meu anunța (în continuare) ploaie.

După ce ei au pornit spre deal eu m-am întors la căsuță, am băgat sacul și cortul în interior, că afară mai rău se umezeau de-acum. Și m-am apucat de gătit – una din părțile mult așteptate ale zilei. Nu gătitul în sine, ci mâncarea pe care o faci (în cazul ăsta paste cu sos), de care nu doar că ai nevoie, după o zi plină în care n-ai mâncat mare lucru – dar de care te și bucuri într-un fel aparte. De fapt… nu știu alții cum sunt – mie însă îmi place mâncarea pe munte, mai ales seara – ceva cald e mereu foarte bun. Ca să nu mai spun de ceai. Fără primus, o astfel de excursie ar fi mult mai grea și mai puțin plăcută.

Mi-a plăcut mult căsuța pierdută în mijlocul poienii. Acoperișul de plastic permitea luminii să intre, iar spărtura de deasupra intrării lăsa un pic de vânt să ajungă și la mine. În sac însă era bine. Mi-a plăcut apoi că a început să plouă… Încă o dată ceasul meu a avut dreptate – și am calculat că prognoza e cam cu 6-10 ore în avans. Foarte util. A plouat încet, dar destul de mult –astfel încât am avut o coloană sonoră extrem de plăcută pentru un somn odihnitor. Ah, cât de frumoase au devenit pentru mine nopțile pe munte!

…

Ziua 4 – 3 noiembrie 2013. Cea mai verde toamnă.

Ultima zi ar fi trebuit să fie scurtă, mă gândeam că am vreo 4 ore de mers până la șosea – deși pe hartă vedeam că sunt încă departe. Ceea ce a urmat m-a surprins însă, nu doar prin distanță, prin dimensiune, dar și prin frumusețe și mai ales… prin sentimentul de pierdut în sălbăticie pe care l-am perceput pe traseu.

Încă picura ușor, dar aerul e umed oricum. Iarba s-a udat peste noapte și ceața încă învăluie unele zone prin care voi trece și eu. M-am udat rapid la picioare, dar încerc să ignor acest aspect și să mă bucur de noua porție de necunoscut în care urmează să intru. Am inspectat pentru o ultimă dată poiana cea mare, apoi m-am lăsat purtat la vale de marcaj prin desișul brazilor verzi. Poteca nu mai e aproape deloc evidentă iar marcajele sunt mai rare. M-am descurcat însă bine, chiar mi se părea interesant pe unde se strecoară traseul… genul de zonă unde nu e bine să mergi în liniște. Da, printre brăduți!

Am ajuns la firul văii Secu, după o coborâre cam alunecoasă. Aprovizionez cu apă și inspectez un pic și baraca părăsită. Nu-i un loc prea grozav, dar dacă te prinde noaptea prin sălbăticia asta și nu vrei să pui cortul (sau nu ai cort cu tine), atunci poate fi un adăpost primitor.

De aici traseul începe și urcă. Nu prea mult, calculasem eu, dar destul cât să simt efortul. Aerul e umed, totul pe jos e ud – sunt și zone cu noroi la început, dar apoi poteca devine din ce în ce mai verde. Mai sus puțin am găsit un alt adăpost improvizat, care arată tare primitor. Ce se poate face cu o folie mare de plastic, niște lemne și crengi de brad.

Pe măsură ce urc, ceața se mai rărește. Așa cum bănuiam, firul văii atrăgea norii, dar poiana unde dormisem era deasupra lor în continuare – așa că o pot zări printre vârfurile copacilor. Mi-ar fi plăcut să ies într-un loc mai înalt, de unde să am parte de ceva priveliști spre înapoi – dar nu mă așteptam să găsesc. Culmea pe care urma să merg se vedea împădurită și plată de la stâna unde dormisem. Măcar o rază de soare dacă ar ajunge și la mine…

Am avut vreo 20 de minute de urcat, apoi panta s-a domolit. Poteca a intrat printre brăduți, așa că marcajul trebuia urmărit cu grijă. Am fost însă fascinat de ce a urmat. Nu știu dacă am mai văzut vreodată atâta verde… toamna! Ok, păduri de conifere am mai văzut, ele sunt verzi mereu – dar parcă aici verdele e mai proaspăt, mai crud! Și în plus, ceea ce a dat și mai mult verde peisajului au fost tufele de afine de la sol! Era plin de ele! Sigur, fără afine, se vedea că fuseseră culese – dar era ca un covor verde – încă verde! Incredibil de întins! Minunat!

