Cand eram mic mergeam la tara la „strans fanul”. Oamenii mari coseau, iar noi, cu furcute de lemn, ajutam dupa puteri.
Ordinea era cam asa: risipeam brazdele de fan – imprastiam practic iarba ca sa nu stea gramada, sa se poata usca mai repede. Apoi trebuia sa intoarcem iarba pe dos, ca nici noi cand stam la plaja nu stam doar cu o parte spre soare. Dupa ce iarba se usca bine, urcam iar pe deal pt a o face „porcoaie” (gramezi). Pe care le transportam cu furca spre locul unde urma sa inaltam capita. Ne suiam si pe capita, fanul trebuia presat ca sa se aseze mai bine asa ca faceam ture in jurul furcii pana cand capita se facea mare si noi coboram ca de pe tobogan.
In urma unui proces simplu dar important, dealul ramanea curat, verde, iar iarba ordonata, protejata de ploi si gata sa fie coborata cu caruta spre sat, pentru a fi de folos oamenilor si animalelor.
Si acum, partea interesanta.
Am cosit acum ceva timp gradina de la Breaza. Dar parca am uitat complet procesul de mai sus, sau nu i-am acordat atentie. Am lasat prea mult iarba asa cum am cosit-o. Tot plecat fiind, iarba a ramas nerisipita si neintoarsa. Partea dinspre sol a inceput sa putrezeasca. Am intors-o in cele din urma, dar ploile nu o lasau sa se usuce. Am facut un porcoi mare, sa apere de ploaie cat de cat, cu gand sa-l risipesc cand va fi soare. Iarba a stat uscata la suprafata si uda la interior, asa ca pana la urma s-a stricat si nu mai e buna de nimic. Noroc ca nu avem animale. Dar uite ce inseamna sa ignori proceduri simple, dar foarte importante: te trezesti cu un porcoi de mucegai, nu cu o capita frumos mirositoare si utila.
Iar acum, partea cu adevarat interesanta! (ca de fan nu-mi pasa prea tare si nu despre fan este postarea asta).
Capita cu fan reprezinta mintea noastra. Ganduri, idei si emotii puse unele peste altele, ca paiele din capita. Mintea ar trebui sa ne fie o capita super utila si placut mirositoare, caz in care, tot ce ne inconjoara ar fi verde si frumos, ordonat. Sau asa am percepe totul, chiar si „raul”. Nu am mai fi afectati de mocirle care nu ne apartin, nu ne-am mai crea singuri mocirle in care sa ne zbatem.
Din pacate, pentru ca am ignorat proceduri importante si nu am acordat atentie procesului prin care gandurile se aseaza teanc, ne-am trezit cu o minte mucegaita, care nu doar ca nu ne ajuta (sa fim mai bine), dar ne creeaza destule mizerii in care sa ramanem blocati. Tot ce acumulam in decursul anilor, daca nu e asezat ordonat, daca nu e inteles si acceptat, ramane in noi precum fanul gata de putrezire. Poate deasupra reusim sa punem un strat de ganduri zambitoare, dar inevitabil la un moment dat ne va lovi mucegaiul fanului din interior – ramas neintors, nerisipit, neinteles!
Ignorarea gandurilor si problemelor nu face capita sa dispara si nici nu ajuta la uscarea ei. Risipeste un pic gandurile, rasuceste-le, sa ajunga soarele printre paie! Poti face asta prin exprimare mai eficienta, prin scris de exemplu, sau punand(u-ti) intrebari, cautand raspunsuri, facand altceva decat ce (nu) ai facut pana acum. Pentru mine, scrisul e cea mai buna (si la indemana) metoda prin care poti schimba ceva.
Crezi ca te gandesti si cauti solutii? Daca tot ce faci e sa reciclezi la infinit aceleasi ganduri, doar in mintea ta, fara niciun rezultat, atunci nu te astepta sa se schimbe ceva. Poti gandi mai eficient de atat, daca schimbi ceva! Un mod de a face asta e ganditul in scris. Mai intai, pentru ca te ajuta sa te eliberezi de presiunea gandurilor care nu te lasa sa vezi limpede problemele. Apoi, pentru ca reusesti sa pui altfel ordine in ceea ce zburda haotic prin tine – scoti cate un pai din capita si il asezi ordonat pe o foaie de hartie. Poate nu crezi ca le poti aseza ordonat, dar indiferent cum le scrii, vor fi mai ordonate decat sunt in capul tau.
