(Atentie! Acest text o sa va sparga balonasul de sapun. Nu il cititi daca sunteti prea atasati de balonas)

…

Fusese o dupa-masa minunata in Arad (1 iunie 2014) si urmau 11 ore de mers cu trenul pana la Bucuresti. Ore in care mi-ar fi placut sa fiu singur, sa ma pot bucura in liniste de ceea ce traisem in acea zi si in cele dinainte.

In compartiment a intrat insa o femeie. 36 de ani, aspect normal, imbracata decent, cu niste blugi si o geaca mov. Tunsa relativ scurt si cu doi dinti lipsa intr-o parte. Avea cu ea o plasa si o poseta neagra ce parea noua. Nu a durat mult pana cand a inceput sa ma intrebe ceva. Mie nu prea imi place sa ma bag in seama cu oamenii in tren si nici sa se bage ei in seama cu mine – desi asta nu e o regula. I-am raspuns fara prea mult interes de a incepe o conversatie, mai mult din politete.

Rapid mi-am dat seama ca nu era vorba doar de conversatie, era ceva ciudat in ceea ce o privea. Mai vezi uneori oameni care vorbesc singuri, sau care insista sa-ti vorbeasca desi tu ai prefera sa nu faci asta. Unii poate doar se plictisesc, altii poate nu au cu cine vorbi si simt nevoia sa o faca… Si nu-i nimeni sa-i asculte.

Sunt constient ca multi oameni ascund drame, tristeti, tragedii si multi au nevoie de ajutor… dar nu mereu sunt in starea necesara sa ma expun la asta…

Privind spre dealurile impadurite de afara, am ajuns sa-i spun ca merg pe munte, asa ca m-a intrebat de ursi – animale care ii plac si ei (nu la fel de mult ca tigrii!). Stia chiar si de rezervatia de ursi de la Zarnesti dar si de ursii gunoieri din Sinaia. Desi ea era din… Braila! Trenul mergea de la Arad la Bucuresti, dar ea urma apoi sa schimbe spre Braila. Lung drum! Cu atat mai lung cu cat venise in Arad in aceeasi dimineata, de la Bucuresti. 11 ore dus, vreo 8 ore in Arad, alte 11 ore in tren…

Mi-era tot mai clar ca ceva nu e in regula iar asta mi-a fost confirmat cand a inceput sa se deschida si sa-mi vorbeasca despre motivul venirii in Arad. A venit sa caute o locuinta unde sa stea cu chirie. A umblat prin oras cautand ziare cu anunturi, intreband oamenii… dar nu avusese prea mare succes. In plus, ziarul cu anunturi era 5 lei, prea scump sa si-l permita. “5 lei un ziar… nici in Bucuresti nu-s asa scumpe ziarele!”. L-a rasfoit insa un pic la taraba, cat sa noteze 3 numere de telefon.

Din Braila… in Arad. De ce Arad? Pentru ca in alta parte nu a gasit nimic care sa mearga, iar aici vazuse niste preturi mai mici. Face asta de ceva timp, umbla din oras in oras, cautand o camera unde sa stea – ieftin, dar care sa aiba macar apa calda si un aragaz. Cum sa nu gasesti chirie nicaieri?, m-am intrebat. Sigur nu a cautat eficient. Cred si eu, fara internet si credit la telefon… A locuit cateva zile in Valenii de Munte, a incercat si la Manastirea Caraiman si in alte zeci de locuri… degeaba.

In Braila, tatal ei statea la cineva si o astepta – dar acolo nu era loc si pentru ea. Spera sa gaseasca ceva unde sa vrea si tatal sa se mute, ca sa o ajute cu bani din pensie pentru plata chiriei. Pierdusera casa in circumstante dubioase, au fost inselati de diverse persoane si astfel au ramas pe drumuri. Ea traia de ceva vreme prin trenuri si gari – desi nu ai fi zis asta daca te uitai la ea. Arata destul de normal – exceptand clipirile apasate, cauzate de faptul ca nu mai dormise de ceva timp. Era a doua noapte in tren – si in tren nu reusea sa adoarma…

Ma simteam oarecum neputiincios, dar in acelasi timp, ca probabil multi altii, as fi preferat sa nu fi nimerit cu ea in compartiment. E mult mai usor sa ignori, sa nu stii, sa inchizi ochii. E mai greu cand esti nevoit sa vezi unele lucruri, sa ti le aduci in constient. Ignorance is bliss – dar eu nu suport vorba asta.