La început brăduții erau micuți – puteam vedea peste ei culmea de unde venisem. De-acum însă gata, am intrat în pădurea înaltă, bătrână. De obicei pădurile de conifere sunt întunecate și maronii – tulpinile sunt înalte și crengile verzi sunt doar sus, spre vârf. Iar pământul e acoperit de ace uscate. Aici parcă regulile sunt altele – nu-mi vine să cred cât de bine arată! În plus, ceața crea o atmosferă incredibilă, deja îmi imaginam cum voi filma întâlnirea cu un urs, cum voi vorbi cu el “in direct”.

Totul în jur îmi transmite emoția sălbăticiei, o emoție pe care am ajuns să o iubesc și chiar să o caut – așa că pădurile acestea mi se par fascinante! Umezeala, ceața, verdele, liniștea incredibilă și senzația că rar trec oameni pe aici sunt atât de prezente, îți intră nu doar în ochi…

Poteca pare să meargă printr-o poveste. Oare câte personaje imaginare au umblat pe aici? Alături de ce Scufiță, Hansel sau Lizucă merg singur chiar acum? Cândva aveam impresia că de după copaci mă urmăresc animale periculoase și ochi roșii – acum doar păsările mă privesc uneori de pe crengi,  în timp ce copii din povești mă strigă să merg mai repede, să țin pasul cu ei – că “e mai frumos mai spre centru, mai în adâncul pădurii!”.

Atunci eram fascinat de liniștea ce mă înconjura, într-un fel parcă auzeam și stropii căzând de pe crengi. Acum, când scriu, cred că de fapt pădurea era plină de râsete de bucurie. Cum ar putea fi așa, poate vă întrebați… doar nu era nici măcar soare afară, era umezeală și frig, iar pădurile sunt înfricoșătoare când mergi singur. Dar cine merge vreodată cu adevărat singur?

Terenul e plat. E incredibil cât de lată pare să fie culmea pe care merg, pădurea în care sunt. Parcă n-as fi pe munte. Dacă părăsești poteca spre stânga sau dreapta, cine știe cât trebuie să mergi ca să ajungi la o vale, sau la un drum, sau la ceva. Sunt complet dezorientat de atâta suprafață plată. Așa că mă bucur că poteca e clară prin pădure și marcajele sunt bune.

Ies însă inevitabil și în câte-o poiană. Mare provocare! Poteca nu mai e uneori deloc evidentă, iar direcția de urmat nici atât. Marcajele sunt rare, sau pierdute printre crengile brazilor tineri. Da, mare provocare să ieși în câte-o poiană pe acest traseu. În principiu poienile trebuie traversate pe aceeași direcție de mers ca și până atunci. Nu mai știu care era aceasta, dar atunci când ieși din pădure trebuie practic să traversezi drept înainte poiana. Cu aproximație, desigur.

Uneori am stat în dubiu, strecurându-mă printre brazii mici și uzi – realizam că sunt șanse să nu pot găsi locul unde se reintră în pădure. Uneori poienile sunt o bucurie, alteori ele te fac să vrei să intri mai repede înapoi în pădure. Pe-aici chiar te simți mult mai în siguranță în pădure, pentru că ai marcaje mai clare dar și vizibilitate mai bună. Brăduții mici din poieni nu te lasă să vezi mare lucru, așa că fac un pic de gălăgie când mă strecor printre crengile lor ude.

De data asta a fost bine – am regăsit în mod natural marcajele și intrarea în pădure. Poiana nu era prea mare, dar încep să simt că merg mai greu decât anticipam. Oare mai am mult? Cel puțin traseul mi se pare incredibil de pitoresc.