Pare munca grea, capita e mare, dar nu e deloc atat de greu cum pare. In schimb, poate sa fie mult mai util decat pare! In plus, expunandu-ti gandurile pe o foaie sau pe un monitor, le poti privi (eventual dupa un timp) mult mai detasat si mai limpede. Si astfel mai urci o treapta…
Prin „risipirea fanului” nu vreau sa spun ca trebuie sa faci gandurile sa dispara, sa le ignori. Nu! E vorba sa ajuti lumina sa intre intre ele! Creezi spatiu intre ele, liniste, astfel incat sa le poti intelege mai bine! Dar pentru asta trebuie sa-ti acorzi atentie tie… Nu sa iti ignori interiorul. Fericirea ta nu depinde de ceva exterior tie – exteriorul se schimba mereu, e imprevizibil si greu de controlat – tot timpul va aparea ceva care sa te nemultumeasca. Interiorul insa ar putea sa fie in mainile tale – si l-ai putea ajuta sa fie mai bun, mai linistit, mai impacat… si tu mai fericit.
Acordand atentie gandurilor sau trairilor, privindu-le cat mai detasat, poti ajunge sa le intelegi. Si astfel le poti pastra in tine doar ca pe ceva util, nu ca pe ceva de care sa te lovesti cand te astepti mai putin. In plus, o intelegere mai profunda te face sa cresti, in timp ce ignorarea te face sa te simti mai bine doar pe moment – dar tu tot mic ramai.
Si nu uita: faptul ca ai o capita mucegaita in curte, nu inseamna ca trebuie sa dormi in mijlocul ei!
Exista multe solutii de „uscare”, dar trebuie sa scoti capul din capita sa le poti pune in aplicare. Apoi… Sa dormi pe fan uscat e minunat! Incearca si tu! 🙂
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
oare nu crezi ca natura nu judeca omul , vorba omului este cu totul altceva si o mica diferrenta poate schimba ceva pozitiv sau negativ ?… sunt interesante videoclipurile pentru ca indeamna spre natura si nu spre natura omului ca personaj ( si invers – gandeste-te putin in mai multe directii). poate ca filozofia nu are legatura cu natura. imaginile spun mai mult decat un titlu „fan uscat” … ca si taiat … de ce ? omul nu poate fi incadrat pentru ca este mai sus de insusi, si mai modest cu el insusi . de aceea recomandarea mea – verus munca depusa de tine : este sa nu te tii prea mult de poezii si filozofii , este prea serpoasa gandirea si vorbirea celui citit…, pana la urma gandeste-te la cel care este destul de modest si vizioneaza … un om ca un calator asemeni unui personaj din Jack London. ( ce parere ai despre comentariu meu ?)
ApreciazăApreciază
Catafest, pe mine m-a luat durerea de cap. Ce-ai vrut să spui? Ai scuturat DEX-ul aici şi ce-a căzut a căzut? Sper că ştii de glumă. :))
ApreciazăApreciază
Râsu’-plânsu’…Trebuie să ţi-o zic şi pe-asta.
La mine la muncă, zilele ăstea, cum şoferul nu prea are drumuri de făcut, se ocupă tocmai de uscatul fânului din curtea fabricii. Îl întinde, îl face căpiţă la plecare, dimineaţa iar îl întinde şi tot aşa.
Adică, în timp ce eu reciteam textul tău în pauza de masă, îl vedeam pe el trebăluind cu furca pe-afară. Tare, nu? :))
La un moment dat, intră la mine în magazie şi zice:
“A zis şefu’ că trebuie să vii cu mine să ne urcăm în căpiţă să tasăm fânul.”
Dau să-l sun pe sefu’… Nu, glumesc. :)) Intru repede pe site-ul tau, îi scot textul la imprimantă, îl aşez pe o cutie de carton şi îi pun povestea în faţă.