Aveam la mine pentru drum un sendvis mare. I l-am dat ei, m-am gandit ca poate n-a mai mancat de ceva vreme. L-a mancat pe tot si m-am bucurat. Nu mi-a placut insa cand mi-a spus ca avusese la ea un sendvis cu branza, facut de cineva, dar nu i-a placut pentru ca branza se scursese si se facuse o zeama in punga cu sendvisul – asa ca nu a putut sa-l manance. Pai faci si mofturi?

In plus, nu rata nicio ocazie sa spuna despre cat de rai sunt oamenii, mai ales in Braila si Galati. Si ca ar pleca din tara, ca in tara asta sunt numai hoti si oameni rai si ca numai de necazuri a avut parte si nimeni nu o ajuta. Cum sa-i explici cuiva care are o credinta atat de puternica, bazata pe o experienta de viata plina de necazuri, despre faptul ca oamenii rai NU sunt majoritari – sunt doar mai vizibili decat oamenii buni, din pacate… Dar de fapt intre oamenii rai intra si oamenii ignoranti – iar acestia chiar sunt(em) cei mai multi…

M-am mirat ca avea bilet de tren, stiind cat de scump e biletul pana la Bucuresti. Dar avea de fapt niste cupoane gratuite pe care le folosise ca sa caute o locuinta prin diverse orase. Si ca sa stea si-n tren, ca e mai cald decat in gari. Mai avea insa un ultim cupon. Daca ar gasi chirie in Arad, ar folosi cuponul sa se intoarca aici si pe urma nu i-ar mai trebui altceva.

Am intrat pe net si i-am mai cautat cateva numere de telefon, desi anunturile erau cam vechi. I-am gasit si un numar de la fundatia Cutu-Cutu, ca zicea ca i-ar placea sa lucreze cu animale. Nu avea credit la telefon, mi-a cerut sa sune de la mine si am ezitat. Asta se intampla chiar la inceput, cand inca nu mi-era clar cu cine am de-a face. M-am gandit ca oricum e in tren, nu mai poate schimba nimic – asa ca urma sa sune de pe telefonul tatalui, cand ajungea la Braila.

De ce am ezitat?! E atat de natural sa fii sceptic si atat de greu sa mai ai incredere in oameni… In plus, nu prea-mi place sa mi se ceara, poate prea obisnuit cu cersatorii din Bucuresti, care insista si castiga mai mult decat multi oameni care chiar muncesc pentru bani.

Vorbea destul de mult – si chiar radea uneori. Asta ar putea fi considerat chiar ciudat, avand in vedere situatia in care era.

Era la curent cu diverse informatii, probabil se mai uita la televizor pe undeva. Nu-I suporta pe Basescu si nici pe primarii care ar fi putut sa o ajute cu o locuinta si nu au ajutat-o. Oameni rai peste tot…

Imi dadeam tot mai mult seama ca, in ciuda situatiei dificile in care se afla, principala ei problema nu avea legatura cu asta. Ca de multe ori in viata, de fapt. Avea legatura cu modul in care ea a ramas blocata mental in toata aceasta problema. E natural sa vezi totul negru, sa nu mai ai speranta, sa nu mai ai credinta, sa nu mai ai forta. Le pierzi pe toate pe drum, e atat de natural. Era atat de negativista, o multime de “nu pot”, “sigur nu gasesc”, “nimeni nu ma ajuta”… Era trista si dezamagita ca a intrat la o farmacie sa umple o sticla cu apa si nu i-a dat decat un pahar… “ce oameni, sa lasi pe cineva sa moara de sete…”

Am incercat sa-I explic ca nu “oamenii” au facut asta, ci UN om care poate oricum nu avea posibilitatea sa-i dea mai multa apa – ca era de la bidon, nu de la robinet. Nici nu a incercat in alta parte, ca “magazinele sunt inchise, ca-i duminica…”. Nu e vina nimanui daca nu esti capabil sa faci rost de apa. Orice om cu un robinet langa el iti va umple o sticla cu apa, daca ceri frumos. Dar descurajarea care o cuprinsese probabil de multa vreme nu o mai lasa nici sa incerce… Oamenii o percepeau repede intr-un mod ciudat, din felul cum vorbea si o respingeau la fel de repede.