O nouă poiană mă duce la rămășițele unei stâne – unde mă și opresc un pic pe un buștean umed.

Aici e și un mic curs de apă, de fapt sunt mai mult bolovani umezi și verzi decât un râu. Dar mă gândesc că ar putea fi un indiciu pentru a-mi afla poziția pe hartă. Degeaba, nu am cum să-mi mai dau seama cât am avansat. Terenul e prea plat, chiar și pe hartă se vede așa. Nici măcar schimbările de direcție nu au fost evidente – deși pe hartă apare cel puțin una, cea de la Fundul Porcului. Mă gândeam că pe-acolo mă aflu, dar nu puteam ști sigur.

Pornesc mai departe și nu merg mult că dau de un indicator. Nu-mi vine să cred când văd că el anunță 4 ore și jumătate până la vârful Scaunul doar! Păi indicatorul din ziua precedentă anunța vreo 5 ore până la șosea! Mersesem deja o oră și jumătate din poiana unde dormisem, ar fi trebuit să mai am vreo 2-3 ore până la șosea, nu 4 ore abia până la vârful Scaunul! Unul din indicatoare trebuie să fie greșit. Ulterior am constatat că de la acest indicator până la șosea erau de fapt vreo 4-5 ore, nu până la vârful Scaunu, care era la doar 1.5 – 2 ore distanță.

Am intrat cel puțin pe un drum mai clar și mi-am dat seama cât de cât unde mă aflu. Într-adevăr, mersesem destul de puțin pe hartă – mă gândeam că voi ajunge mai departe, mai ales că terenul a fost îngăduitor, am mers mai mult pe plat. Acum urc iar până într-o nouă poiană, destul de mare. Pe-aici sunt atent după marcaje, mai apar și mici intersecții de forestiere care te pot induce în eroare.

Ca și în primele zile, am parte și acum, în sfârșit, de una din intersecțiile marcate de care m-am tot minunat. Cred că nicăieri nu am simțit atât de puternic ajutorul oferit de o intersecție marcată, precum în Călimani. A apărut în peisaj marcajul  Punct Roșu, așa că l-am căutat rapid pe hartă și am aflat unde mă aflu.

O vreme marcajele au mers împreună, dar nu pentru mult timp. Curând am găsit și intersecția a doua, unde ele se despart – punctul roșu face stânga. Atenție maximă la traseu în poienile acestea, poți fi foarte ușor indus în eroare. Și nu ai niciun punct de reper care să te ajute, nu vezi nimic în jur… Noroc cu o piatră pierdută prin iarbă…

Reintru în pădure și deși sentimentul s-a mai schimbat, nu pot să nu apreciez dimensiunea zonei sălbatice prin care merg! Păduri ce par fără capăt, încă avem așa ceva! E o bucurie să realizezi asta din când în când – și parcă e mai ușor să o faci când mergi atâta printr-una…

Pe-aici am făcut și un mic filmuleț, pentru că simțeam că fotografiile nu pot să redea prea bine cât de înconjurat de pădure eram. Mi-aș fi dorit doar să apară și un urs în filmulețul meu, dar nu am avut această bucurie. Nu-i nimic, cândva se vor întrece ei să apară în filmulețele mele! Va trebui să fac casting să-l aleg pe cel mai drăguț și vorbăreț! 😀

Ora 10.30. Am mers  atât de mult în doar 2 ore și jumătate de când am plecat – și parcă tot nu ajung nicăieri. Îmi părea așa și pentru că nu știam traseul, nu mai fusesem niciodată pe-aici – nu puteam să aproximez  cât mai am, ce va urma…

Momentan însă am parte de una din marile provocări ale traseului. O poiană imensă, unde ceața e incredibil de deasă. Pff, acum să mă văd! Marcajul pe care îl vedeam pe un copac putea la fel de bine să fie ultimul pe care-l voi mai vedea…

Aplic aceași metodă ca și în poienile precedente – încerc să țin direcția. Am verificat și busola, să știu care  îmi fusese direcția de pe care venisem – și intru cu tupeu, dar  foarte atent, în ceața deasă. E foarte ușor în astfel de situații să mergi strâmb și să nu-ți dai seama… ai impresia că mergi drept, dar de fapt faci curbă, pentru că terenul e un pic în pantă, sau pentru că nu ești destul de bine ancorat în spațiu – ceea ce e oricum foarte greu de realizat.

