De când eram mic, am început să lucrez, fără voia mea, la un baraj. Aveam un râu undeva în curte și, în fiecare zi, puneam piatră peste piatră pentru a construi un baraj. Sau scopul era de a obține un lac? Nu mai știu, dar e o diferență! Cei din jur, mai ales cei apropiați, m-au susținut și au adăugat și ei cărămizi la barajul meu. Și astfel barajul a crescut, oprind apa din curgere, făcând să apară un uriaș lac de acumulare în spatele zidului. Gen Vidraru.

Toată lumea are un baraj uriaș în curtea proprie. Și, deși mai puțin evident, toată lumea are prin urmare, un lac de acumulare. În el s-au adunat aluviuni și deșeuri de tot felul: sticle de plastic, agresivitate, bușteni, tristeți, gelozie, invidie, pungi și o mulțime de alte sentimente. Sau resentimente. Stau toate adunate în noi, oprite de un baraj ce nu le lasă să iasă.

În realitate, nu există baraje fără scurgere – apa trebuie să curgă totuși spre vale – de obicei în mod controlat. Pentru că dacă n-ar curge, lacul ar da pe-afară, peste baraj – cu cine știe ce efecte.

Oamenii nu sunt însă prea conștienți de propriul baraj, așa că apa stă și se strică în spatele lui. Uneori dă pe lângă, are nevoie să curgă, să mai elibereze un pic lacul și presiunea ce apasă pe baraj. Dar asta produce doar eliberări de moment, cu efecte rele uneori, pentru satele din vale ce se nimeresc (sau s-au așezat conștient) pe firul văii respective.

Am zis de aluviunile din lac. Cum se păstrează în noi tristețe, mânie, gelozie – care se adună unele peste altele. Acestea trebuie eliberate cumva, pentru a evita spargerea bruscă a barajului, cu efecte catastrofice. De aceea vezi uneori oameni care tot timpul scot din ei, de obicei pe gură, aluviunile depuse in interior de trecerea anilor. Dacă nu le-ar elibera în felul ăsta, ar putea fi mai rău. Eliberarea e necesară, așa că fiți îngăduitori, fiecare om are greutățile lui. Dar o astfel de eliberare nu e cel mai înțelept sau util lucru care se poate face.

Există un aspect mai puțin evident despre lacul din noi. Or fi în el gunoaie care pot dăuna, e foarte ușor să le vedem pe acestea, dar care e elementul cel mai prezent în lac? În ciuda gunoaielor adunate în atâția ani, care e elementul principal care formează lacul? De multe ori vedem doar gunoaiele din lacul nostru, sau, mai ales, din al altora – și pierdem din vedere că de fapt… 99% din conținut… e apă! Iar apa e minunată! Și nu există lac fără apă. Fără gunoaie se poate, dar lac fără apă nu există. Nu ar mai fi lac. Nu am mai fi oameni.

Dar ce este apa în cazul ăsta? În ce plutesc de fapt gunoaiele pe care le-am adunat și purtat cu noi atâta timp? Nu vi se pare extrem de important? Să poți să vezi în primul rând apa, elementul indispensabil vieții, în loc să vezi doar gunoaiele? Apa are efect doar dacă o bei, nu e de ajuns să fie acolo, neștiută de nimeni, lăsată să se strice.

Nu pot explica într-un fel care să aibă sens (rațional), următoarea idee. Dar ea e prezentă puternic în mine și pentru mine are extrem de mult sens. Nu pot însă explica pentru că de la un punct încolo, ori capacitatea mea de a explica e limitată, ori capacitatea umană de a înțelege în mod rațional e (foarte) limitată. De ambele variante sunt sigur că sunt corecte. Unele lucruri nu le poți înțelege rațional (mi-a luat foarte mult timp să înțeleg și să accept asta). Așa că tot ce pot face pentru a continua ideea mea e să expun lucrurile pornind de la o presupunere. În felul ăsta ne putem măcar imagina ceea ce vreau să spun – și poate, pe măsură ce ideile intră mai adânc în noi, vom începe să le percepem și sensul.