Deznadejdea te tine pe loc si faptul ca ramai intr-o anumita situatie nu are legatura cu situatia sau cu oamenii “rai” din jur, ci cu faptul ca tu nu mai esti capabil sa gasesti in tine resurse pentru a inainta… Da, e tare greu, dar nu are legatura cu altii – doar cu tine!

La Deva s-a mai urcat in compartiment o tanti. In sfarsit putina liniste… Ne-a servit cu ciocolata, dar amandoi am refuzat. S-au schimbat cateva replici banale, apoi brusc, prima femeie isi ia punga si poseta si pleaca, fara sa spuna nimic. Tanti care a ramas s-a uitat mirat, dar avusese timp sa-si dea seama ca “era cam ciudata” si ca poate avea probleme cu capul. I-am explicat pe scurt ca oricine ar ajunge sa fie afectat psihic daca ar trece prin lucruri de genul asta… Probabil nu i-a placut de tanti care urcase, dar am preferat sa spun ca s-a dus sa caute un compartiment gol, sa se poata intinde – ca nu dormise de multa vreme. Era deja noapte cand am ajuns la Deva.

Mai tarziu a mai urcat un om si a revenit si ea. Greu sa mai vorbesti, asa ca nu a stat mult si a plecat iar. Si nenea a catalogat-o rapid, crezand ca poate are sindrom Down sau ceva, din cauza miscarilor feței.

A doua femeie a coborat la Craiova, dar a urcat un alt om. S-a intors si ea si s-a asezat langa mine. Eu voiam sa dorm, ea voia, evident, sa vorbeasca…

Imi parea rau pentru situatia in care se afla, dar simteam ca nu am cum sa o ajut. M-a intrebat daca n-ar putea sa stea la mine o noapte. I-am spus ca merg la ai mei, unde nu e loc, unde nu pot veni asa cu un om strain in casa… Nu simteam sa fac asta oricum. Devenea prea insistenta si asta nu-mi placea. Nici negativismul de care dadea tot mai mult dovada si pe care-l vedeam tot mai mult ca pe o piedica in calea oricarei schimbari in bine.

Psihologia nu prea functioneaza insa in astfel de cazuri, e greu sa ajuti un om cand el nu mai crede ca ceva bun se poate intampla. Sau mai bine zis, nu crede ca el mai poate schimba ceva. Sau ca mai are rost sa incerce, cand oricum nu va reusi. I-am zis ca daca ea nu e interesata sa-i fie mai bine, atunci nici eu nu sunt si nu mai am ce discuta cu ea.

La un moment dat a zis sa-mi dea numarul de telefon, sa o sun daca aflu de o locuinta pe undeva. L-am notat. M-a intrebat daca i-l dau pe al meu si am refuzat-o. A inceput apoi sa spuna ca crede ca ne-am fi potrivit si ca ar trebui sa-i dau o sansa, sa mai vorbim… Ca si ei ii plac ursii si unde mai gasesti o fata careia sa-i placa ursii? Si ca poate o iau cu cortul intr-o excursie. Deja se apropia prea mult si asta nu-mi placea. Incerca sa intre cu forta in spatiul personal si ma gandeam ca se intampla uneori asta cand esti prea prietenos sau deschis – desi nu consideram ca fusesem prea prietenos. Poate am fost totusi mult mai prietenos decat multi altii pe care-i cunoscuse si cu siguranta nevoia ei de caldura si afectiune era imensa. „Sigur nu-mi dai o sansa?”