Replici în timpul lecturii:
El: “Da, aşa fac şi eu…”
El: “Vezi, şi el zice că trebuie să ne urcăm pe căpiţă…” (n-ai cu cine…)
Uneori citeşte “fan” în loc de “fân”. “Fân!”, îi zic.
El: “Las’ că merge şi fan!”
Când ajunge la partea cu căpiţa mucegăită de la Breaza:
El: “A, ăsta-i brezean de-al tău…”
Eu: “Nu, domne, el e din Breaza de Prahova.”
El: “Da, am păţit şi eu de mi s-a mucegăit.”
Ei, la partea metaforică a textului, cum e genul de bărbat care face avansuri oricărei femei, înţelege tot ce-i convine:
“Vezi, zice bine John Clooney” (el aşa îţi zice ţie – dar asta ţi-o povestesc altă dată). “Trebuie să fii şi tu mai deschisă, să ţi se vadă mai mult interiorul, să nu mai sari ca arsă când pune omul mâna pe tine.” Aici l-am oprit şi l-am trimis înapoi la căpiţă.
În drum spre uşă, mai apucă să spună:
“Păi ce, crezi că eu nu ştiam tot ce scrie John Clooney ăsta al tău? Poate nu reuşeam să mă exprim aşa, dar ştiam lucrurile ăstea.” Concluzie: nu cred că a înţeles decât primele două părţi. Şi câţi or mai fi ca el… Deci, scrie, Ioan, scrie, că tot se mai luminează vreunul…
Revin cu un comentariu serios.
ApreciazăApreciază
:))) Cristina, comentariul tău e perfect! :))
Revenind… De multe ori nu putem descâlci singuri problemele pe care ni le-am creat. Lumina aceea de care vorbești… poate fi și un dar, ca un răspuns la rugăciunea noastră. Dar, mai ales, cum poți vorbi de curățire fără să te gândești la…
ApreciazăApreciază
Aripidezapada, cred că ultima parte a comentariului tău s-a pierdut pe drum. :))
ApreciazăApreciază
Ioan, e interesant cum stârneşti în mine dorinţa de a scormoni mai adânc în mintea mea şi de a mă exprima. Confirm faptul că cu cât ne exprimăm mai mult cu atât ne vine mai uşor să o facem. Eu am reuşit să mă debarasez de teama că m-aş face de râs şi mă simt mai liberă de atunci.
Felul în care ai intrat treptat în subiect, plecând de la un câmp cosit şi ajungând la mintea omului, a fost chiar inedit.
Prietenul meu spiritual spune: „A belief is a thought you keep thinking.” De-asta sunt de acord că gândurile sunt foarte importante. Căci, dacă ajungi să te tot gândeşti la un anumit lucru într-un anumit fel şi în mod repetat, acel gând devine o credinţă. Ăsta poate fi un lucru excelent dar şi teribil de nefericit. Depinde de gând, de cât bine îţi face, de ce convingere naşte în tine, una care te ajută sau una cu care te sabotezi singur.
Şi dacă „a belief is a thought you keep thinking”, asta înseamnă că ai şi posibilitatea de a scoate din căpiţă paiele mucegăite care ar degrada-o mai mult, poate chiar iremediabil.
“Daca tot ce faci e sa reciclezi la infinit aceleasi ganduri, doar in mintea ta, fara niciun rezultat, atunci nu te astepta sa se schimbe ceva.” Bine spus! Nici nu cred că realizăm că, de multe ori, nu facem decât să luăm paiele şi să le mutăm câţiva centimetri mai încolo dar în aceeaşi poziţie. Eu mi-am propus într-o zi să pun pe hârtie lucrurile care m-ar face mai fericită; şi când zic lucruri, nu mă refer neapărat la obiecte. După ce le-am înşirat, mi-am dat seama că nici măcar nu sunt atât de multe. Apoi am scris de ce nu le am. Minune! Din aproape în aproape, am ajuns la concluzia că tot din cauza mea nu mă pot bucura de ele. Cum? Adică nu e nimeni vinovat pentru lipsurile mele? Hmmm… Dar asta e bine, e chiar foarte bine! Adică e perfect!