Să presupunem așadar că toate gunoaiele noastre mărunte, pe care noi le vedem uriașe, plutesc într-un lac imens… de Iubire. Iubirea din noi nu este pur și simplu un alt element, la un loc cu toate elementele pe care le vedem la noi zilnic. Ea este ceva mult mai mare, este de fapt ceva în care intră toate celelalte elemente mai mici de care ziceam mai sus. Este însăși apa care formează lacul. De dragul textului, să presupunem că este așa.

Continuând metafora, dacă apa e iubire și apa e blocată de un baraj înalt, asta explică de ce în jurul nostru și din noi, iubirea curge doar cu picătura. Faptul că din noi iese prea puțină iubire nu înseamnă că nu avem iubire în noi. Ea este acolo, inevitabil, la toată lumea. Este parte din noi așa cum sunt oasele și organele, doar ca ea nu ține de fizic, ci mai mult… de partea de software, pe care nu poți pune mâna. Dar să nu amestec metaforele.

Deși nu e evident, noi suntem de fapt plini de iubire. Ea nu se vede și nu ne bucură pentru că avem un baraj imens. Un blocaj. Construit în timp, cărămidă peste cărămidă, cu ajutor de la părinți, vecini, cunoscuți. Și experiențele prin care am trecut au așezat cărămizi la barajul nostru – fără să ne dăm seama. E naiv să ai impresia că ți-ai construit barajul cum ai vrut tu. El s-a construit într-o proporție foarte mare în mod inconștient – așa că ai fi surprins să vezi în detaliu cum arată cărămizile tale și cum au ajuns acolo.

Tot în timp, ochii au început să vadă doar gunoaiele de pe lac, fără să mai vadă apa din el. Adică lucrul esențial care formează lacul. Și murim de sete, de prea puțină iubire, cu lacul plin, chiar în noi! Mai la îndemână de atât nu poți găsi iubirea! Așteptăm să ne dea alții apă în loc să fim noi o sursă de apă pentru cei din jur, cu lacuri mai murdare sau baraje mai înalte. În loc să potolim noi măcar un pic, setea celor din jur.

Există teama că dacă dăm drumul la baraj, vom rămâne fără apă. Atâta frică de a iubi, încât ținem cu grijă barajul închis. Doamne ferește să ajungă puțină apă-iubire la vreun om, dacă va scuipa în lacul nostru și va polua astfel apa? Dacă o va bea, fără să ne dea altă apă în loc? Măcar un pic din apa lui să ne dea, poate e mai curată a lui, că a fost mai gospodar – nu a așteptat să-i curețe alții lacul. Sau cine știe, poate a fost și el ajutat de cineva. Bravo lui, că a știut să caute ajutor!

Dar cât de dăunătoare este perspectivă această eronată, cum că scuipatul celor din jur ar fi mai mare decât lacul nostru… Dacă este așa, este doar pentru că nu suntem noi conștienți de lacul nostru – și pentru că dăm puteri uriașe lucrurilor negative care vin din jur (sau chiar din noi înșine). Trezirea!

Oricum, la cât de puțină iubire oferă oamenii, nu există riscul să rămână vreodată fără. Deși culmea, nu dai, nu primești, nu te bucuri – în condițiile în care ești plin de ea.

Dar deși nu oferim, am vrea să fie alții care să ne ofere nouă. Cum vine asta? Tu nu ești în stare să dai din apa ta, deși ai un lac uriaș (ascuns prea în subteran), dar aștepți ca alții să îți dea? Alții pe care îi consideri mai buni, sau mai fraieri? Dacă îi consideri mai buni, de ce nu încerci să fii ca ei? Crezi că nu ai putea? Asta e comic. Și dacă îi consideri mai fraieri, de ce ai vrea ceva de la un fraier? Nu te înjosi!

Îndemn sau rugăminte?

Avem impresia că apa altuia e mai curată, dar surpriză: ea tot H2O este. E la fel! Doar că lacul în care stă poate fi mai curat sau mai plin de deșeuri, care au curs în noi fără voia sau știrea noastră. Și în loc să ne curățăm lacul, stăm și tânjim după apa altora.