Insista sa-i dau o sansa si vedeam in zambetul ei atat disperarea ascunsa undeva in adanc, cat si o raza de speranta, un sentiment placut dupa cine stie cate neplacute. Chiar daca era un zambet glumet, era plin de alte semnificatii. Imi spunea, uimita si ea de situatie, ca nu i s-a mai intamplat de mult sa simta asa… dar crede ca noi avem multe in comun….

Totusi, nu-mi place sa dau oamenilor sperante false sau sa mint – i-am spus sa nu mai insiste si ca mai util i-ar fi sa se concentreze pe problema ei, nu pe mine. Da, am fost rece. Voi cum ati fi fost?

Trenul s-a aglomerat pe la Videle. Oamenii inca incercau sa doarma, ea tot vorbea intr-una. Am inchis si eu ochii si i-am spus ca vreau sa dorm. Si ca i-ar fi si ei util macar sa stea in liniste, cu ochii inchisi – chiar daca nu adoarme. Corpul se odihneste intr-o oarecare masura si asa. Cu un ton glumet m-a intrebat daca poate dormi pe mine si i-am spus ca nu.

Cu 20 de minute inainte de Bucuresti ea a iesit pe hol. Prea multi oameni pentru gustul ei. M-a intrebat daca nu vin si eu pe hol sa mai vorbim si i-am spus ca vin cand ne apropiem de Bucuresti. Nu imi placea deloc situatia, as fi vrut sa fac mai mult dar simteam ca nu am ce si nici nu ma simteam vinovat sau responsabil in vreun fel. Probabil altfel ar fi fost lucrurile daca nu o vedeam atat de pesimista, atat de cuprinsa de renuntare, de neincredere… Sa vezi ca ai ceva cu care sa lucrezi conteaza mult – iar acel ceva probabil ar fi dorinta… vointa de a schimba ceva in bine. Daca omul nu are asta, atunci sa-l ajuti e mult mai greu – te lovesti de o multime de ziduri….Dar ea depasise de mult stadiul acela, in care sa mai poata singura sa-si dea speranta.

Am iesit in cele din urma pe hol. As fi insistat pe ideea de gandire pozitiva care sa duca la o implicare mai eficienta in rezolvarea problemei, dar nu prea aveam cu cine vorbi despre asta. Pentru mine lucrurile pareau simple, pentru ca nu se poate sa nu gasesti oameni care sa te ajute, daca stii sa vorbesti. Dar atitudinea nu o ajuta deloc. Mereu e vorba de atitudine!

„Nu ai trecut prin ce-am trecut eu… de cate ori sa mai renasc ca pasarea Pheonix? Nu mai am decat doua variante…” Doua variante… Gandul a fost un pic apasator, dar nu l-am lasat sa ma afecteze. Daca ai fi afectat in mod personal si direct de toti oamenii care trec prin greutati, care mor, care se sinucid, ai ajunge si tu ca ei. Compasiunea nu inseamna sa fii si tu trist si deprimat, ci sa intelegi prin ce trece omul si sa incerci sa faci ceva pentru el, daca poti… sa-i fii cumva alaturi.

As fi vrut sa rezolv in mod rational ceva ce nu se putea rezolva astfel. Ratiunea e mult mai la indemana uneori si ea e totusi atat de limitata, oricat de expert te-ai crede tu in situatii de viata. Mi-a placut ca era constienta de situatia ei, de cate ori luptase si pierduse si pornise iar la lupta – cu sperante tot mai putine… E natural sa ajungi sa pierzi tot ce aveai in tine in astfel de situatii si atunci chiar nu mai ai niciun sprijin. Mai ales ca in exterior nu gasesti.

Totusi, „n-ai trecut prin ce-am trecut eu” e atitudine clasica de auto-victimizare inconstienta, dai importanta situatiei tale, ii dai amploare si te identifici cu ea – devine tot mai clar o parte din tine, care te reprezinta. In felul asta, sa scapi de ceea ce iti face rau devine mult mai complicat. Fara sa-ti dai seama, te tii cu dintii de lucrurile care-ti fac rau. Da, situatiile pot fi grave, dar ele devin cu adevarat problematice atunci cand noi le dam amploare in mintea noastra. Cand nu reusim sa le privim detasat, ca pe situatii de viata, ci le consideram o parte importanta din noi, ne identificam cu ele si le hranim cu gandurile noastre.