Aveam tendința să merg spre copacii mai mari pe care-i vedeam… de fapt… spre copacii pe care-i vedeam – sperând ca pe ei să fie un nou semn de marcaj. Poiana era foarte mare și se ducea mult în toate părțile, dar eu începusem să cobor – și nu știam dacă era bine că fac asta. Dar asta îmi era direcția și speram să mă ajute să traversez poiana cum trebuie.

Am ieșit astfel într-un drum forestier salvator, care merge de la stânga la dreapta. Poate aș fi stat un pic în dubiu în ce parte să apuc, nu știu – dar am găsit aici și un marcaj salvator – pe care mă mir că l-am nimerit așa, la fix! M-am minunat un pic de fragilitatea lui însă – ar putea atât de ușor să dispară de acolo… și cât de greu ar fi fără el!

Încă o dată am analizat harta pentru a identifica acest loc  și apoi am pornit spre Scaun. Nu știam prea bine la ce să mă aștept de la această zonă, despre Scaunul Domnului nu știam de fapt mai nimic. Mă gândeam că e un vârf, poate unul interesant – dacă era cel pe care-l văzusem de la distanță, dar cam atât.

Ajuns însă la marginea pădurii (pentru a câta oară?), găsesc o plăcuță de lemn pe un copac care mă anunță ceva foarte interesant: zona face parte dintr-o rezervație naturală! Foarte tare! Asta explică parcă un pic de ce mi s-au părut mie pădurile astea atât de naturale, de întregi, de sălbatice.

În noroi găsesc și câteva urme de urs, iar drumul forestier arată foarte interesant datorită ceții ce pătrunde încă în pădure. Nu știu câți oameni se mai pot bucura de pădure sau de ceață după atâta mers prin ele. Eu încerc însă să nu mă las distras de lungimea traseului sau de monotonia lui aparentă, care știu că se va termina la un moment dat.

Aprope constant în această zi am simțit că mă las pe mâna marcajelor – pe mână a ceva exterior mie. Puține au fost momentele în care am simțit că pot și eu să contribui cumva la orientare, că pot controla ceva în privința asta. Pentru cineva care e “control freak” (obsedat de control) probabil nu ar fi prea plăcut să te simți atât de puțin în control. Dar am făcut și eu progrese în privința asta – că e mai util să te poți bucura chiar și atunci când nu poți controla. În felul ăsta ești mai liber și oferi mai multă liberate…

În general eram complet dezorientat – ceea ce mi se părea în același timp interesant, cât și un pic frustrant. Dar asta nu ma deranja – pentru că îmi dădeam seama că așa e terenul, nu puteam face nimic să schimb asta. Se putea oricând să pierd marcajele și să merg greșit, dar aveam încredere că va fi bine. La un moment dat am găsit un panou informativ – semn că m-am apropiat, sau chiar am intrat, în zona principală a rezervației.

Am fost plăcut surprins de biodiversitatea zonei (expusă pe panou), de peisajele care se pot vedea aici, dacă ar fi senin. Pe imaginile de pe panou apăreau stânci și prăpăstii, chiar arată super zona! E clar că eu nu o voi vedea, dar momentan mă interesa mult mai mult să înțeleg schema zonei, cea cu traseele. Ca să nimeresc bine mai departe.

Până la acest panou am mers cam 3 ore din Poiana Țiganca. De la indicatorul care anunța că s-ar face 4 ore până aici, am făcut doar o oră și jumătate. Am mai mers un pic pe forestier și am găsit alte indicatoare. Unul mă anunța că în continuare, mergând pe Bandă Albastră, voi face circa 3.5 ore până în Bistra Mureșului, la șosea adică. Eu speram să pot face mai puțin.