În fine, vreau să zic că fără să fi scris pe hârtie gândurile astea nu aş fi realizat că totul depinde numai şi numai de mine. Mare lucru când înţelegi şi accepţi aşa ceva!
Un rezumat al logicii din mintea mea: Nu am “asta”. Vreau “asta”. De ce nu “o” am deja? Pentru că nu fac ”ceva”. De ce nu vreau să fac acel “ceva”? Îmi place drama. De ce îmi place drama? Nu sunt pregatită pentru o viaţă mai împlinită. Mă sperie ideea de a fi mai fericită? Dar asta e groaznic! Aici m-am oprit. E clar că e o chestiune de obişnuiţă. Te obişnuieşti cu puţin şi ţi-e frică să ai mai mult. Dacă ţi-ar spune cineva că nu meriţi, ai sări în sus ca ars însă, pe de altă parte, noi înşine ne cam spunem lucrul ăsta foarte des şi nu ne mai supărăm.
Întâlnisem într-o carte o idee care mi-a plăcut tare mult şi pe care am preluat-o ca un adevăr (cel puţin pentru mine). Era vorba de faptul că amânăm să facem un lucru atâta timp cât amânarea ne oferă mai putină neplăcere decât acţionarea. Când amânarea devine însă mai supărătoare, începem să acţionăm şi simţim, în sfârşit, o eliberare.
“Si astfel mai urci o treapta…” Treptele nu cred că se termină niciodată. Şi, apropo de trepte, o frază care mă ajută să nu cad în depresie este „You will never get it done, and you can never get it wrong.” Adică am venit aici să creăm, să interacţionăm, practic – să ne jucăm. Asta nu înseamnă că e un joc stupid, fără rost. E doar un joc fără sfârşit. Deci nu e cazul să renunţăm în momentul în care o mai dăm în bară.
Doamne, sper că nu te deranjează că îţi scriu atâta… Se pare că, chiar şi de la depărtare, joci un rol important în viaţa mea. Parcă ai venit, ai luat plasticul de pe căpiţa mea şi ai zis: „Ce-i cu porcoiul ăsta plin de mucegai aici?” Şi, de atunci, nu mă mai pot opri din gândit, analizat, simţit şi alte activităţi oarecum latente iniţial.
Deci, când ai şi tu momentele tale de cădere (că doar lumea nu se împarte în oameni şi Ioani), aminteşte-ţi lucrul acesta. Ce faci tu, prin jurnale, poveşti, fotografii înseamnă mult pentru multă lume. Sus moralul! Faci o treabă bună. Bine ar fi să te poţi vedea uneori prin ochii celor care te admiră. Te-ai îmbrăţişa si felicita singur. O modalitate ar fi ca aceştia să se exprime, dar, răbdare. Las’ că mă exprim eu pentru mine şi încă vreo zece. Aş putea să-mi fac mai multe adrese de e-mail şi să intru să comentez sub diverse identităţi. :))
Promit că în momentul în care comentariile mele o să fie mai lungi ca poveştile tale, îmi voi face blog şi vei scăpa de mine. Mai suportă-mă un pic.
Dacă ai şti de câte ori nu mi-am propus să nu comentez nimic la postările tale timp de câteva zile dar nu ştiu cum se face că scrii tot felul de lucruri interesante la care eu am ceva de zis şi nu mă pot abţine. Of! Nu reuşesc decât dacă plec din oraş câteva zile şi n-am acces la internet.
Am zis că închei aici dar uite că mi-a mai venit o idee. De multe ori, când căpiţa noastră s-a mucegăit atât de tare încât devine greu de gestionat, preferăm să o părăsim şi încercăm să invadăm o căpiţă/lume frumos mirositoare din preajma noastră. Sperăm astfel să scăpăm de munca care trebuie depusă de noi pentru noi dar nu prea ajungem la niciun rezultat satisfăcător. Şi iată că am făcut legătura şi cu prinţesele care vor să fie salvate din turn deşi nu sunt închise acolo. The end.
ApreciazăApreciază
Super Cristina! Hai cu blogul! 🙂
ApreciazăApreciază
Simona, aștept să mă dea afară Ioan. Până mă mai pot descărca pe blog-ul lui e bine. 🙂
ApreciazăApreciază