„Da-i unui om un peste si-l hranesti pentru o zi. Invata-l sa pescuiasca si il hranesti pentru toata viata”. O vorba care inca mi se pare atat de valabila. Asta am incercat mereu sa fac – considerand ca putina afectiune de moment nu va fi niciodata mai utila decat niste invataturi pe care ti le insușești și care te vor ajuta apoi mult mai mult. Dar oamenii prefera un pește de moment… si nu stiu sa caute lucrurile care chiar i-ar putea ajuta. E drept ca putini stiu sa ofere altceva decat ceva de moment.

Stiam ce ar fi vrut, mi-a si spus. Ca i-ar fi dat o motivatie sa stie ca o sa o sun si ca poate “i-as da o sansa”. Cum sa explici ca mai important e sa-ti dai tu tie o sansa, ca sa schimbi ceva? S-a emotionat mai tare in cele 5-10 minute cat am stat pe hol. Ma pricep sa scormonesc in ranile oamenilor, stiind ca nu ajuta sa le acoperi si sa le ignori, ci mult mai util este sa tratezi ce se afla in intunericul mintii tale – macar cu intelegerea mai completa a intunericului.

In plus, chiar ajuta sa plangi. Sa eliberezi un pic tensiunea sentimentelor si gandurilor ce te apasa, sa faci loc unor alte sentimente si ganduri sa apara. Dar e mai util cand poti sa plangi cu cineva si nu doar cand iti plangi de mila singur. Sinceritatea si curajul de a te arata pot curăța multe răni – chiar daca nu rezolva problema inițială.

Era disperată de situația in care se afla, chiar si de faptul ca nu mai dormise, se simtea slabita si mintea negativista nu ezita sa-i aminteasca de faptul ca “se poate sa mori si de lipsa de somn…”

Nu voiam sa fiu eu motivul pentru care sa lupte sa-i fie mai bine, “daca incerc in continuare, imi dai o sansa?” Nu! Dar nici nu o puteam face sa inteleaga de ce si de ce i-ar fi mai util sa gaseasca motivatia in interiorul ei, sau in Dumnezeu, in ceva mult mai stabil. In plus, nu vreau sa mint.

Am coborat primul si am ajuns pe peron. Probabil nu stia daca voi pleca rapid sau voi mai sta – simtise ca as fi vrut sa plec, ii spusesem ca devenise prea insistenta la un moment dat. Am asteptat-o sa coboare si am zis sa mergem sa vada la ce linie are trenul pentru Braila. Nu am ajuns la capatul peronului si am oprit-o sa o imbratisez. Am tinut-o asa vreo 10 secunde, stiind ca pentru ea va fi o incarcare cu energie, pe care “sper sa o folosesti bine, sa nu renunti si sa cauti in continuare ceva de lucru si un loc unde sa stai…” Nu a putut sa spuna mare lucru, cand i-am dat drumul s-a clatinat putin, “de la lipsa de somn”, a zis ea.

I-am cumparat ceva de mancare si am dus-o la tren. Am imbratisat-o iar si i-am spus ca mi se pare foarte tare ca in ciuda situatiei in care se afla, inca a ramas asa normala din punct de vedere psihic si ca stiu ca are in ea capacitatea sa mearga mai departe si sa schimbe lucrurile… Dar ca ar trebui sa incerce altfel, cu mai multa incredere in oameni si in viata. Pentru ca daca vezi oamenii toti ca fiind rai, de asta vei avea parte. Daca tu te-ai purta cu ei asa cum ai vrea sa fie ei cu tine, cu siguranta multi iti vor raspunde la fel.