Imediat apoi am găsit alt indicator care anunța o variantă mai rapidă: mergând pe Punct Albastru s-ar fi făcut o oră și jumătate până în valea Bistra, apoi pe drum s-ar fi mers mult mai repede până la șosea. Eu prefer desigur varianta “mai pe sus”, nu pe vale.

A fost foarte ciudată zona aceasta – era foarte plată, erau mai multe drumuri forestiere uneori – și marcajele parca nu la fel de dese ca în alte părți. Din câte mi-am putut da seama, dacă aș fi mers fie în stânga fie în dreapta, aș fi ajuns pe marginile cu stânci – unde erau punctele de belvedere. Dar nu avea rost să mă abat, că era ceață și n-aș fi văzut nimic.

Am reușit să mă mențin pe traseu și în doar 5 minute de la ultimul indicator am ajuns într-o poieniță, unde era loc de campare dar și un izvor amenajat – o mică fântâniță. M-am oprit să fac o supă, deși atmosfera umedă nu te prea încurajează să faci asta. Eram deja obișnuit cu ea însă.

Din acest punct s-ar fi ajuns cel mai ușor pe marginea prăpastiei, spre vest cel puțin. Aici am început să aud și voci, dar de mai multe ori am crezut că mi s-a părut. Sau că sunt oameni dar care nu vin încoace – pentru că nu mai apăreau. Dacă îi auzeam, mă gândeam că trebuie să fie aproape, dar abia târziu au apărut. Am vorbit un pic, ei urcau doar până aici, la belvedere – și am aflat astfel că zona e destul de populară printre cei din împrejurimi – sau chiar din orașe mai mari, gen Târgu Mureș sau Cluj.

Am continuat apoi traseul și am găsit un al doilea panou cu informații, identic cu primul. Aceste panouri marchează într-un fel intrarea și ieșirea din această zonă – și acum schema de pe ele căpătase mai mult sens. Zona nu e prea mare ca suprafață, iar schemele te pot ajuta să-ți dai seama mai bine ce și cum. Cu i roșu erau reprezentate cele două panouri, un fel de “sunteți aici” (ar fi fost util să scrie pe ele asta), apoi puteai să vezi intersecția cu Punct Albastru și potecile spre stâncile de pe margini – numite Stâncile Estice, sau Stâncile Vestice – unde e și vârful propriu-zis, Scaunul Domnului (1381m). Chiar și poienița cu locul de campare figura pe schemă. Foarte util!

Da, e de revenit aici în zonă. Prăpăstiile acelea par foarte interesante. Eu însă încep coborârea, la început lin, apoi abrupt o porțiune, prin pădurea de fag. Potecuța e acoperită de frunze ruginii și ude iar partea abruptă a coborârii mă face să cred că sunt chiar în zona aceea pe care o vedeam de la distanță, de pe vârful Bistricioru – platoul acela bleu ce se ridica interesant deasupra culmii. Avea și el, în partea stângă, o coborâre abruptă. Da, acolo trebuie să fiu acum!

A urmat apoi o porțiune mai lină, pe culme. Pădurea de fag arată atât de diferit, mi se pare atât de familiară, după atâta mers prin pădurile sălbatice ale Călimanilor, unde am simțit constant diferențe față de alte păduri prin care mersesem.

Am mers foarte rapid, pentru că aveam un tren de prins. Așa că după circa 40 de minute am ajuns la un indicator care mă anunța că mai am doar o oră și jumătate până la șosea. E bine. Pe-aici am întâlnit încă un grup de oameni – și ei mergeau tot până la Scaun.

Peisajul a început să se schimbe, am ieșit din pădure o vreme – iar poienile au o culoare maroniu-gălbuie, cu ferigi uscate – dar foarte ude. Cel puțin se merge bine pe-aici, chiar dacă mai e și vreo mică porțiune de urcat.