Și câte tragedii când nu o primim, sau când dăm și noi drumul un pic la baraj, iar apa intră rapid în pământul uscat din jurul nostru, fără să ne dea flori în schimb. Păi cum să dea, dacă a curs doar o picătură?

Oamenii mai conștienți, mai capabili, sau cu o trărire autentică, venită cumva în mod natural, au învățat (sau știu) să lase să curgă mai multă apă – pentru că beneficiile sunt multe. Plus că e plăcută curgerea însăși. Dar chiar și așa, barajul încă există undeva și el este, în cele din urmă, tot un zid: o limită.

Cum ar fi dacă ar cădea barajul? Cu siguranță există oameni fără baraj, din care curge continuu o iubire imposibil de evitat sau de ignorat. Poate nu oricine îi poate face față, mulți s-ar speria și ar fugi din calea unei astfel de inundații de iubire. Dar celui ce a reușit să-și dărâme barajul lumesc nu-i mai pasă de frica oamenilor – decât în sensul că-i e milă de ea. El se bucură pur și simplu să fie plin de iubire, preaplin din care inevitabil să curgă și spre alții. Fără să-i pese dacă cineva vine sau nu vine cu furtunul să-i dea înapoi altă apă.

Și vor fi destui care se vor bucura de curgerea lui, pentru că cei mai mulți oameni trăiesc în deșert.

Dar cum rămâne cu lacul și cu frica de a nu rămâne gol? Dacă barajul a dispărut, atunci nu va dispărea și lacul din noi? Nu vom rămâne fără apă?

Lacurile sunt alimentate de râuri. De obicei se dă drumul la baraj în funcție de debitul râurilor care alimentează lacul. Dacă ploua la munte cu iubire, vine apă mai multă – și atunci se mai dă drumul la baraj – că lacul ajunge să fie, măcar pentru scurtă vreme, prea plin. Cu alte cuvinte, oamenii oferă doar pe măsura a ceea ce primesc. Ceea ce este o mare risipă de apă-iubire, care, stând pur și simplu după baraj, nu bucură pe nimeni – și doar se umple de gunoaie.

Ceea ce nu e ușor de înțeles este faptul că lucrurile funcționează de fapt invers: nu trebuie dat drumul la vale în funcție de cantitatea care intră dinspre munte. Ci vine apă dinspre munte în funcție de câtă apă lăsăm noi să curgă la vale! Pânza freatică de iubire e permanent plină și accesibilă, cu apă proaspătă – dar noi nu o accesăm pentru că ținem barajul prea închis. Pentru că iubim prea mult gunoaiele din el. Fără baraj, gunoaiele ar dispărea și apa ar fi mereu proaspătă și bună, venită dintr-o sursă inepuizabilă, aflată fix în interiorul… pe care noi îl ignorăm.

Il ignorăm pentru că suntem prea ocupați să judecăm barajele celor din jur și să plângem că nimeni nu-și dă drumul la baraj și pentru noi. Lacurile sunt ape stătătoare – iar apa stătătoare nu e potabilă. Dar oamenii, însetați de iubire, se aruncă și se îneacă în lacul altora. Iubirea trebuie să curgă. Nu există depozite de iubire, cu dobândă la vedere, deși ne-ar plăcea asta. Iubirea trebuie să curgă – și nu există mod mai bun de a intra în circuit, decât deschizând propriul baraj, acela care până acum a oprit Circuitul Iubirii in Natură, ținându-ne departe de a ne bucura de el.

Dar să nu vă mire dacă, deschizând un pic barajul, dinspre munte nu vine o apă proaspătă în lac. Nu uitați că oamenii sunt pasionați cu adevărat de baraje, așa că, pentru a fi siguri că apa lor stă bine închisă în lacul propriu și nu e afectată de nimic (haha), au construit un baraj nu doar spre vale – ci unul și spre munte! Nimic să nu iasă, nimic să nu intre. Sănătate curată!

Dar deschideți poarta, dacă gunoaie vă-nconjor!
Dacă vântul bate rece și rănile vă dor.

Ioan Stoenică, februarie 2015