A urcat in tren zambind, dupa cine stie cat timp…

…

Nu pot sa nu ma gandesc cat de putin am facut pentru ea. Cat de mic am fost, pentru ca am lasat ratiunea sa conduca si am tinut inima ascunsa. Probabil s-a format in timp si la mine un zid, caruia mintea ii gaseste mereu scuze sau motive. Nu cred ca am incercat cu adevarat sa o ajut, probabil simtindu-ma depasit de situatie si dezarmat de negativismul ei. Dar si de parerea proasta pe care o am vizavi de acest mod de a vedea lucrurile.

Pe de alta parte, lucrurile se intampla mereu intr-un anumit fel cu un sens. Probabil imbratisarea de la final nu ar fi avut acelasi efect fara vorbaria care sa o apropie de mine. Ar fi fost o imbratisare de la un necunoscut. Asa a fost o imbratisare de la cineva care te-a ascultat, care a intrat in lumea ta si nu te-a respins complet, aratandu-ti ca “exista 20 de milioane de oameni rai si un om bun in tara asta”. Poate ca imbratisarea nu va schimba mare lucru, dar macar o zi, sau poate doua, ea va trai cu alte sentimente – iar asta ar putea sa-i dea energie sa faca ceva bun…

Nu pot sa nu ma gandesc, intrand intr-o astfel de poveste de viata, despre cum cele mai multe probleme ale oamenilor sunt de fapt mofturi de printesa răzgaiată, ciupituri de tantar comparativ cu arsuri de gradul 2. Fiecare crede despre propriile probleme ca sunt cele mai mari drame si cele mai importante si grele evenimente… Treziti-va oameni buni, deschideți ochii! Priviți putin in jur… Sunt oameni care au nevoie de voi!

A fost o ocazie buna sa-mi amintesc si de faza mea preferata din filmul Gandhi. Dupa ce un mare general daduse ordin sa se traga in civilii care protestau pașnic in piata, acesta e adus in fata judecatorilor britanici. El isi justifica gestul spunand ca “am vrut sa dau o lectie, astfel incat altii sa nu mai protesteze”. Printre altele este intrebat si ce a facut ca sa ajute ranitii. El spune: “-eram pregatit sa ajut pe oricine ar fi cerut ajutorul!”. Iar judecatorul intreaba, stupefiat: “generale… spune-mi… cum poate un copil impuscat cu o mitraliera sa ceara ajutor?”

“Cum poate un copil impuscat cu o mitraliera sa ceara ajutor???” Uitati-va in jurul vostru… la birou, pe strada, in metrou, in casa… Lumea e plina de “copii impuscati cu o mitraliera” direct in inima sau in minte. Oamenii nu stiu, nu pot sa ceara ajutor! Dar e plin de oameni care urla fara voce dupa ajutor si nimeni nu-i vede… nu-i aude… E greu sa auzi ceva in jurul tau cand esti prea concentrat pe cum sa-ti fie tie bine. Si nici macar de ce se aude in tine nu esti constient.

Cei mai multi oameni care se sinucid nu prezinta semne de depresie la suprafata si cunoscutii raman socati sa afle despre o astfel de alegere. Eu cred ca e vorba de semne vizibile de la distanta – da, nu se vede de la un kilometru ce e in sufletul sau mintea omului. Dar daca un pic ai privi, daca un pic ai incerca sa treci dincolo de masca zambitoare, ai vedea urmele de glont in atat de multi oameni… Si daca le-ai vedea, cu siguranta ai putea face ceva…

Pentru gaurile tale e cel mai greu sa faci ceva, dar poti face ceva pentru ceilalti. Si in caz ca nu stiai, binele se intoarce… ca si raul.

…

Poate pe Laura nu am reusit sa o ajut prea mult. Poate ati putea voi cumva. Dar ma gandesc ca in urma citirii acestui text, unii oameni vor simti imboldul de a face ceva. De a privi un pic mai atent in jurul lor, de a oferi putina caldura cuiva care nu a mai avut parte de asa ceva de multa vreme. Iesiti din “cercul vostru stramt”, viata e mult mai mare de atat…

Va imbratisez, cu speranta naiva ca si Laura va simti asta…

Ioan