Am ajuns astfel la coborârea finală – care este însă destul de lunguță și ea. Cel puțin ea se desășoară prin poiană și ai vedere spre valea Mureșului. Chiar dacă mie obiectivul mi se aburise cam tare pe această porțiune. Încerc să-mi dau seama și unde voi ieși la șosea, dar și unde este Deda. Voiam să ajung în Deda, nu în Bistra Mureșului, pentru că doar în Deda opreau trenurile Inter Regio. Eram cam la limită cu timpul, dar zona mi se părea că arată super.

Potecuța era destul de evidentă, dar nu mai țin minte dacă mai mergeam pe marcaje sau nu. Știu doar că oricum nu am ajuns la șosea pe marcaje, le-am pierdut la un moment dat pe această coborâre. Am ajuns însă la niște stânci interesante, una din ele era desprinsă frumos din cealaltă…

Am pierdut tot mai mult altitudine și iar am avut senzația aceea că “pe-aici parcă n-aș vrea să urc”… Cred și eu, după 4 zile de mers. Plus că știam acum cât de departe mă aflu acum de vârfurile cele mai înalte, cât ar trebui să mergi prin păduri fără capăt ca să ieși într-o poiană mai mare… Oho, foarte mult! Dar nu mai contează, eu acum cobor, părăsesc munții Călimani, după o excursie în care i-am descoperit atât de sălbatici, de intens, de… detaliat.

Pe partea cealaltă a Mureșului se văd culmi din munții Gurghiu, unde poate voi ajunge în viitor.

Și astfel am ajuns la șosea, în zona de vărsare a râului Bistra în Mureș. Aici ar fi și o haltă, dar eu aveam doar trenuri IR la ora asta, așa că am început să fac cu mâna la ocazii, ca să ajung în Deda.

Am mers astăzi în total cam 5 ore și jumătate. Până la urmă m-am mișcat bine. Dacă adaug încă o oră cât făcusem în ziua dinainte de la singurul indicator care zicea ceva de Deda, rezultă că acel indicator nu era chiar așa exagerat. Ar fi trebuit să spună 6-7 ore, nu 5 jumate, ca să fie un timp mai rezonabil, nu timpul cel mai scurt.

De la Scaun până la șosea am făcut cam o oră și 40 de minute, dar am mers foarte repede, ca să prind trenul. Și, pentru că am găsit rapid o ocazie, am ajuns și la gara din Deda la timp. Unde am rugat tanti de la ghișeu să-mi lase și mie telefonul la încarcat un sfert de oră, până la tren.

Am găsit și un chioșc pe peron, de unde am luat de ronțăit câte ceva, dar și un suc pentru tren – că urma drum lung. Și m-am schimbat de haine, de șosetele ude, apoi… lungul drum al trenului spre Brașov și chiar mai departe. Ocazie bună să te gândești la tot ce-ai trăit, să parcurgi în minte traseul, să revezi harta sau imaginile din aparatul foto – dacă mai ai baterie și pentru asta. Apropo de hartă, iată și traseul parcurs de mine. Arată tare frumos, ca un arc de cerc cu plecare de lângă Toplița (dreapta) și coborâre lângă Deda (stânga).

Ce încheiere aș putea să fac pentru un astfel de jurnal? Ce concluzii ar merita o astfel de excursie? Mai au relevanță concluziile, după câte trăiri au fost, după cât de mult am descoperit și am simțit în acele zile? Probabil că fiecare poate trage propriile lui concluzii – în funcție de cum a perceput excursia. A mea sau a lui. Poate că cel mai important de reținut e faptul că… există, se poate și…  te schimbă. Dacă se întâmplă asta sau nu și în ce mod, depinde și de tine. De cât de mult vrei să primești în tine ce are natura de oferit, de cât de mult lași să ajungă în jur ceea ce ai tu de oferit. Gunoaie sau flori, cum spuneam, depinde de tine.

 Ioan Stoenică, 21 februarie 2014.

Dacă vreți să aveți pe perete una din imaginile realizate de mine, vedeți detalii aici.

Dacă aveți facebook, urmăriți și pagina emisiunii mele de munte, „Pe poteci, spre inima ta!”